ILIAŞ RAREŞ (3 septembrie 1546 – 11 iunie 1551)

În ziua următoare nopţii în care a murit Petru Rareş, aşadar, vineri 3

septembrie 1546, sfatul obştesc, adică „boierii cu toată ţara”, sau episcopii şi
„întregul sfat”, au ales şi „ridicat” la domnie, deci tot atunci l-au uns şi
încoronat pe Iliaş, fiul cel mai mare rămas în viaţă la acea dată al lui Petru
Rareș. O însemnare de pe o strană a bisericii din Popăuţi, lângă Botoşani,
confirmă relatările cronicarilor despre strânsa legătură în timp între moartea
lui Petru Rareş şi imediata ridicare la domnie a fiului său Iliaş: „La anul
7054 (1546) septembrie în 3, marţi (?), a răposat Io Petru Voievod şi a stat Ilie
Voievod”1, „cu îngăduinţa întregii ţări a Moldovei”2.
În chip ciudat, şi fără nici o justificare documentară, A.D. Xenopol
afirmă că „Ilie [...] se încoronează în ziua de 5 septembrie 1546”, care a fost
preluată şi de unii istorici.3
Nu se ştie când s-a născut Iliaş, din ultima căsătorie a lui Rareş cu
despina (= fiica de despot) Elena Ecaterina Brancovici, totuşi fiind foarte
tânăr la luarea domniei i s-a spus Iliaş, şi el însuşi şi-a spus astfel întreaga
sa domnie, atât în documentele sale interne cât şi în scrisorile trimise în
Transilvania.
S-a presupus a fi fost un timp asociat la domnie de către părintele său
Petru Rareş. Faptul însă nu e sigur, iar perioada în care ar fi putut avea loc
aceasta nu putea fi decât foarte scurtă. Iliaş Rareş nu a fost trimis ostatic la
Constantinopol în mai 1542, cum au crezut istoricii români, pornind de la o
însemnare răzleaţă din cronica lui Grigore Ureche, fără indicarea anului, în
realitate, Iliaş l-a înlocuit pe fratele său mai mare, Alexandru, la Poartă,
după moartea acestuia, iar însemnarea lui Grigore Ureche despre
purcederea lui la Ţarigrad, „în luna lui mai, în 15 zile”4, se referă de fapt la
anul 1544. Evenimentul a prilejuit o ceremonie deosebită şi a fost
consemnat astfel în cronica contemporanului Eftimie: „în anul 7052 (1544)
luna mai 15, Petru voievod a trimis pe fiul său cel mai mare, Iliaş, la Ţarigrad,
la marele împărat, singur stăpânitor, unde se numeşte la Poarta împărătească
şi l-a însoţit însuşi Petru voievod şi cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi
tot sfatul şi arhiereii şi cu toţi egumenii moldoveni, până la râul Dunărea”5.
La scurt timp după această despărţire însă, Petru Rareș îi spunea
unui sol străin: „de când fiul meu a fost trecut peste Dunăre, din acea zi eu îl
socotesc ca mort”, probabil crezând că Iliaş va fi ucis de turci în contul unor
eventuale greşeli ale sale, din postura de domnitor al Moldovei.

1
N. lorga, Studii şi documente
2
Ilie Corfus, Documente [...] Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea
3
Georgeta Ignat şi Dumitru Agachi, Cu privire la politica urmaşilor lui Petru Rareş (1546-1552)
4
Letopiseţul, p 166
5
Cronicile slavo-române, p. 110, 118
 Iliaş Rareş a rămas la Constantinopol găzduit, în casa unei rude din
partea mamei, a sârbului turcit Mehmed Sokolli, cel mult un an şi vreo
patru luni, din mai 1544, până înainte de 17 septembrie 1545, când e
amintită „credinţa” sa într-un document intern, după care, în cursul anului
1546, până la moartea tatălui său, apare mereu mărturia sa de „credinţă” în
numeroase acte ale acestuia, alături de cea a fraţilor săi Ştefan şi
Constantin, fără însă ca numele său să fie însoţit de apelativul „voievod”,
astfel încât asocierea sa la domnie nu poate fi susţinută. La Istanbul s-a
deprins cu moravurile orientale, iar când tatăl său s-a îmbolnăvit s-a întors
în Moldova.
Doar la 7 ianuarie 1546 braşovenii trimiteau daruri sau mărfuri în
Moldova lui „Ilie voievod fiul lui Petru voievod”.6 Faptul că e amintit în
socotelile Braşovului cu titlul de „voievod” nu înseamnă neapărat asocierea
sa la domnie în ultimul an de viaţă al tatălui său, ţinând seama că în
mulţimea documentelor interne din 1546 nu apare niciodată, cum am văzut,
cu acest apelativ.
În timpul şederii la Constantinopol, Iliaş şi-a făcut foarte probabil
relaţii printre mai marii Porţii, desigur astfel explicându-se grabnica sa
învestire de către sultan. Însemnele de învestitură i-au fost trimise în a doua
jumătate a lunii septembrie 1546, mai precis după 6 septembrie, când, de la
Suceava, Iliaş Rareş înştiinţa pe braşoveni despre ridicarea sa la domnie fără
a pomeni despre trimiterea acestora, şi mult înainte de 9 noiembrie 1546,
când solul său, boierul Maxim, anunţa la Braşov că sultanul i-a trimis
domnului său: „steagul, calul, frâul şi şeaua şi încă o scufie (zkofy)”, aşadar
cuca domnească.
Grigore Ureche ne spune că „şi firea şi faţa îl lăuda să fie blîndu,
milostiv şi aşăzătoriu, gîndindu-să că va semăna tătâne-său”, dar Nicolae
Costin preciza că „departe de firea tătîne-său era Iliiaş vodă!”
Iliaş Rareş a urmat întocmai politica externă iniţiată de părintele său
în a doua domnie, caracterizată, cum aminteam mai sus, prin înţelegere
făţişă şi prudentă cu Poarta, dublată în ascuns de căutarea oricăror prilejuri
de ridicare, cu sorţi de izbândă, împotriva acesteia. Aceasta însă nu a
însemnat, aşadar, o continuare a politicii de „neangajare promovată de tatăl
său”, cum s-a crezut, deoarece Petru Rareş a dus pe plan extern în a doua
domnie o politică subtil „angajată” faţă de creştini, pe care o va urma fiul
său Iliaş, cu înclinare îndeosebi spre Polonia, semnând cu aceasta un tratat
pe 30 noiembrie 1546, apreciat de unii autori drept “o simplă amăgire a
domnului Moldovei” fiindcă polonii nu-şi luau obligaţia de a apăra ţara de
duşmani, iar regele îl susţinea pe un pretendent la scaunul Moldovei, viitorul
Alexandru Lăpuşneanu. Acelaşi caracter îl are şi tratatul semnat cu Ioan

6
Quellen, III, p. 335
Sigismund Zapolya7, principele Transilvaniei (august 1548), prin care Ilie
Rareş se obliga să respecte faţă de principe “toată credinţa şi supunerea ”, el
şi boierii se “vor arăta credincioşi”, îi vor “oferi orice ajutor”, vor asigura
liberul comerţ al transilvănenilor în Moldova. Singur Iliaş nu obţine nimic.
Cu toate acestea, relaţiile cu polonii vor rămâne încordate, datorită
intervenţiei turcilor. Astfel, în 1550, aliat cu tătarii, atacă oraşul Bar din
Podolia, ca represalii la atacul polonezilor asupra trupelor turceşti. Polonezii,
aflaţi sub comanda starostelui de cazaci Bernard Pretwicz, se apără bine şi
reuşesc să-i alunge pe invadatori. Un an mai târziu, oştile moldovene ale lui
Iliaş, unite cu cele tătăreşti conduse de Devlet I Giray, treceau Nistrul şi
ardeau oraşul polonez Braţlav (Bracław). Numai ruinele au rămas din oraş şi
doar 200 de persoane au supraviețuit, fugind în afara oraşului.8
Tot la solicitarea turcilor, în 1549, întreprinde o expediție
în Transilvania, din ordin turcesc, împreună cu Mircea Ciobanul al
Munteniei, care era cumnatul său, împotriva germanilor şi a episcopului
Martinuzzi, însă expediția este mai mult simulată şi fără a avea un rezultat.
Totuşi, la întoarcere devastează mai multe sate din ţinutul secuiesc.
Restul domniei este un lung lanț de petreceri şi desfătări cu tinerii săi
sfetnici turci. După cum scria Grigore Ureche în al său letopiseţ: „Că avându
lângă sine sfetnici tineri turci, cu cari ziua petrecea şi să dezmierda, iar
noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-a îndepărtat”, ceea ce a
creat ideea printre istorici precum că acesta ar fi fost homosexual. Sau cel
puţin bisexual
Pe plan intern, pentru a face faţă cererilor Porţii, Iliaş a supus la birul
pentru haraci şi la alte dări toate categoriile privilegiate, laice şi ecleziastice
şi a reprimat cu duritate opoziţia şi comploturile boiereşti, în parte la
îndemnul mamei sale. În „lupta fiscală” cu biserica, n-a şovăit să-l înlăture
din scaunul episcopal de Roman pe Macarie, care, evident, în cronica sa nu
l-a iertat şi tot din cauza birurilor a provocat pribegirea multor boieri, o mare
tulburare în ţară şi repetate încercări ale pretendenţilor din afară de a-l
îndepărta din scaun.9
Situaţia s-a tensionat şi mai mult, după ce tânărul domn a atacat
dogmele ortodoxe, a poruncit mutilarea sau asasinarea mai multor boieri, se
pare tot pentru motive pecuniare.
Sunt consemnate şi câteva acţiuni prin care Iliaş a încercat să repare
ceva sau să dea impresia că face acest lucru. Cea mai notabilă a fost
adunarea de la Huşi, unde „a adunat şi a chemat pe toţi boierii săi şi pe toţi
câţi erau mai de frunte şi tot sfatul în grădina de la Huşi şi le-a spus multe

7
Fiul lui Ioan Zapolya, născut la 7 iulie 1540. Fiind minor, pentru și în numele său a domnit regentul
episcop Giorgio Martinuzzi
8
Andrzej Tomczak. Pretwicz (Pretfic) Bernard herbu Wczele (ok. 1500-ok. 1563) / Polski Słownik Biograficzny. — Wrocław —
Warszawa — Kraków — Gdańsk — Łódź: Zakład Narodowy Imienia Ossolińskich Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, 1985.- Tom
XXVIII/3. — Zeszyt 117. — S. 177–368 (пол.) S. 434
9
Macarie şi Eftimie, în Cronicile slavo-române, şi Georgeta Ignat, Dumitru Agachi
cuvinte mincinoase, când cu înşelăciuni şi laude, când ameninţând şi
înspăimântându-i ca să nu fugă în alte ţări. De la această adunare ne-a
rămas şi singurul discurs al domnitorului, în care spune: „căci eu mă duc la
marele împărat şi iarăşi curând mă voi întoarce”. Cu aceeaşi ocazie şi-a
justificat şi deplasarea ce urma să o facă la Constantinopol: „că eu…iubesc
şi cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad
haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire,
iar cine face astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu capul”.10
„Toate acţiunile lui Iliaş, din ultimele sale luni de domnie, se constituie
într-un plan deliberat şi coerent – acela de a părăsi ţara, ce devenise o
capcană pentru el, datorită «turcismelor» sale şi aceasta nu oricum, ci cu o
însemnată avere, bani şi odoare, reprezentând «zestrea» neofitului în ale
Islamului. Poate de aici, şi numărul mare de boieri care l-au însoţit la
Istanbul – după Pahomie Rusanos, călugăr din Zante, peste 100 !11 – aceştia
veghind tocmai ca bogăţiile respective să fie socotite ca tribut al Moldovei şi
nu un dar al proaspătului musulman“.12
Sfârşitul oficial al domniei lui Iliaş Rareş a avut loc la 30 mai 1551, la
Constantinopol, când, după relatarea de a doua zi a agentului imperial
Giovanni Malvezzi, aflat la faţa locului, "domnul moldovean s-a făcut turc în
marele divan al sultanului şi i-a fost dat sangiacatul Silistrei, şi a fost dată
domnia Moldovei fratelui său, a domnului moldovean amintit". In aceeaşi zi,
după ceremonia "tăierii" (împrejur, circumciziei), i s-a dat palatul lui Ibrahim
paşa, ca reşedinţă la Constantinopol, „şi sultanul l-a declarat fiul său, şi a
făcut mari serbări şi petreceri, eliberând un mare număr de prizonieri"
(Hurmuzaki, III , p. 263). Prin trecerea la islam, Iliaş şi-a schimbat numele
"şi a fost numit Mahmet" (Eftimie, în Cronicile slavo-române). De fapt, acesta
era numele care se dădea în această vreme la Poartă românilor care
deveneau musulmani (Mihai Maxim). O dată cu Iliaş s-au „turcit" şi patru-
cinci dintre boierii însoţitori (Hurmuzaki şi N. Iorga).
În lumina atitudinii precreştine a lui Iliaş Rareş, vădită în întreaga sa
domnie de „4 ani şi 8 luni" (septembrie 1546-mai 1551, după socoteala
corectă a lui Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 168), apare ciudată "turcirea"
sa, prezentată de episcopul Macarie ca izvorâtă din "propria lui voinţă"
(Cronicile slavo-române), în vreme ce Eftimie îl credea "cuprins de farmece".
Ultimii doi cronicari, feţe bisericeşti, Macarie chiar persecutat de Iliaş,
cel puţin unul din ei urmat de Grigore Ureche, care a lansat celebra
caracterizare a lui Iliaş Rareş: „dinafară să vedea pom înflorit, iară

10
Dan Floareş pe www.medievistica.ro
11
N. Iorga, Două texte greceşti privitoare la ţerile noastre, I, Turcirea lui Ilieş-vodă Rareş,
în Revista istorică, XIX, 1-3, 1933, p. 2; cf. Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec.
XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 121). În privinţa
împrejurărilor turcirii, relaţia cea mai sigură şi precisă este cea a lui Giovanni Malvezzi,
ambasadorul lui Ferdinand de Habsburg la Poartă (Hurmuzaki, II/1, nr. 239, p. 263).
12
Idem.
dinlăuntru lac împuţit" (Letopiseţul, p. 167), prezintă cu totul nefavorabil
domnia acestuia, deoarece a lovit în boieri şi mai ales în elementele
ecleziastice ale statului. Poziţia interesată a cronicarilor, care nu a fost
subliniată până acum, mai cu seamă în lumina atitudinii reale procreştine a
lui Iliaş Rareş, a influenţat istoriografia epocii. In consecinţă, aceasta a
căutat tot felul de explicaţii actului, într-adevăr neobişnuit al "turcirii" unui
domn în scaun: de natură psihologică şi de comportament, înclinarea spre
modul de viaţă oriental, legate de educaţia şi moravurile deprinse la
Constantinopol, în vremea cât a fost ostatec, de natură politică: duşmănia
faţă de Iliaş a Poloniei şi lupta pentru a-l detrona dusă de pretendentul Petru
stolnicul, viitorul Alexandru Lăpușneanu, dorinţa de a domni ca musulman
„asupra unei Moldove reînfiinţate în vechile hotare" dinainte de 1484 şi
1538, presiunea otomană, tensiunea maximă dintre domn şi biserică.
În realitate, motivele "turcirii" lui Iliaş Rareş au rămas la fel de greu de
desluşit atunci ca şi acum. O explicaţie obiectivă am considerat că nu poate
fi dată decât urmând strict cronologia evenimentelor care au dus la sfârşitul
domniei lui Iliaş şi începutul celei a fratelui său Ştefan Rareş, cronologie în
parte eronat redată de cronicile interne, care a influenţat istoriografia
perioadei şi listele domnilor.
Restabilirea succesiunii reale a evenimentelor arată că la 1 mai 1551
Iliaş a instituit o locotenenţă domnească, în frunte cu fratele său Ştefan şi
cu mama sa, Elena Ecaterina, care poate nu întâmplător în aceeaşi zi a
dăruit un tetraevanghel mănăstirii Pobrata. „Au lăsatu domniia la mâna
fraţinesău, lui Ştefan vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 mai 1, şi el s-au dus la
împăratul Suleiman", scrie Grigore Ureche (Letopiseţul, p. 167). Textul a fost
interpretat în istoriografia perioadei fără excepţie în sensul că la 1 mai 1551
Iliaş ar fi plecat la Constantinopol, şi cu această semnificaţie am arătat că
data este eronată. In realitate, în textul concis al cronicii lui Ureche data de
1 mai se referă la lăsarea domniei pe mâna fratelui şi a mamei (probabil
atunci având loc sfatul domnesc în care a anunţat această hotărâre), urmată
de plecarea la Poartă la o dată consecutivă, dar neprecizată.
Această dată a plecării lui Iliaş spre Constantinopol trebuie plasată
îndată după 10 mai 1551, când domnul se mai afla la Suceava, unde dicta o
scrisoare către bistriţeni. Dincolo de motivaţii răuvoitoare ale cronicarilor
călugări contemporani, preluate în parte şi de Grigore Ureche, călătoria lui
Iliaş la Constantinopol s-a datorat, după raportul agentului imperial de la
Poartă, G. Malvezzi, trimis la 22 mai 1551 la Viena, respectării îndatoririi de
„a săruta mâna sultanului, deoarece e obligat să vină la fiecare trei ani în
persoană cu un dar" (Hurmuzaki, III , p. 263), obligaţie impusă lui Petru
Rareş cu prilejul acordării celei de-a doua domnii, în 1540 („Eu însumi
trebuie să am vedere <cu împăratul> în al treilea an de domnie", relata Rareş
regelui Sigismund I în primăvara 1542). Nici vorbă de "turcire" în raportul
agentului imperial cu opt zile înainte ca ceva anume să determine acest act.
Cum Iliaş nu avea măcar un fiu pe care să-l trimită la Poartă, aşa cum
făcuse Petru Rareş cu fratele său Alexandru în 1542 sau cu el însuşi în
1544, Iliaş a fost nevoit să se prezinte în persoană înaintea lui Suleiman
Magnificul.
Pentru a putea plăti cu această ocazie şi haraciul, care se achita de
obicei la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, şi acesta trebuie să fi fost
un motiv însemnat al deplasării lui Iliaş la Poartă în mai, ca să nu mai
vorbim de darurile oficiale şi neoficiale care trebuia să fie date acolo, domnul
a impus din timp, în mod excepţional doar cu această ocazie, pentru prima
dată în istoria Moldovei, toate categoriile privilegiate, fără excepţie la "birul
cel mare" pentru "haraciul cel mare", ceea ce a aruncat "într-o mare
tulburare" pe toţi cei scutiţi până atunci, de la mitropolit şi boierii din sfatul
domnesc, până la "vătafii" (= comandanţii) de tot felul, popi şi diaconi
(Eftimie, în Cronicile slavo-române), o însemnare de la mănăstirea Dobrovăţ
confirmând că în aprilie 1551 Iliaş a impus mănăstirile la o dare variind în
40 şi 100 de galbeni (N. Iorga, Studii şi documente), nemulţumirile tuturor
concentrându-se asupra voievodului.
Deşi slugile trimise în ţară să adune birul au spus peste tot că
domnului îi trebuie bani, se înţelege pe lângă cei obişnuiţi ai haraciului, "de
cheltuială şi de drum la Ţarigrad", adică în principal pentru daruri, zvonurile
răuvoitoare nu au întârziat să apară. Cronicarul Eftimie a înregistrat chiar
justificările lui Iliaş dinainte de 1 mai 1551: „că eu, zicea, iubesc şi cred în
legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad haraciul ţării
şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine face
astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu capul". Prin scrisori şi trimişi
în Polonia ai boierilor nemulţumiţi, regele Sigismund I a fost informat înainte
de 15 mai 1551, chipurile despre îmbrăţişarea credinţei turceşti şi intenţia
lui Iliaş de a se duce la Poartă, „unde va fi circumcis". Cei care se adresau
astfel regelui în prima jumătate a lunii mai 1551 erau de fapt complotişti
împotriva domnului, care cereau, în acelaşi timp, regelui protecţia şi
trimiterea în ţară a unui voievod hotărât de acesta.
Abia după 10 mai 1551, cum am văzut, Iliaş a pornit din Suceava spre
Dunăre, însoţit de "aproape toţi boierii şi oastea" (Eftimie, în Cronicile slavo-
române, p. 112,121), adică cu obişnuitul alai cu care a fost condus el însuşi
în mai 1544, când plecase la Poartă ca ostatec. Pe drum, în grădina curţii
domneşti de la Huşi, Iliaş Rareş a adunat sfatul domnesc lărgit („pe toţi
boierii săi şi pe toţi câţi erau mai de frunte şi tot sfatul") cerând tuturor: "ca
să nu fugă în alte ţări, «căci eu, a spus, mă duc la marele împărat şi iarăşi
curând mă voi întoarce». Şi s-a jurat cu mâinile pe cinstita cruce înaintea
întregului popor că crede în legea creştinească şi nu are gând de turcire"
(restul sunt comentariile defăimătoare, neverificabile ale lui Eftimie). In fond
era primul domn din Moldova aflat în scaun care se ducea în persoană la
Constantinopol şi faptul a stârnit, în chip firesc, multă vâlvă. Pentru a
preveni, desigur, o interpretare greşită a călătoriei sale, Iliaş a trimis la
regele Poloniei o solie de 16 persoane, condusă de N. Burlă, care a sosit la
Cracovia la 21 mai 1551, rămânând aici până la 25 a lunii.
În acelaşi timp, la 21 mai 1551, Iliaş Rareş a sosit la Constantinopol
cu o suită de "o sută de cai sau aproape", cum relata a doua zi agentul
imperial G. Malvezzi, care a fost de faţă la sosirea domnului. Patru zile mai
târziu, la 25 mai, după acelaşi bine informat agent imperial, Iliaş "a sărutat
mâna sultanului şi i-a făcut un dar în cai, bani şi brocarturi şi mătase în
valoare de douăzeci şi cinci de mii de ducaţi şi i-a cerut sultanului cinci sute
de ieniceri pentru a-i ţine în ţara sa şi pentru a redobândi unele cetăţi ale
sale din Transilvania. Se justifică astfel averile ridicate din Moldova,
exagerate însă de Eftimie (Cronicile slavo-române), ienicerii urmând să
slujească ca mercenari, cum se va întâmpla şi în domniile următoare
(Constantin Rezachevici, Mercenarii în ostile româneşti în Evul Mediu).
Plăţile şi darurile făcute la Poartă, ca şi cererile adresate sultanului,
dovedesc însă limpede că Iliaş Rareş nu dorea să părăsească domnia
Moldovei, dimpotrivă, urmărea să redobândească şi posesiunile
predecesorilor săi din Transilvania. Dacă ar fi urmărit de la început să se
"turcească", nu trebuia să plătească atâtea la Poartă, sultanul l-ar fi
acceptat oricum, şi ar fi cheltuit el însuşi cu serbările prilejuite de aceasta,
cum s-a întâmplat mai apoi chiar în cazul său, iar ulterior în cel al
lui Mihnea Turcitul, din Ţara Românească. Or, ca "turc", Iliaş îşi tăiase orice
cale de revenire la domnia Moldovei, iar o recreştinare nu-i putea aduce
decât moartea, conform perceptelor islamului.
După obicei, următoarea ceremonie la Poartă ar fi trebuit să fie
reconfirmarea în domnie în cadrul marelui divan. In loc de aceasta, la 30
mai 1551, cum am văzut mai sus, Iliaş a acceptat islamismul devenind
Mahomet (Mehmed pentru români), înaintea marelui divan al sultanului,
care i-a dat sangeacatul, important de altfel, al Silistrei, ce supraveghea
Ţările Române în lungul Dunării, acordând tot atunci domnia Moldovei
fratelui său Ştefan. In chip neobişnuit, în grabă, în aceeaşi zi, a urmat actul
circumciziei, urmat de manifestările de bucurie ale sultanului, care l-a
declarat fiul său, a organizat serbări şi petreceri, eliberând totodată mulţi
prizonieri creştini (Hurmuzaki, XVI). O dată cu Iliaş s-au turcit doar patru-
cinci dintre boierii care îl însoţeau, restul, majoritatea dintre "boieri însă şi
cu ceilalţi ostaşi s-au întors la ale sale" (Eftimie, în Cronicile slavo-române).
Ce s-a petrecut la Poartă în intervalul 25-30 mai 1551, de natură să
schimbe cu totul viaţa lui Iliaş Rareş nu se ştie. Explicaţia trebuie însă mai
degrabă căutată în lovitura de stat, am spune cu o expresie actuală,
susţinută de desfăşurarea cronologică a evenimentelor, ce a avut loc în
Moldova. Pregătită din timp în secret, aceasta a adus la domnie pe Ştefan
Rareş înainte de 24 mai 1551, când acesta se afla ca domn înscăunat la
Suceava (Hurmuzaki, XVI , p. 482-483), prin alegerea anterioară a sfatului
obştesc al ţării, în faţa căruia Iliaş a fost prezentat ca unul care a plecat la
Poartă, părăsindu-şi domnia, pentru a se "turci", cu atât mai mult cu cât el
era primul domn moldovean care răspundea în fapt chemării lui Suleiman
Magnificul de a veni la curtea acestuia, în vreme ce, la Constantinopol, Iliaş
abia se pregătea pentru prima audienţă la sultan din 25 mai 1551. In cursul
lunii mai 1551, trimişii lui Ştefan Rareş, despre care vorbeşte clar raportul
unui agent italian către ducele de Modena, la 3 iunie 1551, plus adepţii săi,
aflaţi poate chiar şi printre însoţitorii lui Iliaş, i-au obţinut, desigur, prin
intrigi tainice, domnia, în anumite condiţii, care, cum am văzut, i-a fost
acordată, prin trimisul său, la 30 mai 1551, o dată cu "turcirea" iui Iliaş.
Foarte probabil, pus în faţa faptului împlinit şi temându-şi viaţa
(rivalul înlăturat, aflat la Poartă, era de obicei ucis), Iliaş Rareş a preferat să
şi-o salveze trecând la mahomedanism, aceasta fiind singura raţiune care ar
justifica acest act, dramatic în sine, cu atât mai mult cu cât implica şi
pierderea definitivă a domniei, pe care Iliaş, prin călătoria la Constantinopol,
încercase în fapt să şi-o consolideze. După moravurile turceşti din secolul
XVI, candidatul la învestitură, învingător pe plan financiar, putea cumpăra
la Poartă chiar uciderea rivalului său, cum va proceda, peste câteva
decenii, Mihnea Turcitul cu Petru Cercel, după ce acesta din urmă refuzase,
într-o situaţie similară, să plătească pentru asasinarea celui dintâi,
preferând să cumpere exilarea lui în cel mai depărtat loc pentru aceasta din
imperiu. Mai slab de fire decât Constantin Brâncoveanu, aflat într-o
alternativă asemănătoare peste mai bine de un veac şi jumătate, Iliaş a ales
soluţia trecerii la islam, aparent din voinţă proprie, turcii nefăcând presiuni
asupra sa, ci "apucându-l şi îndulcindu-l cu bine", cum aflase Grigore
Ureche, Letopiseţul, p. 167.
O anumită înclinare spre modul de viaţă oriental, dobândit în scurta
perioadă cât a fost ostatic la Poartă şi aducerea în Moldova a unor "sfetnici
tineri turci", între care un anume Hadâr, care i-a fost "învăţător", şi pe care
cronicarul Eftimie îl acuză chiar de "vrăjitorie" (Cronicile slavo-române), nu
au fost determinante, chiar dacă ar fi putut juca un oarecare rol secundar,
în adoptarea deciziei de "turcire". De altfel, şi alţi fii de domni care au fost
ostateci la Poartă nu au privit cu ostilitate modul de viaţă oriental, islamic,
de pildă, Petru Cercel sau Dimitrie Cantemir, care a scris şi o lucrare
fundamentală despre aceasta, Sistema religiei muhammedane, fără însă să
manifeste înclinare pentru "turcire" de bună voie.
La 8 iunie 1551, Iliaş, acum Mehmet bei, după ce a sărutat mâna
sultanului în cadrul unei ultime audienţe, a plecat la sangeacatul său din
Silistra, aşteptând să intervină, alături de alţi bei din Rumelia în
Transilvania împotriva imperialilor. La 13 iulie 1551 îl aflăm încă la Silistra,
după care se pare că a fost scurt timp închis din porunca sultanului, "la
Rodos, la opreală" (Miron Costin, Letopiseţul, p. 75), care a trimis un ceauş
în Moldova să verifice plângerile sale din iunie sau iulie 1551, împotriva
fratelui său Ştefan, care s-ar fi înţeles cu polonii.
În septembrie 1551, Iliaş-Mehmet bei a trimis soli turci la Ştefan Rareş
în vederea împăcării, iar acesta din urmă i-a acordat salvconduct (permis)
pentru întoarcerea în ţară. Zvonurile colportate în epocă, după care Iliaş,
acum Mehmed-beg, se va reîntoarce în ţară, pe care o va oferi cu totul
otomanilor, s-au dovedit fără temei, dar o oarecare îngrijorare, atât în
Moldova, cît şi în Polonia, a existat.13
Iliaş-Mehmet a rămas însă ca bei la Silistra numai doi ani, până în
1553. In acest răstimp, Nicolae Costin, citând cronicile lui Kromer şi
Gwagnin, îi atribuie o acţiune cu oşti turceşti împotriva cetăţii Braclaw (în
Ucraina de sud-est), pe care ar fi ars-o, luând în robie pe locuitori
(Letopiseţul, p. 428). Grigore Ureche relatează însă doar că „Nici într-acea
boierie ce-i dedese împăratul, n-au trăit multă vreme şi îndelungată, ce după
doi ani, îmbucându-l mulţi din nepriiatenii lui cu multe cuvinte rele cătră
împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au
luat toată avuţiia" (Letopiseţul, p. 167-168). Cronicarul nu spune ce a
prilejuit această măsură aspră şi nici istoriografia perioadei nu dă un
răspuns adecvat, mulţumindu-se să-i citeze cuvintele, într-o formă sau alta.
În realitate, putem spune că dizgraţia lui Iliaş-Mehmet, arestarea şi,
cum vom vedea, exilarea lui până la moarte în Anatolia şi Orientul Apropiat,
s-au datorat sprijinului acordat de el, complotului din 1553 împotriva lui
Alexandru Lăpuşneanu, domnul aflat în scaun atunci, condus de Negrilă
„hatmanul" şi Gheorghe fost mitropolit de Suceava, fugari în Polonia şi apoi
la Constantinopol, în favoarea lui Constantin Rareş, fratele, în vârstă de
circa 13 ani, al lui Iliaş, capturat, împreună cu mama sa, la Suceava, în
septembrie 1551, de către Negrilă, şi în cele din urmă adus de boierii
complotişti la Poartă.
Având sprijinul marelui vizir Rustem paşa, în iulie 1553, Iliaş-Mehmet
s-a înfăţişat sultanului "cu mare jalbă" împotriva lui Lăpuşneanu, cerând
domnia Moldovei pentru Constantin Rareş, oferind mărirea tributului la 40
000 de florini, 500 de cai şi 10000 de berbeci pe an, obligându-l astfel pe
domnul în scaun să ceară un împrumut regelui Poloniei pentru a face faţă
situaţiei.
Alexandru Lăpușneanu a ripostat, trimiţând la Constantinopol o solie
din care făcea parte şi cronicarul Macarie, episcop de Roman, înverşunatul
inamic al lui Iliaş, solie înzestrată cu toţi banii de care dispunea atunci
Lăpuşneanu. Membrii ei sunt acei "nepriietenii lui" Iliaş-Mehmet, care l-au

13
Despre îngrijorarea lui Sigismund August, regele Poloniei, la Ilie Corfus, Documente privitoare la
istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, nr. 77, p. 153-154.
Privitor la întoarcerea sa, zvonuri colportate la Viena de ambasadorul veneţian Federico Badoer, la
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului,Moldovei şi Ţării Româneşti, I, Acte şi
scrisori (1527-1572), Bucureşti, 1929, nr. 62, p. 59.
"îmbucat" (mâncat) "cu multe cuvinte rele cătră împăratul", după
exprimarea, până acum enigmatică, a lui Grigore Ureche, determinând pe
Suleiman Magnificul să poruncească arestarea şi exilarea sa. Aceiaşi oameni
ai lui Alexandru Lăpuşneanu se pare că l-au otrăvit la Poartă pe fratele său,
pretendentul Constantin Rareş, înainte de 30 martie 1554, când trimişii
imperiali îl informau despre aceasta pe Ferdinand I, arătând că, deşi a primit
împărtăşania ortodoxă, tânărul de 13 ani a fost înmormântat de turci după
ritul lor, chiar cadavrul fiindu-i circumcis, sub pretextul că ar fi promis să
treacă la islam, urmând, desigur, exemplul fratelui său mai mare, în
încercarea de a-şi salva viaţa. După altă relatare imperială, Constantin ar fi
murit la 26 martie 1554, însă de "ciumă", înmormântarea după obiceiul
musulman fiind însă la fel redată.
O altă urmare a acestor evenimente pentru familia lui Iliaş a fost
executarea mamei sale, Elena Ecaterina, în a doua parte a anului 1553, din
porunca lui Lăpuşneanu, consecinţă, foarte probabilă, a participării sale la
complotul în favoarea fiului ei Constantin, dacă nu măcar ca răzbunare a lui
Lăpuşneanu, care nu a împiedicat însă înmormântarea ei alături de soţul
său la mănăstirea Probota (Pobrota) Nouă.
După arestarea lui Iliaş-Mehmet din ordinul lui Suleiman Magnificul şi
confiscarea averii, în cea de-a doua jumătate a anului 1553, cum am văzut
mai sus, acesta a fost trimis peste Marea Neagră la Brusa (Bursa) în Anatolia
şi închis aici unde e atestat întâmplător la 26 martie 1554 (N. lorga, loc. cit.).
Grigore Ureche (.Letopiseţul, p. 168), care relatează şi el acestea, crede că
"mai apoi de inimă rea, peste scurtă vreme au murit". Intr-adevăr, după
obiceiul aplicat foştilor domni aflaţi pe teritoriul Imperiului otoman, Iliaş a
fost mutat de la Brusa la Alep, în Siria, la o dată pe care nu o cunoaştem,
decedând aici după 10 august 1555, când lui „Mehmed beg, voievod al
Moldovei" i se fixează un venit de 35 de aspri pe zi, adică 12384 de aspri pe
an, şi înainte de 13 octombrie acelaşi an, când e amintit în socotelile Porţii
ca „fostul Mehmed beg", în trecut "mirliva" la Silistra, bunurile sale fiind
înregistrate în vistieria împărătească. La 15 ianuarie 1562, De Petremol,
rezidentul francez la Poartă, menţiona că "a fost găsit mort, nu fără bănuială
de otravă, din partea lui Alexandru".
Mormântul nu i se cunoaşte, probabil va fi fost într-un cimitir
musulman din Alep, în secolul XVII un cronicar moldovean pretinzând că şi-
a dat sufletul "în legea turcească" (Grigore Ureche, loc. cit.), în timp ce altul
notează: „spun de dânsul că la moartea sa au mărturisitu legea
creştinească" (Miron Costin, Letopiseţul, p. 75).
Datorită „turcirii” sale, numele său a fost îndată după aceea şters sau
răzuit din inscripţii şi documentele interne, iar reprezentarea în frescă i-a
fost înnegrită. O dovadă în acest sens se păstrează în pomelnicul aflat şi
acum în proscomidia bisericii Sfânta Paraschiva din Târgu Frumos. Lista cu
persoanele care urmau să fie pomenite la slujbele bisericeşti a fost studiată
 de Nicolae Iorga, la 190814, de Gheorghe Balş, în perioada interbelică15, iar
mai recent de Maria Magdalena Szekély16. Din însemnările lăsate de
Gheorghe Balş, în 1928, aflăm că la acea data era radiat din pomelnic doar
numele lui Iliaş. „Pomeneşte Doamne, sufletul robului tău, Io Petru voievod şi
doamna lui, Elena, şi fiii lui, voievod şi fratele lui Ştefan şi Constantin şi
Ruxandra şi robul lui Dumnezeu, Petru Vartic, în domnia domnului
nostru <…> Şi Anton a scris...“17
Din relatarea istoricului Dan Floareş18 aflăm că starea actuală a
pomelnicului este una deplorabilă. „Barbaria săvârşită acolo s-a produs
cândva în anii noştri, preotul actual, Nicolae Zugravu, afirmând că aşa a
aflat-o la venirea sa. Probabil cineva a dorit să desăvârşească opera celor de
la 1551, şi, poate din exces de zel, a intervenit cu ciocanul şi dalta sau alt
obiect contondent şi a distrus-o definitiv, făcând-o oricum de necitit“.19
Potrivit lui Floareş, dacă pomelnicul ar fi datat chiar de la Petru Rareş
nu ar mai fi fost necesară menţiunea din final „în domnia domnului
nostru…”. „Faptul că şi de acolo a fost radiat numele respectiv, indică clar
spre domnia lui Iliaş (1546-1551)“, concluzionează istoricul. Cum Petru
Vartic a fost ispravnicul edificiului şi a conceput probabil şi textul respectiv,
intervalul temporal se restrânge la 1546-1548, având în vedere data
execuţiei hatmanului (7 aprilie 1548).
Dan Floareş face şi o analiză a tabloului votiv de la mănăstirea Râşca.
„Logic ar fi ca personajele din tabloul votiv de acolo să fie succesiv, de la
dreapta la stânga, Petru Rareş– ctitorul principal, ce oferă macheta bisericii
Sfântului Nicolae, apoi, cred, Ştefan, doamna Elena şi copiii Ruxandra şi
Constantin“.20 Iliaş lipseşte pentru că fresca - comandată desigur de
episcopul Macarie, de asemenea ctitor şi mai ales principalul inspirator al
construcţiei edificiului - nu a fost pictată decât după momentul renunţării.
Altfel am fi avut totuşi un Iliaş înnegrit, radiat, ca la Probota, dar o siluetă
oarecare ar fi existat. Nu putea fi pictată nici la domnia lui Alexandru
Lăpuşneanu, ale cărui sentimente pentru Ştefan Rareş ne sunt dezvăluite
indirect, prin atitudinea cronicarului Eftimie, apologet al primului şi
denigrator al celui de-al doilea. Floareş exclude varianta de citire a tabloului

14
N. Iorga, Inscripții din bisericile României, II, București, 1908, p. 291.
15
Gh. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice, an XXI, (1928), nr. 55-58, p. 81-83 şi fig. 90.
16
Maria Magdalena Szekély, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 320.
17
N. Iorga, op. cit., p. 291; Gh. Balş, op. cit., p. 81; Maria Magdalena Szekély, op. cit., p.
320. Interesant este că Gh. Balș a comis o eroare la citirea pisarului, respectiv Anton Vartic (!),
ceea ce este însă, paradoxal, un exemplu de profesionalism, marele arhitect și istoric de artă
nepreluând mecanic inscripția de la Iorga.
18
www.medievistica.ro
19
La 1908, N. Iorga remarca totuși atenția cu care s-a procedat la 1551: ”numele lui Iliaș...e cu
îngrijire scos, prin lovituri cu un corp ascuțit” (N. Iorga, op. cit., p. 291).
20
Idem.
votiv de la Râşca cu succesiunea Iliaş, Ştefan, doamna Elena, întrucât ar
implica absenţa ctitorului principal, Petru Rareş.
„Ca urmare a renunţării la creştinism, Iliaş Rareş fie a fost radiat cu
brutalitate din pomelnice, pisanii sau tablouri votive, fie a fost complet
ignorat în cele ulterioare anului 1551“21, concluzionează Dan Floareş.22
Deşi a fost primul domn român care a trecut la islam şi a fost şters din
memoria ortodoxiei, totuşi lui nu i s-a aplicat ulterior porecla "Turcitul", şi
după şocul provocat contemporanilor, care nu cunoşteau motivele reale ale
actul său ieşit din comun, moartea sa a trecut aproape neobservată.

21
Ibidem.
22
Ignorarea ulterioară este valabilă și la pomelnicul de la Tg. Frumos; un al doilea, pictat pe lemn,
la domnia lui Scarlat Calimachi, în 1815, nu mai conține deloc numele lui Iliaș (N. Iorga, op. cit., p.
292).