DRAGOMIRNA.

CTITORI Íi restauratori

Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului PIMEN,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

SFÂNTA MĂNĂSTIRE DRAGOMIRNA

2015
ALEXANDRU PÎNZAR

BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA

AI MĂNĂSTIRII DRAGOMIRNA:
„FERICITUL CTITOR HAGI IVANCIU”

Analiza celor două pomelnice păstrate ale Mănăstirii Dragomirna, alcătuite

la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul celui următor, a demonstrat că ele
au preluat doar o parte din informaţiile celui vechi, început în vremea ziditorilor
aşezământului monahal. Dintre cele aproximativ 60 de file ale acestuia, cele mai
multe nu au fost traduse şi transcrise de cei ce l-au reînnoit şi, drept consecinţă,
s-au pierdut multe dintre numele binefăcătorilor care au ajutat mănăstirea în
vremuri grele, la sfârşitul veacului al XVII-lea şi în cel următor1. Doar perseverenţa
şi căutările prin arhive ale istoricilor au putut salva de la uitare amintirea unor fapte
bune, precum cele ale hatmanului Gavriliţă Costachi, care a contribuit la repararea
zidurilor pe la 1680, sau ale marelui vistiernic Filip Catargiu, care a ajutat la
refacerea mănăstirii devastate de ultima năvălire a tătarilor în Moldova, din 17582.
În aceste rânduri, prin aceleaşi mijloace, vor fi readuse în memorie numele
şi faptele unui alt binefăcător uitat al acestui aşezământ monahal, din cea de-a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea. Pentru această perioadă, mai precis pentru anii
egumeniei lui Paisie Velicicovschi, în pomelnicul nou care se păstrează în
mănăstire sunt consemnate doar câteva nume: împărăteasa Ecaterina, feldmareşalul
Piotr Rumianţev, Grigore al III-lea Ghica şi marele vistiernic Iordache Balş3, a
cărui soţie, Maria Balş, fiica domnului Constantin Mavrocordat, moartă în 1770, a
fost înmormântată în pridvorul bisericii4.
Prezenţa numelui împărătesei Rusiei în pomelnic este justificată de un dar
de preţ pe care ea l-a făcut aşezământului, care e precizat în însemnarea ce urmează
titlului „Adăogătorii şi miluitorii Sfintei Mănăstiri Dragomirnei”: „Imperatriţa
Ecaterina Alexievna a toată Rosie străpânitoare. Au dăruit aceştii mănăstiri un
policandru mare de cristal foarte iscusit. Petr Rumeanţov, feldmarşal armiei
rosianeşti. Prin acestuia chivirinisală s-au adus acest policandru...”5. În muzeul

1 Alexandru Pînzar, Pomelnicele Dragomirnei, în vol. Dragomirna şi ctitorii ei, Actele

Colocviului din 20–23 iulie 2009, Sfânta Mănăstire Dragomirna, 2014, p. 94.
2 Ştefan S. Gorovei, Mănăstirea Dragomirna, Bucureşti, 2006, p. 47, 53.
3 Alexandru Pînzar, op. cit., p. 94.
4 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 78.
5 Olimpia Mitric, Cartea românească manuscrisă din nordul Moldovei, Bucureşti, 1998,

p. 161; eadem, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, II, Iaşi, 2007, p. 264.
58 ALEXANDRU PÎNZAR

mănăstirii există şi acum un mare candelabru din sticlă, consemnat în registrul de

inventar sub numărul 615, ca „policandru” din „cristal de Murano”, „dăruit de
împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei egumenului Paisie Velicicovschi” în „1769”,
aflat într-o stare de conservare „mediocră”6.
Însă, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, mănăstirea mai avea un candelabru
din sticlă, a cărui existenţă e dezvăluită de un act din 19 mai 17937, aflat acum la
Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale8. La acea dată, egumenul Isaia
Băloşescu cerea învoire episcopului Daniil Vlahovici şi Consistoriului Ortodox al
Bucovinei să recupereze de la biserica Mitropoliei din Suceava „policandrul cel de
steclă care iaste drept al ei, cu cheltuiala sa şi cu agiutoriul fericitului ctitor Hagi
Ivanciu cumpărat”, pe care „l-au dat [...] numai pe o vreme împrumut”, „în vreme
când s-au adus moştiile Sfântului Ioan Novii la Soceavă”. Printre motivele invocate
pentru a susţine cererea era şi acela că policandrul împrumutat „la locul său aice, în
beserica mănăstirii, iaste cu totul de lipsă, pentru că acel mic, care din pridvor s-au
pus în mijloc, iaste pre mic, numai de 6 luminări supţiri, care iarăşi în pridvor să
cuvine”. Candelabrul cerut stătuse, aşadar, aproape zece ani în biserica cu hramul
Sf. Gheorghe a Mitropoliei din Suceava, căci moaştele Sfântului Ioan cel Nou au
fost aşezate în ea, fiind readuse din pribegia de la Żołkiew la 14 septembrie 17839.
Motivul e arătat în cererea arhimandritului Isaia Băloşescu de la Dragomirna: „Şi,
din pricina că reperaţia stricăciunii la tencuiala aceştii beserici, înlăuntru şi pe
afară, până acum nu s-au putut face, s-au lăsat şi acel polecandru acolo, până la
isprava aceştii reperaţii, care până acum înuntru cu totul s-au isprăvit”. Candelabrul
din sticlă fusese dus la biserica Mitropoliei, în 1783, ca urmare a unei cereri făcute
de arhimandritul Meletie, dichiu al Mitropoliei, a cărei copie o ataşa Isaia
Băloşescul scrisorii din 19 mai 1793. S-a păstrat şi această copie, deşi ea a fost
despărţită de actul pe care îl însoţea, aflându-se acum în alt fond arhivistic, tot la
Suceava10. Adresată egumenului Ghenadie [Popescu], la 29 august 1783, atunci
când moaştele erau la Cernăuţi, urmând să se pornească spre Suceava la 7
septembrie11, cererea vorbea despre împrumutarea preţiosului odor doar pentru
câteva zile: „Viind protopopul Mihalachi la cuvioşia ta, să aşezaţi policandru cel
mare de steclă din beserică într-o ladă bine, ca să nu să strice ceva, şi cu lanţul lui
să-l dai ca să-l aşeze în beserică Mitropoliei, că Sfântul Ioan Novii acu cât de în
grabă va sosi să să aşeze acole şi, după ce să va aşăza şi s-or mai înprăştia boerii şi

6 Mănăstirea Dragomirna, Lista de inventariere nr. III, p. 16.

7 Toate datele menţionate în acest text sunt pe stil vechi.
8 ANS, Documente, VII/17.
9 Simeon Fl. Marian, Sântul Ioan cel Nou de la Suceava. Schiţă istorică, Bucureşti, 1895,

p. 119.
10 ANS, Mitropolia Bucovinei, 296/10.
11 Simeon Fl. Marian, op. cit., p. 118–119.
 BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 59

oamenii cei streini şi norodul, peste câteva zile aveţi voe să vi-l luaţi iară înnapoi la
mănăstire, că acolo, la Sfânt, s-a face cu vreme altul”. Copia acestei cereri
întăreşte, de asemenea, şi alte mărturii privitoare la faptul că egumenia lui
Ghenadie Popescu la Dragomirna a continuat o perioadă şi după 28 mai 1783,
atunci când o scrisoare a locuitorilor satului Metoc, de dincolo de Cordon, pare să
arate că în Dragomirna era un nou egumen, Ghedeon12.
Revenind la chestiunea policandrului împrumutat, după o săptămână de la
scrisoarea egumenului Isaia Băloşescu, la 26 mai, episcopul Daniil Vlahovici a
formulat răspunsul13: „Spre cererea cuvioşiilor voastre ce aţi făcut cătră noi, ca să
dăm voe spre luare policandrului celui de steclă ce s-au dat înpromut pe o vreme la
Mitropolie Sucevii, despre parte noastră, la aceasta, pre deplină slobozenie vi să dă
ca să luaţi acel policandru de steclă de la beserica Mitropoliei Socevii, ca pe un
lucru ce iaste drept a mănăstirii cuvioşiilor voastre şi s-au fost împromutat numai
pe o vreme la beserica Mitropolii, după cum ne-am încredinţat din copie de pe
scrisoare arhimandritului Meletie”. Aprobarea a ajuns la mănăstire la 28 mai, fiind
transcrisă în tomul întâi al registrului Protocol asupra înpărtăşirii […] poronci şi
pravile a tot feliu de […] întru cele de […] monastirii, 1785–1806, şi vestită la
sobor în ziua următoare14.
Nu avem nici un motiv să credem că încuviinţarea şi porunca episcopală nu
au avut consecinţe. Probabil că, începând cu anul 1793, mănăstirea a avut din nou
două policandre din sticlă: cel mare, recuperat, pus din nou în naos, iar cel mai mic
în pronaos. Se pare că această situaţie a rămas neschimbată multă vreme, cel puţin
până în anul 1935, de când datează o fotografie ce ne arată în biserica mănăstirii
două policandre, în această configuraţie (Fig. 1)15. Cel care ne putea confirma
existenţa lor la începutul secolului al XX-lea, Ipolit Vorobchievici, atunci când a
inventariat „obiectele antice ale Mănăstirii Dragomirna”, nu le-a luat, din păcate, în
considerare16. Prima ştire despre ele o avem de-abia de după Al Doilea Război
Mondial, din 1948, atunci când părintele profesor Milan Şesan a menţionat, într-o
broşurică editată de Arhiepiscopia de atunci a Sucevei şi Maramureşului, a treia din
seria „Ctitoriile noastre”, doar unul singur: „în 1767, un policandru mare de sticlă
din partea împărătesei Ecaterina Alexeievna a Rusiei”17. Cererea din 19 mai 1793

12 Monah Alexie Cojocaru, Egumenii Mănăstirii Dragomirna (1775–1805), în vol.

Dragomirna şi ctitorii ei, p. 212.

13 ANS, Mitropolia Bucovinei, 296/10.
14 AMD, Protocol asupra înpărtăşirii […] poronci şi pravile a tot feliu de […] întru cele de

[…] monastirii, 1785–1806, tom I, p. 120–121.

15 Bucovina de altădată. Chipuri şi locuri, redactori coordonatori protosinghel Marcu Petcu,

Adriana Dumitran, Mănăstirea Suceviţa – Bucureşti, 2014, nr. 289, p. 232.

16 Ipolit Vorobchievici, Istoria Sfintei Mănăstiri Dragomirna, în vol. Dragomirna. Istorie,

tezaur, ctitori, I, Sfânta Mănăstire Dragomirna, 2014, p. 36–42.

17 Milan Şesan, Mânăstirea Dragomirna, Suceava, 1948, p. 8.
60 ALEXANDRU PÎNZAR

ne arată că Milan Şesan greşea, în 1948, şi, după el, toţi cei care au crezut că
policandrul aflat acum în muzeu este cel trimis de împărăteasă. Egumenul Isaia
Băloşescu preciza, despre darul „fericitului ctitor Hagi Ivanciu”, că era mai mare
decât policandrul rămas, care era „pre de lipsă şi pentru o mai veselă sau mai
evlaviioasă vedere a norodului înainte întunecării catapeteazmii cei de 118 ani
veche întru această beserică”, fiind „numai de 6 luminări supţiri”. Într-adevăr,
policandrul din muzeu are 20 de lumini (Fig. 2), fiind uşor de recunoscut în naos,
în imaginea din 1935. Cel din pronaos, în aceeaşi imagine, pare a avea, într-adevăr,
şase lumini şi, deşi imaginea nu este policromă, se poate susţine, cu mare
probabilitate, că el era din cristal şi era adevăratul odor adus de feldmareşalul
Rumianţev. De altfel, lucrătura lui pare a fi, judecând după imagine, mai elaborată,
mai demnă de un dar împărătesc (descris ca „foarte iscusit”, în pomelnic) decât cea,
oarecum „provincială”, a policandrului cel mare. Când se va fi pierdut sau stricat
odorul trimis de Ecaterina cea Mare lui Paisie Velicicovschi ? Nu se poate decât
specula, fără alte informaţii; o posibilitate ar fi în legătură cu tulburările din vremea
când războiul mondial a ajuns şi pe aceste meleaguri...
Dar cine a fost acest Hagi Ivanciu, care a dăruit mănăstirii un policandru
mai mare şi mai fălos decât acela al împărătesei tuturor Rusiilor, încât a fost
considerat mai potrivit pentru a împodobi locul unde avea să fie pus sfântul patron
al Sucevei ? Cam în aceeaşi perioadă, la 7 iulie 1786, un negustor din Botoşani, în
Moldova, îl înştiinţa pe episcopul Dosoftei Herescul că făcuse o raclă nouă pentru
Sfântul Ioan cel Nou, din lemn de chiparos, şi avea nevoie de aprobări de la
„înaltele locuri” pentru a o putea trece peste graniţă. Care era numele lui ? Hagi
Ivanciu18. Aceste daruri de mare preţ arată o evlavie deosebită şi o mare dare de
mână, dar nu ne lămuresc de ce un „neguţitor de la Botuşani” era atât de apropiat
de aşezămintele ortodoxe din Suceava. O legătură cu târgul de peste Cordon e
arătată de o samă a veniturilor şi cheltuielilor bisericii Sfântul Dumitru din
Suceava, din 1782, în care e consemnat un negustor numit „Hage Ivanciul”, care
ţinea „una dugheană cu cămăruţă” pe pământul bisericii, pentru care avusese de
plătit bezmen câte şase lei pe an, timp de cinci ani, între 15 februarie 1777 şi 15
februarie 178319. Tot nişte acte privind biserica domnească din centrul Sucevei, din
1774, ne lămuresc pe deplin cine a fost acest bogat negustor. În 20 iunie a acelui
an, Tănase băcalul din târg arăta că se tocmise pentru şase dughene de pe locul
bisericii Sfântul Dumitru cu „epitropul besericii, Ivanciu, hagiul”20. Acesta, cu trei
zile în urmă, se iscălea într-un alt act „Ivanciu Popovici, epitrup”21.
18 Simeon Fl. Marian, op. cit., p. 123–124.
19 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388–1918, I, ediţie de
documente întocmită de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ştefan Ceauşu, Ioan Caproşu, Gavril Irimescu,
Bucureşti, 1989, nr. 297, p. 466.
20 Ibidem, nr. 285, p. 443.
21 Ibidem, nr. 284, p. 442.
 BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 61

E vorba despre un personaj care nu e chiar necunoscut. Numele lui apare în

pomelnicul bisericii domneşti cu hramul Sf. Dumitru din Suceava, „făcut nou şi
scris” în Mănăstirea Putna, în anul 1762, în timpul domniei lui Grigore Callimachi
şi al păstoririi mitropolitului Gavril Callimachi, cu „oserdia şi silinţa şi chieltuiala”
celor trei epitropi, negustorii Constantin Gândul din Iaşi, Gheorghe Uzun şi
Ivanciul Popovici din Botoşani22. Acesta din urmă, „fericitul ctitor” de la
Dragomirna, a fost şi epitropul bisericii domneşti din centrul Sucevei o vreme
îndelungată, începând din 1757, ultima dată fiind atestat cu această calitate în
177623. Originea sa e interesantă: chiar dacă la începutul pomelnicului e arătat
drept „cupeţ ot Botoşeni”, în pagina unde sunt consemnate numele lui şi ale
membrilor familiei sale se face precizarea că era, la origine, „cupeţ ot Ruşciuc”24.
Împreună cu ceilalţi doi epitropi, Ivanciu Popovici fusese numit de mitropolitul
Iacov Putneanul, iar alegerea a fost una bună, căci cei trei negustori au fost
gospodari şi au avut grijă de biserică, după cum ne arată un act din 1763, prin care
solicitau domnului de la Iaşi ca locul din faţa bisericii să treacă în stăpânirea ei,
pentru ca banii obţinuţi din bezmen să fie folosiţi la întreţinere. În expunere,
epitropii arătau şi ceea ce au realizat, în cei şase ani trecuţi de când începuseră
lucrările la biserică: au pardosit-o, au îngrădit-o cu zăplaz, au făcut veşminte
preoţeşti şi o catapeteasmă nouă, încă nepictată25.
Bulgarul Ivanciu nu era singurul sud-dunărean care purta de grijă
aşezămintelor ortodoxe din Suceava. În pomelnicul bisericii Sf. Dumitru sunt
consemnaţi şi alţi negustori din Ruşciuc, care au dat sume mari pentru biserică, dar
şi greci. Documente din epocă ne dezvăluie, în plus, şi alte nume de sud-dunăreni,
tot greci, dar şi aromâni, stabiliţi la Suceava26. Am arătat, cu altă ocazie, că a fost
vorba, cel mai probabil, de o iniţiativă a mitropolitului Iacov Putneanul, preluată şi
continuată de domnii de la Iaşi, de încurajare a stabilirii în târg a negustorilor
creştini veniţi din Balcani, pentru a întări comunitatea ortodoxă, care rămăsese în
urmă faţă de cea armenească şi de cea, în plină expansiune, a evreilor27. Negustorii
sud-dunăreni veneau cu capitalul necesar pentru a profita de noile oportunităţi, spre
deosebire de localnicii sărăciţi de războaie şi de o fiscalitate apăsătoare. Având
bani, ei au căutat şi au obţinut o poziţie superioară în comunitate, care le-a adus şi
avantaje economice, în schimbul cărora s-au implicat în probleme ale acesteia.

22 Alexandru Pînzar, Ştefan S. Gorovei, Un pomelnic sucevean şi autorul său putnean, în

AP, V, 2009, 2, p. 307, 316.
23 Ibidem, p. 311.
24 Ibidem, p. 331.
25 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388–1918, I, nr. 262,

p. 412.
26 Alexandru Pînzar, Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 312; Alexandru Pînzar, Iacov Putneanul,

ctitor al renaşterii Sucevei din veacul al XVIII-lea, în AP, VI, 2010, 1, p. 139.
27 Ibidem, p. 140.
62 ALEXANDRU PÎNZAR

Între aceste probleme se număra şi starea deplorabilă în care se găseau multe

aşezăminte religioase. Cauza, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după
cum au arătat cercetătorii fenomenului ctitoricesc, era faptul că preocupările de
această natură ale domnilor şi boierilor s-au diminuat în mod considerabil în acele
timpuri, ajungându-se chiar la neglijarea prerogativelor de protectorat asupra
aşezămintelor existente. Iniţiativele ctitoriceşti au fost preluate, în consecinţă, de
alte categorii sociale, iar una dintre cele mai active şi vizibile a fost cea a
negustorilor şi târgoveţilor bogaţi28. Eforturile lor, după cum o demonstrează şi
cazul lui Hagi Ivanciu Popovici, au compensat din plin lipsa de interes manifestată
de elita socială şi politică a Moldovei.
Grija celui care a fost epitrop al bisericii Sf. Dumitru faţă de nevoile
Mănăstirii Dragomirna, chiar dacă ea era situată la ceva distanţă de Suceava, poate
fi explicată prin faptul că aşezământul monahal juca un rol important pentru
orăşeni în acea vreme, lucru care reiese foarte clar din cuvintele egumenului Isaia
Băloşescu, într-un raport adresat Consistoriului, în 1793: „Iaste ştiut cum că […]
nu numai tărgoveţi din Soceavă […] şi mai vărtos lăcuitori de prin sate vin mai
totdeauna pentru povăţuirea duhovnicească şi, la vreme posturilor, pentru
ispovedania”29.
Darul de mare preţ făcut de Hagi Ivanciu Popovici ctitoriei Stroiceştilor şi
a lui Anastasie Crimca justifică, fără nici o îndoială, calitatea de „fericit ctitor” pe
care i-o recunoştea egumenul Dragomirnei. E păcat că numele său a fost uitat, fiind
eclipsat de cele, mai „strălucitoare”, ale împărătesei Ecaterina şi feldmareşalului
Rumianţev. Hagi Ivanciu Popovici a fost cu adevărat un mare binefăcător al
aşezămintelor monahale ortodoxe din Suceava, iar numele şi faptele lui bune
trebuie readuse şi păstrate cu grijă în memoria acestor locuri.

28 Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001, p. 184.

29 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 227–228.
 BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 63

Anexe

1.

Înalt Preosfinţite şi Preînalt Vrednice Doamne Doamne Episcope

şi Precinstit Conzistorium,

Din alăturata aice copie de pe scrisoarea arhimandritului Meletii, bine să voiască

Înalt Preosfinţitul Domnul Domn Episcop, cu întreg Cinstitul Conzistorium, a să încredinţa
precum mănăstirea aceasta, după pofta Conzistoriumului celui dintâiul, în vreme când s-au
adus moştiile Sfântului Ioan Novii la Soceavă, policandrul cel de steclă care iaste drept al
ei, cu cheltuiala sa şi cu agiutoriul fericitului ctitor Hagi Ivanciu cumpărat, l-au dat la
beserica Mitropoliei din Soceavă numai pe o vreme împrumut. Şi din pricina că reperaţia
stricăciunii la tencuiala aceştii beserici, înlăuntru şi pe afară, până acum nu s-au putut face,
s-au lăsat şi acel polecandru acolo, până la isprava aceştii reperaţii, care până acum înuntru
cu totul s-au isprăvit. Şi iarăşi, cu însuşi cheltuiala a câţva fraţi de aice şi a mai gios
iscălitului, pe dinnafară încă s-au început lucrul şi nedejdueşte mai gios iscălitul că până la
viitoriul praznic a hramului ei, adecă la Dumineca Pogorârii Sfântului Duh, va fi gata, sau
mai puţin faţa cea dinnainte. Şi aşa, această beserică întru stare ei cea decât celelalte la
podoaba sa mult mai slabă, acum are mare trebuinţă de acel polecandru şi fiindcă nici
epitropii, nici poporenii Mitropoliei nu pot să-l oprească, ştiind foarte bine că nu a lor, ci
aceştii mănăstiri iaste şi cu luare lui înapoi nici podoaba acei beserici nu să va ştirbi, nici
împiedecare trebuinţii nu va fi, pentru că după aşăzarea cerdacului celui mare în mijlocul
besericii, în care s-au pus moştile Sfântului, s-au închis vedere acelui polecandru.
Împiedecare nu va fi, pentru că îndestulă luminare să dă din celalalt besericesc polecandru,
cătră care adăogând şi cele multe luminări de pinpregiurul cerdacului Sfântului, nici iaste
mai mult trebuinţă, nici iaste în stare această beserică să să îngreuiaze cu cheltuiala de atâta
mulţime de luminări. Iar acest de aice polecandru iaste acolo numai un prilej de împuţinare
venitului discosului, spre neputinţa de a cuprinde alte mai nevoincioase trebuinţe, sau a să
numi cheltuiala lui în zădar. Dar la locul său aice, în beserica mănăstirii, iaste cu totul de
lipsă, pentru că acel mic, care din pridvor s-au pus în mijloc, iaste pre mic, numai de 6
luminări supţiri, care iarăşi în pridvor să cuvine. Iaste pre de lipsă şi pentru o mai veselă sau
mai evlaviioasă vedere a norodului înainte întunecării catapeteazmii cei de 118 ani veche
întru această beserică.
Drept aceasta, cel mai gios iscălit, împreună cu fraţii din această monastire, cătră
Înalt Preosfinţitul Domnul Domn Episcop şi cătră Cinstit Conzistorium cu cea mai mare
plecăciune să roagă ca să binevoiască a da voe să ia acel împrumutat pe o vreme din
Mitropolie iarăşi înapoi la mănăstire, ca să-l pue în beserică la locul lui, ca pe un lucru drept
al ei foarte trebuincios.
În Dragomirna, 19 mai <1>793.

Isaie Gheorghievici m. p.
Arhimandrit de la Dragomirna, în numele a tuturor fraţilor de aice.

ANS, Documente, VII/17.

64 ALEXANDRU PÎNZAR

2.

Copia
Cuviose Ghenadii, igumen Mănăstirii Dragomirnii,

Viind protopopul Mihalachi la cuvioşia ta, să aşezaţi policandru cel mare de steclă
din beserică într-o ladă bine, ca să nu să strice ceva, şi cu lanţul lui să-l dai ca să-l aşeze în
beserică Mitropoliei, că Sfântul Ioan Novii acu cât de în grabă va sosi să să aşeze acole şi,
după ce să va aşăza şi s-or mai înprăştia boerii şi oamenii cei streini şi norodul, peste câteva
zile aveţi voe să vi-l luaţi iară înnapoi la mănăstire, că acolo, la Sfânt, s-a face cu vreme
altul.
Şi cu aceasta sânt a cuvioşii tale de bine voitor,
Meletii arhimandrit m. p.

1783, avgust 29.

ANS, Mitropolia Bucovinei, 296/10.

3.

Cătră Precuvioşie sa Isaie Gheorghievici arhimandrit

şi cătră tot soborul Mănăstirii Dragomirnii,

Cel curent <1793>, 26 mai.

Spre cererea cuvioşiilor voastre, ce aţi făcut cătră noi ca să dăm voe spre luare
policandrului celui de steclă ce s-au dat împromut pe o vreme la Mitropolie Socevii, despre
parte noastră la aceasta pre deplină slobozenie vi să dă ca să luaţi acel policandru de steclă
de la beserica Mitropoliei Socevii, ca pe un lucru ce iaste drept a mănăstirii cuvioşiilor
voastre şi s-au fost împromutat numai pe o vreme la beserica Mitropolii, după cum ne-am
încredinţat din copie de pe scrisoare arhimandritului Meletie.
Aşijderea şi cătră dumnealor epitropii de la beserica Mitropoliei am scris ca făr de
nici o pricinuire să de policandru la Mănăstire Dragomirna.

D. Vlahovici m. p.

ANS, Mitropolia Bucovinei, 296/10.

 BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 65

Fig. 1. Fotografie din 1935, care dezvăluie existenţa în acel moment a două policandre
din sticlă în biserica mănăstirii (apud Bucovina de altădată. Chipuri şi locuri,
redactori coordonatori protosinghel Marcu Petcu, Adriana Dumitran,
Mănăstirea Suceviţa – Bucureşti, 2014, nr. 289, p. 232)
66 ALEXANDRU PÎNZAR

Fig. 2. Policandrul din sticlă aflat în prezent în muzeul mănăstirii (foto Petru Palamar)
BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 67
68 ALEXANDRU PÎNZAR
BINEFĂCĂTORI UITAŢI DIN VEACUL AL XVIII-LEA 69
70 ALEXANDRU PÎNZAR