Aspecte ale vieţii religioase

în județul Teleorman
în secolele XVI-XIX

Director, prof. dr. Amalia Dide,

Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”,
Alexandria
 Prima atestare documentară a numelui de Teleorman o găsim într-un document datat 14 mai 1441, emis de cancelaria de la Târgovişte, prin care domnul Ţării
Româneşti, Vlad Dracul (1436-1442, 1444-1447), acorda mănăstirii Glavacioc câteva sate, printre care şi satul Mirceşti din Teleorman: ,,la Neajlov, ocina lui Berilă, şi în Buteşti,
ocina lui Micul al lui Baico şi, în Teleorman, Mirceşti, care a dat-o Radu banul”. Actul menţionează condiţiile preluării acestei stăpâniri, el precizând atât faptul că aceasta urma să
se exercite şi după moartea domnitorului, precum şi dările ce trebuiau să revină mănăstirii: ,,şi de la două sate, de la Buteşti şi de la Mirceşti, găleţile ohabnice care sunt ale
domniei mele şi pe acestea le-am dat mănăstirii. De aceea, cine va fi găletar […] să se ferească de […] de vama oilor, de albinărit, de dijme, de gloabe, de posade, de podvoade, de
cărături, adică de slujbele mari şi mici, care sunt în stăpânirea domniei mele, de acestea toate să le fie ohabă“.
 În secolele XIV-XV, reprezentanții Bisericii, călugării și preoţii au fost proprietari de pământuri, și prin urmare, probabil, plătitori de dări domniei,
neexistând, însă, dovezi în acest sens. Mărturii despre obligațiile preoților avem abia din secolul al XVII-lea. Reprezentații clerului beneficiau de anumite
scutiri fiscale, însă dintr-un document datat 25 iunie 1628, aflăm că popa Dragomir din satul Poeni, județul Vlașca, care se mutase în satul Fiiani din județul
Ilfov, dădea bir în satul Fiiani, alături de ceilalți locuitori ai satului. La 6 martie 1667, fiii popii Ianciu, Simtion și Dumitru din Nenciulești, dorind să-și
răscumpere o vie de la logofătul Radu Năsturel, și neavând banii necesari, trebuia ,,ca aceștia să o lucreze și să-i dea zeciuiala din 10 vedre una, cum este
obiceiul”.

Din Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, aflăm care erau obligațiile pe care le aveau preoții față de domnie, la 1698, mai exact
trebuia să plătească 2000 ughi anual în 4 rate, adăugându-se ceva dări ,,pentru oeritul, dijmăritul, vinericiul, după obicéiu, sa-și plătească cu bani, pre ce le-ar
face. Si vinericérii carii vor hi, să n-aibă voe a le luaré buți cu vin pentru vinericiu, ci numai bani, nici sa dea chiriia buților céle dă vinerici și poclonul, dă
nume, câte bani 12, mai mult nu”. De asemenea, ,,și i-am ertat dă dăjdii mărunte, ce le era asupra lor, ca să aib<ă> răsuflar<e>, să poată fi de paza sfintelor
bisérici, cu slujba, ca să pomenească pre domniia mea și pre toți creștinii”.

În timpul regimului fanariot, Nicolae și Ioan Mavrocordat au reconfirmat, în anii 1716 și 1718, scutirea de dări pentru reprezentanții bisericii, măsură
impusă la 27 aprilie 1714 de către domnul Ștefan Cantacuzino. Mai târziu, la 1740, Constantin Mavrocordat scutea preoții pentru plata dărilor; măsură
nerespectată, însă, de urmașii săi. Abia Alexandru Ipsilanti (1774-1782) acorda scutire de dări preoților, cu obligația de a plăti ,,o contribuție anuală de trei
taleri, din care jumătate erau pentru întreținerea școlilor, cealaltă jumătate pentru casa milelor”. De asemenea, trebuiau să participe cu bani la repararea
școlilor, dar și întreținerea ,,unor școli și mănăstiri grecești”. În timp de război, reprezentanții bisericii trebuiau să participe cu bani. În ceea ce privește averea
deținută, erau, de asemenea, impozitați mai puțin decât restul populației.
 În urma cercetărilor arheologice făcute la Biserica ,,Sf. Nicolae” din Roșiorii de Vede, ctitorită de familia
Butculescu spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a descoperit un cimitir, care, deși are un inventar sărac, ar
putea fi datat din secolele XV-XVI. Presupunem, aşadar, că în locul respectiv a existat cea mai veche biserică de
pe teritoriul judeţului Teleorman.

Prin urmare, în această perioadă nu avem dovezi clare despre modul de desfășurare a cultului bisericesc.
 Pentru veacul al XVI-lea, dispunem de doar opt documente care atestă numele unor preoți pe teritoriul județului istoric Teleorman. Astfel,
dintr-o carte de întărire de la Neagoe Basarab, datată 23 mai 1515, aflăm de un ,,popa Stanciu”, care cumpărase „o parte din Zărnești” de la un
anume Cernica, cu suma de 260 aspri. La 23 aprilie 1527, era menţionat „popa Mircea”, căruia voievodul Radu de la Afumați îi întărea partea lui
de pământ ,,pentru că îi este veche și dreaptă ocină, dedină” și anume un ogor în satul Tămășești cumpărat de la Oncea cu 62 aspri. La 13
ianuarie 1575, Alexandru Mircea, domnul Ţării Româneşti, îi întărea unui anume „popa Dumitru din satul Poenari”, o parte din sat cumpărată de
la Stroe din Vâlceni cu suma de 300 aspri, ocină care cuprindea ,,toată vatra satului și din amândouă ogrăzile cât se va alege toată și din rediu
jumătate și din Valea cu Trestie jumătate”. Într-un hrisov emis de cancelaria lui Mihnea al II-lea, la 1 iunie 1578, apărea ca martor și „ popa Stan
din Șerbănești”. „Popa Bucșe din Cervenia”, apare menționat, la 29 noiembrie 1588, într-un hrisov de la Mihnea al II-lea, care-i permitea banului
Mihai răscumpărarea unor țigani ,,de la popa Bucșe din Cervenie pentru 2000 aspri”. La 21 martie 1589, într-un alt hrisov al aceluiași domnitor
era amintit călugărul Maxim, aflat într-o cauză de judecată cu postelnicul Dragomir, pentru o ocină din Pietroșani. Călugărul susținea că a
cumpărat-o, dovedindu-se însă, în urma judecății domnului, că o primise doar garanție pentru 5000 aspri, ,,au zălogit-o pentru 5000 aspri”. La 26
ianuarie 1590, „popa Dumitru din Miroși” apărea ca martor într-un hrisov al lui Mihnea al II-lea, pentru ca la 16 aprilie 1662, fiica sa, ,,mătușa
Neagolea”, să-i vândă paharnicului Tudoran, cei 100 stânjeni deținuți de ea în sat. În sfârşit, la 21 iunie 1597, avea să fie atestat „ popa Frățilă”,
din satul Lăceni, acesta semnând ca martor într-un hrisov emis de cancelaria lui Mihai Viteazul.

Aşadar, pentru veacul al XVI-lea, putem afirma că în cuprinsul judeţului Teleorman au existat cel puţin 8 biserici, în următoarele localităţi:
Zărnești, Tămășești, Poenari, Șerbănești, Cervenia, Pietroșani, Miroși și Lăceni.
 Începând cu secolul al XVII-lea, numărul preoților atestați documentar se mărește considerabil față de
perioada anterioară. Preotul Ioan Spiru, în lucrarea Din istoria bisericii teleormănene, a realizat o listă a clericilor,
aproximativ 1200 de preoți, care şi-au desfăşurat activitatea în răstimpul 1500-1900.
La aceștia se mai pot adauga alții noi, mai puţin cunoscuţi, depistaţi în urma cercetărilor efectuate până în
acest moment. Astfel, într-un hrisov din 11 ianuarie 1680, era amintit Gheorghe Tichigiul, fiul lui Eftemie călugărul
din Râca, județul Teleorman, care vindea lui Radu Știrbei fost mare comis o moșie la Popești, județul Teleorman. Un
alt reprezentant al bisericii teleormănene, descoperit ulterior a fost și popa Radu din Nanov, județul Teleorman, ai
cărui feciori vindeau la 25 februarie 1680, lui Constantin pitarul și jupânesei acesteia, Anca, moșie în Singureni,
județul Vlașca. De asemenea, la 25 mai 1716, Oană răspopitul din satul Adămești, județul Teleorman, dădea zapis
egumenului Averchie de la mănăstirea Cotroceni, dăruindu-i, pentru pomenirea sa și a părinților săi, 48 de stânjeni de
moșie în Comănești, județul Teleorman. Din document mai aflăm că mănăstirea mai deținea în Comănești moșii, care
fuseseră închinate de ,,părintele Paisie monah Urdăreanul, încă de când au fostu mirean”. Lângă această moșie
închinată de părintele Paisie se aflau și cei 48 de stânjeni dăruiți de răspopitul Oana, cumpărați în urmă cu trei ani de
la Radu Furculescu și de la vărul acestuia Manea.
Începând cu secolul al XVIII-lea și până la 1831, numărul preoților atestați documentar crește considerabil.
La aceștia am adăugat, în urma cercetării realizate, pe popa Marin ,,de la Pod din Broșteni”, din Teleorman, și ,,popa
Dinul din Cerbul, județul Teleorman”, atestați ca martori într-o carte de hotărnicie la 17 mai 1797.
 În ceea ce privește statutul lor social, preoții erau considerați oameni liberi, însă existau și situații în
care dependența preotului față de boier era un fapt real. În acest sens aducem ca mărturie hrisovul din 20
mai 1612, prin care voievodul Radu Mihnea acorda ,,lui Preda postelnic și soției lui Florica, fiica lui Mihail
voievod, satul Pleașovul de Sus și de Jos, cu tot hotarul, cu tot venitul și cu toți vecinii”, printre aceştia
numărându-se și ,,popa Rele cu fiul său Stoica”. O altă dovadă în acest sens o avem la 8 decembrie 1617,
atunci când postelnicul Para dădea lui ,,popa Stanciu cu nepotu-său Pătru” și altora ,,moșia Cărtojanilor,
din hotar până în hotar, din câmp, apă și pădure pentru că s-au răscumpărat pentru 40.000 aspri și a patra
parte din ocina de jos, fără rumâni”.

O mare parte din preoți erau știutori de carte, fapt dovedit de numeroasele documente scrise de aceștia.
Astfel, conform catalogului de documente, întocmit de Maria Georgescu și Gheorghe Popa, Documente
referitoare la istoria județului Teleorman 1441-1700, între anii 1606 și 1685, nu mai puțin de 25 de preoți
au fost scriitori de acte (zapise) particulare, ceea ce dovedește faptul că aveau ştiinţă de carte.
 Biserici din județul Teleorman

din secolul al XV-lea și până în primele decenii ale secolului al XIX-lea

În ceea ce privește lăcașurile religioase, perioada secolului XV-XIX s-a caracterizat prin biserici bordeie,
biserici din lemn, biserici din zid, mănăstiri și schituri.
 Bisericile bordeie au fost construite, probabil, datorită condițiilor climatice specifice zonei de stepă a Munteniei, cu veri călduroase și ierni
foarte reci, iar modalitatea de construcție a acestora permitea păstrarea temperaturii optime indiferent de anotimp. Conform preotului prof. dr. Mircea
Păcurariu, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române Vol. 2, în Câmpia Olteniei şi Munteniei au existat «biserici-bordeie», documentar fiind atestate încă de la
începutul secolului al XVIII-lea. Au fost identificate 45 de biserici bordei, printre care în județul Teleorman la Gârla, Islaz, Segarcea din Deal, Segarcea
din Vale. ,,Erau construite pe jumătate în pământ (1,50 - 2 m adâncime), pe jumătate afară. Pereţii lor erau îmbrăcaţi cu lemne de stejar (răzlopi), uneori cu
nuiele împletite, lipite cu pământ şi văruite, mai rar cărămidă. De regulă, erau de dimensiuni reduse (8-10 X 4-5m) în formă de navă, cu cele trei încăperi
tradiţionale, altar, naos, pronaos, ca prestol servind o buturugă mare de stejar. Acoperişul era format dintr-o împletitură de nuiele peste care se aşezau paie
şi apoi pământ. Multe biserici-bordeie aveau la intrare gârlici sau o tindă, adăpostind uneori şi clopotul. În loc de ferestre foloseau piei de viţel sau băşici
de porc”.
În cărțile de specialitate, pentru județul Teleorman sunt amintite 7 biserici bordeie. La Islaz de pildă, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea,
au existat biserica Sf. Trei Ierarhi și biserica bordei Sf. Nicolae Racoviță. La Lunca, localitate în județul Teleorman, a existat o biserică bordei de lemn,
datând din 1824, construită în pământ care s-ar fi aflat pe ,,moșia Sf. Episcopii Argeș și a D-nei Cucoanei Ilincăi”. Biserica de la Moldoveni (atestată între
anii 1830-1837), sat în comuna Islaz, județul Teleorman, aparținând pentru o perioadă județului Romanați, i-a atras atenția reputatului C. N. Plopșor, care
ne oferă o imagine destul de clară a acesteia: ,,era clădită jumătate în pământ și jumătate afară. Mârtăcită ca un bordei, acoperită cu pământ și acoperită tot
cu pământ, înăuntru nu avea zugrăveală, doar câteva icoane. Tot satul ședea în bordeie”. La Segarcea Deal, localitate în județul Teleorman, pentru o vreme
aparținând județului Olt, a existat o biserică bordei (atestată în 1812), despre care preotul Ioan Spiru, cercetător local, ne-a transmis descrierea făcută, în
1905, de preotul A. Popescu: ,,mai înainte de 1852 a existat în comună o biserică de lemn, răzlopi, atât pe pereți cât și pe sus întocmai ca un bordei de vite.
Altarul despărțit tot asemenea cu lemne cu 4 icoane împărătești, 2 strane și locul de ședere pentru femei despărțit de cel al bărbaților tot cu lemne de stejar.
Clopot nu avea, numai o toacă de lemn. În ea au servit mai mulți preoți”. O altă biserică bordei se afla la Slăvitești, localitate în județul Teleorman, pentru
o vreme în județul Olt, care era din lemn, construită, însă, în pământ, şi fiind atestată în 1824. Tot din acelaşi an ar fi datat şi o biserică bordei, construită în
pământ, la Slobozia, aflată pe moşia deținută de banul Brâncoveanu. De asemenea, o biserică bordei, construită în pământ ar fi existat şi la Tia, localitate
în județul Olt astăzi, Tia Mare, în trecut aparținând județului Teleorman, pe proprietatea lui Mihalache Brătășani.
Astăzi, aceste biserici bordei nu mai există, pe locul unora din ele fiind construite altele noi, majoritatea fiind părăsite datorită deteriorării lor.
În ceea ce privește ctitorii acestor biserici bordei, preotul Ioan Scurtu susținea ideea că acestea au fost construite de către țărani și preotul din satul
respectiv, imitând în totalitate modul de locuire al țăranului, bordeiul, aducând ca mărturie, pentru susținerea acestei idei, pisania bisericii din
Islaz ,,Această sfântă și Dumnezeiască biserică ce se prăznuiește cu hramul Sf. Nicolae a fost făcută în pământ de moșii noștri...”.
 Bisericile din lemn din județul Teleorman erau construite ,,din lemn de stejar și acoperite cu șindrilă, mai
rar cu paie, coceni de porumb sau chiar pământ. Aveau catapetesmele din zid, iar naosul și pronaosul erau
despărțite printr-un perete. Ferestrele erau mici și acoperite cu piei de vițel. Deasupra erau tăvănite, turla fiind de
regulă deasupra pronaosului. Multe dintre ele erau pictate în frescă.”.
Potrivit lui Stan V. Cristea, primele biserici din lemn construite, datând din secolul al XVI-lea, au fost
cele de la Didești, Dobrotești și Zlotești, Zimnicele. La acestea s-au adăugat, în secolul al XVII-lea, alte biserici
din lemn, și anume, la Furculești, Urlueni, Merișani-Băbăița, Sfințești.
În secolele următoare, bisericile de lemn vor fi construite într-un număr mult mai mare.
În zilele noastre, în județul Teleorman, se mai păstrează doar foarte puține biserici de lemn. Cea mai mare
parte dintre acestea au dispărut sau pe locul lor au fost ridicate biserici de piatră. Dintre acestea pentru secolul al
XVIII-lea amintim: Biserica ,,Sf. Nicolae” din Sârbenii de Jos (1778-1779), Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva” din
orașul Videle (sec. al XVIII-lea), Biserica ,,Sf. Dumitru” din Butești (1799).
Din primele trei decenii ale secolului al XIX-lea datează: Biserica ,,Sf. Împărați Constantin și Elena” din
Puranii de Sus (1800-1810) , Biserica ,,Sf. Nicolae” din Scurtu Slăvești (înainte de1810), Biserica ,,Sf. Nicolae”
din Sericu (1812-1813), Biserica ,,Sf. Cuvioasa Paraschiva” din comuna Talpa-Ogrăzile (1820-1824),
Biserica ,,Sf. Nicolae” din comuna Mârzănești (1832).
 Bisericile din zid au început să fie construite, în judeţul Teleorman, încă din secolul al XVII-lea.
Biserica ,,Sf. Dumitru” din Coșoteni, biserica fostei Mănăstiri de la Drăgănești. Respectivul lăcaş de cult e localizat în
comuna Vedea, actualul sat Coșoteni, din județul Teleorman. Conform tradiției locale, biserica ar fi fost ridicată de către Negru
Vodă, însă, în realitate, în 1647, pe locul unei vechi biserici, un anume căpitan Badea, aflat în slujba lui Matei Basarab, a ctitorit o
altă biserică din piatră, aşa după cum aflăm chiar din pisanie bisericii: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică den astă sfântă
mănăstire Ţigănia, aname Drăganeşti, carele este hramul Sfântului marelui mucenic Dimitrie Io robul Domnului meu Isus Hristos
şi închinător Sfintei Treimi, Io Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu Domn şi Voevod a toata Ţara-Românească, unde e ctitoria
noastră după mumă-mea, văzând-o veche şi stricată, ridicatu-o am din temelie, împreună cu rudele' noastre, ce ni se trag după
mumă-mea, adică jupân Diicul, Marele Spătar, Drăguşin, Marele Paharnic, şi o am ridicat din piatră întru slava lui Dumnezeu şi
întru lauda marelui mucenic Dimitrie şi întru pomana părinților noştri şi a noastră de veac, amin.” ,,În anul 7155 (1647) de la
facerea lumii, iar al domniei al cinsprezecelea. S-a început în luna iunie 30 zile și s-a isprăvit în luna august 1 zile. Ispravnic
căpitanul Badea”.
 Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Balaci. A fost construită, conform pisaniei, în anul 1684, de marele agă
Constantin Bălăceanu. ,,Această s(fân)tă d(u)mnezească biserică s-a ziditu dinu temelie de răposatul vel Agă Constantin
Bălăceanu, fiul răposatului vel Dvornic Badi Bălăceanul, în zilele prea fericitului Domnu Io Șerban Cantacuzino
v(oe)v(o)d, ținând întru căsătorie pă prea iubita fiica m(ă)rii sale, Domnița Maria, din leat 7192 av(gust) 5 (=1684). Care
biserică de atunci și până acum, fiind neterminată, lipsindu-i pisania, am bine cugetat de am tencuit-o, am zugrăvit-o, am
pus și pisanie eu Constantin Bălăceanul vel Ban, dimpreună cu fiii mei dumnealor biv-vel Hatman Ștefan Bălăceanul, i
d(um)nealui vel Comis Iancu Bălăceanul, i d(u)mnealui Grigore Bălăceanul, spre veșnica pomenire, în zilele
preafericitului Domn Grigore Dimitrie Ghica Voievodu, la leatu 1825 decemvrie 1”.
 Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Didești, schitul metoh al mănăstirii de la Didești.
Mănăstirea de la Didești, ar data din timpul voievodului Neagoe Basarab, ea fiind abandonată de ctitorii săi, printre aceștia fiind și marele vornic
Dumitru din Dădești, însă, după ultimele cercetări întreprinse de cercetătorul Marius Păduraru de la Muzeul Judeţean Argeş, ctitorii mănăstirii ar fi fost
Șerban Știrbei și soția acestuia, Stanca, care au devenit proprietari ai satului Dideşti, la 8 martie 1679, unde au construit mai apoi, în jurul anului 1700, o
biserică. Aceasta avea să fie „închinată”, la 1 martie 1705, Mitropoliei din București. Importanța schitului de la Didești, este dovedită și de faptul că la 16
iunie 1747, Mitropolia îi dădea popii Ion de la schitul Didești dreptul să ia dijma și să administreze moșia Comani a Mitropoliei, pentru ca la 1752, popa
Ion de la schitul Didești să primească și dreptul să administreze și schitul Gâlmee al Mitropoliei.
O presupusă ctitorire a bisericii de către Neagoe Basarab, ar duce la ideea că Șerban Știrbei și soția sa Stanca ar fi ascuns faptul că ctitoria lor ar fi
fost ridicată pe una mai veche, domnească, iar la această idee se adaugă și lipsa totală din documentele vremii a datelor unei posibile atestări anterioare,
precum şi lipsa pisaniilor. Ctitoria soţilor Ştirbei, deși a fost construită cu gândul de a fi mănăstire, a funcționat doar ca schit.
,,Deși înzestrată cu o avere însemnată, ctitoria de la Didești a slugerului Șerban Știrbei și soției sale, Stanca, născută Băleanu, proiectată inițial ca
mănăstire, nu s-a bucurat niciodată de acest statut, în realitate fiind doar un schit. Cauzele principale care au făcut ca așezământul de la Didești să nu
atingă statutul preconizat de fondatori sunt următoarele: Șerban și Stanca au trecut la cele veșnice înainte de a o definitiva; lipsa urmașilor direcți ai
ctitorilor; imixtiunea rudelor ctitorilor în administrarea averii destinate exclusiv fundației religioase de la Didești; gestionarea necorespunzătoare a averii
de către egumeni; lipsa interesului venit din partea forului superior tutelar, Mitropolia Țării Românești, căreia îi fusese închinată”;
Astăzi, mai există doar o parte din zidul de incintă, resturi din bolțile pivnițelor chiliilor.
 Biserica din Baldovinești. Ruinele bisericii se găsesc în satul Ciolănești din județul Teleorman, ele fiind cunoscute încă din secolul al XIX-lea. Satul
Baldovinești, atestat în timpul voievodului Constantin Șerban (1654-1658), va fi dat ca danie în timpul voievodului Șerban Cantacuzino (1678-1688), mănăstirii
Comana „ca să fie de ajutor mănăstirii şi să râmâe pomană răposatului unchiu domniei mele Io Şerban-Voevod”. Cum niciun document până în acest moment nu
face referire la mănăstirea Baldovinești din satul care aparținea mănăstirii Comana, Ecaterina Țânțăreanu ia în considerare, ca fiind cea mai credibilă, ideea lui
Virgil Drăghiceanu, care considera că în satul Baldovinești ar fi fost cu siguranță o curte boierească ,,al cărui paraclis a fost biserica ruinată”. Referitor la datarea
ctitoriei religioase, Ecaterina Țânțăreanu făcând comparație, în mod special cu schitul de la Didești, pe care-l plasează în jurul anului 1700, încadrează în timp
edificiul cam în aceeași perioadă.

În urma cercetărilor efectuate de noi, pe baza unei ,,foițe de moșii” lăsată de către răposatul fost mare vornic Șerban Cantacuzino, în secolul al XVII-
lea, mănăstirii Cotmana, putem demonstra faptul că la 20 ianuarie 1732, printre posesiunile donate acestei mănăstiri se număra şi moșia Baldovinești din județul
Teleorman. Prin urmare, putem susține părerea Ecaterinei Țânțăreanu că în jurul anului 1700, pe moșia Baldovinești, a fost construit un ,,paraclis de curte”.
 Biserica din Dobroteşti. A fost construită, conform pisaniei în anul 1753, de către postelnicul Matei
Berindei ,,Această biserică s-a ridicat din temelii în anul 1753 de către adormitul întru fericire boier Matei Berindeiu
Postelnicu, care s-a îngropat aici și se află pictat cu fiii săi Ioniță și Mihăiță Berindeiu”. Însă, Matei Berindei s-a
născut în anul 1759, și prin urmare nu ar fi putut ridica o biserică anterior nașterii sale. Rămâne deci, o problemă
nerezolvată, problema datării sau a ctitorilor bisericii.
 Mănăstiri și schituri din județul Teleorman

Pe teritoriul județului Teleorman, pentru perioada secolelor XV-XVIII, avem atestate următoarele
mănăstiri și schituri, unele dintre ele fiind adevărate centre de spiritualitate și cultură: mănăstirile de la
Plăviceni, Flocoșani și schiturile metoh de la Palanga, Râca, Caraveți, Siliștea, Gălăteni, Merișani, Schitu-
Poenari.
 Mănăstirea de la Plăviceni
Conform „pisaniei” care se află pe ușa de la intrarea în biserică, mănăstirea Plăviceni a fost construita la 4 mai 1648: ,,Cu vrerea
lui Dumnezeu ridicat-au și au zidit această Sfântă și Dumnezeiască mănăstire din temelie, din piatră, lângă apa Oltului, în locul ce se
cheamă Aluniș, cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, în zilele bunului și preasfântului domn Matei Basarab voievod, cu truda și cu osteneala
smeritului și plecatului robul lui Dumnezeu, jupan Dragomir vel vornic și și jupânița Elena, ca să fie pomană în veacul dumnealor și
părinților dumnealor milă.”
Dragomir din Plăviceni s-a remarcat ca important dregător în slujba lui Matei Basarab deținând în timpul domniei
acestuia numeroase dregătorii. Fiu al Voicăi, nepoata marelui ban Dobromir din Runcu, Dragomir s-a remarcat ca boier de seamă în timpul
domnului Matei Basarab, căruia îi datorează și toată averea. La Plăviceni, Dragomir va ridica conform pisaniei acesteia, mănăstirea în 1648,
fără a ști când anume a primit Dragomir proprietatea de la domn. Mănăstirea a fost ridicată, probabil, mult înainte din moment ce într-un
document din 12 iunie 1630, emis de cancelaria lui Leon Tomșa, prin care se întărea logofătului Ion din Muți ocine în Plăviceni și Studina,
apărea menţionat, printre boierii jurători din Plăviceni, şi un anume „Neagoe monah”.
Astăzi, din vechea mănăstire Plăviceni se mai găsesc ,,ruinele abandonate ale bisericii cu hramul Arhanghelul Mihail, ale
turnului clopotniță și parțial ale zidului de incintă, de formă poligonală neregulată”.

/
 Mănăstirea de la Flocoșani

Despre aceasta avem foarte puține informații, însă vom încerca pe baza documentelor existente să reconstituim existența acesteia.
Prin urmare, prima atestare a mănăstirii de la Flocoșani care era metoh al mănăstirii ,,Sf. Ioan Înainte Mergătorul” de la Zaina, aflată în
Grecia, dar neidentificată până acum, o avem din 12 mai 1629, când voievodul Alexandru Iliaș întărea mănăstirii ,,Ioan Mergătorul
Înainte” de la Flocoșani moșii în Ostra și Flocoșani pe care le dăruise vistierul Iane și care se presupune a fi ctitorul mănăstirii. O altă
atestare a mănăstirii de la Flocoșani este din cca 13 mai 1633-1637, când într-un act de vânzare a unor moșii din Ostra către slugerul
Petre de către megieșii din Slăvitești, printre boierii martori s-a aflat și ,,popa Iane, egumenul de la mănăstirea Flocoșani și Vrăjoghi și
Radu din Mănicești”. Un ultim document care atestă mănăstire de la Flocoșani este hrisovul din 2 noiembrie 1643 al voievodului Matei
Basarab care acorda mănăstirii Flocoșani și egumenului acesteia, popa Iane viile cumpărate sau primite ca danii, aflate în satul
Flocoșani.

Satul Flocoșani unde a fost atestată mănăstirea, este astăzi sat dispărut, azi sat Brâncoveanca aparținând comunei Plopii Slăvitești.
 Schitul metoh de la Râca

Satul Râca a făcut parte din județul Teleorman, însă astăzi satul aparține de comuna Popești din
județul Argeș. Puținele informații deținute despre acest schit ne permit însă câteva constatări.
Astfel, în satul Râca ar fi existat un schit metoh, construit anterior anului 1683 și închinat
mănăstirii Aninoasa de către călugărul Macarie, ctitorul său. Prima atestare a satului o avem din 14
iulie 1615, fiind vorba de un sat mănăstiresc, aparținând Mitropoliei de Târgoviște, pentru ca la 10
august 1685, Mitropolia cerea lui popa Gherghe din Râca să nu mai împiedice pe călugării schitului
de aici, să strângă veniturile moșiilor deținute.
 Schitul metoh de la Caravaneți

Schitul apare atestat întâia oară în scrisoarea monahului Atanasie adresată, la 18 aprilie 1684, mănăstirii Aninoasa din
județul Muscel. Din documentul respectiv aflăm că schitul de la Caravaneți a fost ctitorit pe cheltuiala monahului Atanasie,
care l-a închinat apoi mănăstirii Aninoasa, ,,pentru pomana părinților, soției și fiului său Drăghici”. De asemenea, Atanasie
interzicea mănăstirii Aninoasa să se atingă de venitul schitului metoh de la Caravaneți, care trebuia să se gospodărească cu
cei 10 galbeni primiți anual; de altfel și cei doi diaconi ai metohului să primească 5 galbeni anual. În ceea ce privește
schimbarea egumenilor, aceasta trebuia să fie făcută doar de către ,,soborul mănăstirii Aninoasa, cu știrea și voia
egumenului de la mănăstirea Câmpulung”. După această dată, schitul nu mai apare atestat în documentele medievale.

Schitul a făcut parte din județul Olt, apoi din județul Teleorman.
 Schitul metoh de la Siliștea

După Nicolae Stoicescu, schitul metoh de la Siliștea a fost întemeiat după data de 15 iunie
1691, atunci când comisul Radu Știrbei a dăruit satul Siliștea, din județul Teleorman, mănăstirii
Glavacioc, unde se afla înmormântată fiica sa, Praxia. Folosirea proprietăţii fusese condiţionată de
obligația ca egumenul mănăstirii Glavacioc să construiască un schit ,,în curte, înaintea caselor ei”.
Existența schitului va fi, însă, de scurtă durată, el dispărând în secolul al XVIII-lea. Biserica din
Siliștea a fost menţionată și de către Friedrich Wilhelm von Bauer, în Mémoires historiques et
géographiques sur la Valachie.
 Schitul metoh de la Gălăteni. Foarte probabil, schitul a fost ridicat la începutul secolului al XVIII-lea, el fiind
metoh al mănăstirii Glavacioc, în documentele căreia se regăsește la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Schitul metoh de la Merișani. Biserica din satul Merișani a fost construită înainte de secolul al XVIII-lea de
către Drăgușin Merișanu. La 19 martie 1765, Irina Monahia, soția lui Costache Merișanu și fiica lui Badea Berindei
lăsa prin diată Mitropoliei Bucureștilor moșia ei din Merișani, precum și biserica de lemn din sat. Ulterior,
mitropolia a cedat-o schitului Didești. Schitul folosea moșia Irinei Monahia și biserica de lemn pe post de chilii.

Schitul metoh de la Schitu-Poienari. Schitul a fost ridicat ca metoh al mănăstirii Argeș, la sfârșitul secolului al
XVIII-lea. El apare menţionat în relatările lui Friedrich Wilhelm von Bauer, Mémoires historiques et géographiques
sur la Valachie, ca aparținând județului Vlașca.
 Domeniile funciare teleormănene deținute de mănăstirile din afara județului Teleorman.

În urma cercetării efectuate am descoperit un număr de 35 de instituții religioase care au deținut diverse
proprietăți (moșii, sate etc.) în județul Teleorman: m-rea Aninoasa (12), m-rea Argeș (2), m-rea Arnota (3), m-rea
Butoiu (2), m-rea Căldărușani (1), m-rea Câmpulung (M-rea Dălgopol) (9), m-rea Clocociov (metoh al mănăstirii
Cutlumuz de la Sfântul Munte Athos) (7), m-rea Comana (jud. Giurgiu) (3), m-rea Cotmeana (jud. Argeș) (10),
m-rea Cotroceni (17), m-rea Cozia (5), m-rea Cutlumuz de la Sf. Munte Athos (15), m-rea Dintrunlemn (1), m-
rea Doamna Bălașa (3), m-rea Gălmele (1), m-rea Glavacioc (12), m-rea Ioan din București (3), m-rea Ioan
Mergătorul Înainte (m-rea de la Flocoşani, metoh al mănăstirii din Zaira) (3), m-rea Iveri de la Muntele Athos
(1), Mitropolia Țării Românești (12), m-rea Nucet (1), m-rea Potocul (1), m-rea Rota (1), m-rea Sf. Apostoli (1),
m-rea Sf. Ioan Predetici-București (2), m-rea Sf. Nicolae din București (m-rea Mihai Vodă din București) (2), m-
rea Sf. Pantelimon (6), m-rea Sf. Spiridon din București (1), m-rea Trivalea (2), m-rea Tutana (2), m-rea Sf.
Troiță (Radu Vodă) (2), m-rea Văcărești (1), m-rea Vieroș (1), m-rea Zglavaciogu (1), schitul Bascovele (1).