PETRU RAREŞ (A doua domnie)

A doua zi după retragerea de la Hotin, la 15 septembrie 1538, Rareş a

fost ajuns şi atacat de oamenii noului domn Ștefan al V-lea Lăcustă, care
dăduse ordin să fie adus în fața lui, viu sau mort. A scăpat pierzând o parte
din tezaur şi chiar pe unul din fiii să și s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun
(Piatra Neamţ), potrivit tradiției înregistrate de Ion Neculce, a fost gonit de
pietreni, fiind nevoit să tragă cu arcul într-un popă care-l ajunsese. La 17
septembrie 1538 a poposea la mănăstirea Bistriţa, făcând un legământ
pentru întoarcerea în domnie, iar a doua zi, ajuns de urmăritori, fugi pe
ascuns din mănăstire spre apus, părăsindu-şi însoţitorii, şi ajungând la
mănăstirea Bisericani (18 septembrie), unde repetă legământul. Aici a fost
sfătuit să aleagă o cale de trecere spre Transilvania puţin folosită pe atunci.
Astfel, Petru Rareş a evitat „Drumul de Sus”, al Bistriţei sau Sucevei,
care urma prin pasul Rodna, trecătoarea folosită de el fiind Cheile
Bicazului.1 A urmat un drum dificil, trecerea hotarului moldo-transilvan prin
munţii Hăşmaşului şi Harghita, şi, în cele din urmă, după şase zile de drum
întâlnirea cu nişte pescari ardeleni, poate şi cu un ostaş secui, trimis în
întâmpinarea lor de voievodul Ştefan Mailat, care l-au condus la casa unui
nobil secui, ce l-a ajutat să plece mai departe, de-acum în trăsură şi cu
escortă de oşteni.
În cele din urmă, după grele încercări, trecând prin Odorhei, la 26
septembrie 1538, Petru Rareş, purtat în trăsura cu şase cai a judelui de aici,
ajunse în dimineaţa următoare, sâmbătă 27 septembrie, în cetatea Ciceului,
care îi aparţinea şi unde l-au întâmpinat soţia şi trei din copiii săi.2
Că nu i-a fost uşor să ajungă la adăpost, o spune şi el, într-un hrisov
datat în 1546, din timpul celei de-a doua domnii, el spunea: „Atunci am
văzut că nu voi putea să le stau împotrivă [oștilor sultanului Soliman] și,
lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița sfintelor icoane
și mult am plâns, la fel și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine,
cu fierbinți lacrimi, și am dat făgăduință... că de mă voi întoarce iarăși la
scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelie voi înnoi sfânta
mănăstire3..., iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu dând laude,
făcând denie pentru mine și dându-le sărutare am zis: părinți sfinți, rugați pe
Dumnezeu și mă iertați. Și m-am despărțit de dânșii și m-am dus prin locuri
pustii și... biruind am luat iarăşi scaunul meu și mi-am adus aminte de
făgăduiala mea”.4

1
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Vol. I,
Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1., pp. 565.
2
Idem.
3
Petru Rareș a respectat promisiunea făcută în rugăciunile sale, între anii 1541-1546 reînnoind din
temelie Mănăstirea Bistrița și construind un nou turn la intrarea în mănăstire, un paraclis închinat Sf. Ierarh
Nicolae, noi ziduri întărite, chilii, precum și o „casă domnească”.
4
Prof. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Credința i-a întărit pe domnitori în pribegii, 31 august 2010, Ziarul Lumina
 În prima săptămână din octombrie 1538 un complot cu participarea
pârcălabului de Ciceu, Simion Dracşin, şi a episcopului Anastasie de Vad,
urmărea uciderea lui Rareş şi predarea cetăţii oamenilor lui Ştefan Lăcustă,
vrând să se dea bine pe lângă noul voievod al Moldovei. „Mai întăi însuş
pârcălabul acelei cetăţi moldoveneşti, rânduit de mai înainte acolo de Petru
Vodă, un boier numit Simion şi un episcop Anastasie, care nu ştim cu ce
împrejurare se afla lângă domn in Ciceu, concep idea de a’l da pe Petru Vodă,
viu sau mort, pe mânile lui Ştefan Lăcustă. Petru însă aflând de viclenia lor, îi
înşală şi-i scoate afară din Ciceu, închizând porţile după ei”5.
După ce a scăpat de boierii trădători, Cetatea Ciceului în care se
adăpostise Petru Rareş este atacată de voievodul transilvănean Ioan Zapolya,
cel ce îşi dorea ca pe tronul Moldovei să rămână Ştefan Lăcustă, supusul
turcilor, şi nu Petru Rareş, un apropiat al germanilor. Astfel, episcopul
Martinuzzi şi voievodul Emeric Balassa cu o oaste de 12.000 de oameni,
trimişi de Ioan Zapolya, s-au grăbit să înceapă la 7 octombrie 1538 asediul
Ciceului, pe care Petru Rareş l-a închinat după patru zile, punându-se sub
protecţia lui Zapolya, regele Ungariei şi acceptând pe castelanul Cristofor
Nagy.
Şederea care a urmat la Ciceu, n-a fost în realitate cea a unui biet
pribeag, ci a unui adevărat voievod. Petru Rareş are dreptul de justiţie, se
deplasează liber prin Transilvania (la 25 ianuarie 1539 era la Turda), oraşul
săsesc Bistriţa îi plătea dare. Are relaţii diplomatice cu regele Sigismund I al
Poloniei (noiembrie 1538) şi cu împăratul Carol Quintul, care la 7 noiembrie
1538 trimite la el pe arhiepiscopul de Lund, ba chiar şi cu unii boieri
partizani ai săi din Moldova.
În cele din urmă, Petru Rareş el s-a convins că nu va putea redobândi
domnia Moldovei cu ajutorul lui Ioan Zapolya, Ferdinand I de Habsburg sau
Sigismund I, Suleiman Magnificul fiind cel care controla situaţia din Moldova
şi din zonă. „Ştefan Lăcustă nu reprezintă nimic. Sultanul stăpâneşte
Moldova", se vorbea la Viena în februarie 1539.6
Între timp, Ştefan Lăcustă făcea presiuni asupra sultanului turc
pentru ca acesta să-i ordone voievodului Transilvaniei să i-l predea pe Petru
Rareş, pentru ca el să poată domni liniştit în Moldova. Văzând că nu are
şanse mari de scăpare dacă nu reuşeşte să obţină o întrevedere cu sultanul
Soliman, Petru Rareş îi scrie acestuia o scrisoare prin care îi cere iertare şi o
întâlnire la Constantinopol.
Scrisoarea, în care fostul domn al Moldovei îşi arăta pocăința pentru
faptele săvârșite de el și își afirma supunerea către turci dacă va fi sprijinit
să ajungă din nou pe tronul țării, a fost scrisă, în limba sârbă, de către soţia

5
Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol.
IV, pp. 226-265.
6
A. Veress, Acta et epistolae, I, p. 297
sa, Elena Rareş.7 Cronicarul Grigore Ureche atestă astfel acest fapt:
„Petrecându Pătru vodă în cetatea Ciceiului un an și 6 luni, cu multe nevoi și
pedepse de la unguri și nu mai putu suferi răotățile și nevoile ce petrecea la
dânșii, au socotit să să dezbată de suptu mâna ungurilor și s-au sfătuitu cu
doamnă-sa ca să trimită carte cu mare jalbă și plângere la Suleimanu
împăratul turcescu, ca să i să facă milă, să-l ierte, plecându-și capul suptu
sabiia împăratului și să trimiță cărți la Ianoșu craiul ungurescu, ca să-l
sloboază din țară, să margă la împărăție, să slujască porții împăratului. Și
știindu carte sârbască Elena, doamnă-sa, au scris la împăratul cu mare jalobă
și plângere, poftindu ca să să milostivască, să-i ierte”.8
Petru Rareş a plecat din Ciceu cu porunca (hochim) sultanului de
liberă trecere, duminică 25 ianuarie 1540, urmându-şi drumul prin Turda şi
Alba Iulia (28 ianuarie), Caransebeş (2 februarie), ajungând la
Constantinopol spre sfârşitul lui februarie 1540.9
Ajuns la Constantinopol la sfârşitul lui februarie 1540, Petru Rareş
„şi-a arătat puterile sale în cetatea împărătească, timp de unsprezece luni şi
era în gurile tuturor celor ce se aflau în dregătorii”, mărturiseşte Macarie
(Cronicile slavo-române), aşadar, din februarie inclusiv, până la sfârşitul lui
decembrie 1540.
Cheltuind sume însemnate, din rămăşiţele tezaurului personal şi din
cele împrumutate la Poartă, în martie, sau cel târziu la începutul lui aprilie
1540, Rareş a fost primit pentru întâia oară în audienţă de către Suleiman
Magnificul, care i-a promis domnia, fiindu-i favorabil în conflictul cu Ioan
Zapolya, care îi ţinea familia ostatică.
La 23 iunie 1540 scria bistriţenilor despre relaţiile sale bune cu
sultanul, afirmând crezul său de atunci: „Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi
ce am fost, şi mai mult decât atâta".10
Cu voia sultanului, Petru Rareş a locuit în cartierul european (genovez)
al Constantinopolului, Pera (Galata), având o adevărată curte, după ce mai
întâi pare să fi fost un timp chiar închis. În orice caz, la Poartă a cheltuit
sume considerabile pentru redobândirea domniei şi alte obiective, legate de
integritatea teritorială a Moldovei, care i-au sleit ultimele rămăşiţe ale
tezaurului său şi l-au îndatorat pentru mult timp.
Evenimentele din Moldova, asasinarea de către boieri a lui Ştefan
Lăcustă, numit de sultan, şi ridicarea la domnie a lui Alexandru Cornea, fără
voia lui Suleiman Magnificul, l-au făcut pe acesta din urmă să-l învestească
din nou în domnie pe Petru Rareş la sfârşitul lui decembrie 1540.11

7
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Ediția a IV-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986., pp. 455;
Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 323.
8
Gr. Ureche, Letopiseţul…
9
C-tin razechevici…
10
C-tin razechevici…
11
Idem
 Un an după revenirea în ţară, în ianuarie 1542, el relata regelui
Poloniei: „Dacă nu aş fi plătit din averile mele pentru a redeveni domn, locul
meu ar fi fost ocupat de un turc, ca la Buda; dar puţin mă interesează,
deoarece mi-am ocupat locul" (Hurmuzaki, Supliment; Constantin
Rezachevici, în Petru Rareş, p. 199). In realitate, marile cheltuieli ale lui
Rareş la Poartă nu priveau doar redobândirea domniei. El a obţinut pe cale
diplomatică ceea ce încercase Alexandru al III-lea Cornea pe cea militară,
reîntregirea Moldovei, sultanul promiţându-i voievodatul, după cum
mărturisea în ianuarie 1541 regelui Poloniei, „cu toate precum a fost în
timpul domniei tatălui său şi a bunicului său, în care hotare l-au ţinut acei
înaintaşi ai săi [...] cum a fost la început", ba i-a mai dat, cum menţiona
Rareş, „pe deasupra, în Transilvania, ceea ce am ţinut mai înainte". Haraciul
a rămas iniţial cel stabilit în vremea lui Ștefan Lăcustă (12.000 de galbeni),
nouă fiind doar cererea ca domnul să vină în persoană la Poartă o dată la
trei ani. Condiţiile atât de favorabile, cel puţin teoretic, obţinute de Rareş
explică revenirea boierimii de partea sa şi părăsirea, chiar trădarea, de către
ea a lui Alexandru Cornea.
În fapt, Suleiman Magnificul a hotărât, după cum însuşi mărturisea,
să-i redea scaunul domnesc după mazilirea lui Ştefan Lăcustă, la începutul
lui decembrie 1540, în legătură cu atacul oştii moldovene, ordonat de
gruparea boierească a Găneştilor şi Arbureştilor, asupra raialelor otomane
din sud-estul Moldovei, aşadar, înainte de ridicarea ca domn de către
gruparea amintită, în jurul datei de 21 a aceleiași luni a lui Alexandru
Cornea, pe care sultanul nici nu l-a luat în considerare. În optica Porţii,
trecerea domniei de la Ştefan Lăcustă s-a făcut direct la Petru Rareş, aşa
cum arăta la 12 ianuarie 1541 Hieronim Lasky, trimisul lui Ferdinand I la
Constantinopol: „Domnul Moldovei fiind ucis, în locul lui a fost înălţat Petru,
care fusese alungat”12.
Tot după mărturia sultanului, învestirea lui Petru Rareş în domnia
Moldovei a avut loc după moartea lui Ștefan Lăcustă13, petrecută, cum am
văzut, în jurul datei de 20 decembrie 1540, aşadar spre sfârşitul lui
decembrie 1540. Ceremonia a avut loc la Adrianopol, unde se afla Suleiman
Magnificul în acel moment, unde astfel „i-au dat steag şi domnia la Moldova
şi au trimis pre credinciosul său, pre Imbrea aga cu ieniceri şi cu multă
oaste turcească, ca să ducă pre Pătru vodă la scaun”14.
Plecarea lui Rareş din Adrianopol spre Silistra a avut loc „în ziua de
Bogoiavlenie (Bobotează — n.a), ghenuarie 6”, după Grigore Ureche, care se
ghidează în această datare după sărbătorirea Bobotezei, în realitate, la 9
ianuarie 1541, după chiar relatarea lui Petru Rareş. Îl însoţea „oastea de
curte a împăratului”, 3000 de spahii şi ieniceri, şi alţi 9000 de oşteni turci

12
Hurmuzaki, III , p. 214
13
Ilie Corfus, Documente [...] Secolul al XVI-lea, p. 35-36
14
Grigore Ureche, Letopiseţul şi Macarie, în Cronicile slavo-române
(care s-au oprit la Dunăre), condusă de Husein aga, imbrahorul sau marele
comis al sultanului.
La 23 ianuarie 1541 ajunge la Silistra, unde rămâne cel puţin până la
28 a lunii. Trecând Dunărea la Silistra, la începutul lui februarie 1541, Petru
Rareş a străbătut Ţara Românească, până la Brăila, „acolo tocmindu-şi
oastea ca să meargă asupra lui Alexandru vodă Cornea”.
În tabăra de la Brăila au sosit boierii de toate rangurile care îl
părăsiseră pe Alexandru Cornea, cu excepţia celor fugiţi în Polonia şi
Lituania şi a conducătorilor grupării Găneştilor şi Arbureştilor, în frunte cu
Mihu „hatmanul” şi Gavril Trotuşan, rămaşi la Roman, şi după deplasarea
lui Alexandru Cornea de aici spre Galaţi. Grigore Ureche descrie închinarea
lor, în cadrul ceremoniei de întâmpinare a lui Petru Rareş şi cuvintele de
iertare ale acestuia: «„Fiţi în pace şi iertaţi de greşalile voastre, câte mii-aţi
făcut oarecând". Iară ei cu toţii strigară: „în mulţi ani să domneşti, cu pace", şi
iarăşi ziseră: „Bine ai venit la scaunul tău, domnul nostru cel dintâi"» 15.
De la Brăila, cu oastea „tocmită” de luptă, Petru Rareş a trecut hotarul
Moldovei, aşezându-şi tabăra lângă Galaţi, pe malul Dunării, în aşteptarea
confruntării cu oastea lui Alexandru Cornea, care poposise şi ea în apropiere
de Galaţi. După ce oastea Moldovei, în frunte cu comandantul ei, marele
vornic al Ţării de Jos Efrem Hurul, a trecut de partea lui Petru Rareş (astfel
că o „bătălie" între cei doi rivali nu a mai avut loc16), Cornea, predat de ai
săi, a fost executat de Rareş pe 9 sau 16 februarie 1541.
Cea de-a doua domnie a lui Petru Rareş a început efectiv înaintea
acestor ultime date, aşadar, în prima jumătate a lunii februarie 1541, o dată
cu intrarea în Moldova, în vreme ce oficial, după obiceiul vremii, ea debutase
la învestirea sa în domnie de către sultan, spre sfârşitul lui decembrie 1540,
ca vasal al acestuia.
De la Galaţi, Petru Rareş s-a îndreptat spre Bârlad, unde vornicul
Efrem Hurul „mare ospăţ şi cinste i-au făcut”, apoi trecând prin Roman,
unde a arestat şi a lăsat un timp închişi pe capii grupării boiereşti care îl
trădaseră în 1538 şi nu i se alăturaseră acum, a ajuns în cele din urmă la
Suceava.
Intrarea în Suceava a avut loc la 22 februarie 1541, după o relatare
polonă contemporană. Grigore Ureche indică însă două date diferite (dacă nu
cumva e vorba şi de o eroare a copiştilor): „au intrat în Suceava, fevruarie
noasprezece zile, luni după sfeti Theodor”"17. Numai că în 1541, 19 februarie
a căzut într-o sâmbătă, sfântul Teodor Tiron s-a sărbătorit joi 17 februarie,
iar prima luni după această sărbătoare a fost la 21 februarie. Faţă de aceste
contradicţii, probabil relatarea polonă indică mai aproape de realitate data

15
Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 161
16
Maria Magdalena Szekely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş
17
Letopiseţul, p. 162
de 22 februarie pentru intrarea lui Petru Rareş în Suceava. Ulterior, la 4
martie s-a deplasat la Roman.
Ceremonia oficială a instaurării lui „Petru voievod peste toată ţara
Moldovei”, în numele sultanului, de către imbrahorul Husein aga şi alţi
curteni ai sultanului, s-a desfăşurat însă la Suceava, desigur după temeinice
pregătiri, abia, la 10 martie 1541, A doua zi, vineri 11 martie, au fost
decapitaţi „fără milă”, după ce „cu grele munci i-au muncitu” (torturat),
„viclenii” Mihu „hatmanul”, Gavril Trotuşan, Crasnăş vistiernicul şi Cozma
logofăt al doilea, aduşi de la Roman şi judecaţi, ale căror capete au fost
trimise sultanului.18 Rareş a avut astfel abilitatea de a executa în prezenţa
trimişilor sultanului tocmai pe căpeteniile boierilor care îl trădaseră în 1538,
făcându-l să-şi piardă domnia, şi nu i se închinaseră în 1541, sub pretextul
asasinării lui Ştefan Lăcustă, cel numit de sultan, deşi tocmai aceasta i-a
deschis calea revenirii la domnie.
În cea de-a doua domnie, Petru Rareş, cu totul schimbat după
încercările prin care trecuse în 1538-1540, şi vădind nebănuite calităţi
diplomatice, a căutat să nu mai fie confruntat ce doi inamici în acelaşi timp,
inaugurând o nouă şi abilă politică externă: păstrând făţiş relaţii prieteneşti
cu sultanul, protectorul său, puterea otomană fiind în acea perioadă la
apogeul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice acţiune antiotomană
cu sorţi aparent de izbândă.
La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe
fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea
otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei. Ulterior
trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz.
Pentru a-i face pe plac sultanului, în 1541 l-a prins la Făgăraș pe
voievodul Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. Chiar şi campaniile
anuale purtate de Petru Rareş în Transilvania, în 1541-1544, sub pretextul
ajutorării oştilor lui Suleiman Magnificul, au urmărit în fapt redobândirea
stăpânirilor sale transilvănene răpite în vremea pribegiei sale de Ioan
Zapolya. Nu a putut să recâştige nici Bugeacul, ocupat de Soliman
Magnificul, acesta refuzându-i chiar răscumpărarea cetăţii Tighina şi a
satelor din preajmă. În 1542 a încercat fără succes să ocupe Bistrița, iar
cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă, i-au revenit doar ca simple feude (în 1544),
căci zidurile acestora fuseseră dărâmate de George Martinuzzi. În 1542 a
încercat fără succes să ocupe Bistrița.
Un eşec a fost şi implicarea sa cu entuziasm în planul de cruciadă al
principilor creștini împotriva turcilor, cum a fost cea a statelor germane, sub
conducerea margrafului Ioachim al II-lea de Brandenburg. Din acest motiv l-
a împrumutat pe margraf, capul cruciadei, cu 200.000 de florini, însă
inițiativa eșuează în momentul asedierii Budei, în septembrie -

Macarie, în Cronicile slavo-române,; Grigore Ureche, Letopiseţul; N. lorga, Studii istorice asupra
18

Chiliei şi Cetăţii Albe

octombrie 1542.19. Această politică abilă, inaugurată în 1541, după ce Petru
Rareş şi-a dat seama că Suleiman Magnificul nu-şi va respecta în întregime
promisiunile de reîntregire a Moldovei, a fost urmată, sub diferite forme, de
toţi succesorii săi până la 1594.
În timpul acestei a doua domnii, Petru Rareș a refăcut Mănăstirea
Bistrița şi au început să fie realizate fresce exterioare la unele biserici
moldovenești, renumite în prezent în întreaga lume. O importantă
contribuție la apariția acestora a avut-o Grigorie Roșca, mitropolit al
Moldovei, un adevărat consilier spiritual al voievodului.20
În 1542 – 1545, domnitorul a făcut ample lucrări de restaurare ale
mănăstirii Căpriana21, după cum se consemnează în cronica lui Grigore
Ureche. El a rezidit biserica din temelii (Căpriana II, cea actuală). Din acele
timpuri se mai păstrează până azi doar zidurile până spre cornișă, sistemul
de boltire fiind reconstruit în epoca modernă, în stil neoclasic. Planul
bisericii a rămas cel tipic moldovenesc, din epoca medievală - acesta fiind de
altfel singurul monument de cult păstrat din acea epocă pe teritoriul
Republicii Moldova.
Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit
şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii de cult:
bisericile „Sfântul Gheorghe” (1551) și „Uspenia” (1552), ambele
din Botoșani (târg cu care avea legături speciale, vama fiind apanajul ei
personal) sau „Sfânta Înviere” (1551) din Suceava.
Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au
executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se
păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe –
Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula,
Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547.
Petru Rareș a reconstruit la Soroca cetatea de piatră a lui Ștefan cel
Mare, cu ajutorul unor arhitecți din Ardeal între 1543 și 1546. Construcția
actuală are o formă perfect rotundă cu 5 turnuri, având o distanță identică
unul de altul. De obicei erau cazați numai ostașii în citadelă, dar pe timp de
năvălire se adăpostea aici și populația locală.
Rareş n-a apucat prea mult să-şi petreacă „bătrâneţele cu noroc bun, în
băi şi băuturi şi mâncări”22. Aşa-zisa „bătrâneţe” a lui Petru Rareş, amintită
şi de Grigore Ureche („Petru vodă fiind bătrân de zile”)23, şi după el de
Nicolae Costin şi Radu Popescu, nu pare însă a fi jucat vreun rol în moartea
domnului. Fresca de la mănăstirea Sfântul Dionisiu din Muntele Athos,

19
Mathias Bernath, Felix von Schroeder: „Biographisches Lexikon zur Geschichte Südosteuropas”, partea 3, Editura Oldenbourg Verlag
GmbH, München 1978, p. 434 pp., ISBN 3-486-48991-7
20
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908, p.
61.
21
Cca. 40 km nord-vest de Chişinău, Republica Moldova.
22
Macarie, în Cronicile slavo-române, p. 88, 103
23
Letopiseţul, p. 166
realizată în ultimul său an de viaţă, reprezintă de fapt un bărbat matur, cu
părul şi mustaţa negre, departe de imaginea unui om bătrân.24
Decesul i s-a tras de la o misterioasă „boală foarte grea, om fiind, din
care i-a venit şi sfârşitul vieţii” la Suceava (Macarie), „căzându în boală grea”
(Grigore Ureche), presupusă a fi un diabet ereditar25. După ce la 19 iulie
1546 Petru Rareş scria din Botoşani saşilor bistriţeni [care la 7 iulie îi
trimiseseră în dar turtă dulce26] despre alegerea episcopului de Vad, şi în
Transilvania nu se ştia nimic despre vreo boală a sa (Hurmuzaki), aceasta s-
a manifestat acut în august 1546, când în Polonia se aştepta chiar moartea
sa, spunându-se înainte de 12 a lunii „că ar zăcea lovit de dambla”27, o
comisie regală pentru reglementări la hotar primind în ultima etapă, la
plecare, instrucţiuni pentru eventualitatea că voievodul „ar fi murit”28. La 26
august 1546 socotelile Braşovului menţionează trimiterea în Moldova de
către conducerea oraşului a unui agent cu misiunea de a vedea „dacă Petru
voievod a plecat din această viaţă”29. În sfârşit, după chiar mărturia fiului şi
moştenitorului său, Iliaş Rareş, trimisă în Polonia, „l-a lovit boala, s-a
prăbuşit şi a murit”30, ceea ce indică o evoluţie rapidă a bolii.
Cronicile lui Macarie şi Eftimie înregistrează moartea lui Petru Rareş
în cetatea Sucevei sub data de 3 septembrie 1546 (Cronicile slavo-române).
La fel şi inscripţia slavonă de pe o strană a bisericii din Popăuţi (lângă
Botoşani), după care, „La anul 7054 (1546) septembrie în 3, marţi (?) a
răposat Io Petru Voievod”, aceasta a avut la miezul nopţii de joi 2/vineri 3
septembrie 1546. În realitate, după datele letopiseţului moldovenesc,
transmise însă defectuos prin cronica lui Grigore Ureche, aceasta a avut la
miezul nopţii de joi 2/vineri 3 septembrie 1546.
Cât despre scrisoarea lui Petru Rareş, adresată bistriţenilor la 16
septembrie 1546 (Hurmuzaki), editorul ei, N. Iorga, a văzut o greşeală în
redarea lunii, fiind, în realitate, 16 august, după altă părere fiind vorba fie
de această ultimă dată, fie de 16 iulie31.
Pentru cronicarul Eftimie domnia lui Rareş ar fi durat „19 ani şi
jumătate” (Cronicile slavo-române), nesocotind, aşadar, întreruperea de 2
ani şi 5 luni din vremea lui Ştefan Lăcustă şi Alexandru Cornea, dar şi aşa
cifra exactă ar fi fost 18 ani şi 8 luni, în vreme ce pentru Grigore Ureche32,
cele două domnii ale lui Petru Rareş ar fi cuprins „38 de ani” (în realitate, 16
ani şi aproape 3 luni !).

24
Constantin Rezachevici, în Petru Rareş
25
Maria Magdalena Szekely, Viaţa de toate zilele la curtea lui Petru Rareş
26
Radu Constantinescu, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş, p. 201, 250
27
Ilie Corfus, Documente [...] Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, p. 13
28
idem, Documente [...] Secolul al XVI-lea, p. 123
29
Quellen, III, p. 352
30
Ilie Corfus, op. cit., p. 124
31
Maria Magdalena Szekely, Itinerarii domneşti: Petru Rareş
32
Letopiseţul, p. 167
 „Şi l-au îngropat cu cinste în locaşul domnesc şi de rugăciune de la
Pobrata”, spune Macarie33, „ce este făcută de dânsul”, adaugă Grigore
Ureche, se ştie între anii 1527-1532, construcţie încheiată şi sfinţită în
toamna anului 1542, unde, la sfatul mitropolitului Grigorie Roşea, vărul
său, aşa-zis, de fapt „rudă” dinspre soţul mamei sale, fost egumen al
mănăstirii, spre care încerca astfel să atragă bunăvoinţa domnului, îşi
construise lăcaşul de veci, în timp ce vechea Probotă (corect Pobrata),
ruinată, fusese cu totul dărâmată la 13 septembrie 1538, cu prilejul
popasului aici a oştii lui Suleiman Magnificul.34
A fost înmormântat „cu multă jale şi plângere”, plâns ca un „părinte”
al ţării35, în partea de nord a gropniţei din naos, unde nu peste mult timp i
se va alătura ultima sa soţie, Elena Ecaterina. Lespedea aşezată pe un soclu
puţin mai ridicat decât al mormintelor din jur, decorat cu lamele de
marmură roşie (10-12/38 cm), dovedeşte prin dimensiunile sale (1,78/0,72
m) că Petru Rareş a fost un om înalt pentru vremea sa. Inscripţia ei nu
aminteşte însă decât numele celui decedat în cadrul unor formule religioase,
fără precizări cronologice36.
Se încheia astfel o domnie glorioasă, chiar daca roadele n-au fost
mereu pe măsura faptelor şi strădaniilor şi, o dată cu aceasta, un capitol
distinct al istoriei Moldovei, cel al domniilor aşezate, unde puterea e
centralizată în mâinile domnitorului, domnii care se întind pe perioade mai
mari în timp - începute de Ştefan cel Mare.

Bibliografie
Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105

33
Cronicile slavo-române, p. 88, 103
34
Călători străini, I, p. 385
35
Grigore Ureche, op. cit., p. 166, apreciere preluată şi de Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, ed. 1963, p. 52
36
N. Iorga, Inscripţii din bisericile 586 României, I, Bucureşti, 1905, p. 56-57