Domnitor Perioada Menţiuni

Litovoi 1247-1277 Voievod în regiunea din dreapta Oltului

Seneslau 1247 -1277 Voievod în regiunea din stânga Oltului
Bărbat 1290
Negru Vodă cca 1300
Tihomir cca 1310
fiul lui Thocomer; primul conducător ne-legendar al Țării Românești (Posada), cuman, a
Basarab I participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor, ceea ce a dus la
1310 -1352
Întemeietorul stăpânirea de către el a teritoriului aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub
numele de Basarabia. https://www.wikiwand.com/ro/Basarab_I
fiul lui Basarab I, a instituit mitropolia munteană, cu aprobarea patriarhiei de la
Nicolae
1352-1364 Constantinopol https://www.wikiwand.com/ro/Nicolae_Alexandru
Alexandru
fiul lui Nicolae Alexandru aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor care îi atacaseră pe
bulgari. Este prima luptă pe care o dau românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor. A
Vladislav I
1364-1377 acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și
(Vlaicu Voda)
Făgărașul https://www.wikiwand.com/ro/Vladislav_I

fiul lui Nicolae Alexandru https://www.wikiwand.com/ro/Radu_I

Radu I 1377-1385
fiul lui Radu I reia in stapanire posesiunile dobandite de Vladislav
Dan I 1385-sep 1386 https://www.wikiwand.com/ro/Dan_I

Prima domnie
fiul lui Radu I şi fratele dupa tata a lui Dan I pe care îl secondează la tron după moartea
acestuia; Tara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. A intrat
în conflict cu Imperiul Otoman după contribuțiile și sprijinul acordat popoarelor creștine din
sudul Dunării. În 1395, Baiazid I a fost unul dintre rivalii lui Mircea cel Bătrân. El a trecut
Dunărea, însă armata Țării Românești a învins armata otomană la Rovine. După o luptă
Mircea cel lângă Argeș, Mircea cel Bătrân abdică și se retrage în Transilvania. A consolidat economia
sep1386- 1394
Bătrân țării și a adoptat un sistem în care se emiteau monede în cantități calculate și cu valori
convenabile. A înființat noi surse de venit și locuri de muncă. De asemenea, el a fondat
mănăstiri și biserici în întreaga țară. A încheiat alianțe cu regele Ungariei, dar și cu Petru
Mușatin, voievodul Moldovei și cu Vladislav al II-lea, al Poloniei. Cu acesta din urmă,
alianța s-a sfârșit cu un război între cele două țări.
https://www.wikiwand.com/ro/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

Fiul lui Dan I ( fratele lui Mircea cel Batran, deci nepot de frate cu Mircea) si frate cu
Dan II ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară
Vlad I iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe Mircea
1394-1397
(Uzurpatorul) Pro-otoman, capturat de voievodul Trans. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește
haraciul către Poarta Otomană https://www.wikiwand.com/ro/Vlad_Uzurpatorul

Mircea cel
1397-1418 A doua domnie
Batran
Fiul lui Mircea cel Bătrân, a condus împreună cu tatăl său din 1415, continua politica
tatalui de apropiere de statele crestine. La începutul anului 1420 Mihail I este atacat de vărul
Mihail I 1418-1420 său primar, Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dan al II-lea era susţinut de turci şi de bizantini.Dupa
2 lupte in a 3ª este ucis impreuna cu fiii sai https://www.wikiwand.com/ro/Mihail_I

Radu II 1420-1422 Prima domnie

Prasnaglava Fiu nelegitim al lui Mircea cel Bătrân, pro ottoman urcă pe tron, cu ajutorul otomanilor,
(Chelul) după moartea fratelui său Mihail I. ultimul voievod al Țării Românești care mai deține
controlul asupra Banatului de Severin, teritoriilor tătărești (sudul Basarabiei) și al zonei de
ieșire la Marea Neagră,A fost de mai multe ori îndepărtat de către vărul său Dan II cu
ajutorul lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, ucis de acesta in final
https://www.wikiwand.com/ro/Radu_Praznaglava
 Prima domnie
Dan II 1422-vara 1423 Fiul lui Dan I( fratele lui Mircea cel Batran, deci nepot de frate cu Mircea) membru al
Ordinului Dragonului , anti ottoman https://www.wikiwand.com/ro/Dan_al_II-lea
Radu II
Prasnaglava vara 1423 A doua domnie
(Chelul)
Dan II Vara1423-noi 24 A doua domnie
Radu II
Prasnaglava noi 1424 -mai 26 A treia domnie
(Chelul)
Dan II mai 1426-ian 27 A treia domnie
Radu II
Prasnaglava ian-prim 1427 A patra domnie, ucis de Dan II
(Chelul)
A patra domnie, alungat de Mircea
prim1427-iun
Dan II
1431
Fiul lui Mircea cel Bătrân l-a alungat pe Dan cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, socrul lui.
Politica sa pro-otomană l-a făcut pe regele Ungariei să-i retragă în anul 1433 dreptul asupra
Alexandru I iun 1431 noi Amlaşului şi Făgăraşului, feude pe care le va ceda contracandidatului său la domnie, Vlad
(Aldea) 1436 Dracul.

Prima domnie
Fiu ilegitim al lui Mircea cel Bătrân; membru al Ordinului Dragonului, vasal ungurilor.În
timpul negocierilor cu Imperiul Otoman, fiul său Mircea a fost numit voievod. S-a întors pe
Vlad II Dracul noi 1436 -sept 42 tron în 1443, câștigând impotriva lui Ioan de Hunedoara, și detronândul pe Basarab al II-lea.
A fost asasinat în 1447 impreuna cu Mircea.

Fiul lui Vlad al II-lea Dracul a domnit cât tatăl lui a fost absent, în drumul său pentru a plăti
tributul Imperiului Otoman; a fost demis de către Ioan de Hunedoara. S-a întors în 1446,
Mircea II martie-vara 1442 conducând alături de tatăl său.

fiul lui Dan al II-lea; Pus pe tron de către Ioan de Hunedoara, in razboi cu Vlad Dracul,
Basarab II sep1442-apr 44
detronat de Vlad cu ajutorul otomanilor
Vlad II Dracul apr 1444-dec 47 A doua domnie, ucis de Vladislav II
Prima domnie
nepot de fiu al lui Dan al II-lea; sprijinit de Ioan de Hunedoara, Regent al Ungariei; Ioan l-a
Vladislav II dec 1447- oct 48 ucis pe Vlad Dracul.

Prima domnie
fiu de al lui Vlad II Dracul, a invadat TRom cât timp Vladislav era plecat, la bătălie cu
Otomanii; A fost detronat în anul următor de către Ioan de Hunedoara. S-a întors în 1456,
după ce l-a ucis pe Vladislav al II-lea în bătălie. A fost detronat din nou în 1462.
Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii
19 oct-31 oct
Vlad III Ţepeş moldovenești a neamului Drăculeștilor [7]. În timpul domniei sale, TRom și-a obținut
1448
temporar independența față de Imperiul Otoman. În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt
cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul
Istanbul) și amenințau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din
Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial România, Bulgaria, Albania
și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al cărei asediu eșuează.
Vladislav II 1448-1456 A doua domnie
Întorcânduse acasă în 1448, după ce l-a detronat pe Vlad Țepeș, a domnit din nou până la
 moartea sa într-o luptă corp la corp impotriva lui Vlad Țepeș, care a reluat tronul.

3 iul 1456-26 noi

Vlad III Ţepeş A doua domnie
1462
Prima domnie
Fiul lui Vlad alI-lea Dracul, frate vitreg cu Vlad Tepes; vine la tron cu aj turcilor
Radu cel Frumos 1462-1473
impotriva lui Vlad. Din 1473 la război cu Basarab al III-lea. Gay, convertit la islam. Fiica lui
Radu cel Frumos, Maria, a fost cea de-a treia și cea din urmă soție a lui Ștefan cel Mare
Prima domnie
Basarab cel
noi-dec 1473 Nepot de fiu al lui lui Dan al II-lea; il invinge in lupta pe Radu cel Frumos cu ajutorul lui
Bătrân (Laiotă)
Stefan
Radu cel Frumos 1473-1474 A doua domnie
Basarab cel
aug-sept 1474 A doua domnie
Bătrân (Laiotă)
Radu cel Frumos sept -oct 1474 A treia domnie
Basarab cel
1-20 oct 1474 A treia domnie
Bătrân (Laiotă)
Basarab cel Prima domnie
oct-dec 1474
Tânăr (Ţepeluş) fiul lui Basarab al II-lea
Radu cel Frumos dec 1474 -iun 75 A patra domnie
Basarab cel
1475 -1476 A patra domnie.
Bătrân (Laiotă)
Vlad III Ţepeş oct 1476 -ian 77 A treia domnie -ucis de Basarab cel Batran
Basarab cel
ian-dec 1477 A cincea domnie -ucis de Stefan, tronul dat nepotului sau
Bătrân (Laiotă)
Basarab cel
1478-1480 A doua domnie
Tânăr (Ţepeluş)
A doua domnie A fost orbit și îngropat în viață de către Ioan de Hunedoara în 1447 care il
Mircea II iun-noi 1480 pune pe tron pe protejatul lui, Basarab.

Basarab cel
Noi 1480- iul 81 A treia domnie
Tânăr (Ţepeluş)
Prima domnie
Vlad Călugărul iulie -aug 1481 fiu al lui Vlad al II-lea Dracul, frate vitreg cu Vlad Tepes asociat la domnie cu fiul său,
Vlad cel Tânăr
Basarab cel
1481-1482 A patra domnie
Tânăr (Ţepeluş)
A doua domnie
Vlad Călugărul 1482-1495

fiul lui Vlad Călugărul În timpul domniei sale a fost tipărit de către călugărul sârb Macarie
(refugiat in 1499 din Cetina, Muntenegru) Liturghierul (1508), în limba slavonă, care este
Radu cel Mare 1495-1508
prima carte tipărită în TRom.[9], [10]

Fiul lui Vlad Țepeș expulzat de turci si ucis la Sibiu

Mihnea cel Rău 1508-1509
fiul lui Mihnea cel Rău, si tatal lui Petru Schiopul . L-a ucis pe fiul lui Basarab Tepelus
Mircea III oct 1509 -ian 10
care-i ucisese tatal la iesirea din biserica
Vlad cel Tânăr
1510-1512 fiul lui Vlad Călugărul ucis de Neagoe care va regreta toata viata
(Vlăduţ)
Probabil fiul lui Pârvu Craiovescu sau Basarab cel tanar Tepelus. Cât a domnit el, TRom
Neagoe Basarab ian 1512-sept 21
a atins apogeul cultural. https://istoria.md/
Prima domnie
Teodosie sept – oct 1521
Fiul lui Neagoe Basarab, domn sub regenția mamei
Vlad Dragomir
oct 1521 fiul lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), la rândul său fratele lui Radu cel Mare
Călugărul
A doua domnie
Teodosie noi 1521-ian 22
Prima domnie
fiu ilegitim al lui Radu cel Mare; aliat cu Craiovești
Radu de la
ian – apr 1522 A luat domnia într-o perioadă de grave tulburări politice, când Imperiul Otoman dorea
Afumaţi
transformarea ţării în paşalâc

Mehmed Bei de
april-iun 1522 Prima domnie
Nicopole
Radu de la
iun-aug 1522 A doua domnie
Afumaţi
Mehemed Bei de
aug -oct 1522 A doua domnie
Nicopole
Radu de la
oct 1522-apr 23 A treia domnie
Afumaţi
Prima domnie
Vladislav III apr- oct 1523
nepotul lui Vladislav al II-lea
văr al domnului Neagoe Basarab, sau, după ipoteze, fiu nelegitim al domnitorului Radu
Radu Bădica oct 1523-ian 24
cel Mare.
Radu de la
ian-mar 1524 A patra domnie
Afumaţi
Vladislav III mar-sept 1524 A doua domnie
Radu de la
Sep 1524- ian 29 A cincea domnie -ucis de boieri impreuna cu fiul sau prin tăierea capului
Afumaţi
Vladislav III apr-aug 1525 A treia domnie
Nedinastic; Fiul lui Mehmed-Bey, indepartat de boierii care l-au pus pe tron si care au
Basarab VI ian-feb 1529
intemeiat locotenenta
Locot domn febr-mar 1529 Poarta nu a fost de acord cu locotenenta
fiul lui Vladislav al III-lea. Ultimul din familia Dănești, numit de poarta care nu a fost de
Moise Vodă mar 1529 -iun 30
acord cu Basarab VI, ucis de Vlad in razboi
fiul lui Vlad cel Tânăr, numit de poarta care nu l-a mai placut pe Moise, casat cu fiica lui
Vlad Înecatul 1530-1532
Petru Rares
fiul lui Radu cel Mare, sau al lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), ucis
Vlad Vintilă 1532-1535
de boieri impotriva carora luase masuri
Prima domnie
Radu Paisie Iun 1535 -feb 36
fiul lui Radu cel Mare
Barbu Neagoe
(Barbu
feb-apr 1536 l-a detronat pe Paisie, apoi a disparut dupa uciderea lui Vlad Vintila
Basarab)Craiove
scu
Radu Paisie 1536-1539 A doua domnie, asociat la domnie cu fiul său, Marcu Voievod, 10 iun 1537
Şerban din
Conduce o rascoala impotriva domnului de drept Radu Paisie, este ucis la Istanbul din ord
Izvorani(Craiove iun – iul 1539
sultanului dat acuzelor pe care I le adduce RP
scu)
A treia domnie, asociat la domnie cu Marcu Voievod, până după ian 1543; asociat la domnie
Radu Paisie 1539-1544
cu Vlad Voievod, al doilea fiu,1sep 1543
Câţiva boieri în frunte cu Stroe Pribeagul au mers în Transilvania pentru a oferi tronul lui
Laiotă Basarab apr-iun 1544
Laiotă care „era acolo, fecior de domn”, ucis de Paisie care fusese ajutat la tron de boieri
A patra domnie, inlăturat de pe tron de fratele său (după tată) Mircea Ciobanul
Radu Paisie iun 1544 -feb 45
Mircea Ciobanul 1545 -1552 Prima domnie
fiul lui Radu cel Mare, frate cu Radu Paisie, cumnatul lui Al Lapusneanu, neiubit de
boieri, casatorit cu fiica lui Petru Rares
 Fiul lui Radu de la Afumați, ia tronul cu forta, dar Ciobanu ia tronul inapoi cu sprijinul
portii-este trimis la Istambul si inecat in Marmara
Radu Ilie noi 1552 -mai 53

A doua domnie
Mircea Ciobanul mai 1553-mar 54

fiul lui Radu Paisie, sustinut de Lapusneanu, sprijină activitatea tipografică a diaconului
Coresi, şi construirea bisericilor Gorgota şi a celei domneşti din Râmnic. Participă, alături de
domnul Moldovei, la înlăturarea Habsburgilor din Transilvania, în anul 1556. Aflându-se în
Pătraşcu cel Bun 1554-1557
conflict cu marele vizir, este pârât sultanului că ar fi întreţinut relaţii cu imperialii, drept
pentru care acesta a hotărât înlocuirea sa. Moare, cel mai probabil, otrăvit de către medicul
său, din ordinul marelui vizir.

A treia domnie
Mircea Ciobanul 1558-1559

Fiul lui Mircea Ciobanul şi al doamnei Chiajna, nepot după mamă al lui Petru Rareş.
Chiajna este soția lui Mircea Ciobanul, a fost fiica lui Petru Rareș al Moldovei și nepoata lui
Ștefan cel Mare. Din cauza afacerilor matrimoniale, iniţiate de Chiajna nu este placut de
Petru cel Tânăr 1559-1568
poarta care il aresteaza impreuna cu familia si surghiuneste in Asia Mica

Prima domnie,
Fiul lui Mircea al III-lea Dracul; a fost exilat de "Vintilă", dar s-a întors în același an la
tron. la intervenţiile lui Mihai Cantacuzino duşman declarat al doamnei Chiajna, sultanul a
Alexandru II hotărât schimbarea domniei si l-a numit pe el. În 1573 a fondat, , prima tiparniţă din
1568- 1574
Mircea Bucureşti, pe care a instalat-o la mănăstirea Plumbuita. Sprijină instalarea fratelui său, Petru
Şchiopul, pe tronul Moldovei, în locul lui Ioan Vodă, mazilit de sultán

fiul lui Petru Pătrașcu cel Bun, ucis de boierii Partizani ai lui Alex II
Vintilă Vodă apr -mai 1574

Alexandru II
1574-1577 A doua domnie, asociat la domnie cu fiul său, Mihnea care adomnit sub regenta mamei
Mircea
Prima domnie,
Regentă de partea fiului ei, Mihnea II. Detronat de Petru al II-lea. A plătit pentru asasinarea
Mihnea Turcitul 1577-1583
uzurpatorului său. S-a întors și a domnit singur.

Locot domn iulie-sept 1583

fiul lui Petru Pătrașcu cel Bun În 1584 a mutat capitala Țării Românești de la București
Petru Cercel 1583-1585 înapoi la Târgoviște.[1] Petru Cercel a reconstruit și amplificat Curtea Domnească din
Târgoviște și a ctitorit monumentala Biserică Domnească
Locot domn mar- mai 1585
A doua domnie,
Mihnea Turcitul 1585-1591
fiul lui Ioan Vodă cel Viteaz a fost învestit de către sultan, după ce a promis că va achita
toate datoriile predecesorului său, nu a reusit si a fost inlocuit. A fost sustinut de turci sa ia
Ştefan Surdul 1591-1592 tronul M de la Aron Tiranul dar a fost ucis in batalie cu M Viteazul la Braila

Alexandru cel noi 1592-sept 93 fiul lui Bogdan Lăpușneanu și nepotul lui Alexandru Lăpușneanu.[1], obţine domnia
 Moldovei de la sultan în locul lui Aron Tiranul care fusese mazilit. Datorită conflictului
dintre susţinătorii celor doi, Aron este repus pe tron pentru a se putea achita de datorii, iar
Rău
Alexandru este numit în TRom, în locul lui Ştefan Surdul. Boierii au cerut inlocuirea lui la Ist
unde a fost chemat si ucis
Locot domn sept-oct 1593
fiul ilegitim al lui Petru Pătrașcu cel Bun; a domnit și Transilvania (1599–1600) și
oct 1593-noi Moldova (1600), aducând, pentru un scurt timp, cele trei principate sub o unire personală .
Mihai Viteazul
1600

Fiul lui Mihai Viteazul, a condus împreună cu tatăl său din 1599, La începutul lui
septembrie 1600 trece cu oastea în Transilvania pentru a-şi sprijini tatăl, aflat în conflict cu
nobilimea răsculată aliată cu generalul imperial Basta. După înfrângerea de la Mirăslău, din
8/18 septembrie 1600, Mihai a pierdut toate stăpânirile, inclusiv TRom. În timp ce tatăl său
lupta cu oastea polonă care-l aducea pe pretendentul Simion Movilă, Nicolae Pătraşcu este
noi 1599- oct trimis ca ostatic în tabăra imperială. A fost arestat, din ordinul voievodului Gabriel Báthory,
Nicolae Pătraşcu
1600 aliat al împăratului Rudolf II şi al lui Radu Şerban, şi trimis în TRom, unde, la 2/12 ianuarie
1609, domnul muntean îl crestează la nas pentru a nu mai putea pretinde domnia. Este
eliberat după ce a renunţat la orice pretenţie de domnie şi la titlul de fost voievod. În scurt
timp s-a împăcat cu Radu Şerban căruia i-a rămas credincios şi pe care l-a însoţit în exil.

Prima domnie
Fiul logofătului Ion Movilă şi al cneaghinei Maria, fiica lui Petru Rareş. Fratele lui
Ieremia Movila (domn in Moldova). Este ajutat să ocupe tronul Munteniei de către fratele
său şi de cancelarul Poloniei, Trupele moldo-polone înfrâng oştile lui Mihai Viteazul.
Simion, aflat la Ploieşti, este proclamat domn după ce depune omagiul regelui polon şi
promite Porţii un tribut anual de 40 000 de galbeni. După victoria de la Curtea de Argeş, din
Simion Movilă oct 1600-iul 01 noiembrie, majoritatea boierilor trec de partea sa, Mihai fiind obligat să părăsească ţara. Cele
câteva încercări de a reveni pe tron au fost sortite eşecului. După moartea lui Ieremia Movilă,
obţine acordul sultanului de a urca pe tronul Moldovei, în locul nepotului său Constantin
Movilă. Această manevră a amplificat conflictul dintre cele două mari ramuri ale
Movileştilor. Relaţiile cu Polonia şi cu boierii au devenit din ce în ce mai reci.

Prima domnie
fiul lui Minhea al II-lea Turcitul;
Radu Mihnea se1601-mar1602

A doua domnie-Nemulţumind pe boierii munteni, Simion a fost alungat de boieri şi înlocuit

cu Radu Şerban, protejatul împăratului german. Dupa moartea fratelui sau ia tronul
Moldovei. A murit otrăvit în urma unui complot, înmormântat la măn Suceviţa. După el,
Simion Movilă noi 1601-iul 02
Moldova ajunge teatrul luptelor civile dintre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.

Prima domnie
Nepotul lui Neagoe Basarab al V-lea. fost un continuator al politicii anti otomane de
independență a Țării Românești, dusă de Mihai Viteazul. Având de luptat cu mari greutăți
Radu Şerban 1602 -1610 înăuntrul și în afara țării, a reușit să le facă față cu succes în cei aproape zece ani de domnie.
În tot acest timp, s-a remarcat printr-o deosebită abilitate politică și pricepere militară,
dovedindu-se a fi unul dintre voievozii de seamă ai Țărilor Române. A plecat si murit in
pribegie la Viena
Ocup princip
dec1610-mar 11 Gabriel Bathory
Transilvaniei,
Radu Mihnea mar-mai 1611 A doua domnie
Radu Şerban Iun-sept 1611 A doua domnie
Radu Mihnea 1611 -1616 A treia domnie
Gavril Movilă august 1616 Prima domnie
 fiul lui Simion Movilă

Prima domnie
Nepot al lui Alexandru Lăpuşneanu, obţine tronul muntean cu ajutorul marelui vizir.
Acordă mai multe drepturi grecilor care încep să acapareze puterea politică în defavoarea
Alexandru Iliaş 1616-1618
boierilor pământeni. Datorită acestor măsuri a fost supranumit „Grecul” A cheltuit sume
imense pentru a se menţine pe tron. Alungat de boieri. gay

Gavril Movilă 1618-1620 A doua domnie

Radu Mihnea 1620-1623 A patra domnie
Alexandru
1623-1627 fiul lui Radu Mihnea
Coconul
Alexandru Iliaş 1627-1629 A doua domnie
a sustinut ca este fiul si urmasul lui Ștefan IX Tomșa, dar in general a fost identificat ca
fiind de origine Greaca (Armano-Vlaha). A ajuns sa puna mana pe tron cu ajutorul Turcilor. a
Leon Tomşa 1629-1632
fost însă înlăturat de Sultan

Fiul lui Alexandru Iliaş Ajunge domn, în urma mazilirii de către poarta otomană a
domnului Leon Tomșa. Nu apucă însă să ocupe tronul, deoarece Matei Basarab, ocupă tronul
Radu Iliaş iul -sep 1632
cu ajutorul lui Gheorghe Rakoczi I, dar și cu sprijinul Pașei din Silistra.

Descendent din Craiovesti fiul lui „Danciul din Brâncoveni” (județul Olt), fost mare
vornic, în timpul domniilor lui Ștefan Surdul (1591-1592) și Alexandru al III-lea cel Rău
(1592-1593) și oștean al lui Mihai Viteazul, căzut în bătalia de la Șelimbăr
Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei școli artistice,
fără de care "explozia" brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevarat "Mecena",un
protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției
Matei Basarab
Sep 1632-apr 54 ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai
(Brancoveanu)
mare ctitor ortodox al poporului român, un adevarat patron al bisericii. A ridicat din temelie
peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu
mult chiar și pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, Matei Basarab a
fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în
viața oficială, religioasă și civilă

Constantin
1654-1658 fiul ilegitim a lui Radu Șerban ; a fost si domn al Țării Românești și al Moldovei, ajutat la
Şerban Basarab
tron de princepele Trans. a ridicat Catedrala Patriarhală din București
Fiul lui Radu Mihnea A dus o politică internă de consolidare a domniei, sprijinindu-se,
Mihnea III 1658 -1659 împotriva marii boierimi, pe slujitorii militari (dorobanți), pe orășeni și pe țărani, cărora le-a
îngăduit să se răscumpere, fără voia stăpânilor lor.
Gheorghe Ghica no1659-sep 60
Este fondatorul familiei Ghica, fiind albanez de origine din părțile grecești, de condiție
modestă și este strămoșul diverselor ramuri ale familiei care va avea un rol important în
istoria Țării Românești și a Moldovei. La mazilirea lui Gheorghe Ștefan, i se acordă domnia
Moldovei. Încercând să-și reia tronul, Gheorghe Ștefan, aliatul împotriva turcilor al lui
Constantin Șerban, fost domn al Țării Românești, și al lui Gheorghe Rakoczi al II-lea din
Transilvania, este învins de Ghica la Strunga. În decembrie 1658 ia și el parte alături de
armatele turco-tătare la jefuirea Transilvaniei. Dar, în anul următor, Constantin Șerban,
însoțit acum de Mihnea al III-lea Radu al Țării Românești, îl lovește pe Ghica la Jijia și-l
alungă spre Buceac. Tătarii îl reîntronează, gonindu-l pe Șerban peste munți, iar pe Mihnea în
Muntenia (martie 1659), unde în cele din urmă pierde domnia, pe care o primește chiar
Ghica. În noiembrie 1659, este numit în domnia Moldovei, Ștefăniță Lupu, în timp ce Ghica
trece în Muntenia. Aici, din ordin turcesc, mută capitala la București, dărâmând reședința
din Târgoviște. E hotărât să facă ordine în țară, dar Constantin Șerban Basarab îl lovește din
nou și îl alungă peste Dunăre în mai 1660. Deși oștile turco-tătare îl reîntronează, alungându-
 l pe Șerban, care după moartea lui Rakoczy trece la cazaci, Ghica nu mai stă mult pe tron.
Aceasta pentru că vizirul Kupruli plănuia transformarea țării în pașalâc (dar nu reușește), în
timp ce Ghica nu mai putea plăti haraciul, pentru că țara era săracă, bântuită de foamete și
ciumă, oamenii fugind în toate direcțiile ca să scape. Ghica este prins, legat și dus la
Adrianopol, de unde este mutat la Constantinopol. Moare în 1664.

Prima domnie
fiul lui Gheorghe Ghica a fost numit ca domnitor la insistențele postelnicului Constantin
Cantacuzino, care a scăpat astfel ca țara să devină pașalâc și a reușit să-l elibereze și pe
Grigore Ghica 1660-1664
Gheorghe Ghica de la turci. îi trădează pe turci la Hotin. În cele din urma el vine la
Adrianopol și încearcă să se disculpe cu bani și minciuni, dar este mazilit și chemat în
decembrie 1674 la Constantinopol. Moare în 1675.
Fiul lui Leon Tomsa. în 1665, a fost pictată pentru prima dată Catedrala Patriarhală din
Radu Leon 1664-1669 București. Același domnitor a hotărât ca mănăstirea să devină reședință mitropolitană. Prima
cafenea cunoscută în București

fiu al lui Mihai Grecul, comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul ( fratele
ibovnicei sale, Tudora), a fost pus pe tron de către familia boierească a Cantacuzinilor.
Antonie Vodă
1669-1672 A fost considerat o simplă marionetă în mâinile Cantacuzinilor . Din cauza uneltirilor
din Popeşti
Cantacuzinilor care doreau un domn mai puternic şi a intenţiei marelui vizir de a-l readuce pe
tron pe Grigore Ghica, Antonie nu mai primeşte confirmarea la împlinirea celor trei ani de
domnie. Fata sa, Maria a fost soția lui Constantin Brâncoveanu.
Grigore Ghica 1672-1673 A doua domnie
De neam grecesc si origin modesta, crescut în casa voievodului Vasile Lupu, vine pe
tronul Moldovei pentru prima dată după moartea lui Eustatie Dabija. In TR vine pe tron
Gheorghe Duca 1673-1678 prin mijlocirile Cantacuzineștilor. Relatiile se racesc. Dup ace domneste din nou in M,
prins de polonezi, moare in inchisoare.

fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar stolnicul Constantin

Cantacuzino. Mama sa a fost fiica domnului Radu Șerban Basarab, astfel ca fiii ei se simteau
Şerban
1678-1688 boieri pamanteni. Una din fiicele sale casat cu Cantemir
Cantacuzino
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98erban_Cantacuzino

1683- IO ajunge la portile Vienei- turcii pierd Ungaria si Transilvania

nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino fiul postelnicului Papa Brâncoveanu

(Matei) sugrumat din ordinal lui Mihnea )și al Stancăi (născută Cantacuzino).A urcat pe
tronul Ţării Româneşti sprijinit de unchii săi, stolnicul Constantin şi marele spătar Mihai
Constantin
oc1688-mar1714 Cantacuzino, lui Serban Cant. Întreaga lui domnie, de peste 25 ani, s-a caracterizat prin jocuri
Brâncoveanu
politice şi diplomatice cu cele trei mari puteri care se confruntau în această zonă a Europei. În
anul 1706 l-a înlăturat pe Mihai Cantacuzino din dregătoria de mare spătar, atrăgându-şi ura
acestei familii puternice şi influente, cu relaţii atât în Imperiul otoman, cât şi în Occident.
Constantin şi Mihai Cantacuzino au început să uneltească împotriva lui Brâncoveanu din anul
1708, la Poarta otomană

Nepot de unchi al lui Serban Cantacuzino

Ştefan
1714-1715 Ultimul domnitor pamantean a predat turcilor corespondența lui Brâncoveanu cu nemții și
Cantacuzino
a luat averile prietenilor lui. A fost mazilit de un capugiu trimis de turci si ucis la
Constantinopol impreună cu tatăl său

Nicolae Bunica sa -fiica lui Alexandru Ilies

Ian-noi 1716
Mavrocordat 1709-10, 1711-16-domn al Moldovei, prins de austrieci
Ioan
1716-1719 frate cu Nicolae Mavrocordat.
Mavrocordat
Nicolae
1719-1730 A doua domnie dupa moartea lui Ioan-a murit de ciuma
Mavrocordat
Constantin Prima domnie
Sept-oct 1730
Mavrocordat Fiul lui Nicolae Mavrocordat a fost de 6 ori domn al TR si de 4 ori al M
Prima domnie A fost boier din țară din sânge Cantacuzinesc. Deși era boier din țară, domnea
Mihai Racoviţă 1730-1731
în același spirit fanariot, care a întunecat acea epocă din istoria Principatelor Române
Constantin
1731-1733 A doua domnie
Mavrocordat
Prima domnie nepotul lui Grigore I Ghica, fiul lui Matei Ghica și a Roxandrei Ghica-
Grigore II Ghica 1733-1735 Mavrocordat. A fost adus pe tronul Moldovei de Nicolae Mavrocordat, după destituirea lui
Mihai Racoviță
Constantin
1735-1741 A treia domnie
Mavrocordat
Mihai Racoviţă 1741-1744 A doua domnie
Constantin
1744-1748 A patra domnie
Mavrocordat
Grigore II Ghica 1748-1752 A doua domnie
Matei Ghica aug 1752 -iun 53
Prima domnie
Constantin fiul lui Mihai Racovita tronul l-a câștigat cu ajutorul grecilor, care i-au fost și tovarăși de
1753-1756
Racoviţă domnie, întocmai ca și tatălui său. Birurile apăsătoare ale nesătulului domn și abuzurile
grecilor, au provocat o mișcare de nemulțumire, dar fără efect durabil..
Constantin
1756-1758 A cincea domnie
Mavrocordat
Prima domnie fiul lui Grigorie al II-lea Ghica, își începe domnia în Moldova, în februarie
Scarlat Ghica 1758-1761
1757, plătind la Poarta Otomană 300 pungi de aur.
Constantin
1761-1763 A şasea domnie
Mavrocordat

Constantin A doua domnie

mar1763-ia1764
Racoviţă a murit din cauza unui ospăț prea îmbelșugat
fiul lui Mihai Racoviță a luat domnia în locul fratelui său Constantin Racoviță datorită
implicării grecului Iordache Stavrache, care în scurta domnie a lui Ștefan, a fost un important
Ştefan Racoviţă 1764-1765
factor de decizie. Când dușmanii lui Stavrache, au obținut de la sultan uciderea lui, a căzut în
dizgrație și domnitorul, care a fost înlocuit cu Scarlat Ghica.
Scarlat Ghica 1765 -1766 A doua domnie

Fiul lui Scarlat Ghica.

Alexandru Ghica 1766-1768 A fost mazilit de turci pentru că a permis în țară recrutarea de militari pentru armata rusă.

fiul lui Alexandru Matei Ghica, cu funcția de dragoman, care a fost decapitat de Poartă și
Grigore IIIGhica 1768-1769 nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea. Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o
relativă bunăstare. decapitat de turci
Adm milit rusă noi 1769-iul 74
Manole
(Emanuel) Giani 1770-1771 căsătorit cu Ralița, sora lui Grigore Ghica (decapitatul)
Ruset
Alexandru Prima domnie
1774-1782
Ipsilanti nepot al lui Constantin Psiolu, grec adus în Moldova de Grigore al II-lea Ghica
Nicolaie Caragea 1782-1783
În timpul domniei lui s-au dat o serie de dispoziții de poliție edilitară, sanitară, a drumurilor,
a localurilor publice și a străinilor. S-au luat măsuri privind igiena publică, măturarea
 coșurilor, controlul cafenelelor, a hanurilor și a drumurilor. Tot el a oprit portul ilegal de
arme și uniforme, de teama unor mișcări și răzmerițe din cauza „stoarcerilor” de bani. Pentru
a controla ieșirea din țară a celor nemulțumiți, Caragea a introdus pașușul, pașaportul
Prima domnie
Mihai Şuţu 1783-1786
înrudit prin mama sa cu Mavrocordații
Nicolae a ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan pașa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman
1786-1790
Mavrogheni era, apoi decapitat de poarta pt insubordonare
Adm mil austria noi 1789 -iul 91
Mihai Şuţu 1791-1793 A doua domnie
Alexandru Prima domnie
1793-1796
Moruzi Bunica materna -fiica lui Nicolae Mavrocordat
Alexandru
1796-1797 A doua domnie
Ipsilanti
Constantin
1797-1799 Numit de poarta apoi decapitat de poarta
Hangerli
Alexandru
1799-1801 A doua domnie
Moruzi
Mihai Şuţu oct1801-mai 02 A treia domnie
Căimăcămia lui Prima domnie
iun-aug 1802
Alexandru Şuţu inlocuit cu un domn devotat rusilor
Prima domnie
Constantin fiul lui Alexandru Vodă Ipsilanti și tatăl lui Alexandru Ipsilanti Eteristul. Convenția
aug 1802-1806
Ipsilanti ruso-turcă din 1802, a dat drept rușilor să se amestece în numirea, menținerea și destituirea
domnilor, prevăzându-se tot în interes moscovit și fixarea domniilor pe o perioadă de 7 ani
A doua domnie
Alexandru Şuţu Aug-oct 1806
a murit otrăvit de eteriști care îl priveau ca pe o piedică în calea revoluției lor.
Constantin
Oc1806-ma1807 A doua domnie
Ipsilanti
Admin mil rusă de1806-ma 1812
Constantin de1806-ma1807
A treia domnie
Ipsilanti iul-aug 1807
Adm milrusă Aug 1807-feb 08
Căimăcămie feb-sept 1808
Comitetul de
se1808-ma1809
cinci
Admin mil rusă mar1809-mai 12
Ioan Gheorghe
1812-1818
Caragea
Alexandru Şuţu 1818-1821 A treia domnie
Scarlat Nu domneşte efectiv A murit otrăvit în același an, pentru că era bănuit că este de partea
feb-iun 1821
Callimachi revoluției grecești.
Tudor Conducătorul revoluţiei anti fanariote
Mar- mai 1821
Vladimirescu Ucis de eteristi
Amin mil turcă ma1821-iun 22 Sfârşitul regimului fanariot,revenirea la domniile pământene
nepot de frate al lui Grigore III Ghica. A fost cerut la tron de o parte dintre boieri și a fost
Grigore IVGhica 1822-1828 primul domnitor pământean în TRom după epoca fanariotă. A fost fortat de rusi sa
paraseasca tronul
Admin mil rusă mai 1828-apr 34
A fost numit ca domnitor de turci, în înțelegere cu rușii, a fost primul domnitor regulamentar
Alexandru D.
1834-1842 al Țării Românești A luptat pe față pentru unire și a reușit să submineze aspirațiile la tronul
Ghica
Principatelor Unite ale lui Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. S-a retras de la tron
descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.[1]
Gheorghe Este frate cu principele Barbu Știrbei. A abdicat in 1848 nestiind de partea cui sa fie la
1842-1848
Bibescu revolutie
Guvernul
14 iun -28 iul
revoluţionar
1848
provizoriu
Locot domn iul -sept 1848 I Heli Rădulescu, N Golescu şi Cristian Tell
Căimăcămie Se1848-iun 1849 Constantin Cantacuzino
Prima domnie
descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.[3]
Barbu Ştirbei 1849-1853
Era fratele domnului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu.

Adm mil rusă oct1853-iul 1854

Adm mil turcă iul-aug1854
Adm mil austr Aug1854-mar 56
Restaurat, domneşte sub adm militară
Barbu Ştirbei sep1854–iul 56
austriacă până în martie 1856
Căimăcămie
Alexandru D. 1856-1858
Ghica
Căimăcămie de oct1858-24 ian
Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Alexandru Filipescu
trei 1859
24 ianuarie Prin alegerea lui Cuza ca domn al Ţării Româneşti,s-a înfăptuit unirea Moldovei cu TRom,
Alexandru Ioan
1859-24 ianuarie punându-se bazele statului modern român.
Cuza
1862 Vezi conventia de la Paris 1858
ISTORIA MEDIEVALĂ   –  ISTORIA ŢĂ RII ROMÂ NEŞTI

ISTORIA TARII ROMANESTI PANA IN ANUL 1290

Primele menţiuni
Primele menţiuni despre vlahii munteni, nord dunăreni le găsim în cronicile bizantine care menţionează în anul 726 o serie de
năvăliri ale valahilor nord dunăreni aliaţi cu vlaho-râcnii în imperiul bizantin. Aceste conflicte se vor soluţiona abia în anul 780,
când între cele două părţi se adopta un armistiţiu de pace. Este mai mult ca sigur că aceşti vlahi contestau influenta şi
intruziunea bizantină la nord de Dunăre.
Într-o cronică turcă numită Oguzmame se menţionează în jurul anului 839 despre existenţa unei ţări a vlahilor la nord de
Dunăre.
În timpul confruntărilor armate din anii 968 şi 969, dintre Sviatoslav ( 964 – 972), cneaz al Kievului şi Împăratul bizantin
Nikephoros II Phokas ( 963 – 969) , sunt pomenite în cronica rusă “Povestea vremurilor de demult” , 80 de cetăti-oraşe la
Dunărea de Jos. Aceste conflicte se acutizează însă în anul 971, când noul Împărat bizantin, Ioan Tzimiskes ( 969 – 976) pune
bazele formarii unei theme Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea graniţei Dunării de Jos şi a litoralului
Pontic, până la Varna. Reşedinţa acestei provincii era la Durostolum (Silistra) şi cuprindea un teritoriu între Munţii Balcani,
Dunăre şi Marea Neagră. Rolul acestei provincii militarizate era organizarea apărării bizantine faţă de campaniile lui Sviatoslav.
Cronica “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” menţionează că in jurul anului 972 la Dunărea de Jos existau un
număr de 10 cetăţi-oraşe cu 500 de aşezări omeneşti puternic populate. Conducătorii acestor cetăţi profitând de campaniile lui
Sviatoslav, se răscoală împotriva imperiului bizantin. Urmare a înfrângerii cneazului rus, în bătălia de la Durostorum la 24 iulie
971, Ioan Tzimiskes anexează Bulgaria orientală şi Dobrogea. Răscoala valahilor este şi ea înfrântă, bizantinii consolidându-şi
puterea asupra teritoriilor nord dunărene. Dar aceste conflicte ale populaţiilor nord dunărene vor continua în timp, astfel că în
anul 1000, cronicile bizantine semnalează lupte între aceştia şi armatele conduse de către Împăratul Vasile al II-lea
Macedoneanul (976 – 1025) cel supranumit Bulgaroctonul, adică omorâtorul de bulgari.
Vasile al II va avea ca obiectiv, în timpul domniei sale distrugerea ţaratului bulgar. Începând din anul 986 va iniţia o campanie
permanentă de subminare a influenţei bulgare în Balcani. Confruntarea finală dintre bizantini şi armatele ţarului bulgar Samuil
(997 – 1014) se va da la Belaşita, în anul 1014. Bulgarii vor fi înfrânţi şi decimaţi, iar 14.000 de prizonieri vor fi orbiti. Înfrângerea
bulgarilor va duce în anul 1018 la dezmembrarea ţaratului bulgar, de către bizantini, şi împărţirea lui în 3 theme: Bulgaria,
Sirmium şi Dalmaţia. Supremaţia bizantină se va întinde şi asupra cetăţilor aflate la nord de Dunăre, vlahii fiind obligaţi să se
supună acestora.
Nu avem dovezi dacă populaţia valahă nord dunăreană ar fi participat la conflictul dintre ţaratul bulgar şi imperiul bizantin, dar
o menţiune făcută în Analele din Bari ne pomeneşte despre o oaste bizantină comandată de catre protospatarul Oneste
împotriva arabilor din sudul Italiei, în care erau şi contingente valahe. Mai mult ca sigur că în urma extinderii autorităţii
bizantine asupra ţinuturilor nord dunărene, conducatorii acestora erau obligaţi să participe cu oaste alături de bizantini, în
luptele duse de aceştia.
Informaţii ulterioare despre comunităţile valahe le avem în timpul invaziilor pecenege din anii 1036, când devastează Dobrogea
şi distrug printre altele şi cetăţile Capidava şi Dervent, şi în anii 1046 şi 1047 când tot aceştia tranziteaza Muntenia şi invadeaza
thema Paristion, regiunea administrativă bizantină din sudul Dunării.
O altă menţiune a existenţei românilor la nord de Dunare o face în jurul anului 1050, geograful persan Gardizi, în lucrarea sa
“Podoaba istoriilor”.
In anul 1054, patriarhul Mihai I Kerularios (1043-1058) şi papa Leon al IX-lea (1049 – 1054) se excomunică reciproc, având astfel
loc separarea bisericii de la Roma, de cea de la Bizant. În urma acestui act, numit Marea schismă, românii vor trece sub
autoritatea stricta a patriarhatului de la Bizanţ.
Anii 1072 – 1074, aduc noi conflicte între conducătorii cetăţilor de la Dunărea de Jos şi Imperiul Bizantin. La această răscoală se
raliaza bulgarii şi sârbii condusi de catre Gheorghe Voiteh. Comandantul armatei trimise de către Împăratul Mihai al VII-lea
( 1071 – 1078), Nestor trece de partea răsculaţilor. Miscarea va fi înfrantă însă de către Împaratul bizantin.
În afară de informaţii date de cronicile bizantine, în acele timpuri, şi alţi cronicari apuseni fac referire la existenţa unei
comunităţi valahe în Muntenia şi Dobrogea. Astfel în cronica Împăratului german Friedric Barbarossa se menţionează, în jurul
anului 1089 a existenţei unei ţări româneşti numită “Walahia”, condusă de un principe, situată între Dunăre şi Munţii Carpaţi. În
anul 1140, an al cruciadei conduse de către împăratul german Conrad al III-lea (1138 – 1152 ), în cronica lui Thomas Tuscus se
prezintă itinerarul cruciaţilor către Ierusalim. Plecaţi din Franţa şi Germania aceştia aveau să treacă prin Ungaria şi Blachia (Ţara
Vlahilor).
Expansiunea maghiară la sud de Dunăre, în Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia şi infiltrarea în spaţiul Tării Româneşti va duce între anii
1161 – 1168 la declanşarea unui conflict cu bizantinii. În timpul războaielor duse de către Împăratul bizantin, Manuel I
Comnenul ( 1143 – 1180 ) împotriva acestora, aflăm dintr-un document care se datorează lui Ioan Kinnamos, despre existenţa
unui mare număr de valahi înrolaţi în armata bizantină. Kinnamos este primul cronicar care încearcă să facă o legatura între
valahi şi romani, specificând că aceştia “sunt coloni de demult ai celor din Italia” : “… Iar împăratul fierbea din această pricină şi
vroia să pornească din nou el însuşi asupra ţării hunilor, dar pornind mai curând să le dovedească forţa romeilor, iată ce
plănuia. Pe Alexis, pe care-l logodise cu fiica sa, l-a trimis la Istru cu armate multe, comandate de el, care era protostator,
pentru ca să-i facă pe huni să creadă că vor fi atacati iarăşi din locuri obişnuite; iar lui Leon, numit şi Vatatzes, care aducea altă
oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din
Italia, îi poruncea să năvălească în ţara hunilor dinspre ţinuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni nu a năvălit asupra
lor.”
Din păcate nu ştim dacă aceşti valahi erau din sudul sau nordul Dunării, sau de pe ambele maluri ale Dunării.
Dovezi despre existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, le avem din timpul insurecției inițiate de către frații
Teodor (Petru) și Ioan Asan, împotriva bizantinilor, între anii 1185 – 1197. În anul 1188, Ioniță Asan, supranumit ulterior
Caloianul, fratele mai mic al lui Teodor și Ioan, este dat în schimbul soției lui Ioan Asan, luată prizonieră de către bizantini. Ioniță
reușeste să evadeze, și se refugiază la nord de Dunăre în Țara Românească.
Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine
„domn peste niste vlahi din neamul lui”. Această informatie este prima, în mod indirect făcută, care confirmă existența unor
cnezate și voievodate în Țara Românească, la acel an 1188. Deoarece bizantinii nu vor iniția nici o acțiune de căutare și
capturare a lui Ioniță, ne confirmă faptul că aceste formațiuni statale erau bine organizate din punct de vedere administrativ,
economic dar mai ales militar, bizantinii nedorind să riște o campanie cu consecințe dezastruoase pentru ei.
Nu există nici o mențiune în cronicile bizantine de organizare a unei campanii militare îndreptate împotriva valahilor de la nord
de Dunare, în secolele IX – XIII !
Nu există nici o mențiune în documentele cancelariei Regatului maghiar, de organizare a unei campanii militare la sud de
Carpați, cu scopul de a ocupa ținuturile Țării Românești, în secolele IX-XIII ! Singurele mențiuni sunt legate de ținuturile
Severinului, Banat care va fi in permanență cauză de razboi între maghiari și valahii munteni.
Sa afirmat de foarte multe ori, de către istorici, că triburile maghiare și bulgare, popoare de pustă asiatică au căutat să se așeze
în ținuturi de ses, asemănătoare modului lor de viață, maghiarii optând pentru Câmpia Pannonică, iar bulgarii pentru câmpiile
de la sud de Dunăre. Este interesant de ce au făcut această alegere, când aveau la îndemână o solutie mult mai atractiva,
Câmpia Română, aparată pe laturi de Dunăre și Munții Carpați ?
Cea ce ne îndreptățește să afirmăm cu deplină certitudine, că în Țara Românească existau încă din timpuri imemoriale,
formațiuni statale mai mici sau mai mari, cnezate și voievodate, bine închegate, care nu au permis expansiunea regatului
maghiar, încă de la descălecatul lor în Pannonia din anul 895, dar nici amestecul în treburile lor interne ale bizantinilor sau
bulgarilor de la sud de Dunare.
Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație
vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), scrie în
anul 1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care
împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 –
1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.
Tradiția populară și uni cercetatori fac afirmatia că Ioniță Caloianul ar fi înființat orașul Craiova, care îi poartă de altfel și
numele, Craiova = Crai Ioviță. La rândul lor etnografii susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din
acea perioadă.
O altă confirmare a legăturilor valahilor pe direcția sud-nord, o avem în momentul morții lui Ionița Caloianul, 1207, când nepoții
acestuia, Ioan Asan II și Alexandru Asan, fii lui Ioan Asan, se refugiaza la nord de Dunăre căutând protectie la frații lor munteni.
Marea invazie tătară de la 1241
Prima menţiune, documentară, despre existenţa unei “ţări” în spaţiul vest – muntenesc este făcută odata cu hotărârea regelui
maghiar Ladislau I (1040-1095) de a-şi asigura siguranţa graniţelor regatului ungar. În acest scop zideste o fortăreaţă , în
imediata apropiere a castrului roman de la Drobeta Turnu Severin, cu rol de centru strategic militar, în vederea supravegherii
valahilor, cumanilor şi pecenegilor existenţi în zonă. Această fortăreaţă va fi pricina unor veşnice revendicari şi lupte între
coroana maghiară si voievozii din Muntenia.
Între anii 1228 şi 1233, regele maghiar, Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreaţa Severinului în cetate, luând astfel naştere
Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv şi în acelaşi timp ofensiv, îndreptat contra
expansiunii bulgare. Banatul de Severin este menţionat în cronicile maghiare sub denumirea de “Terra Zeurino”. Primul ban al
Severinului este Luca, menţionat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după
sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari şi saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) solicită
papei Grigore al IX înfiinţarea unei Episcopii latine a Severinului , dar care va fi instituită abia în anul 1382.
Creerea unor astfel de mărci de apărare dincolo de graniţele coroanei maghiare aveau să devină o practica obişnuita a
ungurilor, atât la hotarele Ţări Româneşti cât şi în Moldova, în scopul declarat de a-şi apăra regatul, dar şi cu perspectivă
expansionistă. Timp îndelungat regii maghiari aveau să-si aroge dreptul de stăpânire asupra Ţări Româneşti şi a Moldovei,
provocând conflicte armate cu domnitorii acestor ţări.
Prin angajarea maghiarilor în conflicte regionale cu valahii, bulgarii, sârbii şi bizantinii, acestia vor omite un lucru foarte
important, care se va dovedi devastator pentru regatul arpadian.
Anul 1241 aduce asupra Ţărilor Române dar şi a Europei, una dintre cele mai catastrofale invazii din decursul istoriei, cea tătară.
Cine erau acesti tătari ? Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel:
„Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni…au ochi mici şi
îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă
lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din
pânză sau piei.”
Dar să vedem ce spun cronicile vremii despre această invazie în Ţara Românescă : ’’ În anul acesta (1241) armata fără de număr
a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ).
Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând
prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor
transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui
Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).
Muntenia a fost atacată şi prădată de Ordul care îi infrânge rând pe rând pe voievozii munteni, ajungând în incursiunea lui până
în Banat.
Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela
IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.
Rămaşi singuri în faţa puterii tătare, conducătorii Ţării Româneşti, „Bezerenban” şi Miselav, încearca să opuna rezistentă
acestora. După doi ani de hărţuieli şi multe pierderi umane, aceştia reuşesc să infranga ostile tătare şi să-i alunge. Filip Mousket
în “Cronica” lui rimata menţioneaza, in anul 1241(2), marea victorie a „regelui din tara vlahilor” asupra tatarilor, dealtfel singura
victorie europeana in luptele duse cu tatarii.
Din fericire pentru Europa, tătarii se vor retrage în cursul anilor 1242 şi 1243, urmare morţii hanului Ogodai, în urma unei beţii
cumplite, în luna decembrie 1241. Conducatorii şi oastea tătara (mongolă) se vor indrepta spre ţinuturile Asiei Centrale pentru
a putea participa la alegerea noului han
Parte a oştilor tătare, conduse de Batu – Han, se vor aşeza în nordul Mării Negre, întemeind un stat cunoscut sub numele de
Hoarda de Aur, de unde vor lansa timp de 500 de ani expediţii de pradă asupra Rusiei şi Poloniei, dar şi a Ţărilor Române. Pana
aproape la sfârsitul secolului al XIV-lea, Moldova şi nord-estul Munteniei vor rămane însă in sfera de influentă a puterii tătară,
asa numita pax mongolica.
Cel mai important aspect al invaziei tătare în ţinuturile româneşti îl constituie faptul că ea a oprit expansiunea maghiară spre
sud (Ţara Românescă) şi est (Moldova), a distrus stăpânirea cumanilor la sud de Carpaţi, pregatind procesul de constituire a
primelor formaţiuni statale medievale româneşti.
*
Pe cine mentionează Filip Mousket, ca „rege în ţara vlahilor” pe „Bezerenban” sau pe Miselav. Nu putem şti. Dar sigur este
faptul că cei doi voievozi reuşesc să-şi asigure independenţa voievodatelor faţă de puterea tătară. Unii istorici presupun că ar fi
vorba de Miselav (Seneslau), în schimb altii suştin că ar fi vorba de Ioan Asan II (1218 – 1241), tarul vlaho-bulgar,de la sud de
Dunare.
Cine erau însă cei doi conducători munteni? Părerile istoricilor sunt împărţite.
Uni istorici îl consideră pe “Bezerenban” ca fiind primul conducător al unei formaţiuni statale, cnezat sau voievodat, din Ţara
Românească. Alte studii îl indica pe acest “Bezerenban” ca fiind “Banul” Severinului, lucru nu foarte departe de realitate, tînând
cont că Rasid-ed-din în cronica sa deformeaza foarte mult numele onomastice şi toponimele. Astfel Carpaţii devin Babac-tuc
(Yapraq Taq) iar valahii , Qara Ulagh. Este mai mult ca posibil ca numele de Bezeren Ban să indice de fapt o funcţie, acea de
conducător al Ţării Severinului, ţară numită în cronicile timpului şi Terra Szevren ( se poate remarca apropierea fonetică între
Bezeren si Szevren , Bezerenban – Szeverenban). La acea vreme, mare parte a Olteniei apusene era aparţinătoare de Banatul
Severinului, precum parte de ţinuturi din Banat şi Caraş.
După Patriciu Dragalina, termenul de ban reprezenta o “demnitate super-ierarhica foarte veche” valahă care desemna
conducatorul unei formaţiuni teritoriale definite. Termenul de conducere, respectiv “bănie” va trece ca nume a formaţiunii
statale sub denumirea de “banat” (vezi, Banatul Timişoarei, Banatul Sârbesc, s.a.). Acest termen a fost adoptat de către
maghiari, dar şi de români, şi pentru numirea conducătorului unui ţinut, provincii, sub forma de “ban” (vezi, Mihai,Banul
Craiovei). Alţi istorici consideră că acest termen este de origine maghiară, provenit de la numele unui conducator avar pe nume
Bayan, care ar fi trăit în anii 562-602. Care este legătura între unguri anilor 1233 şi avarii secolului al VI-lea, nu ştim, dar cert
este faptul că la acea vreme triburile maghiare încă populau stepele asiatice, si nu avea ştire de saga avară din Europa. Optăm
pentru originea românească a termenului asemeni lui Dragalina.
Atingator de celălalt voievod, pomenit sub numele de Miselav, istoricii se împart în doua tabere. O parte dintre ei îl consideră ca
fiind tatăl lui Seneslau, iar ceilalţi îl identifică ca fiind chiar Seneslau, cronica persană nepreluând şi în acest caz, clar numele
acestui conducător de formaţiune statală munteană. Acest argument este întărit şi de faptul că Seneslau este pomenit ca şi
conducător de sine stătător şi independent, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în anul 1247.
*
În vederea securizării graniţelor coroanei regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) face apel la Ordinul Cavalerilor Ioaniţi (Cavalerii
de la Malta). Prin diploma emisă la 2 iulie 1247, regele maghiar de comun acord cu conducătorul Ordinului, magistrul Rembald,
dorea instalarea unui detaşament Ioanit în Cetatea Severinului: „… Așa dar, mânați de acest gând, după o îndelungată sfătuire
cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele
preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincoace de mare, cu privire la repopularea regatului nostru, care
prin năvălirea dușmănoasă a națiunii barbare numită tartari, a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât și prin
uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa
Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai
jos, și să ne dea sfat și ajutor credincios pentru popularea țării noastre, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta
îndată în această scrisoare, îi dăm și îi dăruim lui și prin dânsul numitei case întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce
țin de ea și cu toate celelalte și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt, afară
de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm olaţilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși în așa fel
încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țară a Severinului amintită mai sus, și din cnezatele
numite mai sus, să o păstrăm pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai
sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate teritoriile sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama
noastră, rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care știe că le au, lăsând deoparte și
toate morile dintre hotarele țărilor amintite atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din țara Lytua, precum și
toate clădirile și semănăturile făcute cu cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile
care sunt acum în ființă sau care se vor face de către ei, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraților acestora,
afară de pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei pe care le păstram împreună pe seama noastră și a lor. Și mai îngăduim ca
jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara
Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă. Mai voim ca amintiții olati să ajute pe sus zișii frați cu mijloacele lor
ostășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străinii, iar din partea lor acești frați
să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putință. Pe lângă acestea, din sarea ce le-
am îngăduit să ducă în chip îndestulător spre folosința acelei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, din orice ocnă
din Ultrasilvana de unde vor putea mai ușor să o scoată cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor, fără atingerea întru nimic a
dreptului episcopal; tot astfel și din banii ce vor umbla acolo din voința regelui și hotărârea preceptorului acestei case, ce va fi în
slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus și despre celelalte venituri, cealaltă
jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea, rânduielile pe care le
va fi hărăzit zisa Casă nobililor și altora venind din alte părți să locuiască în ținuturile amintite, atât în privința libertăților lor cât
și a judecăților, precum și hotărârile judecătorești pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviința și întări, fără
atingerea părții noastre din folosințele ieșind de acolo, cu acest adaos că de se va rosti vreo osândă <într-o pricină de> vărsare
de sânge împotriva mai marilor țării, și ei se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la Curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar
veni vreo oaste asupra regatului nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu, a cincea parte din ostașii țării amintite să fie
datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre. Dar dacă vom îndrepta oaste spre Bulgaria,
Grecia, și Cumania va purcede a treia parte din cei în stare a merge la război, și din prada de război, atât cea mișcătoare cât și
cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea sa după numărul ostașilor din Severin, precum și a armelor lor. Pe lângă
aceasta am dăruit amintitului preceptor, și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Ultrasilvanei,
sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul olatilor, pe
care le-am lăsat-o acelora așa cum au stăpânit-o și până acum, și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu
privire la țara Lytua. …”
În ciuda tuturor facilităţilor acordate de către regele maghiar, Ioaniţi au refuzat însă să se aşeze în teritoriul oferit. Motivul
acestei refuz era faptul că la acea vreme tătarii îsi păstrau suzeranitatea asupra Tărilor Române şi a Banatului, regele maghiar
oferind de fapt cea ce nu era al lui, obligându-i pe aceştia să-si câstige teritoriul prin lupta cu tătarii si valahii !
Voievodatul lui Litovoi (1240 – 1278/79)
În Diploma Cavalerilor Ioaniâi emisa la 2 iulie 1247 se menţionează despre existenta unei ţări românesti, numite Litua sau Ţara
lui Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă a
similitudinii denumirii ţării invadate de tătari in anul 1241, Ilaut, nume menţionat în Cronica Persană al lui Fazel – Ullah –
Raschid. Să fie această denumire o anagramare a termenului L i t u a = I l a u t. Cuvântul conţine toate literele, doar că sunt puse
în altă ordine.
Denumirea Ţării Lytua făcută în Diploma Îoaniţilor, avea să duca la ipoteze fanteziste privind posibilitatea existenţei unei
legături dintre români şi lituanieni, chiar şi căutarea unei descendente a acestora din valahi. Mai intersant este faptul că
istoricul Aurel Decei (1905 – 1976) face afirmaţia că textul referitor la românii din cronica persană, se referă de fapt la Lituania ,
iar persoanele menţionate, sunt duci lituanieni.
Toate aceste supoziţii sunt făcute doar în baza unui singur cuvânt, Lytua. Ori nu se acordă atenţie că în textul Diplomei
Ioaniţilor, tările respective nu erau pomenite cu nume ci cu sintagma “cnezatele lui Ioan şi Farcaş”, “ţara lui Seneslau”, astfel că
în concepţia scribului regal “teritoriul lui Litovoi” , devine ţara lui Litovoi, cu numele de Lytua, termen derivat de la numele lui
Litovoi. Mai exista insa si o alta variantă, asupra căreia voi reveni în alt capitol al lucrării.
Privind originea acestui nume, s-au facut la fel multe speculaţii, căutându-se origini slave, cumane sau valahe. Cert este că
numele îl întâlnim în acele vremuri şi în Maramureş, sub forma Locovoi, cea ce ne demonstrează faptul că era un nume
răspândit, şi des utilizat de ambele părti ale Carpaţilor, si, chiar si la vlahii sud-dunăreni.
Unii istorici îl confirmă pe Litovoi ca fiind acel Bezerenban pomenit în Cronica Persana la 1241, fapt foarte posibil din punct de
vedere cronologic. În acest caz Litovoi este acel Ban al Severinului, sau primul Basarab ?. Optăm pentru varianta de Ban al
Severinului.
Istoricul Popa Radu avansează o ipoteză posibil istorica, prin care afirmă ca Litovoi, cel pomenit în anul 1247, ori unul din
predecesorii lui ar fi “descălecat” din Ţara Haţegului în Oltenia. Este posibil ca voievodul să nu mai fi suportat vexaţiunile
coroanei maghiare şi să se fi strămutat cu familia şi supuşii lui la sud de Carpaţi în Oltenia, fiind acceptat de către baştinaşi. Am
avea astfel un prim “descălecat” anterior celui lui Negru Vodă, proces care s-a petrecut şi în Moldova, prin “descălecate”
succesive.
Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1278/1279, voievodatul lui fiind încadrat intre Banatul Severinului (si
Banatul Severinului ?) , râul Olt şi Dunăre.
În anul 1247 se afla sub suzeranitatea coroanei maghiare, plătind către aceasta tribut, Diploma Ioaniţilor făcând clar această
specificatie. Voievodatul lui ajunsese la o stare de bunăstare recunoscută chiar de către cronica maghiara prin enumerarea
surselor veniturilor. Armata lui Litovoi era însa argumentul suprem al voievodului, deloc ignorat de către regele maghiar,
solicitându-i acestuia participarea la luptele duse de către coroana maghiară : „ a cincea parte din ostașii țării amintite să fie
datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre „.
Aceste pretenţii ale regilor maghiari aveau să duca la izbucnirea unui război între cele doua părti în anul 1273. Cronicarul
bizantin, Nicephoros Blemmydes, consemnează începutul şi desfăşurarea luptelor duse între Litovoi şi armata voievodului
transilvănean, Nicolae Geregye (1265 – 1270, 1272-1273) : „Dar după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci şi
tufişuri dese, când se înfundase pe nişte potece foarte înguste, a fost atacat de mulţimea Valahilor din păduri şi din munţi şi a
rămas mort (voievodul transilvan) împreună cu vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Dejeu zis Vas, cu Petru Ruffus,
castelanul de la Cetatea de baltă, cu Secuii Petru şi Ladislau, bărbaţi viteji şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamă. Şi după ce
ungurii părăsind oastea, dăduseră dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi mlăştinoase, strâmtoraţi între
prisăci, mulţi dintre ei fură ucişi de Valahi; numai câţiva au scăpat cu mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul lor. Iar
trupul voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din mâinile Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigoniu,
în mănăstirea Fecioarei Maria.
În sfârşit, după întâmplarea aceea tristă, schimbându-se iarăşi roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macsó,
însăşi oastea regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii întărite şi apărate de atacurile luptătorilor şi arcaşilor voievodului
Layk, (Litovoi) adică ale Valahilor, care slobozeau potop de săgeţi asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi s-au împrăştiat ca
fumul; şi rămăşiţele oastei întregi au intrat în ţara Severinului şi o au cuprins”. (Fontes Historiae Daco-Romane, IV, p.103)
După înfrângerea oştilor voieovdului Transilvaniei , de către Litovoi, regele Ungariei , Ladislau Cumanul (1272-1290) ordona
armatei maghiare să contratace. Contratac ce va duce la ocuparea cetăţii Severinului.
Diploma de la 8 ianuarie 1285 pomeneşte , sintetic depre acest eveniment şi urmarile lui: „Și, în sfârșit, când, fiind încă copil,
începusem noi a domni după moartea prea iubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu frații săi, în infidelitatea sa,
ocupase pentru sine o parte din regatul nostru existentă dincolo de munți și cu toate avertismentele noastre nu s-a îngrijit să
plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând
împotriva aceluia cu cea mai mare credință, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în captivitate și ni l-a adus
nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă nu mică de bani și astfel prin serviciile acestui magistru
Georgius a fost reașezat iar tributul nostru din acele părți. […]”. Litovoi refuza suzeranitatea maghiară, înţeleasă de către aceştia
ca şi suveranitate , şi ocupa teritorii aflate în posesia coroanei, regii maghiari considerau ca Ţara Românească şi Moldova
proprietate de drept al lor. (!)
Cumulând cele trei documente, Cronica Persană, Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi documentul de la 1285 putem constata că,
Voievodul Litovoi, înainte de anul 1241 intrat în conflict cu coroana maghiară, avea să atace, cucerească şi să-şi treacă în
stăpânire Banatul Severinului. Acest lucru este dovedit şi de lista Banilor de Severin. Primul ban menţionat este Luca în anul
1233, după care până în anul 1243 nu mai apare nici un ban maghiar la conducerea Banatului. Este perioada în care Litovoi
trecuse sub stăpânirea lui Cetatea Severinului. Abia în anul 1243, maghiarii vor reuşi să-şi recucerească provincia, numindu-l
ban pe Ştefan, după care între anii 1243 – 1247, Cetatea Severinului va trece din nou în mâna lui Litovoi. Dupa anul 1247, lista
banilor maghiari este continuă, dovedind reocuparea Banatului de Severin de către coroana maghiară. Litovoi însă în decursul
domniei lui va mai izbuti de câteva ori să-şi treacă în proprietate Cetatea Severinului, fapt dovedit şi de cronica din 1285.
La anul 1241, cronicarul persan, îl va identifica pe Litovoi, sub titulatura lui, de Ban al Severin (Bezeren Ban – Szeveren Ban). Cea
ce infirmă existenţa primului Basarab la anul invaziei tătarilor, în Ţara Românească. Primul domnitor cunoscut sub acest nume
va fi Basarab I, fiul lui Negru Vodă.
Litovoi va fi înfrânt şi ucis în anul 1278/9, posibil în urma unei trădări, iar fratele lui Bărbat a fost luat prizonier. Barbat va fi
reînscăunat ca voievod al Ţării Româneşti, însă cu obligaţia acceptării vasalităţii faţă de coroana maghiară şi obligatţa plătii unui
tribut substanţial.
Cnezatele lui Ioan şi Farcaş ( cca. 1247)
Ştim foarte puţine despre cei doi fraţi cnezi. Diploma Ioaniţilor, aminteşte la anul 1247 că tinuturile aflate la stânga Oltului, sunt
propuse a se trece sub tutela Ordinului Ioanit. Documentele istorice anterioare, dar nici cele ulterioare nu mai fac mentiune la
aceştia.
Interesant este numele atribuit cneazului Farcas ; mai mult ca sigur ca acesta se numea Lupu, cronicarii maghiari traducandu-i
numele în Farcas (farkas = lup). Acest nume va fi încetatenit ulterior in onomastica română sub forma de Farcaş, Farcaşiu,
Fărcăsel, Farcăsoia, s.a.
Voievodatul lui Seneslau (cca.1241 – 1277)
Seneslau este mentionat în diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei ca fiind voievod român al “olaţilor” din Transalpina
(Muntenia), la anul 1247. Voievodatul lui se află situat în stânga Oltului, între Carpaţi şi Dunăre. Uni istorici îl identifică în
persoana lui Miselav cel pomenit ca şi oponent al tătarilor la 1241.
Cu toate că documentul maghiar îl numeşte valah, unii istorici îi conferă o identitate slavă în baza numelui său.
Opinia noastră este că numele lui real era Stanislău nume derivat din binecunoscutul nume romanesc Stan , cu variantele
feminine Stana şi Stanca. Numele de Stan ,Stanislău, Seneslau vor fi purtate de generaţii întregi de cnezi şi voievozi
maramureşeni, începând de la sfârşitul secolului XIII –lea.
În afară de aceste scurte menţiuni făcute în anii 1241 şi 1247, asupra voievodului Stanislău se asterne tăcerea. Cine a fost, cât a
domnit, cine i-a fost urmaşul nu putem şti. Cert este faptul că începând din anul 1285, nu mai avem ştiri despre voievozii locali
şi despre soarta românilor din Muntenia.

NEGRU VODA ( 1291 – 1315 )

Speculaţii istorice
Legendele şi povestirile cu privire la “descălecarea” lui Radu Negru Vodă în Muntenia, undeva în jurul anilor 1290, apar nu
numai în hrisoavele medievale valahe ci şi în cele străine, fapt ce scoate din discuţie, inexistenta acestui act istoric. Este mai
mult ca sigur că un personaj important a venit din Transilvania în Ţara Românească, împreună cu supuşii lui pentru a încerca
împreună cu cnezii şi voievozii locali să întemeieze un stat suveran, independent faţă de coroana maghiară.
Care a fost motivul acestei alianţe, şi cum a fost acceptată de către conducătorii locali ?
La data “coborârii” lui Radu Negru Voda, Tara Romaneasca era teritoriu vasal Regatului Maghiar, umare a morţii voievodului
Litovoi, Bărbat, fratele acestuia fusese înscăunat de către Ladislau Cumanul (1272 – 1290), în schimbul acceptării vasalităţii.
Situaţia românilor din Transilvania era oarecum identică cu cea din Ţara Româneasca, toţi erau supuşi ai coroanei maghiare.
Acest fapt va conduce la revolta românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor, ridicarea voievozilor români, acceptarea lui Radu
Negru ca reprezentant al tuturor şi întemeierea statului independent al Ţării Româneşti.
“Săracul Negru Voda ! Unii istorici români îl tin numai de figura unei legende ori a tradiţiunii poporaleşsi pentru aceasta l-au
scos din sirul domnilor Valahiei, şi astfel l-au scos din istoria ţerii.
Dacă o legenda despre mănăstirea Argeşului, prin faptul că acolo într-adevăr s’a zidit o mănăstire, la spatele ei are un adevăr
istoric; asemenea o tradiţiune, ca descălecarea din Făgăraş, prin faptul că descălecarea într’adevar s’a întâmplat, la spatele ei
are un adevăr, un fundament istoric.
Atâta rătăcire la cronicarii şi istoricii români ! În 600 – 700 de ani ei n’au avut timp ca să scruteze că, pe lângă toata legenda şi
tradiţiunea, unde e si ce e adevărul istoric şi cum stă persoana cea grandioasă a lui Negru Vodă faţă de istorie ?
Şi nimeni n’a întrebat de izvoarele documentate ale epocei lui NegruVoda, şi nimeni nu le-a scrutat, cum ar fi trebuit să le
scruteze, ca să se poată afla adevărul istoric ! ” (Negru Vodă şi Epoca lui – Dr.Atanasie M.Marienescu, membru al Academiei
Române)
Care este motivul ignorării şi de cele mai multe ori a negării existenţei lui Negru Vodă şi a actului descălecatului. Din păcate este
una care ţine de factorul uman. Asemeni descălecatului Moldovei, care întotdeauna a fost tratat, pueril, din punct de vedere al
legendei lui Dragoş, ignorandu-se evenimentele şi personajele excepţionale care au dus la Întemeierea Ţării Moldovei, şi,
Întemeierea Ţării Româneşti este falsificată, încercându-se impunerea lui Basarab I şi a unui personaj inexistent din punct de
vedere istoric, Thocomerius.
Este binecunoscută dorinţa multor istorici de a încerca dovedirea vechimii dinastiei Basarab încă din anul 1241, în persoana
acelui Bezeranban, care din păcate se dovedeşte a fi voievodul Litovoi. Tot o alta teorie la modă este încercarea D-lui Neagu
Giuvara de a ne demonstra că Basarab I este fiul lui Thocomerius, care era un mare conducator de origine cumană. Teorie care
a provocat o adevarată isterie naţională, ducând pâna la dezgroparea rămăşitelor domnilor pentru a li se preleva probe pentru
stabilirea tipului de ADN.
Care este motivul acestei prelungite bâlbâieli. În general multi dintre istorici sunt deranjaţi de faptul că întemeierea statelor
româneşti medievale s-a facut de către voievozi ardeleni, iar elementul autohton nu este evidenţiat în documentele timpului.
Primii care vor încerca să corecteze acest lucru, practic să intervină în cursul derularii evenimentelor istorice, sunt cronicarii
care au întocmit Letopiseţul Cantacuzinesc.
„ Atunce s-au ales dintr-înşii boiari carii au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce la zicea Basarabi, să le fie lor cap
(adecă mari bani) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea
scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind acea parte de loc.
Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 <1292> , fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul
Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni,
papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi facut-au oraşul ce-i
zic Câmpulung. Acolo au facut şi o biserică mare, frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi iară au făcut oraş mare şi
şi-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iară noroadele ce se
pogorâseră cu dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului şi până la Brăila, iar alţi s-au tins în jos,
peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în marginea Dunării şi până la Olt.
Atunci şi Basarabeştii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toţii de au venit la Radu-Vodă, închinându-
se sa fie subt porunca lui şi numai el să fie peste toţi stăpânitor. Şi de atunci s-a numit de-i zic Ţara Românească. Iar tituluşul
domnului s-a facut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de
Hristos si singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Românească, dintru Ungaria descălecat şi
de la Amlaş şi Făgăraş herţeg.
Acesta iaşte tituluşul domnilor de atunce începându-se pân-acum, precum adevărat să vede ca iaşte scris la toate hrisoavele
ţării.
Şi într-acestaşi chip tocmitu-s-au Radu Vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurata, şi au domnit până la
moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Si au domnit ani 24 .”
Letopiseţul Cantacuzinesc este o compilaţie, făcută in secolul al XVII-lea, a mai multor cronici. Scriind despre “descălecatul” lui
Negru Voda, cronicarul, constătând că din toată povestea lipseşte elementul baştinaş, adaugă de la sine povestea care va duce
ulterior la multe fabulatii, despre pretinsa existenta a neamului Basarabilor înainte de anul 1290. Anterior am pomenit despre
convingerea multora dintre istorici că acel Bezerenban din anul 1241 nu este altceva decât utilizarea titulaturii lui LItovoi, Ban al
Severinului, şi nu confirmă existenta unui Basarab în acele vremuri.
Nu afirmăm că elementul autohton, boierii munteni nu ar fi existat, ci dorim să lămurim faptul că acestia nu erau Basarabi.
Dupa moartea lui Litovoi, fratele acestuia, Bărbat, şi alţi voievozi şi cnezi din Muntenia îşi vor duce în continuare viaţa de zi cu zi,
dar sub dominaţie maghiară. Este mai mult ca sigur că “descălecatul” a fost hotărât şi făptuit prin întelegerea românilor de
ambele părţi ale Carpaţilor, şi Negru Voda a fost întâmpinat si acceptat de către cnezii şi voievozii din Muntenia, dar repetam,
aceştia nu erau din neamul Basarabilor, ci din neamul lui Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş şi a altor conducători de voievodate
existente.
Cronicarul a ales numele de Basarab, deoarece la data la care a fost scris acest document, domnitorul Ţării Româneşti era din
spiţa Basarabilor, şi atunci era neapărat mare nevoie să se afirme vechimea acestei familii.
Acest document va fi însă preluat de către unii istorici, care vor încerca negarea existenţei lui Negru Vodă, a fenomenului
“descălecatului” şi a procesului de “întemeiere” a Ţării Româneşti.
Primul istoric care ocupându-se de identitatea lui Negru Voda, Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), încearcă şi el să modifice
istoria, afirmând că Negru Voda a “descalecat” din Oltenia, din “Vechiul Banat al Basarabilor” şi care ar fi purces ulterior la
cucerirea Ţării Făgăraşului (!).
Marele istoric, Nicolae Iorga (1871-1940) va fi unul dintre promotorii teoriei prin care îl elimina pe Negru Voda în totalitate din
istoria Ţării Româneşti: ” Basarabă nu trebuie confundat cu personalitatea legendară, adânc înrădăcinată în conştiinţa
poporului, care este Negru Vodă, pretins întemeietor venit din Făgăraş, regiune care n-a fost colonizată şi organizată politiceşte
decât în a doua jumătate a veacului XIV-lea. Legenda acestui Negru Vodă nu are nimic de-a face cu personalitatea istorică a
adevăratului Radu-Vodă, domniind în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, voievod de oarecare însemnătate pentru calugarii
pe care îi ocrotise şi de la care n-a rămas nici un document. Cât pentru Negru, e vorba de Neagoe Basarab, care fiind mare
ctitor, a săvârşit prin a fi considerat de popor ca acela care ar fi ridicat toate vechile zidării”.
Sa specificăm că “Radu-Vodă”, este Radu I (1377-1383), fiul lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) şi nepotul lui Basarab I
(1315-1352). Care este însă legătura între descălecat, Negru Vodă si domnul Radu I. ?
Al doilea personaj istoric pomenit de Nicolae Iorga este Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, care nici
nu faceă parte din familia Basarabilor fiind fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu şi al soţiei acestuia Neaga. Neagoe Basarab şi-a
motivat pretenţiile la tron pretinzându-se fiu, din flori, a lui Basarab IV Tepeluş (1477-1461). După părerea istoricului, se pare că
până la Neagoe Basarab, nici un alt domnitor nu ar fi ridicat şi ctitorit biserici, omitându-se lungul sir de domnitori care vor
ridica lăcaşe de cult încă din anii 1300, precum Negru Vodă, Basarab I, Nicolae Alexandru Basarb, Vladislav, Radu I, Dan I, Mircea
cel Bătrân, şi mulţi alţii. Tot Nicolae Iorga va fi cel care va lansa ipoteza posibilei cumanităţii a lui Basarab I, atât de dragă d-lui
Giuvara.
În baza pisaniei de la Biserica veche din Câmpulung, ctitorită de către Negru Vodă o serie de istorici, precum Aexandru D.
Xenopol (1847-1920), Dimitrie Onciul (1856-1923), Atanasie M Marienescu (1830-1915), propun ca dată a descălecatului anul
1215, încercând pe motivaţia extinderii puterii Cavalerilor Teutoni aduşi de regele Andrei al II-lea (1205-1235) în Tara Bârsei în
anul 1211, să justifice posibilitatea unei “coborâri” a lui Radu-Negru în acele vremuri.
Înexistenţa sau lipsa unor documente avea să ducă la încercări de “umplere” a golurilor prin întocmirea de documente false sau
interpetări forţate.
O astfel de “manipulare” a istoriei a făcut-o şi Em.C.Grigoraş în lucrarea să “Criptografia şi istoria românească” aparută în anul
1924.
Dar pentru a întelege care a fost motivaţia şi cadrul întocmirii acestei lucrări de către domnia sa, vom prezenta momentul care
va declanşa o succesiune de mari “descoperiri” istorice, făcute de către Grigoraş prin decriptarea diverselor inscripţii sau
documente.
În anul 1920 în timpul unor lucrari de restaurare a Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, lucrare supravegheată de către
istoricul Virgil Drăghiceanu, se descoperă 14 morminte domneşti. Între acestea, mormântul nr. 10 este găsit intact, perfect
conservat: “Sub pulberea de raze ce se împrăştia de la fereastra din apropiere, apare întins pe un pat subţire de nisip, în toată
maiestatea morţii, scheletul unui domn, cu faţa craniului căzut spre dreapta. Un giulgiu de mătase, bucăţit, acoperea torsul,
oasele picioarelor goale. În dreptul bărbiei, o materie scămoasă, neagraă, câlţoasă, care dă impresia unei bărbi, dar în care, prin
cercetări făcute la microscop de doctorul Grigoriu, se constată textura de mătase, amestecată cu fire de păr castaniu Prin
petecele de giulgiu se distinge la mijloc cordonul pe care scânteiau perle; pe degetele mâinilor se distingeau inelele, pe care le-
am şi ridicat, în speranţa de a deslega enigma numelui; la gât, sub giulgiu, apărea ca o bordură, ornamentată strălucit în
romburi, dar care, în realitate, era diadema căzută de pe cap; butoni plaţi apar pe mijlocul pieptului tunicii şi pe coatele
mânecilor, urme de broderie cu mărgăritare pe marginea mânecilor tunicii.
Se desface giulgiul de pe Negru-Vodă. Se vede foarte bine, acum, forma tunicii sale, eleganţa manşetelor, nasturii cu stema
Basarabilor, copiată de pe cea angevină. Se descoperă paftaua de aur; o suviţă de păr castaniu, pe umărul drept, urme de fire
de mustaţă, amestecate cu o materie scămoasă, o dantelă de Veneţia ce fusese pusă pe faţa mortului.
/> M.S. Regele, domnii Iorga, Vaida, Maniu, General Răşcanu, Brătianu, viziteaza în mijlocul unei afluenţe enorme de lume,
venită din toate colţurile ţării, ce necesitează postare de gardă militară pentru mormintele găsite”
Tragedia se produce însă imediat după ridicare pietrei de mormânt, osemintele domneşti şi ţesăturile se pulverizează rapid în
contact cu aerul. Disperat istoricul Nicolae Iorga a cazut atunci în genunchi şi s-a rugat spre iertare, pentru profanarea
rămăşiţelor domneşti.
Iniţial cercetătorii de faţă au consemnat în scrierile lor că personajul îngropat este Negru – Vodă , după care s-a trecut la
presupuneri că de fapt acesta ar fi fost Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav I sau fratele său Radu I.
Scriitorul Grigore Băjenaru, autor al celebrului roman autobiografic “ Cişmigiu & comp.” face o menţiune interesantă legat de
acest eveniment.: Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai
veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse, datorită cărora savantul
român făcuse însemnata descoperire.
Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă si era încins cu un cordon de aur, cu
catarame, reprezentând un castel medie¬val.
Părul,barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!
― Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!…”
În imediata apropiere a mormântului nr. 10 s-au mai descoperit încă două morminte. Primul, în mijloc, ar putea fi al lui Vladislav
Vlaicu, dacă interpretarea inscripției șterse de pe piatra de mormânt, din care au mai rămas doar câteva litere (la şi is, deci
posibil [V]la[d]is[lav]), este corectă. Cel de-al doilea a fost atribuit cronologic lui Dan I, fiul lui Radu I. Personajul din interior mai
purta dintre podoabe doar diadema de pe cap.
Naosul bisericii adăpostea alte doua morminte domneşti, considerate ca fiind a lui Radu I şi al fratelui său, prinţul Voislav.
Cine este însă personajul de doi metri înălţime descoperit în mormântul nr.10, ştiind că atât Basarab I , cât şi fiul său Nicolae
Alexandru au fost îngropaţi la Biserica Mănăstirii “Negru Vodă” de la Câmpulung ?
Este demn de menţionat că bijuteriile descoperite în mormântului nr. 10 : diadema de mărgaritare, lanţ de aur pentru păr,
treizeci de nasturi de aur, pafta de aur , inele de aur împodobite cu pietre preţioase, aveau să impresioneze în egală măsură
istoricii dar şi capetele încoronate Se ştie că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului:
“Majestate, lăsaţi-le! Sînt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern-Sigmaringen”.
Perioada de după a descoperiri mormintelor voievodale de la Curtea de Argeş, avea să genereze o stare euforică, de factura
romantică. Istoricii, oamenii politici ai vremii, scriitorii aveau să se întreacă în a face diverse supoziţii şi speculaţii legat de
identitatea şi legitimitatea celor înhumaţi sub pardoseala bisericii.
Unul dintre aceştia este şi Em.C.Grigoraş care în cartea lui ’’Criptografia şi istoria românească’’, avea să prezinte „noi”
descoperiri istorice legat de începuturile Ţării Româneşti, Negru Vodă şi binenţeles Basarabi.
Grigoras ne povesteşte că în anul 1687, amiralul veneţian Francesco Morosini a cumpărăt din Pireu doi lei din piatră, aşezându-i
în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia (existenţi şi în ziua de azi). Inscripţia de pe capul unuia din lei, parţial ştearsă
de vitregiile timpului nu a putut fi tradusă în totalitate, de către autorul lucrarii, ci doar fragmente, primul fiind :’’ 1128 egipsia
iglisia i Valakia’’ (biserica egipteană şi valahă), iar al doilea ’’1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria’’ (Nicolae Basarab al Valahiei
şi Bulgariei ).
Ce se poate înţelege din acest fragment de inscripţie ? Anul 1128 pare să reprezinte anul terminării bisericii, de cult egiptean,
după cum ne explică textul, dar si valah (?). În general pe frontonul bisericilor noastre este menţionat anul începerii
construcţiei, anul terminării, ctitorul şi numele constructorilor . De ce este prezentă această inscripţie pe unul din lei ? Mai mult
ca sigur că ei reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab.
Cine este acest Nicolae Basarab ? De unde apare el în anul 1113, când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării
este Basarab I, care devine domn în anul 1315 ? Titulatura lui Nicolae Basarab este simplă şi clară, domn ’’al Valahiei şi
Bulgariei’’.
Tot Grigoraş face o încercare de decriptare a inelului “cavalerului” înhumat sub pardoseala bisericii de la Curtea de Argeş
ajungand la concluzia că literele, presupuse slavone se traduc sub forma: “ Io Radu Nigru W, Priştina 1128”. La fel se face
decriptarea inscripţiei aflate pe o icoana din Biserica Domnească de la Curtea de Arges, prin care i se atribuie unui voievod pe
nume “ Voislav” ctitorirea acestei biserici la anul 1213, asemeni criptogramei de pe o icoană aflată în biserică,care face
mentiunea despre un voievod “ispravesce Voislav” , anul zidirii şi data “1213 Aprihil 5, egipsziea Eglisia” <1213, biserică de rit
egiptean>.
În căutarea lui de legitimare a identităţii şi continuităţii românilor în Ţara Românească, profesorul Grigoraş, mai identifică pe
două icoane aflate în Biserica de la Studeniţa (Serbia), şi un conducător al ţinutului Oltului , pe la anul 1111, pe nume Coşnila
Asanos.
Nu afirmăm că în totalitate aceste informaţii sunt greşite, doarece un sâmbure de adevăr există în ele, considerăm însă că anii
menţionării personalităţilor sunt forţaţi dintr-un scop ascuns al autorului.
Voievodul pomenit între anii 1113 si 1128 sub numele de Nicolae Basarab, nu este altul decât Nicolae Alexandru , fiul lui
Basarab I, care este pomenit în cronicile maghiare sub numele de Nicolae Alexandru Basarab (!). Ştim că acesta a fost iniţial,
asociat al tatălui său la domnia Ţării Româneşti, urmându-i acestuia ca domn cu drepturi depline. Mai ştim că Basarab I şi
Nicolae Alexandru Basarab, aveau legături strânse cu ţarii vlaho-bulgari: sora lui Nicolae Alexandru, Teodora va fi soţia ţarului
Ivan Alexandru (1330 – 1371) şi mama viitorului conducător al Vlaho-Bulgariei, Straţimir. Deci asocierea dintre numele lui
Nicolae şi Bulgaria nu este întâmplătoare, însă traducerea textului nu este corectă nici ca şi conţinut nici ca şi informaţie, iar anii
sunt antedataţi forţat.
Menţionarea unui voievod pe nume Radu Nigru la anul 1128, inscripţie aflată pe inelul cavalerului îngropat sub pardoseala
bisericii este făcută în două scopuri. Primul scop este cel de a confirma din punct de vedere istoric existenţa acestui voievod, şi-i
a-i atribuii osemintele descoperite în mormântul din biserică.
Al doilea scop este cel legat de anul 1128, pomenit atât în cazul inelului, atingătoare de Radu Negru, cât şi a inscripţiei găsită pe
leul veneţian, atingătoare de Nicolae Alexandru Basarab. Se ştie că în anul 1128, Cavalerii Templieri, întorşi din Ierusalim în
Europa au fost recunoscuţi în mod oficial de către Consiliul Bisericii de la Troyes (Franta) ca ordin religios-militar.
Artefactele descoperite în mormântul domnesc de la Curtea de Argeş, precum şi piatra de mormânt (existenţa unui desen
straniu – un arbore al vieţii, încununat cu o stea cu 12 colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri, simboluri solare, cruce
templieră, steaua lui David, paftaua sub formă de cetate cu patru turnuri, având în centru o lebădă cu cap de femeie) aveau să-l
inspire pe Grigoras, cât şi pe alţi urmaşi ai lui, de a crea o legătură între Cavalerii Templieri şi sectele ezoterice, cu cei doi
domnitori, Radu Negru Vodă şi Nicolae Alexandru Basarab. Lucru care ni se pare cu totul ridicol şi imposibil din punct de vedere
istoric. Toate aceste informaţii nu au făcut decât să denatureze adevărul istoric, provocând confuzii şi interpretari greşite.
O alta eroare survenită în interpretarea anilor, este cea legata de anul ctitoririi bisericii din Câmpulung. Pe pisania aflată pe
frontonul bisericii din Câmpulung, Arges, se menţionează: “Biserica s-a început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi
preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită
această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost cursul anilor de la Adam şase mii şapte sute douăzeci şi trei” (6723 = 1215).
Anul 1215 nu este însă cel real. Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între anii 1635 si 1636. Tot
atunci s-a refacut şi pisania. În lucrarea de restaurare a ei, datorită gradului ridicat de uzura, litera chirilică 800 (ω) a fost
confundată cu litera 700 (ψ), astfel că anul 6723 era defapt 6823, respectiv anul 1315. Acestă părere este împărtăşită şi de
majoritatea istoricilor.
Anul 6723, respectiv, 1215 a fost preluat, în mod eronat, şi de alte două documente: hrisovul lui Matei Basarab din 1 aprilie
1647 şi pomelnicul de lemn de la Mănăstirea din Câmpulung.
Legat de pomenirea “voievodului Voislav” la anul 1213, Grigoraş încearcă confirmarea ctitorisirii Bisericii Domneşti de la Curtea
de Arges de un “anume” voievod. Nu putem afirma că în interpretarea lui s-a greşit cu 100 de ani, anul exact fiind 1313.
Tot în acelaşi fel se redatează anul inscris de către meşterul constructor, care a efectuat lucrarile de restaurare şi s-a semnat la
terminarea lucrarilor: “Inika 14 novembrii 1261, Io, Dumitru ”, anul real fiind 1361.
Povestea despre existenţa unui conducator oltean cu numele de Coşnilă Asanos şi încercarea lui Grigoraş de al confirma, ca un
strămoş al celebrei dinastii a Asăneştilor sunt după parerea noastră pur si simplu, nimic altceva decât interpretari eronate.
Radu Negru Vodă (1291 – 1315), Intemeietorul Tării Romaneşti
Care au fost cauzele trecerii lui Radu Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi Amlaşului, cel pomenit în cronică ca mare „herţeg”,
termen germanic preluat de maghiari, cu sensul de mare domn sau principe, termen utilizat şi de Mircea cel Bătrân, în actele
domneşti.
Pentru a putea întelege mai bine acest eveniment vom analiza situaţia existentă în Transilvania, la sfârsit de secol XIII.
Pe fondul vechilor neînţelgeri dintre românii şi maghiarii din Transilvania între anii 1285 şi 1290 acestea se transforma în
conflicte armate. Refuzarea constanta de a acorda drepturi populaţiei româneşti, începerea restrângerii autonomiei
voievodatelor şi cnezatelor româneşti, privilegii speciale acordate celorlalte 3 naţii favorizate, maghiari,secui şi saşii,, vor duce la
generarea unor adevărate războaie civile. Toate acestea vor culmina cu anul 1290 când însuşi voievodul Transilvaniei, Roland
Borşa, se revoltă împotriva regelui maghiar. Borşa împreună cu fraţii săi, şi sprijiniţi de o parte de nobili români si cumani,
organizează o ambuscadă şi îl asasinează pe regele Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), la Cheresig, localitate în actualul judeţ
Bihor. Fratii Borsa sperau în câstigarea unei autonomii totale a Transilvaniei faţă de coroana maghiară sau chiar a separării de
acesta.
În timpul acestor confruntări este mai mult ca sigur că va fi implicat şi Radu Negru, voievodul Ţării Făgăraşului. Se pare însă că
implicarea lui se va dovedi foarte ostilă regelui maghiar Andrei al III-lea (1290-1301), astfel încât împotriva lui se va demara o
campanie de intimidare. Magistrul Ugrinus, supusul regelui va solicita în faţa Adunării Obşteşti a Nobililor, a Saşilor, Secuilor şi
Olachilor, întrunită în a şasea duminică înainte de Paşti a anul 1291 la Alba Iulia, restituirea a două moşii din Făgăraş şi Sâmbata,
de care fusese candva deposedat (Ioan Cavaler de Puşcariu – Ugrinus, 1291). Andrei al III-lea, având ca motiv, plângerea
supusului maghiar va restitui acestuia cele două moşii, anulând în acelaşi timp autonomia Ţării Făgăraşului, aceasta fiind trecută
în posesia coroanei maghiare. Edictul emis de cancelaria regală în primavara anul 1291 este primul document care face referire
indirectă la Negru Voda, şi la conflictele existente în acele timpuri între români şi maghiari.
Voievodul Ţării Făgăraşului devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar sau a merge pe
calea surghiunului.
Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români, Voievodul Ţării Făgăraşului şi Amlaşului, Radu Negru, însoţit de
supuşii lui, trec graniţele Transilvaniei şi se asează în Ţara Românească, in vara-toamna anului 1291.
De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacţie la un asemenea gest al voievodului român, deoarece anul 1292, aduce o
nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei şi Banatul de Severin. Ocupat cu invazia tătară, regele Andrei, nu va
mai avea resurse să intervină pentru a-l urmări şi pedepsi pe Radu Negru şi supuşii lui.
Acceptarea în Muntenia a lui Radu Negru Vodă s-a facut în baza bunei relaţii existente, din timpuri, între românii de pe ambele
laturi ale Carpaţilor. Un fenomen similar se va produce şi în Moldova, unde Dragoş Vodă va fi acceptat de către conducătorii
locali, chiar dacă acesta venea în numele coroanei maghiare, dar era maramureşan, vorbitor de limbă română.
Existenţa acestui Radu Negru, Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului va fi cheia, pretenţiei, ulterioare a viitorilor Domni ai Ţării
Românesti de a-şi justifica dreptul de proprietate asupra celor doua provincii româneşti din Transilvania. Pentru că altfel nu se
poate explica acest fenomen, regii maghiari niciodată nu au daruit provincii, ci doar le-au luat în proprietatea lor.
Letopiseţul Cantacuzinesc face precizarea că „decălecatul” şi „intemeierea” ţării a fost de lungă durată. Cronica menţionează
întemeierea oraşelor Câmpulung şi Argeş, construirea de biserici şi de case domnesti, extinderea teritoriului până la apa
Siretului şi la Brăila, întemeierea unor orasă şi sate în zona Dunării. Toate acestea nu s-au putut realiza într-un an sau doi, iar
cronicarul face specificaţia că acestea sau făcut pe toată durata domniei lui Radu Negru Voievod : „ şi au domnit ani 24 ” . Dăca
facem un simplu calcul matematic, adunat la anul descalecatului 1291, 24 de ani ne rezulta 1315. Stim sigur din documente ca
in anul 1317 , Basarab I era domn al Tarii Romanesti, cea ce ne duce la identificarea anului din care devine domn, 1315.
*
Pe ce ne argumentăm aceste afirmaţii ?
Cronica rimată a lui Ottokar vorbeşte depre luptele interne, pentru ocuparea tronului după moartea regelui Ungariei,
Wenceslav al III-lea de Boemia (1301 – 1305), asasinat la vârsta de doar 17 ani în timpul unei călătorii în Polonia. În lupta celor
doi candidaţi la tronul Ungariei, Otto al III –lea de Bavaria şi Carol Robert de Anjou, va interveni şi puternicul voievod al
Transilvaniei , Ladislau Kan. După doi ani de domnie a lui Otto al III de Bavaria (1305 – 1307) acesta intră în conflict cu Ladislau
Kan, în anul 1307, care-l ia prizonier şi-l trimite în prizonierat lui Radu Negru Voda, “domn (Herr) peste ceilalţi” şi al cărui ţinut
se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).
Este mai mult ca sigur, ca încredinţarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă sa făcut pe considerente de
încredere. Ladislau Kan îl cunoştea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor mai sus menţionate, petrecute între anii 1285
si 1291. Acest fapt denotă din nou legaturile existente între cele doua provincii şi conducători lor români. Să amintim că în urma
morţii lui Ladislau Kan, fii acestuia se vor refugia în Ţara Românească în timpul lui Basarab I.
Cronica lui Ottokar mai specifică şi faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment s-ar fi imbolnavit, şi ar
fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsă divină împotriva nedreptăţii şi cerând eliberarea prizonierului. Să nu
uităm însă că cronicarul era de origine germană, şi a incercat să-i creeze o aura romantică conationalului său, Otto de Bavaria.
Prin informaţiile date de acest cronicar , corelate cu Letopiseţul Cantacuzinesc, se confirmă, anul 1315, ca ultim an al domniei
lui Radu Negru Voievod şi prim an al domniei lui Basarab I.
În ajutorul celor afirmate vom reaminti eroarea produsă cu ocazia refacerii inscrisului pisaniei de pe frontonul Bisericii de la
Câmpulung : “Biserica s-a început, s-au zidit şi s-au săvârşit de bătrânul şi preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au
fost din început descălecători Ţării Româneşti şi din început au fost zidită această sfântă dumnezeiască biserică, când au fost
cursul anilor de la Adam „< şase mii opt sute douăzeci şi trei (6823 = 1315).> .
Cronica menţionează că la începutul descălecatului, Radul Negru Vodă, poruncise construcţia unei biserici la Câmpulung, iar
apoi la Curtea de Argeş. Anul începerii acestor construcţii este anul 1291 sau1292. Anul terminării construcţiei bisericii este
1315, an inscripţionat pe pisanie.
O altă confirmare a prezenţei lui Negru Vodă în Ţara Românească este existenţa unei pietre tombale din Biserica Catolică din
Câmpulung, pe care este menţionat comitele săsesc al oraşului. Inscripţia făcută în anul 1300, şi care este cel mai vechi
document epigrafic medieval din Ţara Românească, are următorul text: “Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo,
pie memorie, anno Domini MCCC.” (“Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul
Domnului 1300.”).
Cine este acest comite ? Cum apare un comite sas la Câmpulung în tinutul Argeşului?
Letopiseţul Cantacuzinesc face afirmaţia că Radu Negru la trecerea lui în Ţara Românească a fost însoţit de “mulțime noroade:
rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”.
Radu Negru a fost însoţit în afară de români şi de alte persoane aflate în conflict cu coroana regală fie că au fost unguri sau saşi.
Pentru „Intemeierea” ţării, Radu Negru avea să se sprijine pe cnezii şi voievozii munteni, dar şi pe oamenii lui fideli din Ardeal,
indiferent că erau maghiari, saşi sau români ardeleni. Conspiraţiile vremii şi asasinatele frecvente nu iî confereau acestuia
încredere în orişicine. Numirea lui Laurencius cel numit de Longo-Campo în functia de comite (primar) al orasului s-a facut în
baza cunoaşterii lui si a priceperii acestuia în problemele administrative ale noii comunităţi.
O alta confirmare a existenţei unui stat valah, în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o ofera istoricul
bizantin Nicefor Gregoras (cca. 1295 – 1360) care în lucrarea sa ” Istorii Bizantine “, elaborată în 37 de cărţi, scriind despre
regele Serbiei, Ştefan Milutin, (1282 – 1322) şi care a trăit între anii 1253 – 1321, nu uita să specifice despre necazurile
matrimoniale ale acestui domnitor: ” Ştefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care
aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă, de şi el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie,
deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea d’intâi femeie, fiică principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp şi o
retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mănăstire; dar biserica nevoind să
recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s’o lepede curând după aceea, si el lua în căsătorie pe fiica
domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea şi către aceasta din urmă, căuta acuma o incuscrire mai strălucită”
(A.D.Xenopol – Istoria Românilor din Dacia Traiană).
Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia şi Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, “herţeg” în limba
maghiară, aşa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Interesant este însă faptul ca deformarea numelui
personajelor apare şi la Gregoras, ţarul vlaho-bulgar, Teodor Sviatoslav (1300-1322) este prezentat sub numele de “Sfendislav”,
deformări practicate şi de alţi scriitori şi copişti în documentele timpului, legat de numele Negru Vodă, care în documentul
maghiar de la anul 1332, este menţionat prin numele tatălui său, Tihomir.
Menţiunea lui Gregoras despre principele Valahiei, ne aduce o informaţie foarte importantă, existenta unei fiice a lui Radu
Negru Vodă, a-l carui nume nu-l cunoaştem din păcate.
În ajutorul celor prezentate mai sus vine şi informaţia dată de către Nicolo Luccari, cel care scria, în anul 1352 urmatoarele:
“Negro Voeuoda di natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s’era impadronito di quella parte di Valachia” respectiv, Negru
Vodă, de naţiune ungară, tatăl lui Vlaicu, cucerise la 1310 acea parte din Valahia.
Se confirmă din nou durata domniei lui Radu Negru, Luccari , specificând clar că în anul 1310, domn al Ţării Româneşti era încă
Negru Vodă, şi nu Basarab I. Cronicarul îl identifică pe Negru Voda ca fiind de “naţie” maghiară, adică român supus coroanei
maghiare.
Legat de fiul lui Radu Negru, Vlaicu, istoricii actuali afirmă că Luccari ar fi făcut o confuzie, atribuindu-i nepotului lui Basarab, fiul
lui Alexandru Nicolae, pe nume Vladislav I, numit în istorie şi Vlaicu-Vodă, identitatea fiului lui Negru Vodă, Basarab. Ori
Vladislav I avea să domnească între anii 1364 – 1377, ani ulteriori scrierii lui Luccari. Basarab este pomenit doar în cronicile
maghiare cu acest nume, Luccari îl numeste Vlaicu, iar în cronicile sârbeşti este numit Ivancu Basarab (conform lui
A.D.Xenopol). Care este numele adevărat defapt ?
Aceasta atribuire de nume se va întâmpla şi în cazul lui Negru Vodă, care va fi amintit în diplomele maghiare sub forma de
Tihomir – Tocomerius, forma latinizată, numele tatălui său.
Un fapt de care trebuie să ţinem cont este filiaţiunea bunic – nepot. Nicolae Basarab îşi va numii fii, Vladislav (Vlaicu), Radu şi
Nicolae. Conform tradiţiei vechilor români, foarte încetăţenit şi la domnitori, copii sunt botezati cu numele bunicului sau
străbunicului. Astfel Nicolae Basarab şi-a botezat un fiu cu numele bunicului său, Radu, după Radu Negru Vodă, un altul cu
numele de Vlaicu, dupa numele tatălui, Vlaicu Basarab, cunoscut de sârbi si sub numele de Ivancu, si, al treilea dupa numele lui,
Nicolae.
*
“ Originea ardeleană a întemeierii statelor noastre dunărene e de asemenea un fapt ce trebuie reţinut, confirmat în mod precis
în cazul descălecatului Moldovei, pomenit numai de tradiţie în acel al Ţării Romaneşti… Si acolo, împrejurarea face posibila
ipoteza descălecatului din Ardeal – si chiar verosimilă – este, după cum am vazut, acelaşi proces de înlaturare a valahilor din
Transilvania din drepturile lor strămoşeşti, şi pătrunderea instituţiilor şi autorităţilor străine de drept feudal, sub egida Coroanei
<maghiare>, în domeniul rezervat vechilor aşezări ale cnezatului şi voievodatului.
Este logic să presupunem că un alt fruntaş al vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi să fi făcut atunci, ceea ce ştim sigur că a
facut Bogdan din Maramureş cu o jumătate de secol mai târziu. Aceleaşi cauze duc astfel în mod necesar la aceleaşi efecte, iar
drumul libertăţii a fost, într-un caz ca şi în celălalt, dincolo de trecătorile munţilor…
Nu putem afirma cu precizie că descălecătorul a fost Radu-Negru Vodă, sau dacă l-a chemat altfel; data de 1290 e foarte
posibilă, dar nu avem nici un document contemporan care să o înregistreze. Ştim însă două lucruri: că în Transilvania, în ultimul
deceniu al secolului al XIII-lea şi al domniei Arpazilor,în Ungaria, privilegiile şi drepturile populaţiei româneşti erau tot mai mult
încălcate de noua ordine feudală. De altă parte la miazăzi de Carpaţi începuse o acţiune de regrupare şi de unire a micilor
stăpâniri, risipite prin văi şi peste plaiuri. Amândouă aceste condiţiuni fundamentale ale întemeierii statului , tradiţia le
cuprinde, în deosebitele ei versiuni; ea adaugă faptul , ce rezultă logic din dezvoltarea împrejurărilor, al plecării unor fruntaşi ai
vieţii româneşti din Ardealul de miazăzi, peste munţi şi al ‘descălecării’ care încheagă într-o singura formaţiune de stat
cnezatele şi voievodatele din dreapta şi stânga Oltului….
Dar vechea noastră tradiţie istorică, de este să-I aflam nouă temeiuri şi să-i redăm crezare, mai are un rost, pe care la capătul
acestei încercări de a o apăra împotriva tuturor criticelor care au contestat-o, nu se cuvine să-l nesocotim. Ea restituie
Ardealului rolul său firesc de leagan al statului, după cum cercetarile filologice şi linguistice i-au restituit acel de leagăn al limbii
şi al poporului român” (G.I. Bratianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti)
Bărăţia din Câmpulung
Legat de întemeierea orasului Câmpulung, istoricii în general, bazându-se pe existenţa pietrei tombale care îl menţionează pe
comisul sas ,Laurentius de Longo-Campo şi a Bisericii Catolice (Bărătia), pun aceasta pe seama ordinului cavalerilor teutoni.
Nimic mai fals şi nedovedit istoric.
După ce creştinii implicati în cruciade, au fost rând pe rând înfrânţi, Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost nevoit şi el să părăsească
Ierusalimul şi să se întoarcă în Europa.
Regele maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235) îi va invita în anul 1211 să se aşeze în Ţara Bârsei. Scopul colonizării acestor
călugări razboinici era asigurarea siguranţei graniţelor de la sudul şi estul Carpaţilor, nesigure datorită frecventelor incursiuni
ale cumanilor, pecenegilor şi valahilor. Un alt interes al regelui era supravegherea comunităţilor valahilor din Ţara Bârsei şi
încercarea convertirii acestora la religia catolică.
Pe fondul creşterii puterii lor în zonă şi a dezvoltării unor relaţii foarte apropiate cu regele german Frederic al II-lea (1198 –
1250) şi cu papa Honoriu al III-lea, aceştia au început să se desolidarizeze faţă de regele Ungariei, tinzând spre creerea unui stat
monastic independent, pus doar sub autoritatea papei. În urma acestui fapt şi a existenţei unor conflicte de natură economică
si administrativă cu comunităţile săseşti şi valahe, regele Andrei al II, îi expulzează din Transilvania în anul 1225 pe Cavalerii
Teutoni.
Ordinul se va stabili în Polonia unde vor înfiinţa un puternic stat monastic care în timp va ajunge să ameninţe independenţa
Poloniei. În anul 1410 la 15 iulie o puternică coaliţie formată din polonezi, lituanieni, ruşi, ruteni, tătari şi un detaşament de
călăreti moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun, vor purta o răsunătoare victorie asupra Cavalerilor Teutoni, în bătălia dată la
Grunwald.
Unii istorici încearcă să dovedească că oraşul Câmpulung ar fi fost fondat de către Cavalerii Teutoni, fiind ulterior populat cu saşi
şi maghiari.
Nu există nici o dovada istorică, că ordinul s-ar fi extins până în Muntenia, în zona oraşului Câmpulung. Existenţa lor în Ţara
Bârsei a fost scurtă , circa 10 ani, tinând cont că între anii 1217 – 1221 au participat şi la Cruciada a V-a din Egipt. Fortificaţiile pe
care le-au construit sau consolidat sau situat în limita Tării Bârsei, respectând astfel actul de donţie teritorial al regelui maghiar.
Dar care este explicaţia existenţei pietrei tombale a sasului Laurenţiu şi a Bisericii Catolice din Câmpulung.
Am explicat mai sus că în momentul trecerii lui Radu Negru Voda, la 1291, din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, acesta a
fost însoţit de mult norod: români, maghiari, saşi, secui şi alţii.
Este corect că în momentul ctitoriri unei Biserici Ortodoxe la Câmpulung , domnitorul să permită aliatilor lui de origine catolică
(unguri, saşi, secui) si constuirea unei Biserici Catolice, biserica denumita în decursul timpului de cloaşter, de la germanul
“kloster” care înseamnă, mănăstire.
Un alt argument la fel de solid este şi faptul că un document românesc confirmă ca această Biserica Catolica fusese ctitorită de
către Doamna Marghita, soţia lui Radul Negru Voievod. Pe ce se bazeaza aceasta afirmaţie. În anul 1656, judele Gherghina a
fost desemnat să cerceteze plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung cu privire la dreptul de
proprietate asupra bisericii. Argumentul călugărilor , a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda în care se
preciza că : “această Biserică care se cheama Cloaşter o au făcut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod” şi le-a fost
acestora trecută cu drept de proprietate. Hotărârea judelui avea să fie adusă la cunoştiinţă domnului acelor vremuri, Constantin
Vodă Şerban (1659 – 1661) : “ < călugării > le avea Beserica de milă de la răposata doamnă Marghita, care au fost catolică, a
răposatului Negru Voievod”.
Un alt argument privind ctitorirea biserici în timpul lui Negru Vodă este şi denumirea dată acesteia: Bărăţia. Cuvântul “bărătia”
provine din limba maghiara “barat” cu sensul de: prieten, termen derivat din slavonul “brat” care înseamnă “frate” . Acest
termen provine de la denumirea ordinului dominican “ Ordo fratrum Radicatorum” şi ordinul franciscan “ Ordo fratrum
Minorum, aceştia fiind cele doua grupări monahale care au ridicat biserici catolice în Transilvania, Moldova şi Muntenia. De la
denumirea lor “fratrum” , promovat de maghiari prin cuvantul “barat”, toate mănăstirile catolice din sud şi est de Carpaţi au
fost denumite de populatia băştinaşă “bărăţii”.
Să nu uitam că în anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea (1316- 1334) îi va solicita ajutorul lui Basarab I, privind ocrotirea călugărilor
dominicani împotriva ereticilor, dominicani care erau mai mult ca sigur încartiruiţi în Biserica Catolică de la Câmpulung.
Reiese clar că cavalerii teutoni nu au avut nici un rol în întemeierea oraşului Câmpulung şi a construirii Bisericii Catolice
(Bărăţia).
Tihomir / Tatomir / Thocomerius
Numele lui Tihomir (Thocomerius în varianta Djuvara) provine dintr-o singură sursă, un document oficial emis în anul 1332 de
către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, în care menţionându-l pe Basarab I, îl identifica ca şi fiu a lui Tihomir/
Thocomerius, „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”
Acest document a provocat şi provoacă mari discuţii şi contradicţii, în ultima vreme, între istoricii care susţin varianta slava a
numelui (Tihomir) şi istoricii care susţin varianta cumana a numelui (Thocomerius).
Pe baza acestui document , emis de cancelaria maghiară, Neagu Djuvara clădeste în lucrarea sa, “Thocomerius – Negru Vodă,
un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” o intreaga istorie cumano-română privind întemeierea Ţării
Româneşti. Atribuind numelui Thocomer origine turanică, respectiv cumanică (prin exces de zel, numele este si latinizat,
Thocomerius) autorul lucrarii, se cramponează strict de numele personajului istoric, ignorând evenimentele istorice ale
timpului, petrecute în spaţiul Europei de Est, şi mai ales interpretând în favoarea ipotezei lui, documentele existente acelor
vremuri şi ulterioare. Ipoteza lui îşi va găsi numeroşi adepţi printre istoricii şi cercetătorii români dar şi printre cei străini.
Într-un exces de zel se va ajunge până a se alcătui un “pedigree” uluitor, afirmându-se că Thocomerius, cu numele lui tătaro-
cuman de Toq-tamir ar fi un fiu al lui Monke Temur, hanul Hoardei de Aur , nepot al lui Batu – han, şi prin acesta descendent a
lui Genghis Han.
În acelaşi spirit, “inovator” dl.Neagu Djuvara face afirmaţia că Negru – Vodă, Thocomerius ar fi fost favorizat de către tătari
pentru a trece din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, tocmai pe motivul că era cuman, ignorand în totalitate evenimentele
istorice care au dus la destrămarea stătuleţului cuman, numita Cumania, din sudul Modovei şi emigrarea acestora în Ungaria şi
la sud de Dunăre în Imperiul Asăneştilor. Din păcate dl.Djuvara uită un aspect foarte important din istoria cumanilor. Încă din
momentul existenţei lor în Asia, cumanii au intrat în conflict cu tătarii. Iar aceşti tătari vor duce împotriva lor o luptă de
exterminare populaţională de o rară cruzime. Să nu uitam dezastrul suferit de alianţa ruso-cumană de la Kalka din anul 1223 şi
distrugerea Episcopatului Cuman de la Milcov din sudul Moldovei în timpul marii invazii tătare dintre anii 1241 – 1242.
Tot în acelaşi spirit se face afirmaţia că între valahi şi cumani ar fi existat o perioada de lungă durată de comunitate paşniă,
uitând însă că nici un document al timpului nu menţionează acest lucru, ci din contra menţionează, comunităti mixte valaho –
pecenege, acei biseni , pomeniţi des în cronicile maghiare.
În anul 1290, în ajunul evenimentelor premergatoare “descălecatului” situaţia cumanilor era departe de a fi sigură atât în
Ungaria, unde în urma asasinării regelui maghiar Ladislau Cumanul, aceştia vor fi nevoiţi să părăsească regatul, şi nici în Ţara
Românească , teritoriu supravegheat de tătari. Astfel că este mai mult ca imposibil, ca un “vodă” de origine cumanică să fi
traversat munţii din Ţara Făgărasului în Ţara Românească şi să fi încercat să întemeieze un nou “stat cumanic” tocmai într-o
zona supravegheată şi controlată de tătarii, vechii şi veşnicii lor dusmani. Mare parte a cumanilor “fugiţi” din Ungaria, după
1290, vor fi preluaţi de către tătari, care vor coloniza cu ei ţinuturi din nordul Mării Negre.
Legat de originea lui Negru Vodă, evenimentele şi documentele timpului, cât şi cele ulterioare confirmă faptul c era “rumân” .
Constantin C. Giurescu afirmă în lucrarea sa “Istoria Românilor” că Tihomir respectiv Radu Negru era un personaj cunoscut la
curtea regală maghiară. Acest lucru rezultând şi din evenimentele care au avut loc în anul 1307, cand Ladislau Kan îl detronează
pe regele Ungariei, Otto III de Bavaria şi-l trimite prizonier în “tara valahilor” în grija lui Radu Negru Voievod “domn (Herr) peste
ceilalţi” . Termenul de Herr, fiind prescurtarea nobiliarului “ Herteg “ – principe, asa cum îl cunoaştem din tituluşul Domnilor
Ţării Româneşti.
Pisania făcută în anul 1315, probabil, în urma decesului domnitorului îl indică cu numele şi titulatura de “bătrânul şi
preamilostivul creştin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecători Ţării Româneşti”
În anul 1352, Nicolo Lucari îl aminteşte pe domnul întemeietor cu numele de “Negro Voeuoda” de natie “Ungaro” (respectiv
Român Ardelean) menţionând şi faptul că încă în anul 1310 ocupa o parte din Valahia.
Confirmari ulterioare ale numelui voievodului făgărăşan întălnim:
– în anul 1549, când la 3 mai , Mircea Ciobanul , domnul Ţării Româneşti (1545-1559, cu întreruperi) întăreşte printr-un hrisov
mai multor boieri, satul Hiriseşti arătând că „ am văzut domnia mea şi carte de la mâna tatălui domniei mele (Radu cel Mare) şi
altă carte de la mâna lui Negru Voievod cel Bătrân (Negrum Voivoda) „
– la 8 iulie 1558 acelaşi domnitor, Mircea Ciobanul întareşte proprietatea unor tărani cu specificaţia ca aceştia le stăpâneau încă
din zilele lui Negru Voievod.
– la 8 ianuarie 1569, domnitorul Alexandru II Mircea (1568 – 1577) confirmă că satul Elhoviţa aparţine Mănăstirii Tismana:
„veche şi dreaptă obcină şi dedină încă de la întemeierea Ţării Româneşti, întâi de la Negrul Vodă şi apoi de la toţi domnii…” ,
reconfirmând-o la 28 aprilie 1576 : „Pentru că acest sus-zis sat, Bistreţul şi toate bălţile lui au fost moştenire şi vechi şi drepte
obcine ale sfintei mănăstiri şi dăruite de răposatul Negrul Voivod.”
– în jurnalul de călătorie, datat 1585, al învătatului şi seniorului Jacques Bongars, acesta menţioneaza că la trecerea din
Transilvania în Ţara Românească a văzut pe malul Dâmboviţei cetatea lui Negru Voda „Nigravoda”.
– la 13 noiembrie 1618, Gavril Movila domnitorul Ţării Româneşti între anii 1618 – 1620, emite un hrisov prin care confirma
stăpânirea satului Bădeşti, dăruită initial bisericii de catre Nicolae Alexandru, „nepotul răposatului Negru Radul Voivod”
– într-un hrisov emis la 3 mai 1646 de către domnitorul Matei Basarab (1632 – 1654) se face atingere la mai multe documente
existente în cancelaria domnească, emise de către domnitorii Radu Negru, Michail (fiul lui Mircea cel Batran) si Vladislav al II-
lea: „Cu mila lui Dumnezeu creştinu, Mateiu Basarab W şi Domn a totă Ţera Românească dat-am această porunca a Domniei
mele, oraşului Domniei mele, Campulungului, lui Stanu …
Pentru ca vezutu însumi Domnia mea multe cărţi bătrâne şi chrisoave vechi, tote făcute pentru această tocmire, precum şi mai
susu este zisu: întaiu chrisovulu strămoşul Domniei mele alu reposatului Radu Negru W cându au fostu cursului aniloru: 6800
(1292) şi chrisovulu lui Michail W. leat 6900 (1392) şi chrisovulu lui Vladu W 6960 (1452) şi încă multe chrisoave.”
– în Letopiseţul Ţării Româneşti, păstrat în versiunea arabă a lui Macarie Zaim (cca.1600 – 1672), considerată cea mai veche
cronică a Tarii Moldovei, despre începuturi se mentionează că „cel care a cucerit Ţara Românească a fost Ankro Voivod
(Ankro=Negru)”. Cronica a fost scrisă înainte de anul 1658.
– Fiul lui Macarie Zaim, Paul de Alep (1627 – 1669) îl numeşte, în scrierile lui, pe primul domnitor al Ţării Româneşti, „Negru
Voievod, adică Domnul cel Negru” .
– Letopiseţul Cantacuzinesc scris în jurul anului 1665 şi Cronica Bălenilor, scrisă în jurul anului 1678 vor prelua şi ele numele de
„Radu Negru Voievod”.
– în anul 1656 judele Gherghina, desemnat de către Constantin Şerban Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1654 – 1658,
cercetează plângerea călugărilor contra pârgarilor şi a bătrânilor din oraşul Câmpulung cu privire la dreptul de proprietate
asupra Bisericii Catolice. Argumentul hotărâtor al călugărilor , a fost un document, autentificat cu pecetea lui Negru Voda, în
care se preciza că : “această Biserică care se cheamă Cloaşter o au focut doamna Marghita, doamna Negrului Voievod”.
– în anul 1659, Mihnea Vodă întăreşte privilegiile câmpulungenilor, în baza “hrisovului lui Negru Vodă
– în cronica călugărilor franciscani din anul 1764 aferent de istoria oraşului Câmpulung şi a Bisericii Catolice este menţionat
faptul că: “Acest târg este supus judelui şi administratorului de la Muscel (Muschelensis) şi îşi trage începutul din vremea lui
Radu Negru Vodă (Radul Njegru voda) de pe la anul 1299, …… Primii locuitori ai acestui târg au fost saşi catolici amestecaţi cu
valahi, însă ca număr saşii îi intreceau pe valahi ….. , Vechiul nostru convent de la Câmpulung fusese situat dinspre Mănăstirea
Sf.Ilie şi începuturile sale şi le trage aproximativ în aceeaşi vreme cu oraşul populat de saşi de prin împrejurul anului 1304. El ne-
a fost construit nouă de principesa catolică Margareta, soţia lui Radu Negru Voda (conform unui act) al carui original se găseşte
azi la Câmpulung. “ .
Bogaţia informaţiei din aceste documente enumerate ne confirmă că :
o Radu Negru Vodă a “descălecat” din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească în anul 1291 ;
o Radu Negru a fost însotit de un alai numeros alcătuit din români, maghiari şi saşi;
o Radu Negru era român ardelean supus regatului şi regelui Ungariei;
o Radu Negru era căsătorit la data “descălecatului”, soţia lui Margareta fiind catolică;
o Radu Negru Vodă a avut cel puţin un fiu, pe Vlaicu Basarab, deoarece Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I este numit
nepot al lui Radu Negru;
o Radu Negru a avut şi o fată, căsătorită în jurul anului 1300 cu regele sârb Ştefan Milutin;
o Radu Negru este adevaratul Intemeietor al Tarii Românesti şi nu Basarab I.
Concluziune
Rămâne însă un singur document în care voievodul făgărăşean este numit altfel, Thocomerius, respectiv Thocomerii: „Basarab,
filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” , cel emis in anul 1332 de catre regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.
Supunand textul documentului la o analiza atentă, eruditul preot catolic orădean J.Karacsonyi, remarcă posibilitatea existenţei
unei erori în scrierea numelui Thocomeri, datorită motivului confundării dese în hrisoavele maghiare din secolele XIII – XIV a
literelor T si C. Astfel că in opinia sa numele, tatălui lui Basarab, era defapt Thotomeri. În documentele cancelariei maghiare
apar foarte multe variante ale acestui nume ca: Thatamir, Thatamer şi Thathomir toate aceste nume fiind latinizarea prin
preluare din pronunţia maghiară a numelui românesc Tatomir. La observaţia făcută de către preotul orădean se raliază şi Maria
Holban (1901 – 1991), fostă membră a Academiei Române.
Numele de Tatomir era foarte frecvent în toată Transilvania sec.XII-XIV, asemeni numelui Basarab, Litovoi, Seneslau, Farcas, s.a.
În Maramureş avem dovada existenţei unui Tatomir, voievod de Ung şi Bereg, între anii cca. 1280 – 1320. Descendenţii acestui
voievod, menţionaţi în diplomele maghiare sunt: Stanislău de Dolha, voievod de Ung, Maxim, cneaz de Iloşva şi Crăciun de Bilca,
voievod de Bereg. Toţi trei fraţii au fost înobilaţi de către regele maghiar Carol Robert de Anjou în anul 1343. Prezenţa acestora
în diplomele maghiare va fi foarte frecventă, participând ei, sau urmaşii lor la evenimente petrecute în regatul maghiar. Numele
de Tatomir va mai apareă frecvent în diplomele maghiare în anii 1387 când este pomenit Tatomir, nepotul lui Dragoş Vodă, ucis
în timpul luptelor de la Bieltz; sau în anul 1406, numitul Tatomir fiul lui Mihail, stăpânitor al moşiei Ialova din Maramureş.
Numele de Basarab îl întălnim de asemenea frecvent în Transilvania mai ales în Ţara Haţegului. Unii istorici ajungând să opineze
că de fapt Radu Negru ar fi “descălecat” din Ţara Haţegului şi nu din Ţara Făgăraşului.
 O astfel de pomenire de nume este legată de un conflict inter-
etnic, din anul 1341, purtat între Egidiu, fiul lui Basarab şi fii comitelui Werner, saşi din Saschiz. De remarcat este faptul că tatăl
lui Egidiu, Basarab, posesor al moşiei Zoltan (jud.Mureş) a trait în aceaşi perioadă cu omologul său, Basarab I, domnitorul Ţării
Româneşti.
Numele de Basarab mai este menţionat în ţinuturile româneşti în anii: 1358, de doi cnezi Basarabi in Craşova, în anul 1360 de
către Basarab Longus din Haţeg; în anul 1398 de cneazul Basarab din Râuşor-Haţeg, în anul 1447 de preotul Ioan Basarab din
Vaideei, în anul 1450 un Basarab este pomenit ca proprietar al unor moşii în localitatea Telciu din actualul judeţ Bistriţa-
Năsăud, în anul 1546 este menţionată o “doamnă Băsărăboaie” în zona de munte a Argeşului.
Care este legatura între Tatomir şi Radu Negru, şi de ce Negru, Paul de Alep specificând în mod expres termenul de “Domnul cel
Negru” ?
Este posibil ca acest Tatomir să fi fost Radu Negrul Voievod, sau Tatomir să fi fost tatăl lui Radu. În cronicile maghiare se tinde în
general să se amintească filiaţia, respectiv ascendenta şi descendenţa familiei. Totdeauna, după fiu este specificat tatăl,
deoarece existau mai mulţi Tatomiri sau Basarabi, care erau din familii diferite. Astfel Ioan şi Ştefan, sunt menţionaţi ca
descendenţă din Iuga, voievodul Maramureşului, frate cu Bogdan Vodă. Acest sistem de nominalizare a persoanei se întamplă şi
în prezent la tară, când o persoană este identificată ca fiind “ a lui ……” ( exemplu: Ion, a lui Creangă)
În memoria nobililor maghiari vor ramâne vii evenimentele din anii 1290 – 1291 când Radu Negru se va rasculă împotriva
autorităţii coroanei maghiare şi va trece munţii. Dar după 41 de ani, de la acele evenimente, din timpul regalităţii lui Carol
Robert de Anjou, scribi care au întocmit documentul, îl menţionează ca tată a lui Basarab pe Thocomerii,acesta fiind de fapt
numele tatălui lui Negru Vodă. Funcţionarii cancelariei nu au mai verificat documentele anterioare din anii 1290, mulţumindu-
se din amintiri, cei bătrâni, să pomenească numele conducatorului familiei din care descindea Radu Negru.
Astfel se ajunge ca Basarab să-l aiba tată pe Tatomir şi nu pe Radu Negru.
Legat de numele Negru este mai sigur că era un cognomen atasat numelui sau, Radu, descriptiv al unei însuşiri fizionomice sau
al culorii ţinutei în care se imbraca. Se ştie că tătarii numeau Ţara Românească “ Kara Ulagh” , ţara vlahilor negri. Este posibil ca
în cronicile tătare, noul conducător al Ţării Româneşti, acceptat de ei, să fi fost “botezat” şi el cu numele de “negru”, devenind
“Domnul cel Negru” conform celor scrise de Paul de Alep. Acest nume de Radu Negru Vodă s-a transmis încă din anul 1315 şi va
rămâne sub această formă în toată istoria scrisă de catre toţi cronicarii si istoricii timpurilor ulterioare.
Se mai cuvine să menţionăm că din documentul de la 1332 mai aflăm o serie de informatii importante. Basarab este numit
“valahul nostru infidel” în urma infrângerii suferite de către Carol Robert de Anjou la “Posada”, asemeni cum va fi numit ulterior
peste câţiva ani Bogdan , Voievodul Maramureşului de către Ludovic I de Anjou. Pe lângă această etichetare, scribii cancelariei
nu uita să menţioneze şi termenul de “schismatic”, atribut atât de utilizat pentru românii ortodoxi, nesupuşi biserici apusene.
Cea ce ne confirma însă faptul că Radu Negru Vodă, era ortodox de credinţă, religie pe care a transmis-o şi fiului său.
Un alt fapt neluat în seamă de către cercetători şi istorici este numele de botez acordat Domnitorilor Ţării Româneşti şi
procedeul de atribuire de nume. Se ştie că în general există o filiaţie bunic – nepot , astfel încât de cele mai multe ori nepoţii
dau copiilor lor numele bunicului sau al tatălui. Analizând cu atentie numele de botez al Domnitorilor Ţării Româneşti vom
constata în decursul a circa 370 de ani, de existenţă a Dinastiei Basarabilor frecvenţa repetiţiei numelui. Astfel că numele de
Radu este preluat de domni de 11 ori, Vlad/Vladislav de10 ori, Basarab (4), Mircea (4), Alexandru (3), Dan (3) Petru (3), Nicolae
(2), Mihnea (2), Mihai, Neagoe şi Vintilă doar o dată.
Filiatia bunic – nepot este si mai determinativă în acest caz:
• Nicolae Alexandru , fiul lui Basarab şi nepotul lui Radu Negru, îşi botează fiul cu numele de Radu (Radu I, domn 1377-1383)
• Mircea cel Batran, fiul lui Radu I, şi nepotul lui Nicolae Alexandru, îşi botează un fiu cu numele de Alexandru (Alexandru I
Aldea, domn 1431 – 1436), iar pe altul Radu (Radu II , domn 1420 – 1427, cu întreruperi)
• Vlad II Dracul, fiul lui Mircea cel Batran şi nepotul lui Radu I, îşi botează un fiu cu numele de Radu (Radu III cel Frumos, domn
1462 – 1475 , cu întreruperi)
• Vlad IV Călugărul, fiul lui Vlad II Dracul şi nepotul lui Mircea cel Batran, îşi botează doi fii (?) cu numele de Radu (Radu
Călugărul, domn 1521, si, Radu IV cel Mare 1495 – 1508)
• Radu IV cel Mare, fiul lui Vlad IV Călugărul şi nepotul lui Vlad II Dracul îşi botează copii cu numele de Vlad (Vlad VI Vintilă,
domn 1532-1535, cu întreruperi), Mircea (Mircea III Ciobanul, domn 1545-1559, cu întreruperi) şi alţi trei fii (?) cu numele de
Radu ( Radu zis Bădica, domn 1523 – 1524 ; Radu Paisie, domn 1534 – 1545, cu întreruperi ; Radu de la Afumaţi, domn 1522 –
1529, cu întreruperi)
Acest fenomen se manifesta şi cu alte nume, şi în cazul filiaţiei unchi – nepot: Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I îşi va numit un fiu
Vlad (Vlad II Dracul, domn 1436 – 1447, cu intreruperi) după unchiul său Vladislav, domn intre anii 1364 – 1377, fratele lui Radu
I.
Din simplă analiză a arborelui Dinastiei Basarab nu identificăm nici un nume transmis, ulterior sub forma de Thocomerius, lucru
ce ar trebui să-i dea de gândit d-lui Djuvara. Totodată se observă că Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I, şi, nepotul lui
Radu Negru îşi va boteza fiul Radu I cu numele bunicului Radu,nici într-un caz, Thocomerius.
Cea ce ne certifică adevărul istoric, Radu Negru a fost tatăl lui Basarab I, şi bunicul lui Alexandru Nicolae Basarab.
Speculaţia legata de numele lui Basarab privind originea lui sunt simple pierderi de timp a istoricilor. Numele de Basarab ales de
către Radu Negru si soţia lui, pentru fiul lor era un nume obişnuit în acele vremuri în Transilvania, şi larg răspândit, precum
Tatomir, Seneslau, Crăciun, Bogdan, Drag cu variantele Dragoş şi Dragomir, s.a.
Pe eupedia.com există un studiu genetic elocvent privind populaţiile din Europa, bazat pe analiza haplogrupurilor, adică ramuri
ale arborelui genealogic uman, alcătuite din totalul mutaţiilor pe care le-a suferit o populaţie de-a lungul miilor de ani. Potrivit
acelui studiu, pe teritoriul României haplogrupul N, specific populaţiilor uralice (deci şi cumanilor), are o frecvenţă zero, în timp
ce haplogrupul Q, specific populaţiilor turcice (implicit hunilor, magharilor şi tătarilor), are o frecvenţă de 2 %.
Dacă Thocomerius era cuman, haplogrupul specific popoarelor altaice se trasmitea întregii familii a Basarabilor. Tinând cont de
numărul mare al urmaşilor acestora înruditi şi încuscriti cu numeroase familii româneşti ar fi trebuit să avem totuşi o frecvenţa
mai mare, fata de acel 0% absolut, măcar pentru a se putea forma un judeţ cu minoritate cumanică majoritar ! (?)
Tot procesul de dezinformare, manipulare, interpretare părtinitoare a documentelor şi popularizare excesivă, pornit de către d-l
Djuvara, în încercarea de a ne convinge că dinastia Basarabilor este o dinastie de origine cumană nu este unică.
În “Monografia judeţului Satu- Mare”, la pagina 586, conform informaţiei date de catre preotul St.Tăsiedanu din Ciumeşti, legat
de genealogia familiei Ilosvay de Nagyiloşva se afirmă în mod foarte senin că: “ Cel intâiu stramoş cunoscut < al familiei > este
Tugomir, al cărui fiu este Bazarad, voieovodul român. Pe fiul acestuia, pe Bogdan, l-a colonizat Carol Robert în Maramureş.
Nicolae şi Maxim s’au asezat între anii 1330 – 1334 în judetul Beregh, ocupând teritoriu de 24.000 de iugăre lângă râul Iloşva
unde s’au aşezat întaie-dată Iloşva Mare şi de aici s-au împrumutat numele şi mai târziu atributul familiar <de Iloşva>.
Tăsiedanu în sprijinul afirmaţie celor de mai sus, pomeneşte despre existenţa din vechime şi a unui munte aflat la graniţa dintre
judeţele Maramureş şi Nasaud, pe nume Basarab.
Nimic nou sub soare, iată cum o familie nobiliară maghiară care se trăgea din spiţa Voievodului Tatomir, încerca să rescrie
istoria în favoarea ei, pretinzându-se descendenţi a lui Basarab I, Domnul Tării Romăneşti. Bine-nţeles că personajele istorice
sunt amestecate, aparănd ca fiu a lui Tatomir, un Bogdan în locul lui Seneslau de Dolha şi un Nicolae, în locul lui Crăciun de
Bilca, tatăl lui Nicolae de fapt. Totodată în text se integrează şi cunoscuta teorie imigraţionistă, susţinută de către istoricii
maghiari, precum că Bogdan ar fi fost adus din Serbia de către Carol Robert de Anjou, şi colonizat în Maramureş, în jurul anului
1340, în urma aşa ziselor lui fapte de vitejie.
Ca o concluzie în final, de subcapitol, voi reveni asupra altei afirmaţii făcute cu dezinvoltura dezarmantă de către dl.Djuvara : “
Cumanii sunt cei care i-au învăţat pe români arta războiului.” (Thocomerius – Negru Voda, Un voivod de origine cumană la
începuturile Ţării Româneşti.)
Aceaşi afirmaţie gratuită o mai face şi cronicarul Anonymus, când povestind despre luptele dintre maghiarii conduşi de
Tuhutum şi valahii conduşi de Gelu, îi eticheteaza pe cei din urmă ca fiind cei “mai neînsemnaţi din toată lumea” neavând decât
“ arcul şi săgeţile pentru apărare “ şi că “n-ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor.” Totusi Anonymus îşi va corecta
afirmaţia completând cauza slăbiciunii valahilor, cauzată de “multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor.”
Arta războiului moştenită de către valahi de la dacii cei războinici le permitea să lupte în acelaşi timp împotriva a trei duşmani:
cumanii, pecenegii şi ungurii. De altfel Tuhutum nu va obţine o victorie supremă asupra valahilor, în urma mortii lui Gelu, ci va
căuta o întelegere pasnică cu boierii voievodului român.
Aceasta stăpânire a “artei războiului” la români îi va obliga pe maghiarii aliaţi cu cumanii şi pecenegii să lupte timp de peste 250
de ani până să dobândeasca Transilvania, iar dorinţa lor de expansiune în Moldova şi Ţara Românească va fi stopată din primul
moment de “cei mai neînsemnaţi din toată lumea.”
Istorie
Un rezumat al evenimentelor petrecute între anii 1291 şi 1315, şi a identităţii Întemeitorului Ţării Româneşti, Radu Negru Vodă,
poate fi sintetizată prin documentele timpului şi ulterioare:
– documentul din primăvara anului 1291, prin care Ugrinus este pus în posesia celor doua moşii din Ţara Făgăraşului;
– cronica lui Nicefor Gregoras, care menţionează despre existenţa unui principe al Valahiei în jurul anului 1300;
– inscripţia de pe mormântul lui Laurentiu de Longo Campo din anul 1300;
– menţionarea Valahiei şi a unui mare conducător al ei, în anul 1307, în cronica lui Ottokar de Styria;
– pisania de pe frontispiciul Bisericii din Câmpulung care menţionează anul sfiinţirii ei, 1315;
– documentul emis în anul 1332, de cancelaria regală maghiară, în care Radu Negru este menţionat sub numele de Tatomir;
– cronica lui Nicolo Luccari, din anul 1352, care îl identifică pe Radu Negru ca Întemeietor al Ţării Româneşti;
– hrisovul din anul 1549 a lui Mircea Ciobanul, în care se confirmă existenţa unor acte de danie din timpul lui Negru Vodă;
– idem, în anul 1558, acelaşi domnitor Mircea Ciobanul;
– 1569, domnitorul Alexandru II Mircea re-confirmă actul de danie a lui Negru Vodă;
– în anul 1585, seniorul Jaques Bongars, vizitează ruinele cetăţii lui Negru Vodă;
– in anul 1618, Gavrilă Movilă confirmă un act de danie făcut de către Nicolae Alexandru Basarab, “nepotul răposatului Negru
Radul Voievod” ;
– Matei Basarab, confirmă în anul 1646 existenţa în cancelaria domnească a unor documente de pe vremea lui Negru Vodă;
– în Letopiseţul Ţării Româneşti a lui Macarie Zaim, scrisă în jurul anilor 1640-1650, scrie despre Ankro Voivod (Negru Vodă);
– în jurul anilor 1660, Paul de Alep, scrie despre “Negrul Voievod, adică, Domnul cel Negru”;
– în anul 1656, călugării de la Bărătia, prezinta un document autentificat cu pecetea lui Negru Vodă, judelui Ghergina;
– în anul 1659, Mihnea Vodă întăreşte privilegiile câmpulungenilor, în baza “hrisovului lui Negru Vod㔑
– Letopiseţele Cantacuzinesc şi al Bălenilor, scrise în jurul anilor 1665 – 1678, îl menţionează pe Radu Negru Voievod ca
descălecator;
– în anul 1682, Gheorghe Duca, întăreşte privilegiile câmpulungenilor în baza hrisovului lui Negru Vodă;
– cronica călugărilor franciscani din anul 1764, mentioneaza întemeierea oraşului Câmpulung de către Radu Negru.
În baza documentelor, mai sus prezentate, se poate alcătui o cronologie a evenimentelor care au dus la Întemeierea Tării
Româneşti.
Radu Negru Vodă (cca.1255/60 – 1315) a ales drumul surghiunului, descălecând in Ţara Românească, însoţit de supuşii lui în
anul 1291, şi Intemeind Ţara Românească. Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) şi avea, cel puţin doi copii, Vlaicu
zis şi Basarab şi o fată al cărei nume nu-l cunoaştem, din păcate. Soţia lui Radu era de naţie maghiară şi era catolică, cea care va
iniţia construcţia Biserici Catolice din Câmpulung. Radu Negru va construi în Campulung doua biserici, una ortodoxă, terminată
şi sfiinţită în anul 1315 şi una Catolică, pentru supuşi lui catolici, fideli, sfiinţită în anul 1304. Piatra de temelie a Oraşului
Câmpulung va fi pusă în anul 1299, administrarea oraşului făcându-se între anii 1299-1300 de către magistrul sas Laurentiu. Tot
in anul 1300, Radu Negru îşi va căsători fiica cu regele sârb Stefan Milutin. Începând din anul 1304 oraşul Câmpulung va deveni
capitala oficială a Ţării Româneşti. Radu Negru, Întemeitorul Ţării Româneşti va trece la cele vesnice în anul 1315, conducerea
destinelor locuitorilor acestei ţări trecând în maînile fiului acestuia, Vlaicu (Ivancu) Basarab, numit in istoria oficială, ca şi
Basarab I.
În documentul emis de cancelaria maghiară în anul 1332 prin menţţiunea referitoare legat de numele de Basarab, „Basarab,
filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris”, istorici şi cercetătorii noştri, începând cu Nicolae Iorga şi până la
Neagu Djuvara, omit întelegerea textului.
Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român).
Cum se poate ca fiul, român fiind, să fie de neam cuman, prin tată ?

Basarab I ( 1315 – 1352)

Plecând de la durata domniei de 24 de ani a lui Radu Negru Vodă , menţionată de cronicari, putem determina anul începutului
domniei lui Basarab I, ca fiind anul 1315. În sprijinul acestei afirmatii vine şi confirmarea unui document maghiar care atestă
faptul că Basarab I domnea în Ţara Românească în anul 1317, fiind implicat într-un conflict local dintre nobilii din zona Cetăţii
Mehadia.
Potrivit pomelnicelor de la Bisericile din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea, Basarab I a fost căsătorit cu doamna Margareta /
Marghita cu care a avut trei copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352-1364) , Teodora, care se va căsători în anul 1323 cu
puternicul ţar, Ioan Alexandru al Vlaho-Bulgariei (1330 – 1371), şi-l vor avea fiu, pe viitorul ţar Ioan Straţimir (1365-1396), şi
Ruxanda, care va fi soţia regelui Serbiei, Stefan Uroş al III-lea.
Cu toate că şi documentele despre Basarab I şi faptele lui domneşti sunt foarte puţine şi lapidare, totuşi istoricii noştri în exces
de zel, pentru al nega şi elimina din istoria ţării pe Radu Negru Vodă, îi conferă lui Barasab o serie de fapte şi evenimente care
nu-i pot fi atribuite.
În primul rând rolul de “Întemeietor al Ţării Româneşti” şi de “Unificator al cnezatelor şi voievodatelor din Ţara Românească”.
Din fericire nu toti istorici noştri afirmă aceste nerealităţi, impuse, după cum bine am precizat în capitolul anterior datorită
îngustimii minţii omeneşti. Atanasie M. Marienescu încă din anul 1909 a încercat să atraga atentia cercetătorilor asupra rolului
avut de Radu Negru în Întemeierea Tării Româneşti. Constantin C.Giurescu susţine de asemenea faptul că înca dinainte de anul
1307 cnezatele şi voievodatele muntene fusesera unite sub conducerea Domnului Ţării Româneşti, Radu Negru. Totusi aceste
lucruri sunt ignorate şi în prezent, fiindu-ne prezentata o fabulaţie despre viaţa şi realizarile marelui domnitor, Basarab I.
Uni istorici fac afirmatia că la inceputurile domniei lui Basarab I, acesta ar fi acceptat să fie vasalul coroanei maghiare, în baza
documentului din anul 1324 în care domnitorul este prezentat ca fiind, „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (voievodul
nostru transalpin). În schimb, A.D.Xenopol scrie ca Basarab I ajutat de Mihail III Asan (1323-1330) si de ginerele lui, nepotul lui
MIhail, Ioan Alexandru Asan (1330 -1370) va inţia o campanie împotriva coroanei maghiare, atacând, cucerind şi ocupând
Banatul Severinului. În sprijinul acestei afirmaţi a lui Xenopol, putem aminti faptul că între anii 1324 şi 1341, în lista banilor de
Severin nu este menţionat nici un ban maghiar !.
Acest fapt este adevăratul motiv al razboiului purtat în anul 1330 între Basarab I şi Carol Robert de Anjou. Chronicon Pictum
Vindobonense, scrisă în anul 1358, menţionează că începutul ostilităţilor, din anul 1330, a demarat cu atacarea şi re-cucerirea
ţinutului Severinului de către Carol Robert de Anjou.
În general istoricii ridică in slăvi legat de domnia lui Basarab I doar bătălia de la “Posada”, cea ce nu ni se pare corect. Re-
cucerirea Banatului Severinului a fost un alt mare câştig şi merit al strategiei domnitorului Basarab I.
În contrapartida ajutorului acordat de vlaho-bulgari, Basarab I îl va sprijini cu oaste pe Mihail al III-lea Asan şi Ioan Alexandru
Asan în conflictul dintre aceştia şi Stefan Uros (1321-1331), regele sârbilor. În bătălia de la Velbuzd, din 28 iulie 1330, vlaho-
bulgarii aliaţi cu românii vor pierde în faţa sârbilor. Urmare acestei victorii, Stefan Uros îşi va extinde dominaţia asupra
Macedoniei.
Speculând acest moment, regele Carol Robert de Anjou porneşte, în septembrie 1330, campania împotriva Ţării Româneşti: “s-a
dus în persoană în luna lui septembrie, prin Severin în Tara voievodului românilor, Basarab, tară care nu poate fi locuită de un
popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia, unuia dintre
curtenii săi, cu toate ca voievodul plătise întot-deauna cu credinta darea cuvenită maiestăţii sale regelui. După ce regele a
cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredintat toate numitului Dionisie, împreună cu demnitatea de Ban. ” (Chronicum
Pictum Vindobonense).
Cronicarul mentionează cu exces de zel că Basarab plătea un tribut regelui maghiar, fapt care nu este sigur, după ocuparea
Banatului Severinului de către români, mai ales că autorul cronici se trădează prin expresia gratuită “darea cuvenită maiestăţii
sale regelui”. Care dare ? Negru Voda părăsise Transilvania tocmai pentru că refuzase să se supună autorităţii coroanei
maghiare. Este exclus faptul ca fiului său Basarab s-ar fi supus regelui maghiar înca de la începutul domniei lui. Basarab va fi cel
care va inţia conflictul împotriva Ungariei, prin re-cucerirea Banatului Severinului şi nu invers.
În schimb invidia şi lăcomia regelui maghiar este surprinsă foarte plastic de către cronicar: “ţară care nu poate fi locuită de un
popor neobişnuit cu ea” (!?).
În urma invaziei oştilor maghiare în Oltenia, Basarab încearcă o reconciliere a conflictului: “” facându-se aceasta, Basarab a
trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindca voi, rege si stapân al meu, v-aţi ostenit cu
strângerea ostirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint <1.447 kg de argint, circa 780.000,00 Euro> şi vă
voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul
pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. si nu mai putin voi trimite la curtea voastra pe unul dintre
fiii mei, pentru ca să serveasca pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjurati
primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi si mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi
primejdia“.
Regele auzind acestea, cu mintea trufasă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Şi spuneţi aşa lui Basarab că
el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ […] “ (Cronica pictată de la Viena)
Autorul cronicii, specifică în mod clar, Basarab I ocupase anterior Banatul de Severin, motiv al conflictului din anul 1330.
Domnitorul român în speranţa obţinerii păcii si a retragerii armatei maghiare, oferă în acest moment promisiunea plătii unui
oarecare tribut !
“Atunci un baron credincios, cu numele de Danciu, comite de Zolyom şi de Liptou aşa a grăit regelui: Stăpâne, acest Basarab se
adresează către voi cu mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastra cu favoarea
bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire.
Regele atunci a repetat vorba de sumeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit într-o
dată mai departe ca apoi să dea lupta.” (Cronica pictată de la Viena)
Armata maghiară îşi continuă însă campania în Ţara Românească şi ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o
incendiază.
Domnitorul român aplicând tactica “pământului ars”, ducând un război de hărţuire a oştilor maghiare. În urma pierderilor
omeneşti suferite, şi a lipsei de hrană, Carol Robert de Anjou, hotăreste retragerea oştilor sale în Transilvania. “Şi neputând
regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curand de
foame, regele însuşi, ostaşii şi caii. De accea s-a ordonat o împăcare cu Basarab, dându-şi acesta cuvântul ca va asculta de rege
şi că va da regelui ungar şi tuturor oamenilor săi siguranţă de a se întoarce acasă şi că-i va arata un drum drept; şi astfel regele
se întoarce în siguranţă punând temeiu pe credinţa perfidă a schismaticului.” Cronica pictată de la Viena)
Aceasta întelegere de pace dintre Basarab şi Carol Robert, ulterioară, nu a existat mai ales cş regele maghiar a învadat Ţara
Românească, a ucis locuitorii ei şi a dat focului ţinuturile, localităţile şi cetatile existente; cronicarul face din nou o ridicare în
slăvi a regelui maghiar, pe care îl pune în situaţiă de a “da porunca”, şi, a nu se “ruga” de iertarea “schismaticului”, pentre
paguba provocată.
Pe drumul de întoarcere, Carol, nobilii săi şi oştile sale, sunt prinşi în ambuscadă într-o vale îngustă şi prăpăstioasă: „Basarab a
venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea
zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva
întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra
oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă,
unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu
se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu
aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
(Cronica pictată de la Viena)
În urma luptelelor duse timp de 4 zile, între 9-12 noiembrie 1330, maghiarii suferă o înfrangere umilitoare: .„au căzut tineri și
bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până
la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură
pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și
nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”(Cronica pictată de la Viena). Regele maghiar reuşeste cu greu să scape de furia
valahilor, schimbându-şi hainele cu cele ale unui fidel nobil maghiar: “Iar regele îsi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-
a îmbracat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însusi regele, l-au omorât cu cruzime. Si însusi regele abia a
scapat cu câtiva insi […]”(Cronica pictată de la Viena).
Pierderile maghiarilor au fost foarte mari în rândul oştirii de rând dar si a nobililor, pierzându-şi atunci viaţa şi mari magnaţi ai
coroanei ungare: magistrul Andrei, prepozitul biserici din Alba (Székesfehérvár – Ungaria), Mihail prepozitul din Pozsega şi
Nicolae, prepozitul din Alba Transilvană, plebanul din Sarus şi calugarul Petru din Ordinul Predicatorilor. Răzbunarea valahilor se
va extinde şi asupra prizonierilor, care vor fi judecaţi pentru omorurile şi devastările înfăptuite în Ţara Românească, şi executaţi
prin baterea în cap a unor cuie din lemn – lignei clavi.
În Chronicon Pictum Vindobonense, scrisă în anul 1358, aferent Bătăliei de la “Posada” se mai pomeneşte şi despre pierderea
unui sigiliu “regesc maghiar.”
Interesant este faptul că această pierdere de sigiliu va fi amintită, pentru prima dată, în diploma emisă de cancelaria regală
maghiară din 9 aprilie 1346, prin care Micu Românul, Neagu, Manea şi Radu, fiii cneazului Stanislău Bârsan, sunt reconfirmaţi ca
proprietari ai moşiei Strâmtura din Maramureş, de către regele maghiar, Ludovic I de Anjou (rege al Ungariei între anii 1342 –
1382), fiul lui Carol Robert de Anjou, în baza unui act cu “pecetea < lui Carol Robert de Anjou> , pierdută din întâmplare în
părţile Munteniei” (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 24-25).
Este stupefiantă menţiunea scribului cancelariei maghiare despre pierderea sigiliului menţionată în diploma din 1346, “din
intamplare”, ca şi cum dezastrul armatei maghiare survenit la “Posada” ar fi “din intamplare” în urma unei excursii regale
maghiare prin pădurile Ţării Româneşti!
În continuarea descrierii dezastrului de la Posada, cronicarul, urmare măcelului suferit de oştile maghiare, se vede nevoit să
“dreagă busuiocul”, menţionând şi numărul de valahi ucişi în luptă de maghiari: “Numărul Vlahilor ucişi acolo de Unguri numai
judecătorul priceput din Infern a putut să-l socotească. Întru’un cuvânt, cu toate însă că Ungurii au purtat războaie foarte mari
şi foarte crâncene, totuşi aceasta li s’a întâmplat şi lor, ca nu cumva să se sumeţească de mulţimea victoriilor sau, cel puţin, să
fie pedepsiţi pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca ei să cunoască şi ei umilinţa şi să înţeleagă că de mila iubirii
dumezeeşti se fac mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi
pedepseşte, pe care îi iubeşte”. (Chronicon Pictum Vindobonense – după Gh. Popa Lisseanu).
Este interesantă optica scribilor maghiari, care consideră că pierderea Bătăliei de la Posada a fost pedeapsa lui Dumnezeu
urmarea infatuării lor, nu datorită strategiei lui Basarab, iar schismaticii valahi, de religie ortodoxă, morţi urmare bătăliei, nu au
avut loc în raiul catolic ci au ajuns în Iad (Infern).
In textul lui Chronicom Pictum Vindobonense mai gasim o informatie care a fost omisa de catre istoricii romani si straini ai
momentului. Pomenindu-se despe pierderile ostirii maghiare in Batalia de la “Posada”, autorul face o metiune demna de luat in
vedere: ” Si au fost ucisi si unii preoti care erau capelanii regelui. A cazut in sfarsit si o multime nenumarata de Cumani.”
(Chronicon Pictum Vindobonense – după Gh. Popa Lisseanu).
Cunoaştem din capitolul anterior, problematica ipotezei originii cumane a lui Basarab I şi a tatălui său. Odată demonstrată naţia
lui “Basarab,…, infidelis Olahus Nostris”, Cronica pictata de la Viena, vine prin reconfirmarea acestei dovezi, prin faptul în care
afirmă, fără drept de apel, că cumanii au luptat împotriva lui Basarab, şi nu au fost aliaţii lui în virtutea unei ipoteze, fantaste, de
altfel, că domnitorul muntean ar fi fost dintr-un neam cu ei. Numărul ” nenumărat” de morţi a cumanilor, intra în totală
contradicţie, cu afirmarea unei oarecare, descendente cumane a lui Basarab I, Domnitorul Valah al Tării Româneşti. În cazul
unei oarecare descendente, acesti soldaţi cumani ar fi fost luaţi prizonieri, urmând ulterior sa fie iertaţi si eliberaţi, şi nu
exterminaţi.
*
Locul bătăliei, pomenit “Posada”, dintr-o eroare a lui Nicolae Iorga, nu a fost clar identificat fiind posibile mai multe variante:
Ţara Loviştei, Valea Oltului, culoarul Rucar – Bran, sau undeva lângă Mehadia. În ajutorul nostru apare însă menţiunea
călătorului polon Maciej Stryikowski (1547-1582) : : „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui
Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat
regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe
care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în
Transilvania, dincolo de munți”.
Se pare că în urma incendierii Curţii de Argeş, maghiarii se vor retrage prin valea râului Topolog spre a ajunge în valea Oltului.
Undeva pe acest traseu într-o zonă aflată la aproximativ de 80 – 90 de km de Sibiu avea să se de-a lupta decisiva dintre valahi şi
maghiari.
Începând din anul 1343, Basarab I şi l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru, care va duce o politica de înţelegere şi
de apropiere faţă de coroana maghiară.
Relaţiile dintre Basarab şi coroana maghiară se va îmbunătăţii pe parcurs datorită noilor invazii tătare. În timpul organizarii unor
campani comune româno-maghiare, din anii 1343 – 1345, domnitorul muntean va cuceri de la tătari teritoriul aflat în nordul
Deltei Dunării de la Prut la Nistru, regiune care va fi cunoscută sub numele de Basarabia.
Domnia lui Basarab I se încheie în anul 1352, fiind menţionată pe un perete al Bisericii domneşti de la Curtea de Arges: „în anul
6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tot în această biserică va fi şi înmormântat. La domnie îi va urma
fiul şi asociatul lui Nicolae Alexandru Basarab.
Atingător de religia lui Basarab I , istoricii şi cronicarii, sunt împărţiţi în două tabere, fiecare atribuindu-i religie diferită: ortodoxă
sau catolică.
Argumentele ortodoxismului lui sunt următoarele:
– extinderea constructiilor marilor Biserici Ortodoxe de la Câmpulung şi Curtea de Argeş;
– adoptarea principiilor de conducere în stil bizantin, care confereau şi Bisericii Ortodoxe un rol foarte important în cadrul
statului;
– voievodul era calificat de către maghiari drept „schismatic” cea ce în intelegerea epocii însemna „creştin de rit ortodox”;
– buna înţelegere şi alianţă pe baza de rudenie cu ţarii vlaho-bulgari, conducători creştinaţi din cele mai vechi timpuri în rit
ortodox ;
– înhumarea lui în Biserica Ortodoxă de la Câmpulung.
Acestea corelate cu faptul că era imposibil să fi putut conduce o ţară cu o populaţie majoritar ortodoxă, în perspectiva atâtor
realizarii obţinute, ne conferă legitimitatea să afirmăm cu tot temeiul că domnitorul era mai mult ca sigur de cult ortodox.
Relaţia lui cu catolicismul poate fi înţeleasă prin influenţa sotiei sale, Marghita, care era originară din Transilvania, practicantă a
catolicismului şi a dezvoltarii unor bune relaţii cu papalitatea sau/şi coroana maghiară.
Şi această ipoteză poate suferi o obiecţie. Nu este sigur că numele soţiei sale a fost Marghita, numele acesteia putând fi preluat
de către vechii cronicari prin automatism, de la numele soţiei lui Negru Vodă.
Si tot la fel este posibil, ca soţia lui Basarab I să nu fi fost de neam maghiar.

NICOLAE ALEXANDRU BASARAB ( 1352 – 1364)

Nicolae Alexandru Basarab este fiul Domnului Basarab I şi al Doamnei Marghita / Margareta. Alexandru a fost căsătorit de trei
ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfy au rezultat trei copii: Vladislav, viitor domn al Ţării Româneşti între anii 1364 – 1377,
Radu domn între anii 1377 – 1383 şi Nicolae, prinţ care nu va domni niciodată, trecând încă de tânar, în cele veşnice, în anul
1366.
Din a doua casatorie cu Clara de Doboca (Doboka), fiica lui Stefan Mikud Kukenus, Ban al Severinului, Nicolae va avea doua fete:
Anca, căsătorită ulterior cu Stefan Uros al V-lea al Serbiei (1355-1371) , şi Ana, căsătorită cu Ioan Straţimir, ţarul de Vidin (1371-
1396). Ana va deveni protectoarea artei şi culturi în Vlaho-Bulgaria acelor vremuri. Sub patronajul ei se va întocmi o culegere a
Vieţii Sfiinţilor: „ Multumită îngrijirii pioasei si vestitei ţarine Ana şi din porunca ei a fost scrisă această carte numită Synaxarul
Sfintelor Femei, la Vidin, 1360 ”
A treia soţie ia fost Margareta / Marghit Dabkai, cu care nu se ştie dacă au avut descendenţi.
Trebuie să remarcăm alianţele continuate de către Alexandru cu rudele sale din sudul Dunarii. Acesta îşi va căsători fiicele, cu
Ştefan Uros, şi Ioan Straţimir a căror mame fuseseră fiicele lui Basarab I, practic era căsătorie între veri primari.
Chiar dacă Alexandru Nicolae Basarab va fi cunoscut în cancelaria maghiară ca fiind un schismatic, respectiv, ortodox de rit
bizantin, într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea (1342 – 1352) îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro
Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi români, conform
documentului) din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au şi ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrăţişarea
credinţei catolice”. Ajutorul acordat de catre Nicolae Alexandru, catolicilor privind construirea de biserici în Ţara Românească,
asemeni bunicului său Radu Negru Vodă, va fi interpretat, în virtutea scrisorii papei, ca şi trecere la catolicism a domnitorului
roman.
În urma conflictului din 1330 dintre Basarab şi Carol Robert de Anjou, relaţiile dintre Ţara Românească şi Ungaria aveau să fie
întrerupte. Numirea lui Ludovic I, ca rege al Ungariei în anul 1342, avea să deschidă o noua cale de reluarea a relaţiilor
diplomatice. Acesta avea să trimită, după misiunile eşuate din anul 1341 ale lui Dumitru, episcopul Oradiei, noi mesageri pentru
a negocia aducerea Ţării Româneşti la rangul de vasal al Ungariei. În virtutea noilor amenintări tătare din anul 1343, Alexandru,
asociat la domnie al lui Basarab I, va încheia un tratat de vasalitate cu coroana maghiară, sprijinindu-i pe aceştia între anii 1343
şi 1345, cu corpuri de oaste în lupta contra tătarilor din Moldova.
Aceste lupte duse împotriva tătarilor vor continua până în anul 1350, domnitorii ţării Basarab şi Alexandru, extinzându-şi
stăpânirea asupra răsăritului Munteniei şi a regiunii de la nordul Dunării. Este mai mult ca sigur ca la aceste campanii duse de
către domnitorii munteni să fi participat şi maghiarii în schimbul ajutorului dat în Moldova.
Relaţiile dintre cele două ţări se vor îmbunătăţii simţitor, astfel că în anul 1355, îl găsim pe Alexandru în situaţia primirii unor
„beneficii” de la coroana maghiară. Nu putem sti ce au reprezentat aceste beneficii, dar putem bănui că domnitorul ar fi intrat,
din nou, în posesia Banatului de Severin şi a Ţării Făgăraşului.
În urma căsătoriei cu Clara de Doboca, catolică bigotă dedicată, Alexandru avea să recunoască şi autoritatea episcopiei
Transilvaniei asupra catolicilor străini sau a localnicilor catolici de pe teritoriul Țării Românești.
Toate aceste relaţii matrimoniale îi vor asigura lui Alexandru şi Valahiei o puternică reţea de alianţe militare şi comerciale cu
toate statele din jur . Domnitorul muntean avea să întrezareasca posibilitatea unei conduceri absolutiste – autocratice, după
model bizantin, asupra Ţării Românesti, şi, chiar a Bulgariei şi Serbiei, prin virtutea relaţiilor lui de rudenie cu conducătorii
acestor ţări. Această tendinţă avea să fie considerată periculoasă de către coroana maghiară, prin posibilitatea creşterii puterii
politice şi militare la sud de Carpati. În urma interceptării corespondenţei dintre Alexandru şi papa Clement al VI-lea , scrisoare
din luna mai 1359, prin care domnitorul muntean solicita Papei, acordarea titului de autocrat, regele maghiar Ludovic I,
intervine pe lângă papă, fortându-l pe acesta, să nu accepte doleanţele lui Alexandru.
În urma acestui gest, domnitorul muntean refuză orice ajutor din partea papalităţi, ca numire de autocrator, asemeni lui Ioniţă
Caloianul, şi-i va solicita Împaratului bizantin, Ioannes al V-lea (1355-1376) şi patriarhului de la Constantinopole, Calistus I,
înfiinţarea unei mitropolii la nord de Dunăre. Astfel incât la şfârşitul luni mai, a anului 1359, Alexandru Basarab se re-botează în
rit ortodox, sub numele de „Nicolae”, fiind uns „mare şi singur stăpânitor” al Ţării Româneşti de către Mitropolitul Ortodox al
Ungrovlahiei , Iacint de Vidin .
Din acest moment religia ortodoxă este statuată definitiv ca religie a valahilor, iar legătura cu Bizanţul se continua în mod
organic prin subordonarea bisericii valahe, faţă de Patriarhia de la Constantinopole.
Urmare acestui gest, ecleziastic şi diplomatic se va ajunge la ruperea, în totalitate, a relaţiilor dintre Ţara Românească, Coroana
Maghiară şi Papalitate.
Până la sfârşitul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, relaţiile dintre acesta şi Regatul Maghiar, nu se vor îmbunătaţii şi nici
remedia, deoarece imediat după înscăunarea fiului acestuia, Vadislav (Vlaicu Voda), Ludovic îi va reclama acestuia din urmă, că
a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său.
Demn de remarcat este faptul că Regatul Maghiar nu va avea curajul să intervină pe cale armată, după Bătălia de la “Posada”, în
treburile Ţării Românesti, pe toata durata de lungime a domniilor lui Basarab I (de la 1330) şi Nicolae Basarab (decedat in anul
1364), respectiv, de 34 de ani, cea ce confirmă stabilitatea economică si administrativă a ţării, precum şi puterea militară,
demnă de luată în considerare a domnilor munteni.
Basarab I si Nicolae Alexandru Basarab au reuşit să blocheze expansiunea maghiară la sud de Carpaţi spre Dunăre şi implicit la
sud de Dunăre către Regatul Sârb şi Ţaratul Vlaho-Bulgar.
Nicolae Alexandru Basarab moare la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica ctitorită de bunicului său, Radu Negru, de
la Câmpulung-Argeş.
Pe piatra de mormânt a lui Nicolae Alexandru Basarab se află următoarea inscripție, în limba slavă: „În luna noiembrie 16 zile, a
răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873 , indictionul 3.
Veșnica lui pomenire”.

Vladislav I (1364 – 1377)

Vladislav I (n.1325, d.1377) a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1364 – 1377, fiind fiul domnitorului Nicolae Alexandru
Basarab şi al doamnei Maria Lackfy. Vladislav I ia avut ca fraţi pe Radu I, cel care va domni intre anii 1377 şi 1383 şi pe prinţul
Nicolae, cel care nu va domni niciodata şi va muri de tânăr în anul 1366. Vladislav va mai avea două surori vitrege, în urma
căsătoriei tatălui său cu Clara de Doboca, pe Anca, căsătorită ulterior cu Stefan Uros al V-lea al Serbiei (1355-1371) , şi Ana,
căsătorită cu Ioan Straţimir, ţarul de Vidin (1371-1396).
Prin virtutea acestor relaţii matrimoniale, Vladislav I era văr cu Voievodul Transilvaniei , Nicolae Lackfy (1367-1368) , şi rudă
directă cu familia Lackfy, cei care vor fi voievozi ai Transilvaniei, neîntrerupt între anii 1356 – 1376; fiind în acelaşi timp şi
nepotul ţarului vlaho-bulgar, Ioan Alexandru, iar fiul acestuia şi asociat la tron, Ioan Straţimir, este văr şi cumnat în acelaşi timp,
iar ţarul Serbiei Ştefan Uroş al IV-lea, îi este de asemenea cumnat.
Domnia lui se va petrece în timpul unui proces de fărâmiţare a statelor sud-europene. În Peninsula Balcanică statele mari,
Imperiul bizantin, Serbia şi Vlaho-Bulgaria se desfac în stătuleţe învrăjbite între ele, împărţite la rândul lor de numeroase
cnezate şi despotate cu dorintă de autonomie, dar ameninţate permanent de expansiunea maghiarilor şi a catolicismului, şi
ulterior a otomanilor.
Pe fondul acestor schimbari, şi de slăbire a influenţei bizantine şi vlaho-bulgare, Vladislav I va fi singurul care îşi va continua
politica dusă de tatăl său, de întregire a teritoriului tării şi de consolidare a puterii ei, economice dar şi militare.
În regatul maghiar se manifesta acelaşi proces de fărâmiţare feudală, prin care marii nobili încercau să impiedice întărirea
autoritătii regelui. Încercând să evite, generarea unei crize interne, Ludovic I de Anjou, va cauta să devieze aceste tendiţe
complotiste ale supuşilor săi spre actiuni de politică externă, respectiv expansiunea catolicismului şi a graniţelor regatului.
Vladilslav I se va înscăuna ca Domn al Ţării Româneşti la 6 noiembrie 1364, actul lui fiind considerat ca un afront adus regatului
maghiar şi regelui Ludovic, prin simplul fapt că nu i se ceruse acestuia aprobarea ?!
Acesta pretenţie absurdă se va amplifica şi prin emiterea unei declaraţii oficiale de către cancelaria maghiară în anul 1365, prin
care Vlaicu este considerat „uzurpator” deoarece nu si-a depus omagiul de vasalitate în faţa regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou
(1342 – 1382). Este foarte ciudată afirmaţia coroanei maghiare prin care-l numeşte pe Vladislav I, „uzurpator”, ţinând cont că
acesta era fiul lui Nicolae Alexandru Basarab, cel care nu acceptase nici o formă de vasalitate faţă de coroana maghiară pe toata
durata domniei lui.
Care erau însă motivele unor astfel de pretenţii şi declaraţii absurde ? Pentru a putea explica acest lucru este cel mai bine să
cunoaştem situatia regatului şi a regelui maghiar în acei ani 1360 – 1365.
Conflictele dintre Bogdan, Voievod de Maramures cel numit „infidelul” , şi regii maghiari, se vor întinde pe o durata de 23 de ani
(1342-1365), se vor finaliza cu trecerea lui Bogdan in Modova, alungarea familiei Dragoşeştilor, supuşi ai coroanei maghiare,
contestarea suveranitatii maghiare şi întemeierea unui nou stat independent şi suveran. Exact în aceasi perioada domnitorii
Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru şi Vladislav I refuzau vasalitatea maghiară, opunându-se autoritătii regelui maghiar. Toate
acestea aveau însă să culmineze şi cu o puternică răscoală a ţăranilor români din Floreşti, Cluj aliaţi cu mesteşugarii din Cluj,
care în inima administraţiei transilvane, aveau să atace moşiile mănăstirii de la Mănăştur, provocând mari distrugeri şi pierderi
de vieţi omeneşti.
Neputincios în faţa „necredincioşiilor români”, regele Ludovic I de Anjou al Ungariei va emite un decret prin care se conferea
nobililor maghiari drepturi sporite asupra tărănimii, menţionând printre altele şi dreptul de a nimici, „pe făcătorii de rele de
orice neam, şi mai ales pe români „ !.
Implicat se pare înca în lupte duse contra lui Bogdan Voda, Ludovic I nu va ataca înca Ţara Românească, mutându-şi însă atenţia
asupra Ţaratului de la Vidin, condus de către Ivan Straţimir (1365-1396), cumnatul lui Vladislav I. În urma luptelor duse, în anul
1365, maghiarii ocupă cetatea Vidinului şi-l iau pe Ivan Straţimir ca şi ostatic, fiind dus ulterior atât el cat si familia lui în
prizonierat în Croaţia. Ţaratul Vidinului este transformat în anul 1366 în Banatul Bulgariei, aparţinător de coroana maghiară , ca
un punct de sprijin al ofensivei catolice asupra ţinuturilor de la nord şi sud de Dunare. Acestă ocupaţie maghiară şi a aplicarii în
forţă a politici de convertire a populatiei bulgare la catolicism, va provoca mari nemulţumiri în zonă.
In urma diferendelor apărute în urma cuceririi Ţaratului Vidinului şi luarea în prizonierat al cumnatului său, Vladislav va ocupa în
anul 1368 Banatul Severinului. Ca răspuns la aceasta ostilitate, regele maghiar Ludovic I organizează în cursul anului 1368 o
campanie militară de pedepsire a domnitorului muntean. Oștile maghiare vor intra pe două direcţii în Ţara Românească:
dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania, de unde venea armata condusă de voievodul Nicolae Lackfi., spre
sud-vest.
Intenţia maghiarilor de a-l prinde în încercuire pe Vladislav nu reuseste. Domnitorul român îşi va împărţi la randului lui, armata
în două. Corpul de oaste condus de el personal va surprinde în Banatul Severinului armata maghiară, înfrângând-o şi decimând-
o. În acelaşi timp, al doilea corp de oaste condus de pârcălabul Dragomir se va retrage până pe malurile răului Ialomiţa, în
apropiere de Târgovişte. Urmare a atacului maghiar aceştia sunt înfrânti şi siliţi să se retragă spre munţi, fiind insă urmăriţi de
oastea maghiară condusă de voievodul Nicolae Lackfi. Undeva pe cursul superior al Dâmboviţei, oastea româna avea să se
reorganizeze, şi să-i atragă în capcana pe maghiari. Parcalabul Dragomir va înfrange într-un mod sângeros armata maghiară,
însuşi voievodul Transilvaniei, Nicolae fiind ucis : „şi când ungurii din amintita oaste au dat dosul şi sau pus pe fugă, nimerind ei
in locuri înămolite şi mlăştinoase, întărite, mulţi dintre ei au fost măcelăriţi de români şi numai câţiva au scăpat, cu marea
primejdie a vieţii şi cu paguba avutului; şi corpul neînsufleţit al acelui Nicolae Voievodul , smuls cu mare încleştare, din mâinile
românilor l-au adus în Ungaria” (Cronica lui Ioan de Târnave).
În urma eşuării campaniei regelui maghiar şi alungarii acestuia peste Carpaţi, românii reocupă ţinuturile Făgăraşului şi
Amlaşului.
Având avantajul recuceririi Severinului şi înfrângerii oştilor maghiare, Vladislav I, intră la cererea populaţiei vlaho-bulgare, în
Ţaratul Vidinului, eliberându-l de sub ocupaţia maghiară, la12 august 1369.
Pe fondul ameninţării otomane, relaţiile dintre coroana maghiară si domnitorul Ţării Romaneşti se îmbunătăţesc, Ludovic va
recunoaşte în schimbul prestării formale a unui angajament de vasalitate, toate posesiunile şi titlurile lui Vladislav , iar ţarul
Straţimir va fi eliberat de către Ludovic, şi repus în drepturi, de conducător al vlaho-bulgarilor nord – vestici.
În urma victorilor sale, Vladislav I, întemeiează al doilea scaun metropolitan ortodox la Severin, pe lângă cel existent la Argeş.
Convertirea unei mari mase de populaţie la ortodoxism din Banatul Severinului şi rezultatele militare obtinute de către
domnitorul român îl vor determina pe Papa Urban al V-lea (1362-1370) să-l invite pe acesta, printr-o scrisoare datată in anul
1370, să treacă în „sânul şi ascultarea catolicismului”. Cu toate că nu va face acest lucru , va îngădui totuşi construirea de doua
biserici catolice la Argeş şi Târgovişte.
Anul 1369, este si anul primei incursiuni a otomanilor la nord de Dunăre, pe teritorul românesc. Pe fondul încercării, refacerii
unitătii statului vlaho-bulgar şi a slăbirii influenţei politice şi militare a lui Vladislav, la sud de Dunare, ţarul de Târnovo, Ioan
Alexandru se aliază cu turcii. La cererea acestuia turcii trec Dunărea şi pradă sudul Munteniei. Vladislav, ajutat de ruda sa prin
aliantă Ladislau de Doboca, reuşeşte să-i înfrângă pe otomani şi să-i alunge la sud de Dunăre: „Am poruncit <scrie Vladislav> să
se ridice o oaste puternică împotriva necredincioşilor turci şi a împă¬ratului de la Tîrnovo , . . Ladislau de Doboca . . . năvălind cu
noi şi cu oastea noastra, s-a luptat vitejeste împotriva prea cruzilor şi necredincioşilor turci şi a împăratului de la Tîrnovo,
savârşind acolo isprăvi ostăşeşti prea stralucite şi vrednice de cinste . . .”
Pe fondul încercării stopării expansiunii otomane în Balcani, regele sârb Vukaşin Mrnjavcevici, va încerca realizarea unei alianţe
creştine. Cei care vor răspunde acestui deziderat vor fi doar bizantinii prin câteva contingente de oaste, şi Vladislav I. Voievodul
muntean îi va sprijini pe sârbi în virtutea înrudirii lui cu regele sârb Stefan Uros al V-lea al Serbiei, soţ al surorii lui, dar care
murise chiar în anul 1371, urmându-i Vukaşin. În marea bătălie de la Cirmen, pe malurile râului Mariţa, din 26 septembrie
1371 , armatele otomane conduse de către Şâhin Pasa, vor distruge armata creştina, iar regele Vukaşin şi fratele său despotul
Ugljesa al Macedoniei, vor pieri în această lupta. Vladislav cu puţină oaste rămasă se va retrage la nord de Dunare, iar bizantinii
vor deveni stat vasal al turcilor.
Aceasta înfrangere va afecta întreaga Peninsula Balcanică, Murad I va începe între anii 1372 şi 1374 o companie de anexare a
unor întinse teritorii, ocupând cnezatele sârbeşti şi bulgare, graniţa otomană tinzând să ajungă până la Dunăre.
Dintre adversarii de la Cirmen singurul care ramăsese încă neînvins era Vladislav I. Murad avea să dorească, la sfârşitul anului
1374, invadarea Ţării Româneşti, dar va fi obligat să renunţe fiind împiedicat de răzvratirea fiului său, Savci Bei, care împreună
cu bizantinii, urmărea să-l înlocuiască, şi să-i succeada la conducere.
În faţa ameninţării otomane, dar şi al nesiguranţei găsirii unor aliaţi împotriva acestora, Vladislav, îl numeste în anul 1374, ca
domn asociat pe fratele lui Radu I.
Actul lui Murad de a nu ataca Ţara Românească a fost, se pare înteles de către, Ludovic I, ca şi o posibilă aliere a turcilor cu
domnitorul român în vederea atacării Ungariei. Ludovic avea să-i scrie lui Benedict Henfi despre acest fapt: „multe zvonuri
despre Laicu Voda şi despre turci, cari se zic a fi confederati, ni se aduc înainte”.
Acest lucru, dar şi trădarea unor boieri de a lui Vladislav, pomeniţi în cronici: Stoican, fiul lui Dragomir, Danciul, Voicul, fiul lui
Radoslav şi” Selibor, curteanul intim a lui Laicu Voievod”, nemultumiti de autocratismul voievodului şi refugiaţi la curtea regală
maghiară aveau să ducaă la iscarea unor noi divergente între domnitorul român şi Ludovic I.
Primul gest ameninţător a lui Ludovic este făcut la 16 martie 1373, când printr-un act emis de cancelaria regală se interzice
importul sării din Ţara Românească, fapt care va afecta visteria domnitorului muntean. În sprijinul lui vine şi Papa Grigore al XII-
lea pe care-l refuzase Vladislav, la 1370, în intenţia de convertire a lui la catolicism, care emite o circulară, la 15 mai al aceluiasi
an. 1373, prin care solicită arhiepiscopului Strigoniu si episcopului Transilvaniei să afurisească ,,pe toţi locuitorii care vor vinde
arme românilor şi turcilor“ Toate aceste afirmatii, combinate cu fuga boierilor munteni în Transilvania, la16 iulie 1374, care-l
acuzau pe domnitor de alianta cu turcii aveau sa ducă la începutul unor noi conflicte militare dintre maghiari şi români.
Ludovic îşi începe campania militară împotriva lui Vladislav, în anul 1375, atacând Banatul de Severin şi cucerind cetatea
Severinului, dar nu pentru mult timp, pentru că în timpul luptelor din anii 1376 – 1377, românii recuceresc aceasta provincie. Se
pare că în timpul luptelor din anul 1377, Vladislav I va fi ucis, iar fratele său Radu I îi va urma la tron.
Nu avem la cunoştiinţă dacă Vladislav ar fi avut descendenţi, mai ales că la domnie îi urmează fratele lui. De fapt nici nu ştim
dacă a fost căsătorit, deoarece nu se face această menţiune nici într-o cronică.
Domnia lui pe lângă faptul că a fost una de intense frământari sociale şi militare, a adus şi bunastarea şi dezvoltarea tării.
Avea să încurajeze comertul pe teritoriul ţării, emiţând la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii braşoveni, plata doar
a unei mici părţi (a 30-a parte), ca vamă din valoarea produselor comercializate. Este primul voievod român care bate monedă,
ducaţi de argint în jurul anului 1365, înlocuind astfel circulaţia banilor bizantini.
Vladislav I este înmormântat în Biserica Domnească de la Curtea de Arges, după unii istorici, iar după alţii, la Mănăstirea Vodiţa,
lângă Severin, mănăstire ctitorită de el în anul 1374/5.
Dramaturgul Alexandru Davila (1862-1929) avea să-i închine un adevarat omagiu în opera lui „Vlaicu Vodă”, considerându-l
domnul hotărâtor în menţinerea şi întărirea independentei Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.

Radu I (1377 – 1383)

Radu I (n.cca.1330, d.1383) a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1377 – 1383, fiind fiul domnitorului Nicolae Alexandru
Basarab şi al doamnei Maria Lackfy. Radu I ia avut ca fraţi pe Vladislav I, cel care ia domnit anterior, între anii 1364 -1377 si pe
prinţul Nicolae, cel care nu va domni niciodată şi va muri de tânăr in anul 1366. Radu va mai avea două surori vitrege, în urma
căsătoriei tatălui său cu Clara de Doboca, pe Anca, căsătorită ulterior cu Ştefan Uros al V-lea al Serbiei (1355-1371) , şi Ana,
căsătorită cu Ioan Straţimir, ţarul de Vidin (1371-1396).
Radu I a fost căsătorit de două ori, cu Doamna Ana cu care la avut ca fiu pe Dan I (domn între anii 1383 – 1386) şi cu Doamna
Calinichia, cu care la avut ca fiu pe Mircea (domn intre anii 1386-1394 si 1397-1418), cel cunoscut sub cognomenul de „cel
Bătrân„. Unii istorici afirmă ca Radu ar mai fi avut încă un fiu numit Staicu, dar despre care nu avem decât puţine informaţii.
Şi informaţiile despre Radu I sunt foarte puţine si lapidare.
În anul 1374 devine asociat la domnie din initiativa fratelui său Vladislav I. După moartea acestuia, Radu I va duce din momentul
preluarii domniei , aceaşi politică de independenţa şi suveranitate a ţării.
Relaţiile sale cu coroana maghiara vor fi în continuare încordate, ajungându-se la noi conflicte armate. O cronică italiană
„Cronaca Carrarese” menţioneaza despre expediţia militară a regelui Ludovic I în perioada 15 iulie – 14 august 1377, cu intenţia
de al supune pe acest: „Radano principe di Bulgaria infidele” . Cronica ne precizează că Radu I era înscris ca şi cumpărator de
armuri şi armament, în registrele Republicii Veneţiene, în acel an,1377.
Luptele dintre domnul muntean si regele maghiar însă nu au fost decise, astfel că aflăm în acelaşi an, 1377, la 19 noiembrie ,
despre promisiunea lui Ludovic, făcută negustorilor saşi din Brasov, ca va micsora vama, stabilită de catre Vladislav I în anul
1368.
Măsurile de embargou asupra Ţării Româneşti se vor înăspri însă în anul 1382, când regele maghiar porunceşte castelanului de
Orşova să nu lase nici un negustor străin să intre cu mărfuri in Muntenia. Odata cu moartea lui Ludovic I, în anul 1382, va incepe
în Ungaria o lupta de succesiune la tron, fapt care va duce la mutarea interesului maghiarilor de la Ţara Românească în regatul
lor.
În lipsa altor documente legat de domnia lui Radu I nu putem aminti dacât că asemeni înaintaşilor lui si-a continuat lucrul de
ctitor, întemeind mănăstirile Tismana, Cotmeana şi Cozia.
Trecut în cele veşnice Radu I avea sa fie înmormântat în anul 1383, în Biserica Domenească de la Curtea de Argeş, unde se pare
că inscripţia de pe un perete al bisericii, în prezent ilizibilă, identifica titulatura domnitorului: „domn singur stăpânitor al
Ungrovlahiei, al Vidinului şi al oblastiei Vidinului“.

Dan I (1383 – 1386)

Dan I (n.cca.1354, d.1386) a fost domnitorul Ţarii Româneşti între anii 1383 – 1386, fiind fiul domnitorului Radu I şi al doamnei
Ana. Dan I la avut ca frate vitreg pe Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti între anii 1386-1394 si 1397-1418.
Căsătorit cu Doamna Maria, a avut doi fii, Vlad I , domnitor între anii 1394 şi 1397, şi Dan II, domnitor între anii 1422 si 1431 (cu
mici întreruperi) .
Puţinătatea documentelor şi scurta durată a domniei sale nu ne pot face o imagine mai detaliată a personalitătii lui.
Prima menţiune istorică despre Dan I se face legat de un act de donaţie făcută Mănăstirii Cotmeana, de un anume jupân
Dragomir, obiectul acestuia donariu fiind un clopot pe care se inscripţionase data: 31 august, 1385 „ în zilele binecredinciosului
domn Io Dan voievod ”
În anul 1385 la 3 octombrie, domnitorul este prezent în actul de danie al Mănăstiri Tismana, mănăstire ctitorită de tatăl său:
„[…] la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mânăstire nu întru
toate terminată, pe care sfânt răposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a
sfârșit-o din pricina scurtimii vieții[…]“
Politica lui Dan I faţă de coroana maghiară este aceaşi ca şi a tatălui său, Radu, neacceptarea vasalităţii faţă de Ungaria. În
sprijinul acestei afirmaţii amintim un document emis, ulterior, de regele maghiar, Sigismund de Luxemburg în care se
menţionează un atac al domnitorului muntean asupra cetăţii Mehadia: „în care Dan voievod cu o puternică oaste a năvălit în
ținuturile castelului nostru Mihald „, atac survenit în jurul anului 1384 (1385 ?). La data atacului făcut de către domnitorul
muntean asupra cetătii Mehadia, regatul maghiar era dezmembrat în urma luptelor de succesiune la tronul Ungariei, urmare
morţii lui Ludovic I, 1382, şi a contestării regalităţii Mariei D’Anjou, fiica lui Ludovic.
Dan I şi la făcut, la rândul lui, asociat la domnie pe fratele său vitreg, Mircea, după cum reiese din monedele inscripţionate cu
efigiile celor doi domnitori, şi nu pe fiul său Vlad I, dupa cum susţin unii istorici.
Apropiat de familia ţarului Ivan Straţimir, la fel ca şi unchiul lui Vladislav I, va încerca să se impună la sud de Dunăre. Intervenţia
lui, în anul 1386, în luptele fratricide dintre Straţimir, ţarul Vidinului şi fratele acestuia, Ioan Şişman (1371-1395), ţarul Vlaho-
Bulgariei de răsărit, avea să-i fie fatală. Cronica anonimă bulgară, scrisă în perioada desfăşurării evenimentelor, mentionează
uciderea domnitorului român în data de 23 septembrie 1386, de către asasinii tocmiţi de însuşi ţarul Ioan Şişman, cu care era
dealtfel si rudă.
Cronicarul Laonic Chalcocondil (cca.1423 – cca 1490) face însă altă afirmaţie privind cauza morţii lui Dan I : „Pe acest Mircea,
care fusese domn al acestui neam altădată, chemîndu-l în ajutor si l-au făcut stăpînitor, înlăturîndu-l pe Dan care domnise mai
înainte peste ei. „ Cronicarul, se pare că sugerează ideea uciderii lui Dan I, de către fratele său vitreg, Mircea, viitorul Mircea cel
Bătrân.
Aceasta informaţie, cumulată cu faptul că la tronul tării va urma ca şi domnitor, Mircea, şi nu fiul lui Dan, Vlad I , va pune semne
mari de întrebare multor istorici. Ştim însă ca ulterior, în decursul istoriei, între familia Dăneştilor şi a urmaşilor lui Mircea cel
Bătrân, Drăculeşti va fi o cumplita rivalitate pentru obtinerea tronului ţării, aceasta generând lupte interne, comploturi şi
asasinate.
De altfel însuşi Mircea cel Bătrân va fi contestat, ca drept de domnie, de către Vlad I, fiul lui Dan, între cei doi ducându-se un
permanent război de succesiune.

Vlad I (1395 – 1397)

Vlad I (? – 1397 ) a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1395 – 1397, fiind fiul domnitorului Dan I şi al doamnei Maria. Vlad
I la avut ca frate pe Dan II, domnitor între anii 1422 şi 1431 (cu mici intreruperi).
Originea lui Vlad I a fost contestată, uni istorici afirmând că acesta ar fi fost un înalt boier cu pretenţii domneşti. Ori într-un
sistem autocratic de conducere şi de succesiune ereditara la domnie, existenta încă de pe vremea lui Basarab I, este greu de
presupus, ca un simplu boier să fi gândit măcar la obţinerea unui astfel de rang.
În ciuda lipsei documentelor, consideram că doar un descendent de domn putea solicita dreptul de domnie, aşa cum se va
vedea şi în următorii 100 de ani după Mircea cel Bătrân, când nu apar întruşi, ci doar fii si nepoţi de domnitori.
Se presupune că ar fi luat domnia după marea ofensivă otomană asupra Ţării Româneşti, din martie – mai 1395. In urma
bătăliei de pe Argeş din 17 mai 1395, Mircea cel Bătrân, înfrânt şi cu mari pierderi umane, este nevoit să se retragă în
Transilvania.
Vlad I susţinut de o parte de facţiunea anti-ungară a boierilor munteni, care-i reproşau lui Mircea ,servilismul acestuia faţă de
coroana maghiară, este numit de către sultanul Baiazid (1389 – 1402 ), domn al Ţării Româneşti. Vlad I acceptă suzeranitatea
otomană şi se obligă la plata unui tribut.
Într-un document emis de Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), la 28 decembrie 1395 i se imputa politica lui anti-maghiară şi
pro-otomană, „numitul Vlad, care se dă drept voievod“.
Se pare ca Vlad îşi găseşte însă aliat în persoana domnului Moldovei, Stefan I (1394 – 1399), duşman recunoscut a lui Sigismund
de Luxemburg, cel care-i invadase tara, dar pe care de altfel îl invinsese într-o mare bătălie lângă localitatea Chindăoani, la 12
februarie 1395. Prietenia cu Stefan îi va aduce şi sprijin din partea Poloniei, condusă la acea vreme de către Vladislav al II-lea
Iagello (1386 – 1434). Mulţumire acestui sprijin, Vlad I acorda regatului polon, într-un act emis la 28 mai 1396, o serie de
privilegii, afirmând în mod laudativ că îi datora regelui polon, câştigarea tronului Ţării Româneşti. Vlad I va mai provoca regelui
maghiar Sigismund de Luxemburg şi alte neplaceri, prin recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II Jagełło şi a
drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga, asupra regatului maghiar (28 mai 1396).
Pe fondul încercării recuperării tronului, Mircea cel Bătrân avea să lanseze o campanie militară împotriva lui Vlad I, in vara
anului 1396. Vlad I sprijinit de contingente turce va reuşi însă să-şi păstreze domnia.
În urma bătăliei dezastruoase pentru creştini de la Nicopole, septembrie 1396, otomanii ocupă tot nordul Peninsulei Balcanice,
stabilindu-şi graniţa la sud de Dunare. Urmarea acestei victorii otomane este catastrofală pentru principii creştini. Sigismund de
Luxemburg se refugiaza în Germania şi-şi pierde un scurt timp domnia Ungariei, Ioan Straţimir al Vidinului a fost luat prizonier
de către sultanul Baiazid şi trimis în prizonierat în Asia Mică, unde va şi muri, la scurt timp, Mircea cel Bătrân se retrage în exil în
Transilvania, iar Vlad I, nu se cunoaşte motivul, pierde sprijinul turcilor.
În octombrie 1396, Mircea aliat cu transilvăneni conduşi de voievodul Stibor de Stiboricz (1395-1401, 1410-1414) întră în Tara
Românească cu scopul declarat de a-l înlătura pe Vlad I. În urma luptelor pierdute cu transilvăneni, Vlad I se retrage în cetatea
Dâmboviţei. În urma asediului acestia , domnitorul este capturat la 31 ianuarie 1397, cu întreaga lui familie. Se pare că însă
imediat după prinderea lui, acesta moare în urma rănilor dobandite în luptă.
În ciuda faptului că Vlad I, a încercat , prin mijloace socotite chiar neconvenţionale la acea vreme , să-şi recapete dreptul de a
domni în urma filiatiei lui de la Dan I, tot el este cel care va fi făcut cunoscut în istorie sub numele de „Uzurpatorul”. Nu credem
însă că aceasta poreclă i se potriveşte însă, atât timp căt Mircea cel Bătran a preluat domnia ţării în defavoarea adevăratului
urmas a lui Dan I.

Mircea I (1386 – 1418)

Începuturi
Mircea I (n. 1355, d. 31 ianuarie 1418) a fost domnitorul Ţării Româneşti între 1386, 23 septembrie – 1395 şi 1397 – 1418, 31
ianuarie, fiind fiul domnitorului Radu I şi al doamnei Calinichia.
Mircea la avut ca frate vitreg pe Dan I , domn al Ţării Româneşti între anii 1383-1386, şi pe Staicu, frate mai mic, menţionat în
actul de danie făcut Mănăstirii Snagov: “rugătoriului domniei mele, popei chir Lazăr de la Snagov, un sat numit Ciuliniţa care
este pe Buzau, ce l-a adus fratele domniei mele jupân Staico mănăstirii domniei mele de la Snagov”.
Mircea a fost căsătorit cu Doamna Mara, menţionată în documente în anul morţii sale, 1418. Interesant este faptul că
pomelnicele Mănăstirilor Tismana şi Arnota menţioneaza şi o a doua soţie, cu numele de Anca. Cronicarul Laonic Chalcocondil
face, la rândul lui, o precizare de luat în seamă legat de acest aspect: „ Iar acest Mircea nu de puţine ori tinându-se cu femei
tinere a avut de la ele nu puţini copii nelegitimi prin toată Dacia ; Mai târziu, după trecerea timpului şi după ce Mircea a murit,
au răsărit în Dacia domni în număr mare, când unul, când altul, până în vremea de azi, asezându-se la cârmuirea [ţării] „.
Dintre copii menţionaţi în cronici îi vom aminti pe cei care vor fi viitori domni ai Ţării Româneşti: Mihai I (1418-1420), Radu al II-
lea Prasnaglava (1420 – 1427, cu întreruperi), Alexandru Aldea (1431 – 1436), Vlad al II-lea Dracul (1436 – 1447 , cu întreruperi).
Alţi copiii menţionaţi în documentele vremii sunt : un fiu nepomenit cu nume, dat ostatic în anul 1417 la turci, o fiică Ana
(căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată (căsătorită cu sultanul Musa Celebi) al cărei nume nu ne este cunoscut.
Mircea urcă pe tronul Ţării Româneşti , imediat după moartea fratelui său Dan I, survenită la 23 septembrie 1386. Implicarea lui
în moartea fratelui său a fost dezbătută cu păreri pro şi contra de către cronicarii vremii şi de istorici.
Mircea va prelua conducerea ţării în plin proces de dezvoltare, datorită politicilor înţelepte ale înaintaşilor săi; el va reorganiza
economia, structurile militare şi cele ale administraţiei ; va acorda o mare importantă Bisericii Ortodoxe, susţinând-o prin
ctitorirea de biserici noi, consolidarea bisericilor existente şi acordarea unor drepturi privilegiale acestora (danii).
De altfel prima menţiune documentară a domnitorului este făcută în anul 1388 cu ocazia terminării Bisericii Mănăstirii Cozia,
ctitorie a tatălui său Radu I, la data de 18 mai.
Mircea va fi cel care va relua relaţiile cu coroana maghiară, legături sistate încă din anul 1373, de pe vremea lui Vladislav I (1364
– 1377) .
Ungaria era la acea vreme prinsă într-o criza monarhică. După moartea regelui Ludovic I, tronul a fost preluat de către fiica
acestuia, Maria D’Anjou (1382 – 1385, 1386 – 1395) ducând la generarea unei lupte de succesiune, care se va finaliza cu
detronarea ei de către Carol al II – lea cel Mic (1385 – 1386), fiul lui Lajos, duce de Durazzo. În luptele interne dintre nobili
maghiari, fracţiunea angevina va câştiga, readucând-o pe Maria la tronul Ungariei în anul 1386. Consolidarea puterii ei va fi
statuată în anul 1387 când acesteia i se va impune căsătoria cu Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437) , principe elector de
Brandenburg. Maria D’Anjou va muri de altfel, în condiţii ciudate în anul 1395, lăsând tronul Ungariei în sarcina lui Sigismund de
Luxemburg.
În condiţiile preluării regatului maghiar pe fondul existenţei luptelor interne , Sigismund îşi va căuta pentru consolidarea puterii
lui, aliaţi externi. În acestă conjuctură se vor relua legăturile dintre Ţara Românească şi coroana maghiară. În scopul asigurarii
sprijinului, Sigismund îi va recunoaste lui Mircea, la începutul anului 1389, dreptul de stăpânire a ducatelor Făgăraş şi Amlaş şi a
Banatului Severinului, care fuseseră din totdeauna ale înaintaşilor lui, acordându-i-se şi castelul Bran, împreună cu domeniul
Bologa care cuprindea 18 sate.
În anul 1388, turcii sub comanda vizirului Ali Paşa, organizeaza o mare expediţie militară împotriva lui Ioan Şişman (1371-1395),
ţarul de Târnovo şi Ivanco (1386-1388), despotul Dobrogei , fiul lui Dobrotici (1347-1386). În urma luptelor cu turcii, Ivanco,
cade în luptă sau este luat prizonier, iar teritoriul Dobrogei este ocupat de turci.
Între sfârşitul anului 1388 şi începutul anului 1389, Mircea intra pe teritoriul provinciei, invinge garnizoanele lăsate de marele
vizir, şi anexeaza Dobrogea la Ţara Românească.
Bătălia de la Kossovopolje (1389) şi urmările ei
După înfrângerea suferită de către otomani, în bătălia de la Plocnik (1387), purtată împotriva sârbilor, Murad I îşi va reface
oastea la Philippoulis (Plovdiv) până în primavara anului 1389. De aici îşi va deplasa armata pe traseul Velbuzd, Preseve şi Gjilan
spre Priştina, unde va ajunge la 14 iunie. Sârbi conduşi de către prinţul Lazar Hrebeljanovic (1371 – 1389), aflând de intentiile
otomanilor vor crea o alianţă creştină din care vor face parte cotingente sârbe, albaneze, croate, bosniace, maghiare şi române.
Bătălia se va da în ziua de 15 iunie la Kossovopolje , intrând în istorie, sub numele de Bătălia de la Câmpia Mierlei.
Coaliţia avea să obţină primele rezultate în urma distrugerii flancului stâng al oastei otomane condus de Iakub Celebi şi
împingerii părţi centrale a armatei turce în retragere. Impulsionaţi de vestea uciderii sultanului Murad I, de către nobilul Miloş
Oblici, luptătorii creştini, entuziasmaţi, vor scădea ritmul luptei. În acel moment Baiazid I (1389 – 1402) fiul lui Murad va iniţia
un puternic contraatac care va duce la înfrângerea şi măcelărirea creştinilor. Însuşi prinţul Lazar va fi ucis în această bătălie.
Urmare acestei strategii Baiazid I va fi supranumit Îlderim , adică Fulgerul.
Un poet sârb avea să rezume întreaga bătălie printr-o fraza care reflectă puterea în creştere a turcilor: „ dacă toţi ne-am
preface acum în sare, tot n-am fi destui să sărăm mâncarea turcului … „ (Kosančić Ivan)
În urma participării contingentelor sale la aceasta bătălie şi a ocupării Dobrogei, Mircea cel Bătrân va constientiza faptul că
intrase în atenţia otomanilor.
În aceasta perspectivă îşi va cauta noi alianţe, finalizate prin cea din toamna anului 1389 cu Petru I Muşat al Moldovei (1375 –
1391) şi Vladislav al II-lea al Poloniei (1386 – 1434), prin actul comun emis la 10 decembrie al aceluiaşi an.
Atacul turcilor asupra Ţării Româneşti nu se lasă mult asteptat. În toamna anului 1390, Baiazid I atacă şi cucereşte Vidinul şi-l
alungă pe ţarul Straţimir. Cu această ocazie pătrund şi în Ţara Românească, ucigând şi jefuind comunităţile de la nord de
Dunăre. Mircea cel Bătrân atacă, în primavara anului 1391 trupele turceşti conduse de către Firuz Bei şi le decimează. În urma
victoriei obţinute, domnitorul român reocupa Vidinul, şi-l repune în drepturi pe ţarul Straţimir.
Următorii ani, nu mai se semnalează conflicte între români şi turci, aceştia mutându-şi interesul în luptele purtate cu Imperiul
Bizantin. Baiazid I va începe asediul Constantinopolului în anul 1391, asediu care va dura până în anul 1401. În anul 1393,
Baiazid, va ocupa ţaratul de la Târnovo, luându-l în prizonierat pe ţarul Ioan Şişman. Mare parte a Vlaho-Bulgariei va fi anexată
în noul imperiu turc, şi transformată în paşalâc, graniţa stabilizându-se la Dunăre. Cu aceasta ocazie este cucerită şi cetatea
Silistra, aflată în stăpânirea lui Mircea.
Bătălia de la Rovine (1394) şi urmările ei
Ca răspuns la pierderea cetăţii Silistra şi la frecventele încursiuni ale oştilor turce în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân va
organiza un atac surpriză chiar în teritoriu turcesc. La începutul anului 1394, pătrunde cu o puternică cavalerie românească,
până la poalele versantului meridional al Munţilor Balcani, la Karnobat, unde distruge bazele achingiilor otomani.
Pentru a răzbuna atacul domnitorului român, Baiazid I organizează prima mare campanie în Ţara Românească. În toamna anului
1394, Baiazid pătrunde în Muntenia în fruntea oştilor sale, ucigând şi distrugând totul în calea lor. Cronicarul Laonic
Chalcocondil descrie foarte plastic tactica de gherilă, adoptată de domnitorul român : „ Mircea însă, după ce si-a adunat oaste
din tară, nu si-a făcut planul să iasă împotriva [dusmanului] si să dea lupta cu el, ci si-a pus la adăpost în muntele Prasovon
<zona Brasovului > femeile si copiii. Se tinea apoi si el după armata lui . Baiazid prin pădurile tării, care sînt multe si acoperă în
toate părtile tara, ca să nu le fie dusmanilor lesne de umblat si nici de cucerit. Tinîndu-se după el, săvîrsea fapte vrednice de
amintit: se încaieră în luptă, dacă vreo parte a ostirii dusmane, rupîndu-se de ceilalti, se îndrepta undeva în tară după hrană sau
după pradă de vite si astfel hărtuia ostirea [lui Baiazid] cu cea mai mare îndrăzneală, tinîndu-se după ea si dînd mereu lupte în
chip strălucit. Si se spune că presa armata [dusmanilor] aflată în mars si-i aducea grele pierderi si nu înceta să o hăcuiască. „
Armata otomană avea să fie atrasă în cursă, pe un teritoriu mlăştinos, numit, la Rovine, loc situat posibil pe cursul Jiului. În
urma bătăliei de la 10 octombrie 1394, Mircea obţine una dintre cele mai mari victorii din istoria neamului. Armata otomană a
fost în mare parte decimată. Cavalerul cruciat Philippe de Mezieres va relata sugestiv acest fapt: „ Baiazid a avut o altă bătălie <
înainte de cea de la Nicopole > contra românilor, în care a fost înfrânt cu desăvârşire şi a pierdut în jurul a 30.000 de turci, care
au murit în bătălie „.
Umilit, Baiazid I cu trupele rămase se va retrage, în grabă la sud de Dunăre, începând munca de reîntregire a armatei otomane.
Mihai Eminescu avea să-l imortalizeze pentru viitor pe viteazul domn român în poezia sa, Scrisoarea a III – a:
„ Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să-l vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un batrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu esti Mircea?
– Da-împărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă din mila măriei-tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi bătrane, câţi în cale mi s-au pus! “
Făcând o paralelă între răspunsul dat de Menumorut solilor lui Arpad în momentul solicitării supunerii lui, Mihai Eminescu pune
pe seama lui Mircea cel Bătrân, aceaşi atitudine binevoitoare a unei gazde, dar cu specificarea neatârnării lui. Interesant este
faptul că “ Bătrânul “ Mircea avea la anul luptei de la Rovine, vârsta de 39 de ani !
Bătălia de pe râul Argeş (1395) şi urmările ei
Conştient de posibilitatea unui nou atac turcesc asupra sa, Mircea va încheia la data de 7 martie 1395, la Braşov, o alianţă
militară, de sprijin reciproc, între el şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Răspunsul lui Baiazid nu se va lăsa mult asteptat. În primavara anului 1395, acesta lansează o noua campanie împotriva Ţării
Româneşti. Armata turcă de circa 40.000 de oşteni va fi susţinută şi de circa 8.000 de oşteni sârbi conduşi de catre regele Marko
Kraljevic (1371-1395) şi nobilul acestuia Constantin Dragas Dejanovic (n. 1365 – d.1395). Armata turcă invadează ţara pe la
Orşova, de unde se vor deplasa, terorizând ţinuturile, spre Curtea de Argeş, capitala ţării la acea vreme. Oştile lui Mircea vor
hărţui neîncetat armata turcă, aplicând şi strategia pământului ars. După mai multe ciocniri, la data de 17 mai 1395 se dă
bătălia de pe râul Argeş, undeva în aproprierea capitalei. După o lupta grea, cu mari pierderi de ambele părţi, Mircea se vede
nevoit să se retragă spre munţi. Se pare că ajutorul solicitat lui Sigismund nu a sosit la timp, sau nu a sosit deloc. În acelaşi timp
Baiazid îşi retrage oastea, în mare parte decimată şi se repliază la sud de Dunare. În bătălia de pe râul Argeş îşi vor pierde viaţa
şi regele Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor şi supusul lui, Constantin Dragas Dejanovici.
Nereuşind să transforme ţara în paşalâc, Baiazid vă gasi o situaţie de compromis, numindu-l domn al ţării pe Vlad I (1395 –
1397), cel care va fi sprijinit în domnie de facţiunea boierilor opozanţi ai politicii lui Mircea. Vlad I acceptă suzeranitatea
otomană şi se obligă la plata unui tribut anual.
Situaţia devine ciudată în ţară, Mircea şi Vlad I vor fi domni în acelaşi timp (dualism al puterii).
Sigismund de Luxemburg intervine, cu întârziere, abia în cursul lunii iulie 1395, când se angajează într-o serie de lupte,
împotriva turcilor cantonaţi în ţară. Cu acest prilej cucereşte cetatea Turnu, unde va instala o garnizoană maghiară.
La sfârşitul anului 1395, pentru a-şi reface oastea epuizată, Mircea se retrage în Ţara Bârsei. Acum va avea loc primul atac
turcesc asupra Transilvaniei, atac conceput în ideea capturării sau uciderii lui Mircea. Ar fi interesant de ştiut dacă Vlad I, a
participat la această actiune, documentele timpului tac asupra acestui fapt.
În primăvara şi vara anului 1396, Mircea, ajutat de către un corp de oaste transilvănean va duce lupte împotriva lui Vlad I,
sprijinit de contingente turce, dar fără nici un rezultat.
Bătălia de la Nicopole (1396) şi urmările ei
Care era situaţia ţărilor Europene în acel timp şi percepţia lor, asupra pericolului otoman în creştere ?
Papa Bonifaciu al IX – lea (1389 – 1404) se confrunta în acel moment cu o schismă care împărţise lumea creşstina apuseană
între doua scaune papale, de la Avignon, respectiv de la Roma. În ciuda scăderii influentei sale, în anul 1394, va solicita
principilor europeni organizarea unei cruciade împotriva imperiului otoman in plina expansiune.
Regele Richard al II-lea (1377 – 1399 ) al Angliei şi Charles al VI-lea (1380 – 1422 ) al Frantei şi-au manifestat interesul unei
finanţări, în comun, a unei noi cruciade chiar dacă se aflau în plină desfăşurare a razboiului de 100 de ani, dintre Anglia şi
Franţa.
Francezii au purtat negocieri încă din anul 1393 cu Sigismund de Luxemburg pentru organizarea în comun a unei cruciade.
Planul iniţial era propus pe fondul deplasării încă din anul 1395 a unor trupe conduse de John de Gaunt, Louis de Orleans şi Flip
de Burgundia spre Ungaria, ca ulterior regii Charles al VI-lea şi Richard al II-lea, să-i urmeze un an mai târziu. În urma conflictelor
armate dintre cele două ţări, planul a fost abandonat, fiind luat pe cont propriu de către Jean de Nevers, viitor duce de
Burgundia (1368-1422). Acesta a organizat şi condus o armată de aproximativ 10.000 de burgunzi şi circa 1000 de englezi. În
drumul lor spre Ungaria li s-au adaugat contingente din Palatinat, Bavaria şi Nuremberg, precum şi principi germani, nobili din
Polonia, Boemia şi Navarra. Expediţia va ajunge în cursul luni iulie la Buda, capitala Ungariei. Fortele cruciate occidentale vor fi
în jur de 16.000 de nobili şi soldati, la care se vor adauga cca 44.000 – 45.000 de ostaşi maghiari şi români. Uni istorici
menţioneză că aceste cifre sunt exagerate, dar având în vedere că cronicile turce menţionează şi puterea armatei otomane ca
fiind de circa 60.000 de soldaţi, nu ni se pare imposibil. Reducerea forţată la cifre de 12.000 – 15.000 de soldaţi de fiecare parte
beligerantă ni se pare exagerată ţinând cont că turcii foloseau mari efective de armată în campanile militare.
Participanţii la acest conflict au fost: Sigismund de Luxemburg, Jean de Nevers, Filip d’Artois, Jean le Maingre, Enguerrand de
Coucy, Jean de Vienne, Jean de Carrouges, Mircea cel Bătrân, Stefan al II-lea lackovic şi Vuk Brankovic de partea creştinilor, şi
Baiazid I aliat cu despotul sârb, Ştefan Lazarevic, de partea otomană.
Jean de Nevers va fi cel care va prelua comanda forţelor creştine. În deplasarea către Nicopole, cetate ocupată de turci, creştinii
vor prăda întreaga regiune, luând cu asalt oraşul Rahova şi jefuindu-l; locuitorii ei, indiferent de naţionalitate au fost ucişi sau
luaţi prizonieri. La Nicopole, cruciatii au ocupat poziţii pentru a cucerii cetatea, care era puternic fortificată de garnizoana
otomană condusă de Dogan Bey. Folosirea catapultelor şi a tunurilor pentru distrugerea zidurilor fortăreţei nu a avut nici un
succes. După 16 zile de asediu, a sosit de la Târnovo, armata otomană comandată personal de Baiazid, care a înconjurat tabăra
creştinilor, prinzându-i între cetatea Nicopole şi armata turcă.
Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El amintește de
neînțelegerile ivite între conducătorii cruciaților cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaților, cu grosul trupelor
format din soldați ai cavaleriei grele, și cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să
execute o misiune de recunoaștere pentru evaluarea pozițiilor otomane și pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de
acord cu domnul valah. După ce cavaleria ușoară munteană și-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân cerut să i se dea
comanda, asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de
acord, dar propunerea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers și de alți cavaleri occidentali, care nu au fost de
acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiționale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea
primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare și în plus cheltuise mulți bani pentru această expediție.
În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Francezii și aliatii lor formau avangarda, iar Sigismund și-a
împărțit trupele în trei: maghiarii ocupau centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea , formau
aripa stângă. Baiazid și-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de
arcași și de ieniceri, în timp ce corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de
prima linie. De acea cavalerii occidentali au crezut că se vor lupta doar cu un număr mic de spahii.
Cavalerii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să descalece în fața liniei de
țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcașilor turci. După ce au fost
îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii. Francezii,
superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni.
Francezii au atacat și cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci. Deși nu erau călare, cavalerii francezi
au pornit în urmărirea otomanilor care fugeau spre deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiți au
descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânți clar.
Amiralul Franței, Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al
francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.
Sigismund de Luxemburg a trimis trupele maghiare şi române în ajutorul lor care deşi nu au reusit străpungerea dispozitivului
otoman, au început să încline balanţa în favoarea creştinilor. Soarta bătăliei însă a fost decisă de ultima rezervă a lui Baiazid,
oastea sârbească a lui Stefan Lazarevic, care atacând flancul drept al creştinilor a provocat retragerea în dezordine a trupelor
coaliţiei.
Cu rămăşiţele armatei sale, Sigismund a încercat să fugă în Transilvania, dar a fost împiedicat de oastea lui Vlad I, care-l aştepta
pe malul Dunării, astfel că a fost nevoit să fugă pe Dunăre, îmbarcat pe o nava veneţiana. Sigismund avea să concluzioneze
tardiv despre acţiunea francezilor: “Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri.”
Mircea se va retrage şi el în Ţara Românească şi apoi în Transilvania, sub presiunea lui Vlad I şi a turcilor.
Numărul de morţi de partea creştinilor nu este cunoscut, se aproximează la cca. 40.000, fapt confirmat şi de pierderile suferite
de către turci, aproximativ 35.000. Ca represalii împotriva crestinilor, pe data de 26 septembrie 1396, Baiazid a ordonat ca
3.000 de prizonieri creştini să fie ucisi drept razbunare pentru prizonieri turci din Rahova, ucişi de către francezi la începutul
ostilităţilor.
Cauzele dezastrului creştin de la Nicopole trebuie analizat prin lipsa unităţii de comanda a coaliţiei, utilzarea cavaleriei
grele ,incapabile să reziste atacurilor rapide ale cavaleriei uşoare şi infanteriei turce, şi mai ales a lipsei de experienţa. Să nu
uităm că la anul bătăliei Jean de Nevers avea 25 de ani, iar Sigismund de Luxemburg, 28 de ani, raportat la vârsta de 41 de ani a
lui Mircea, şi punând în balantă şi experienţa acestuia în războaiele purtate împotriva turcilor. În ciuda acestor adevăruri,
pentru a-şi acoperi ruşinea înfrângerii, Sigismund de Luxemburg şi cavalerii apuseni vor ajunge să-l suspecteze pe Mircea, care
chipurile iar fi tradat turcilor !

Mircea cel Bă trâ n

Rămas singur în faţa turcilor, Mircea se vede pus, în situaţia să-şi redobândească ţara singur.
În octombrie 1396, Mircea sprijinit de transilvănenii conduşi de voievodul Ştibor de Stiboricz (1395-1401, 1410-1414) intră în
Ţara Românească cu scopul declarat de a-l înlatura pe Vlad I. În urma luptelor pierdute cu Mircea şi transilvănenii, Vlad I se
retrage în cetatea Dâmboviţei. În urma asediului cetăţii, Vlad este capturat la 31 ianuarie 1397, cu întreaga lui familie. Se pare
că însă imediat după prinderea lui acesta moare în urma rănilor dobândite în lupte.
Baiazid aflând despre înlăturarea lui Vlad I şi reînscăunarea lui Mircea, porunceşte o noua campanie împotriva Ţării Româneşti.
În bătălia din anul 1397 de pe râul Ialomiţa, domnitorul român înfrânge armata otomană, care se retrage decimată la sud de
Dunăre. Având avantajul victoriei, preia si conducerea cetătii Turnu, instalând o garnizoană românească.
În urma unui atac în anul 1400, în Ţara Românească, cu pătrundere până în Transilvania, a unui corp de oaste turc, Mircea
intervine, înfrânge pe otomani şi-i alungă peste Dunăre.
Este ultima bătălie a lui Mircea împotriva turcilor pe teritoriul românesc. Baiazid îşi va reorienta atenţia spre Anatolia. Turcii vor
fi invadati de hoardele mongole ale „kurugan-ului” Timur Lenk / Tamerlan (n.1336 – d.1405). După doi ani de lupte, Baiazid va fi
înfrânt în anul 1402 la 28 iulie, în bătălia de la Ankara, şi luat prizonier, sfârşindu-şi zilele într-o cuşca de fier (1403) .
Din momentul morţii lui Baiazid, în imperiului otoman se declanşează lupta de succesiune între copiii lui: Suleyman, Isa, Musa şi
Mehmet.
Întrevăzând o şansă de pace cu otomanii, Mircea îl va susţine pe Musa Celebi, cel care îi va deveni şi ginere, în lupta pentru
accederea la tron, ajutându-l şi din punct de vedere financiar dar şi militar.
În conflictele armate dintre fraţi, aceştia s-au aliat unul cu altul, împotriva celorlalţi. Isa va fi primul eliminat din cursă, fiind
asasinat de către Suleyman. Musa se va asocia cu Mehmet şi-şi vor concentra forţele pentru eliminarea lui Suleyman.
În anul 1411, în bătălia de la Kosmidion, Musa va reuşi, având ca atu şi trecerea unei părţi a armatei lui Suleyman, în tabara sa,
să-l înfrangă pe acesta. Suleyman va fi executat la ordinele fratelui său învingător în luptă, iar Musa va deveni liderul de
necontestat al posesiunilor otomane din Balcani. Ce este interesant de menţionat, este faptul că la batalia de la Kosmidion vor
participa şi contingente româneşti trimise de Mircea cel Batran în ajutorul lui Musa: “Musa avea în rîndurile sale pe daci si pe
tribali < vlahii balcanici > şi pe Stepan, fiul lui Eleazar şi armata turcilor din Europa < Balcani > “ (cronica lui Chalcocondil).
Din anul începutului conflictelor lui Baiazid I cu Timur Lenk, 1400, şi până în anul 1411, Ţara Românească a avut un moment de
linişte privind iminenţa invaziilor turce, putându-se dezvolta din punct de vedere economic.

În anul 1400, Mircea se va implica în luptele de succesiune

din Moldova, îndepărtându-l de la tron pe Iuga I, şi impunându-l pe Alexandru, cel numit mai târziu „cel Bun”.
În schimb relaţiile, întrerupte după bătălia de la Nicopole, dintre Mircea şi Sigismund de Luxemburg nu se îmbunătăţesc, cu
toate că în anul 1404 este reînoit tratatul de alianţă militară semnat între aceştia în anul 1395. În anul 1406, în urma
întrevederii dintre cei doi conducători, Sigismund îşi va exprima pretenţia cedării cetăţii Licostomo, cetate situată pe braţul
Chilia, către coroana maghiară.
Pentru a contracara o eventuală interventie maghiară în Ţara Românească , Mircea, reînoieşte, în anul 1410, tratatul cu Polonia.
Urmare înfrângerii şi morţii lui Musa Celebi, în urma bătăliei din anul 1413, de pe Câmpia Chamurli (Samokov în Bulgaria) de
către fratele său Mehmet, Mircea se vede nevoit în anul 1417, să semneze un tratat de pace cu Împeriul Otoman, care
recunoştea libertatea Ţării Româneşti în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată domnul roman a fost
nevoit să-şi trimită la turci, ca ostatic, un fiu, drept garanţie a înţelegerii.
Cel care sa intitulat : „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare
voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a
părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe
amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului” avea să moară la 31
ianuarie 1418, fiind înmormantat la 4 februarie, în Biserica Mănăstirii Cozia.
DOMNITORII ŢĂRII ROMÂNEŞTI
 – LITOVOI cca.1241 – 1278/9 (voievod În dreapta Oltului)
 – SENESLAU (MISELAV) 1241 – 1272 ? (voievod În stanga Oltului)
 – IOAN cca.1247 (cneaz În Valcea)
 – LUPU (FARCAS) cca.1247 (cneaz În Valcea)
 – BĂRBAT 1279 – 1290 ? (fratele lui Litovoi)
 – RADU NEGRU VODĂ 1291 – 1315 (voievod al Făgăraşului şi Amlaşului)
 – BASARAB I 1315 – 1352 (fiul lui Negru Vodă)
 – NICOLAE ALEXANDRU 1352 – 1364 (fiul lui Basarab I)
 – VLADISLAV I 1364 – 1377 (fiul lui Nicolae Alexandru)
 – RADU I 1377 – 1383 (fiul lui Nicolae Alexandru)
 – DAN I 1383 – 1386 (fiul lui Radu I)
 – MIRCEA CEL BATRAN 1386 – 1395 (fiul lui Radu I)
 – VLAD I 1395 – 1397 (fiul lui Dan I )
 – MIRCEA CEL BATRAN 1397 – 1418 (fiul lui Radu I)