CAPITOLUL II

Biserica factor de coeziune social-economică şi spirituală

1. Rolul bisericii şi al preoţilor in comunitatea locală

În Moldova şi Ţara Românească Biserica ortodoxă a cunoscut o

prezenţă şi comunicare amplă în cadrul comunităţilor locale în perioada
Evului Mediu inclusiv în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest interval
reprezintă o perioadă de apogeu spiritual şi cultural, sub îndrumarea unor mari
ierarhi cărturari aflaţi la conducerea bisericii: mitropoliţii Anastasie Crimca,
Varlaam şi Dosoftei în Moldova, Teofil, Ştefan, Teodosie, Antim Ivireanu în
Ţara Românească.
Alături de domnie, Biserica este o instituţie centrală a statului cu
atribuţii canonice şi laice. Atribuţiile canonice sintetizate în hrisoavele de
miluire ale domnitorilor către schituri şi mănăstiri erau ,,a se ruga lui
Dumnezeu pentru împăraţi, pentru domni şi pentru toţi pravoslavnicii
creştini”, după cum specifica un document emis de Alexandru Ipsilant în anul
17751.
Biserica prin slujitorii ei avea sarcina de a fi alături de comunitate în
momentele esenţiale ale vieţii individului precum botezul, casătoria, boala,
moartea. Biserica era datoare a ,,sluji serindare, făcând leturgie şi paraclise
peste toate zilele”2. Mitropoliile celor două ţări, centrele episcopale aveau
strânse legături cu egumenii mănăstirilor şi schiturilor, cu preoţii mireni din
târguri şi sate3. Preoţii sunt deţinători de cărţi religioase care îi ajută în rolul
lor spiritual. Preotul Ion din Păuleşti cumpără în 1722 o psaltire slavonă de la
preotul Toader Străinul4. Preotul Costandin din Podu Lacului deţine în anul
1772 un octoih care este cumpărat de preotul Maftei pentru schitul Vrancei5.
Din însemnările preoţilor făcute pe cărţi bisericeşti sunt cunoscute evenimente
locale, sau sunt confirmate informaţii cunoscute din alte izvoare istorice. Este
cazul unei însemnări pe un triod făcută de popa Soare din Poiana despre o
incursiune a tătarilor în zonă6.
Pe lângă rolul principal, confesional, biserica şi-a exercitat dreptul de
jurisdicţie în probleme canonice dar şi în probleme civile sau penale asupra
enoriaşilor7. Fiind singura categorie socială pentru care ştiinţa de carte era o
1
MIHAIL P., Danii voievodale către schitul Poiana Mărului, în ,,Îndrumător bisericesc misionar
şi patriotic”, 6, 1987, p. 39
2
IDEM, p. 39, (Document din 1783 de la Alexandru Constantin Mavrocordat)
3
Istoria Românilor, V, p. 744-746 passim
4
SAVA, A.V., Contribuţii, p. 23
5
IDEM, p. 29
6
IDEM, p. 23
7
Istoria Românilor, V, p. 749

35
3
obligaţie, clericii, indiferent de poziţia ierarhică a lor, erau permanent în
comisiile de împropietăriri, de hotărnicii. Ei redactau de cele mai multe ori
actele sau slujeau ca martori pentru actele încheiate. Documentele vremii
atestă rolul principal pe care aceştia, ca şi cunoscători ai legii şi scrisului,
alături de dregătorii domneşti, îl aveau în tranzacţiile imobiliare, de la moşii,
vii şi livezi, la mori sau cârciumi. Aveau rol de jurători, hotarnici şi primesc
privilegii de la domnie pentru serviciile aduse. În 1640 popa Sima din
Dragosloveni îndeplineşte şi dregătoria de postelnic1. Popa Dobre redactează
un document în 21 septembrie 16472. Popa Vladul din Cârstieni3, popa
Floarea din Bogheşti4, popa Tudor din Urecheşti5, sunt câţva dintre preoţii
care redactează documente. În alte cazuri sunt martori la vânzarea sau
cumpărarea terenurilor: popa Murgu din Vrancea6, ,,popa Dobre din
Cândeşti”, ,,popa Manea din Urechieşti”7, popa Mirăuţă din Găgeşti, popa
Huiup din Muncel8.
Pe lângă rolul spiritual, preoţii satelor îşi asumă şi un rol economic
important de administratori ai moşiilor pe care le dobândesc prin danii sau
prin cumpărări. Rolul activ economic al preoţilor mireni sau călugări este
evident în cumpărările de moşii pe care aceştia le realizează. În anul 1636
preotul Caleş din Bordeşti 9cumpără un teren pentru folosinţă personală.
În anul 1638, Ionasco, feciorul popii Baciului din Băleşti şi cu răzeşii
vând egumenului Partenie părţile lor de moară de la Ţifeşti 10. Ceva mai târziu,
în anul 1661, preotul Dimitrie, proprietar în Ruget, vinde teren domnitorului
Constantin Cantemir pentru mănăstirea Mera11. În alte cazuri preoţii sunt
mandatarii locuitorilor pe care îi păstoresc pentru a ridica lăcaşuri de cult.
Astfel, în anul 1755, preotul Maftei din Spineşti, cumpără pământ pentru a
construi schitul Valea Neagră12. Spre beneficiul întregii obşti a vrâncenilor. În
multe cazuri preoţii sunt în categoria celor cu avere. Averea, pe care preoţii o
deţin, este evidentă şi în cazul unei vânzări a unui răzor din Ţigăneşti, pe
Putna, de către o anume Ioana către părintele Ştefan, făcută pe timpul marii
foamete de la mijlocul secolului al XVII-lea13.
Sunt cazuri în care dorinţa de avere depăşeşte regulile creştine pe care
le propovăduiau preoţii. În 1640, domnitorul Vasile Lupu cere staroştilor de la

1
C. D. Ţ. R., V, p. 588
2
IDEM, doc. 954, p. 360
3
IDEM, doc. 913, p. 348
4
IDEM, doc. 914, p. 348
5
IDEM, doc. 438, p. 172
6
C.D.M. II, 1621-1652, p. 271
7
C.D.Ţ.R., document 1045, p. 388
8
C.D.M., II, p. 273
9
C.D.Ţ.R., IV, p. 340
10
C. D. M., III, doc 129, p. 269
11
SAVA A.V., Contribuţii, p. 21.
12
IDEM, p. 26
13
C. D. M., II, 1621-1652, doc. 1839, p. 363

36
3
Putna şi popei Murgu, să rezolve pricina dintre călugării de la Mănăstirea
Secu şi popa Procopie, pentru o moară pe Putna1. Este cazul şi popii Duma,
din Vrancea, care este obligat de domnitorul Moldovei, Gheorghe Duca, să
înapoieze negustorului Panait 500 de galbeni, pe care acesta îi încredinţase
popii spre păstrare2.

2. Rolul monahismului: social, economic, confesional, cultural

Evoluţia distinctă a vieţii monahale ca parte componentă a vieţii

religioase creştine în perioada secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea este
evidentă. In zona judeţului Vrancea asistăm la cea mai înfloritoare perioadă,
din punct de vedere economic si cultural - spiritual dacă urmărim evoluţia
mănăstirilor şi schiturilor care se înfiinţează şi se dezvoltă în această parte de
ţară. Dacă până la sfârşitul secolului al XVI-lea, limita sudică a mănăstirilor
Moldovei se oprea pe valea Trotuşului şi limita nordică a celor din Ţara
Românească, pe valea Buzăului, începând cu primii ani ai secolului al XVII-
lea, ctitoriile de mănăstiri domneşti de la Vizantea, Soveja, Focşani, mai
târziu, Mera, ocupă locul lăsat liber.
În plin progres economic, zona de graniţă dintre Moldova şi Ţara
Românească permite dezvoltarea mănăstirilor şi schiturilor mai ales în zona
colinară, împădurită, a dealurilor viticole şi a Focşanilor munteni şi
moldoveni. Deşi, aflaţi în apropierea sihăstriilor Munţilor Buzăului, Munţii
Vrancei nu au cunoscut fenomenul „sihăstriilor”, dezvoltarea schiturilor
făcându-se în zona colinară exterioară Ţării Vrancei, mai ales începând cu
jumătatea secolului al XVII-lea, fiind urmarea iniţiativei unor călugări sau
ierarhi veniţi din alte zone ale ţării. Schitul Babele este ctitorit de călugărul
Partenie venit de la mănăstirea Bisericani3. La schitul Babele întâlnim în anul
1668 pe egumenul Daniil, fost mitropolit de Alba Iulia. De asemenea, ctitoria
lui Matei Basarab de la Soveja, este ridicată cu sprijinul călugărilor de la
Babele, metoh al mănăstirii de la Bisericani. Schitul Brazi, de lângă Panciu,
este ridicat de mitropolitul Teodosie al Moldovei 4. Episcopul Mitrofan al
Buzăului întemeiază schitul Bonţeşti, la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar
schitul Coteşti este ctitorit de episcopul Ştefan al II-lea al Buzăului în anul
1723.
Exemplul domnitorilor şi al vlădicilor este urmat şi de dregătorii
domneşti care contribuie prin danii la ctitorirea altor schituri şi mănăstiri, ce
permit dezvoltarea vieţii monahale, ajungându-se ca la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, să funcţioneze în zona pe care o

1
C.D.M., II, doc. 1448, p. 298
2
C. D. M., III, 1653-1675, doc. 410, p, 106
3
C.D.M., II, p. 278
4
POPESCU G., IONESCU G., Schitul Brazi, , 1990, p. 8.

37
3
studiem circa 40 de schituri şi mănăstiri5. La acestea s-au adăugat ctitoriile
obşteşti, îndeosebi începând cu secolul al XVIII-lea, precum schitul Valea
Neagră din Ţara Vrancei2.
Aflate sub influenţa vieţii monahale din zona Buzăului, sau a
Romanului, ca centre episcopale, schiturile şi mănăstirile din zona Vrancei
asigurau o permanentă legătură spirituală între Moldova şi Ţara Românească,
între locuitorii din Episcopiile Buzăului şi cea a Romanului. Este de remarcat
rolul jucat de schitul Poiana Mărului din Ţara Românească asupra dezvoltării
monahismului din „Ţara Vrancei”, ţinutul Putnei.3 Stareţul Vasile venit de la
mănăstirea Sihastru înfiinţează schitul Poiana Mărului4, unde, prin activitatea
sa, îl va influenţa pe Paisie Velicicovschi, viitorul stareţ al mănăstirii Neamţ 5,
creatorul curentului de reînviere a vieţii monahale din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea.
Dezvoltarea mănăstirilor şi schiturilor, numărul mare de călugări, au
avut un rol important în viaţa social-economică şi spiritual-culturală a zonei.
Activitatea călugărilor era complexă, jucând roluri sociale importante.
Schiturile şi mănăstirile influenţau viaţa comunităţilor locale, care deveneau
dependente de activităţile ce se desfăşurau în mănăstire. Viaţa din mănăstiri şi
schituri era reglementată de canoanele monahale ce aveau în centrul lor
rugăciunea, ascultarea şi truda pentru binele obştii monahale. Este de remarcat
rolul cultural jucat de schitul Dălhăuţi, unde în secolul al XVIII-lea exista o
bibliotecă importantă, de Mănăstirea Bordeşti unde a funcţionat prin anul
1745 o şcoală monahală.
Marile mănăstiri cu rol important în zonă au fost Sfântul Ioan
Botezătorul din Focşani Munteni şi Naşterea Maicii Domnului de la Mera din
Moldova. Proprietare de moşii, uneori de sate întregi, cu locuitorii acestora,
cu pământul arabil, vii şi livezi, iazuri, mori, prisăci, obţinute atât prin danii
cât şi prin cumpărături, mănăstirile îşi întăresc puterea economică. Aceasta le
permite să-şi îndeplinească rolul de „rugăciune”, de „pomenire” şi
de ,,iertăciune” a păcatelor. La mijlocul secolului al XIX-lea, mănăstirea
Sfântul Ioan Botezătorul era cea „mai bogată şi mai impunătoare” din
Focşani.6 Averea mănăstirii ce se întindea în secolul al XIX-lea în judeţele
Râmnicul Sărat, Brăila şi Putna, cuprindea 17 trupuri de moşie cu sate cu
clacă şi biserici de zid, 17 vii „păcătoase”, aproape 70 ha, cu crame, pivniţe,

1
STOICA N., STOICESCU N., Aşezăminte monahale în eparhia Buzăului, în Spiritualitate,
p.274-276,
2
SAVA, Documente, I, p. XIX.
3
IDEM, p. 24.
4
COCORA G, CONSTANTINESCU N., Poiana Mărului, în ,,G. B.”, XXIII, 5-6, 1964, p 466-
500.
5
SAVA, Documente, I, p. 24
6
EPIFANIE, Ctitorii…, p. 290

38
3
şoproane, magazii, grajduri şi chiar case, cu vase şi utilaje de vinificat, în cele
mai importante sate viticole ale zonei: Coteşti, Dălhăuţi, Jariştea1.
Averea mănăstirii Mera, din Moldova, nu era nici ea mai prejos.
Moşiile provenite din danii sau cumpărări se întindeau pe valea Milcovului, la
Odobeşti, Boloteşti. Deţine părţi de sate şi în Ţara Vrancei. Mori şi pive pe
râul Putna, hanuri în Odobeşti şi Focşanii Moldovei. Moşia Stoeşti din piaţa
Focşaniului moldovenesc încununa averea mănăstirii. Veniturile din arenda
crâşmelor, a vămii din Focşani, întregeau veniturile anuale ale mănăstirii,
care se ridicau în 1852, la peste 6000 de galbeni2.
Dacă aceste mănăstiri domneşti, cu bisericile de zid, cu împrejmuiri
fortificate, aveau o avere substanţială pentru această parte a ţării, iată care era
situaţia averii unui schit izolat pe valea Râmnicului, schitul Poiana Mărului.
La întemeierea lui, pe moşia mănăstirii Râmnicu-Sărat, pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, schitul, cu 12 călugări, nu avea „nici moşie, nici
bucate”, trăind din munca lor şi „milele domneşti”. Către sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, schitul avea 35 de pogoane în jurul
său, o moşie de 987 pogoane pădure; 75 pogoane fâneaţă, un eleşteu, o vie,
moşiile Brăeşti, Valea Fântânii Toropăleşti. Mai primeşte 10 pogoane livadă şi
20 ha de pădure, 62 pogoane în Coca, vie în Urecheşti, unde avea şi metoc, 3
pogoane pe Milcov, o „moşioară” la Slobozia Ciorăşti, 190 stânjeni în Brăila.
Poseda case şi acareturi în Bucureşti, Râmnicu Sărat, mori pe apa Slănicului,
pe Sărăţel, pe Milcov, pe moşia Valea Fântânii. Cârciumi, avea la Slănic, la
Buzău, în satul Jitia. Avea la Sulina două gârle, case şi cherhana şi vase, alte
proprietăţi mai mici.3 O avere substanţială care a putut să întreţină viaţa
spirituală a schitului iniţiată de activitatea stareţului Vasile şi a „fraţilor” lui
ruşi4.
Un rol important al bisericii este acela de ajutorare a celor aflaţi în
suferinţă: bătrâni, bolnavi5. Unii bătrâni, chiar dregători domneşti, se
călugăresc către sfârşitul vieţii, donându-şi averea mănăstirilor sau schiturilor.
Acestea preluau rolul de îngrijire a celor neputincioşi, contribuind la iertarea
păcatelor lumeşti, la înălţarea spirituală a acestora. Pe lângă ajutorul acordat
de obştea călugărilor bătrânilor, pe lîngă mănăstiri se înfiinţează bolniţe 6,
unde călugări pricepuţi în ale tămăduirii trupeşti acordă îngrijiri bonlavilor
din comunitate. Primul spital care funcţionează în Focşanii Moldovei este la
mănăstirea Proorocul Samoil7, metoh al mănăstirii Sfântul Spiridon din Iaşi8.

1
EPIFANIE, Ctitorii, p. 289-290.
2
IOSIPESCU S., Note istorice despre mănăstirea Mira, ctitorie fortificată a Cantimireştilor,
în ,,B.M.I.", XLI, 4, 1972, p. 55
3
COCORA G., CONSTANTINESCU N., Poiana Mărului, în „G. B.”, 5-6, 1964, p. 480-481.
4
IDEM, p. 473
5
SAVA A., Contribuţii, p. 22
6
PĂCURARIU M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1992, p. 222
7
CAIAN, Istoricul oraşului Focşani, p. 46
8
EPIFANIE, Ctitorii, p 321

39
3
 Rolul economic major deţinut a determinat şi unele abuzuri ale
călugărilor in relaţia cu enoriaşii. Încălcarea regulilor impune reglementari din
partea Domniei, cum este cazul domnitorului Miron Barnovschi care emite în
20 septembrie 1626 şi 20 martie 1627 hotărâri care reglementau viaţa
călugărească. Uneori se ajungea la conflicte de hotare între proprietăţi, sau de
încălcări ale drepturilor de folosinţă asupra unor bunuri, cu locuitorii. În 1634,
Moisă Moghilă porunceşte Starostiei de Putna să cerceteze pricina dintre
mitropolitul Varlaam şi Dumitraşco, fost stolnic, pentru o moară pe apa
Putnei1. În 1660, călugării mănăstirii Soveja erau în conflict cu vecinii
mănăstirii care se înţeleseseră să iasă din vecinie2.

2.1. Ierarhi de origine locală. Mitropolitul Varlaam

În activitatea clericală un rol important este jucat de ierarhii bisericii,

care prin tradiţia bisericii ortodoxe erau recrutaţi dintre călugări. Dacă pentru
preoţii mireni, evoluţia ierarhică se oprea la protopopiat, călugării puteau
ocupa diverse funcţii în conducerea schiturilor şi mănăstirilor. Stareţii
(egumenii) de schit sau mănăstire aveau şansa să avanseze în ierarhie, până la
cea mai înaltă funcţie bisericească, cea de mitropolit. Aşa s-a întâmplat cu cel
mai cunoscut şi influent ierarh originar din această parte de ţară: mitropolitul
Varlaam al Moldovei, născut după unii la Cofeşti, comuna Boloteşti, după
alţii în zona Soveja, din judeţul Vrancea. Mitropolit al Sucevei în tot timpul
domniei lui Vasile Lupu (1632-1653), moare în 1657 la mănăstirea Secu,
locul unde şi-a făcut şi ucenicia în călugărie. Mitropolitul Varlaam, este una
dintre cele mai importante personalităţi din sec al XVIII-lea 3. Nu avem
informaţii documentare explicite despre implicarea mitropolitului Varlaam în
activitatea religioasă din judeţul Vrancea. Este de presupus că a avut un rol în
localizarea ctitoriei lui Matei Basarab la Soveja, fiind unul dintre emisarii lui
Vasile Lupu în tratativele de pace cu Matei Basarab 4. Este în schimb de ajutor
rudelor sale din Căpoteşti pe care, cât a fost în viaţă, le-a sprijinit financiar5.

2.2. Monahi cu activitate în zonă

În prima jumătate a secolului al XVII-lea se remarcă activitatea unui

călugăr, Partenie, venit de la mănăstirea Bisericani din zona Neamţului.
Acesta, prin „osteneala şi cheltuiala” sa6, ridică, în anul 1632, schitul cu
hramul Sfântul Ioan Gură de Aur, ca metoh al mănăstirii Bisericani, pe locul
de la ,,Babe”, cu vad de moară, pe apa Putnei, dăruit mănăstirii Bisericani de
1
C. D. M., II, doc 939, p. 200
2
C. D. M:, III, doc. 489. p. 122
3
PĂCURARIU M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, II, p. 16
4
Istoria Românilor, V, p. 761
5
C. D. M. III, p. 90
6
C. D. M., II, 1621-1652, doc. 1343, p. 278

40
4
locuitorii din Scorţeşti şi Clipiceşti 7. Schitul este distrus de oastea Ţării
Româneşti, în timpul confruntărilor dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu 2, dar
ieromonahul Partenie construieşte cu ajutorul dat de Matei Basarab, însumând
400 baniţe de grâu, un nou schit, de data aceasta la izvoarele Şuşiţei 3 în
apropiere de Soveja, inchinându-l mănăstirii Dobromira, ctitorită de Matei
Basarab4. Deşi rămasă la rangul de schit, ca metoh al mănăstirii Soveja,
importanţa ctitoriei lui Partenie este relevată de activitatea lui Daniil, fost
mitropolit la Alba Iulia5, egumen al schitului de lângă Soveja, între anii 1667-
1668 şi de vizita lui Dosoftei, viitorul episcop al Romanului (1639-1641), la
schit, anterior anului 1639, când acesta era egumen la mănăstirea Tazlău 6. De
asemenea, implicarea mitropolitului Moldovei, Varlaam, în a asigura cele
trebuincioase schitului evidenţiază rolul acestui aşezământ monahal.
Popa Calintian, egumen al mănăstirii Urecheşti, este ctitorul
bisericii ,,Sfântul Anastasie” din Focşani. Acesta este susţinut cu danii făcute
prin hrisov domnesc a lui Matei Basarab. Acesta îi întăreşte ,,dijma albinelor,
gorştinea de porci, oierit, vinărici, caii de olac, podvoadă, mertice, conace, şi
tote slujbele, şi mâncăturile”, pentru mănăstirea pe care o păstoreşte.
Egumenul Filotei, amintit la 1653 în Focşani7când conducea un schit, probabil
cel înfiinţat de Calintian, ridică şi zideşte mănăstirea ,,Sfântul Ioan
Botezătorul” din Focşani, cu ajutorul domnitorului Grigore Ghica, în 16618.
Stareţul Vasile este o altă personalitate remarcabilă care şi-a desfăşurat
activitatea în schiturile Dălhăuţi şi Poiana Mărului 9. De origine rusă, vine în
Ţara Românească în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, aşezându-se la
mănăstirea Dălhăuţi. Aici rămâne stareţ „ca la 20 de ani”10, contribuind la
dezvoltarea acestuia. Pune bazele schitului Poiana Mărului, probabil prin anii
1730-1733, cu ajutorul daniilor făcute de domnitorul Constantin
Mavrocordat11. În anul 1749 participă la o întâlnire organizată de Constantin
Mavrocordat cu patriarhii Alexandriei şi ai Ierusalimului, fapt ce evidenţiază
prestigiul de care se bucura în epocă 12. Bun organizator al vieţii monahale,
după principii atonite, stareţul Vasile se dovedeşte şi un activ cărturar având
un rol important în răspândirea cărţilor în rândul călugărilor 13. Moare la anul
1767, lăsând în urmă o frumoasă amintire. De numele său se leagă şi cel al

1
IDEM, p. 162
2
IDEM, p. 369
3
IDEM, p. 369
4
C. D. M. III, p. 41
5
IDEM, p. 334. 338
6
C. D. M. II, p. 287
7
C. D. Ţ. R., VII, p. 327
8
IDEM, p. 287
9
COCORA C., CONSTANTINESCU H., Poiana Mărului, în ,,G. B.,” XXIII, 5-6, 1964, p. 472
10
IDEM, p.473
11
IDEM, p. 471
12
IDEM, p. 473
13
MIHAIL P., Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox, cărturăresc, în „Spiritualitate”, I, p. 383

41
4
creatorului noului curent monahal, din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, Paisie Velicikovski, trăitor la schitul Trăstieni în perioada uceniciei sale 1.
Viitorul stareţ al mănăstirii Neamţului, preia din învăţăturile bătrânului stareţ
Vasile2. Călugări călători, de origine rusă, Vasile de la Poiana Mărului şi
Paisie Velicikovski vor marca evoluţia vieţii monahale din cele două ţări
române3 Activitatea monahală va fi profund marcată în zona Vrancei de
activitatea stareţului Vasile, inclusiv prin înfiinţarea de schituri în Ţara
Vrancei4. Venirea lor, cauzată de reformele religioase din Rusia, care
interziceau călugărilor să trăiască în sihăstrii5, contribuie la întărirea
ortodoxismului, a legăturilor cu Imperiul ţarist, dar şi cu Grecia, în secolul al
XVIII-lea.
Mitrofan Callerghi, un alt călugăr călător, de data aceasta grec, egumen
al mănăstirii Mera, contribuie „prin cheltuiala sa”, la dezvoltarea mănăstirii
în deceniul patru al secolului al XVIII-lea 6, menţinând statutul acesteia de cea
mai importantă mănăstire din sudul Moldovei.
Egumenii mănăstirii Soveja cunoscuţi documentar între 1646-1800
sunt: primul Partenie, apoi Gherasim, urmat de Leontie, Dositei, Simeon şi
Onofrei în 16607. Urmează stareţii Mitrofan, Dionisie, Gherasim şi Ioachim 8.
Tot la Soveja sunt atestaţi documentar Ştefan, egumen pe la mijlocul secolului
al XVII-lea9, Macarie, egumenul din anul166710. La schitul Babele. ce ţinea
de mănăstirea Soveja, în anul 1668 este amintit egumenul Daniil, fost
mitropolit de Alba – Iulia11.
Episcopul Ioan al Romanului contribuie la ctitorirea mănăstirii Mera,
punând bazele unui schit, împreună cu boierul Moţoc din Odobeşti 12. Schitul,
transformat apoi în mănăstire domnească, este dezvoltat mai târziu de
Mitrofan Calerghii, amintit mai înainte.
În secolul al XVII-lea sunt atestaţi documentar alţi stareţi de schituri.
Dintre aceştia amintim pe egumenul Theodosie al mănăstirii Urecheşti în anul
165313, egumenul mănăstirii Vizantea, Atanasie, la 167014, egumenul Elisei de
la schitul Trestieni15 în anul 1685.
1
COCORA, Poiana Mărului, p. 475
2
Istoria Românilor, VI, p.343, vezi şi MITROPOLITUL SERAFIM, Isihasmul tradiţie şi cultură
românească, 1994, p. 129-150
3
SERAFIM, Isihasmul, p. 113
4
SAVA A., Documente, p. 125
5
SERAFIM, Isihasmul, p. 115
6
EPIFANIE, Ctitorii, p. 374
7
GABOR A., Ctitoriile, p. 78, vezi şi C. D. M., III, p. 78
8
EPIFANIE , Ctitorii, p. 352
9
IDEM, p. 305, p. 184
10
IDEM, p. 334
11
C. D. M., II, p. 338
12
SAVA, Documente, p. 30
13
C.D.Ţ.R., VII, p. 313
14
C.D.M., III, p. 411
15
IDEM, p. 79

42
4
 Pentru secolul al XVIII-lea sunt atestaţi documentar egumenii Petroniu
(1710) şi Grigore (1768) de la mănăstirea Bordeşti1. Egumenul Ghenadie al
mănăstirii Bordeşti, este amintit în anul 1780, conform însemnării făcute de
preotul Zaharia2 pe paginile unei Cazanii de la Mănăstirea Dealu. Sunt
cunoscuţi egumenii Sevastian (mijlocul secolului al XVIII-lea), Nicodim
(după anul 1780) şi Samoilă (după 1790) de la mănăstirea Sihastru. Ultimul,
Samoilă, venit de la Neamţ, fost ucenic al lui Paisie, înfiinţează în mănăstire o
admirabilă şcoală monahală3. Activitate remarcabilă de ctitor desfăşoară şi
episcopul Ioanichie al Romanului, care ridică din piatră biserica mănăstirii
Profetul Samuil din Focşani, în anul 1775, la iniţiativa domnului Constantin
Cehan Racoviţă. Mai mult, episcopul, în testamentul său, prevedea mai multe
danii pentru acest aşezământ4 monahal. Activitatea de buni gospodari
desfăşurată de egumenii mănăstirilor este documentată uneori epigrafic. Este
cazul egumenului Arsenie de la Mera, care la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
în anul 1800, captează şi amenajează un izvor în incinta mănăstirii 5. Acest
lucru este ostentativ menţionat în inscripţia făcută în marmură, amplasată
lângă izvor.
Documentele menţionează şi alţi stareţi6. Mai sunt amintiţi Teofil,
Theofan, Misailă, Isaie, Nictavie, dar fără a cunoaşte date despre activitatea
lor, despre locul unde şi-au îndeplinit sarcina de păstorire.
Călugării, pe lângă rolul spiritual de duhovnici, sau de cărturari, îşi
asumau sarcini „lumeşti” care le permiteau să-şi asigure existenţa şi să
îndeplinească sarcinile lor de ctitori şi administratori ai aşezămintelor
monahice. Diferenţa dintre averea personală şi cea administrată de călugări
este evidentă. În testamentul mitropolitului Varlaam, se delimitează clar
averea făcută ,,cu slujba sa”, de averea făcută în timpul păstoririi sale, pe care
o dăruieşte mănăstirii Secu, cu excepţia ocinilor de la Strezeşti, pe care „nu
le-a făcut cu banii mănăstiri, nici cu ai mitropoliei”7.
Enoriaşii dăruiesc schiturilor şi mănăstirilor suprafeţe mai mici sau mai
mari de moşii „pentru pomenire, lor sau a părinţilor”8 sau pentru iertarea
păcatelor9. În timp, averea schiturilor şi mănăstirilor se măreşte, acestea
ajungând să deţină un rol principal în activitatea economică a zonei. Este
cazul, aşa cum arătam mai sus, mănăstirilor Sfântul Ioan Botezătorul din
Focşanii munteni sau Adormirea Maicii Domnului de la Mera, din Moldova,

1
GABOR, Ctitoriile , p. 89-90
2
Însemnare pe o cazanie de la Dealu (1644) aflată în Depozitul de carte veche a protopopiatului
Focşani, informaţie inedită oferită de Mihaela Boldeanu, Muzeul Vrancei
3
GABOR, Ctitoriile, p. 97
4
EPIFANIE , Ctitorii, p. 321
5
IDEM, p.378
6
SAVA, Documente, p. 142, nota 5
7
C.D.M., III, 1653-1675, doc. 267, p.77
8
IDEM, doc. 1740, p. 371
9
C.D.M., II, 1621-1652, doc. 1402, p. 290

43
4
ale căror proprietăţi erau, în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, cele mai mari din zonă.

3. Ctitoria. Rolul social, economic, spiritual

Legată de evoluţia politică a secolelor XVII şi XVIII, instituţia ctitoriei

religioase apare ca un „întreg program ideologic”1 al rezistenţei ortodoxiei,
care se extinde, cu atât mai mult în condiţiile presiunii politice otomane
asupra statelor româneşti.
În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, zona de graniţă de pe Milcov este
lăsată in afara sferei de interes a domniei, şi din Tara Romaneasca şi din
Moldova. Începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea această zonă începe să
prezinte interes mai ales datorită noilor familii domnitoare. La iniţiativa
familiei domnitoare a Movileştilor se ridică prima mănăstire fortificată din
zonă, Vizantea. Secolul al XVII-lea, aflat sub semnul unora dintre cele mai
stabile domnii pământene, dar mai ales secolul fanariot se constituie ca
perioada cea mai fertilă în privinţa ctitoriilor religioase, zona judeţului
Vrancea nefăcând excepţie de la caracteristicile generale ale vremii. Scurgerea
secolului al XVII-lea este jalonată de construirea a mari ctitorii voievodale:
mănăstirea Vizantea, Mănăstirea Soveja, mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul
din Focşani, mănăstirea Mera. Alte câteva ctitorii ale unor dregători domnesti,
bisericile schiturilor Vărzăreşti din Urecheşti şi Bordeşti, sau bisericile
Adormirea Maicii Domnului din Domneşti şi cea din Focşani 2 ale soţiei
domnitorului putnean Eustaţiu Dabija, doamna Dafina, confirmă rolul
important jucat de această zonă.
Secolul al XVIII-lea este aflat sub semnul unificator al ortodoxismului
slavo-romano-grec, favorizat de domniile fanariote, de circulaţia în Ţările
Române a călugărilor greci şi ruşi care domină viaţa monahală. Ca un răspuns
la acest fenomen, se remarcă amploarea pe care o iau construcţiile religioase
ridicate de dregătorii locali mărunţi, de obştile săteşti sau de târgoveţi.

4. Ctitori

Fenomen complex al Evului Mediu românesc, ctitorirea bisericilor3

reprezintă cel mai de prestigiu aspect al activităţii pământene al creştinilor,
ortodocsi, încununând relaţiile dintre individ şi divinitate. Este supremul
omagiu pe care muritorul îl poate aduce Divinităţii, în speranţa nemuririi. Este
lăcaşul de închinăciune, locul unde prezenţa divină devine cea mai evidentă.

1
THEODORESCU R., Civilizaţia românilor între medieval şi modern, II, Bucureşti, 1987, p. 10
2
Fosta biserică Domneasca din partea moldoveană a Focşanilor, demolată în anii 1977-1978
3
O amplă analiză a temei în lucrarea PUŞCAŞU V., Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara
Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2001

44
4
 Relaţia ctitor-ctitorie este impusă de filosofia epocii, în care
sentimentul mistic era predominant. Ctitorul este cel care are motivaţia şi
totodată resursele financiare ca să susţină o investiţie costisitoare concretizată
într-un monument religios: ctitoria. Aceasta era alcătuită fie numai din
biserică, elementul central al ritualului religios, fie de întregul ansamblu
construit, aferent bisericii, în cazul mănăstirilor şi schiturilor. Ctitorii sunt atât
cei care înfiinţează, întemeiază, construiesc biserica sau schitul sau
mănăstirea cât şi cei care ulterior îl înzestrează cu moşii, bunuri sau îl
reconstruiesc, îl repară, îl extind.
Pe lângă construcţiile propriu-zise, ctitorii asigurau lăcaşurilor de cult
şi slujitorilor acestora şi mijloacele economice necesare traiului şi întreţinerii
activităţilor religioase: moşii, prisăci, iazuri, păduri, mori.
Este interesant înţelesul dat în epocă ctitorului: în actul de ctitorire a
schitului Valea Neagră se specifică „obştea locuitorilor, proprietari din
Vrancea şi ctitorii sfântului schit numit Valea Neagră, împreună cu noi am
avut şi pe dumnealui medelnicerul Asanache Panţile din Odobeşti, fiind
adevărat ctitor al sfântului schit, singur pe deoparte şi noi toţi pe de altă
parte...”1. Se recunoaşte dreptul de ctitor celui care l-a înzestrat cu moşii,
menite a asigura existenţa economică a schitului. Este necesară, deci,
separarea celor două înţelesuri ale termenului de ctitor: primul, de
întemeietor şi al doilea, de „înzestrător” cu bunuri a lăcaşului religios.
Primul ctitor, atestat documentar, al unei biserici din judeţul Vrancea,
este Stan Cotea, căpitan în oastea Ţării Româneşti a lui Radu cel Frumos, care
în 1479, ctitoreşte o biserică din lemn în satul Coteşti, cătunul Odobasca, ca
mulţumire Domnului că a scăpat cu viaţă dintr-o confruntare militară din
zonă, împotriva lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei 2. În satul Străoane,
cam în aceeaşi perioadă (anul 1477), se ridica o biserică din lemn de către
localnici, cunoscuţi prin tradiţie ca luptători în oastea lui Ştefan cel Mare3.
Categoria „înzestrătorilor”, a celor care fac danii mănăstirilor,
schiturilor, bisericilor, este cea mai largă, fiind bine reprezentată în
documentele vremii, care reglementau proprietatea asupra bunurilor insolubile
sau solubile. În 1610, Dobra şi soţul ei Ion, dăruiesc mănăstirii Vizantea o
parte din satul Vităneşti, cu grădini, vii, vad de moară, pentru pomenirea lor 4.
În aceeaşi perioadă, Gheorghe Bogdan, pitar, dăruieşte mănăstirii Bistriţa, o
vie în satul Găgeşti, pe Putna, pentru pomenirea părinţilor săi 5 În anul 1632,
Boldescu împreună cu alţi oamneni din Scorţeşti şi Clipiceşti dăruiesc
mănăstirii Bisericani locul de biserică de la Babe, cu vad de moară pentru a-şi
face schit6. În 1636, Acsinia, fata lui Broştoc şi ginerele acestuia dăruiesc
1
SAVA A. V., Contribuţii, p. 26
2
DUMITRESCU I., RÂPEANU, P., Coteşti 500, 1971, p. 23
3
PANAIT CRISTACHE I., Bisericile din lemn din Curbura Carpaţilor, în Spiritualitate, II, p. 254
4
C.D.M., I, p. 332
5
IDEM, p. 332
6
C.D.M., I, p. 224

45
4
mănăstirii Bistriţa un vad de moară pe Putna la Găgeşti 1. Constandie
Gălăţeanul, căpitan, dăruieşte mănăstirii Urecheşti-Vărzăreşti, în 1653, „nişte
vii în dealul Runcii”, fără a condiţiona dania explicit.
Stoica şi alţi ctitori dăruiesc schitului „Babe” partea lor de ocină şi
moşie din Putna, cu vad de moară2. Ctitorii schitului „Babe”, oameni din
Scorţeşti, Cucuieaţi, Giuleşti, Clipiceşti, Valea Sării, Ruget, Muncel dau
mărturie pentru egumenul schitului, Partenie, că „via mănăstirii a fost făcută
într-o pădure numai cu osteneala şi cheltuiala egumenului” 3. Ctitorii sunt cei
care au înzestrat schitul. Acelaşi schit este beneficiarul donaţiilor făcute de
Ursul Vartic, fost vornic, „pentru pomenire”4, de Rusul din Scorţeşti „pentru
iertarea păcatelor sale şi ale părinţilor”5. Ursul Vartic, fost vornic, ctitor al
schitului Galbeni, dăruieşte acest schit mănăstirii Dobromira (Soveja) în
1660.
Domnitorii sunt printre primii dintre cei care dăruiesc cu terenuri sau
cu alte bunuri, pe întemeietorii de mănăstiri: domnitorul Moldovei, Vasile
Lupu, dăruieşte lui Matei Basarab, ca să facă mănăstire, locul Dobromira şi
plaiurile Răchitaş şi Zboina „pentru frăţia noastră şi mare prieteşug”6.
Domnitorul Gheorghe Ştefan „miluieşte” mănăstirea Vizantea cu 12
poşlusnici în 1667 fiind printre ctitorii trecuţi în pomelnic7. Asemenea
domnitorilor, marii ierarhi ai bisericii lasă din averea lor mănăstirilor. Astfel
Mitropolitul Varlaam lasă la moartea sa, în 1658, mănăstirii Secu, ocinile şi
bucatele sale să fie ale mănăstirii8.
Oamenii de rând nu se lasă mai prejos. Din averea lor, Dabija dăruieşte
o ţigancă mănăstirii Dobromira, în 1662, pentru pomenire9, iar Grozava
dăruieşte mănăstirii Vizantea un pogon de vie pentru pomenirea soţului ei 10.
Gheorghe Birăul dăruieşte mănăstirii Dealul Mare vie în Crucea de Jos tot
pentru pomenire11. În 1687, preotul Ciochină din Vrancea şi fiul său dăruiesc
mănăstirii Mera „a noastră dreaptă ocină şi moşie” ca „să ne fie poamnă în
veci la sfânta mănăstire şi să ne scrie în pomelnic, să ne pomenească la
sfânta liturghie”12. Preotul Toader din Colacu, călugărit sub numele de
Teofan, dăruieşte după moartea sa episcopului Romanului Pahonie, „şase

1
C.D.M., II, p. 237
2
IDEM, p. 260
3
IDEM, p. 268
4
IDEM, p. 339
5
IDEM, p. 290
6
IDEM, II, p. 369
7
C.D.M., III, p. 76
8
C.D.M., III, p. 90
9
C.D.M., III, p. 184
10
IDEM, III, p. 166
11
C.D.M., II, p. 371
12
SAVA, Contribuţii, p. 22, 35

46
4
pogoane de vie la Ţifeşti, cu cramă, vase, teascuri şi alte cinci ciosvârte” ca
recunoştinţă pentru că a fost stareţ1.
Ctitorii sunt finanţatorii construcţiei religioase. Tot ei asigură
,,înzestrarea” cu cele necesare traiului călugărilor din schituri şi mănăstiri.
Relaţia cu ctitoria durează toată viaţa ctitorului, fiind transmisă şi urmaşilor.
Este necesară delimitarea ctitorului individual, ca persoană cu
rang înalt în societate, domnitor, dregător domnesc sau ierarh bisericesc, a
cărui activitate de ctitorire era o îndatorire a rangului deţinut, o îndatorire de
prestigiu, şi ctitorii colectivi sau de obşte.
Aceştia din urmă îndeplineau sarcina de ctitorire dintr-o necesitate a
comunităţii respective, de a asigura serviciul religios pentru întreaga
comunitate. Edificiul ctitorit, aşa numita biserică de mir, era o instituţie
colectivă, cu funcţionalitate spiritual religioasă, în care oficia preotul, dar spre
binele tuturor indivizilor obştii2. Ridicarea unei biserici era o necesitate, la fel
ca săparea unei fântâni. La ridicarea ei toţi membrii comunităţii aveau un rol,
toţi membrii comunităţii beneficiau de serviciile religioase oficiate în biserică.

5. Ctitoriile. Tipul acestora

 Schituri

Schiturile sunt treapta de bază în ierarhia organizării monahale,

îndeplinind însă aceleaşi roluri ca şi mănăstirile, dar la un nivel mai restrîns.
Schiturile au fost întemeiate de regulă de călugări călători, cu mijloace
financiare modeste, cu biserici construite din lemn. Întemeiate în zona
colinară, a dealurilor subcarpatice, retrase faţă de drumurile frecventate, dar,
de regulă, în apropierea unei localităţi, schiturile au influenţat major viaţa
spirituală a comunităţilor rurale.
În anul 1637călugărul Partenie de la mănăstirea Bisericani ctitoreşte
schitul „zis Babe pe apa Putnei”3, îl reconstruieşte după distrugerea lui de
oastea munteană în apropierea Sovejei, cu „300 merţi de grâu” primite danie
de la Matei Basarab, domnitorul muntean ca despăgubire 4. Schitul este atestat
cu hramul ,,Sfântul Ioan Gură de Aur”, în anul 16325.
Cea mai veche ctitorie din zid, din zona studiată, este a căpitanului de
margine Radu, supranumit Vărzarul, ctitorul schitului Vărzăreşti, de lângă
satul Urecheşti, cunoscută sub denumirea de mănăstirea „Urecheşti” sau
„Vărzăreşti”6. Biserica de zid este ridicată în anii 1643-16447. Episcopul
Mitrofan al Buzăului ctitoreşte biserica de zid a schitului Bonţeşti, Aflată în
1
SAVA, Contribuţii, p. 22
2
PUŞCAŞU, Actul de ctitorire, p. 199
3
C.D.M., II, p. 319
4
IDEM, p. 272
5
IDEM, p.162
6
IDEM, p 18

47
4
construcţie în anul 1694, este terminată, după pisanie, în anul 1703. Preotul
Fătul ctitoreşte schitul Peletic la Dealul Lung în anul 1689, ca metoh al
mănăstirii Râmnicu Sărat1. Preotul Maftei din Spineşti construieşte schitul
Valea Neagră, în anul 1755, ca reprezentant al obştei vrâncenilor 2. Ctitor al
schitului este considerat, chiar de iniţiatori, cel care l-a înzestrat cu moşii,
adică, „medelnicerul Asanache Panţile din Odobeşti”3.
Schiturile constituie o adevărată salbă a Subcarpaţilor de Curbură,
înşirându-se de la valea Trotuşului la valea Rămnicul-Sărat, la o distanţă de
cel mult o zi de mers între unul şi altul. Sihăstria, de la Homocea, Trotuşanu
de la Fitioneşiti, Jariştea, Dălhăuţi, Coteşti, Vărzăreşti-Urecheşti, Recea,
Slobozia Bradului, Trestieni, Poiana Mărului lângă Chiojdeni, sunt schituri în
care s-a desfăşurat o activitate intensă în perioada de care ne ocupăm.

 Mănăstiri

Secolul al XVII-lea debutează cu o primă ctitorie domnească:

mănăstirea Vizantea, cu începuturi ca schit, la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Chiar dacă ctitorul nu este cert în persoana lui Irimia Movilă, mărimea
incintei fortificate cu ziduri masive din piatra, chiar dacă biserica este din
lemn, ne face să ne gîndim la un program constructiv domnesc.
Tripticul pomelnic, rămas de la sfîrşitul secolului al XVII-lea,
aminteşte pe toţi cei care au contribuit într-un fel sau altul la ctitorirea şi
menţinerea mănăstirii4. Sunt menţionaţi domnitorii: Irimia Movilă (1595-
1600-1606), Ştefan al II-lea Tomşa (1611-1615), Miron Barnovschi Movilă
(1633), Ştefăniţă Lupu (1659-1661), Eustaţie Dabija (1661-1665), Gheorghe
Duca(1665-1666, 1668-1672, 1678-1683). Aceştia sunt probabil domnitorii
care au făcut danii mănăstirii sau au întărit acesteia proprietăţile. Lor li se
adaugă, conform pomelnicului, „Ctitori ce au întemeiat din zona aceasta
sfânta mănăstire”5, lucru ce evidenţiază caracterul colectiv al ctitorului:
monarhi, ierarhi ai biserici, preoţi, localnici, – preotul Ciochină, Boştoc,
cneaghina Maria6. Deşi redactat mai târziu, faţă de momentul înfiinţării,
pomelnicul mănăstirii Vizantea reprezintă un preţios document iconografic
referitor la problematica ctitorilor.
Mănăstirea Mera a avut ca şi ctitori iniţiali, anterior anului 1686, pe
boierul Moţoc din Odobeşti şi pe episcopul Ioan al Romanului 7. După

7
TÂRÂLĂ Z., Istoricul Mănăstirii „Vărzăreşti” şi al comunei Urecheşti din jud. R. Sărat,
Bucureşti, 1934, p. 12
1
SAVA, Documente, p. 115
2
SAVA, Contribuţii, p. 26
3
IDEM, p. 26
4
SAVA, Documente, p. 141-143
5
IDEM, p. 142
6
IDEM, p. 143
7
SAVA, Documente,, p. 30

48
4
moartea lui Moţoc, soţia acestuia cedează dreptul de proprietate şi de ctitorie
domnitorului Constantin Cantemir1.
Apariţia bisericilor de zid în zona judeţului Vrancea trebuie pusă pe
seama unor ctitori care au o putere financiară mare. Cele mai importante
ctitorii ale secolului al XVII-lea, construcţii de zid, biserici şi mănăstiri, stau
sub semnul iniţiativei ctitoriceşti a domnitorilor la care se adaugă şi ctitorii
mai modeste a dregătorilor domneşti. Matei Basarab în 1645 ctitoreşte
Mănăstirea Soveja cu biserica Naşterea Maicii Domnului, Grigore Ghica
ridică mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Focşani, în 1661, Dafina, soţia
domnitorului Eustaţie Dabija, biserica Adormirea Maicii Domnului din
Domneşti în anul 1665, Mănăilă, căpitan de margine din Buzău, biserica
mănăstirii Bordeşti, ctitorită în anii 1698-1699, încheie lista ctitorilor, din
secolul al XVII-lea, ai bisericilor din zid.
Secolul al XVIII-lea este caracterizat prin diversificarea categoriilor
sociale din care provin ctitorii. Continuă să apară ctitoriile domneşti, ca
biserica Adormirea Maicii Domnului a fostei mănăstiri Precista în partea
moldavă a Focşanilor, ctitorie a domnitorului Nicolae Mavrocordat (1709-
1710)2 sau biserica mănăstirii Proorocul Samuil, ctitorită iniţial din lemn de
domnitorul Constantin Racoviţă şi apoi din zid între anii 1756-1757 3.
Însărcinat de domnitor cu realizarea acestui lucru este Ioanichie, episcopul
Romanului4. Mănăstire fortificată iniţial, Proorocul Samuil a jucat un rol
important în viaţa Focşanilor, aici funcţionând primul spital pentru ajutorarea
săracilor din Focşani. Se adaugă ctitoriile realizate de dregătorii domneşti şi
de comunităţile de târgoveţi sau de comunităţile săteşti. Acestea se
concretizează în ridicarea a mai multe schituri şi biserici de mir, mai modeste
ca aspect şi dotare decât cele domneşti, dar cu un rol important în viaţa
respectivei comunităţi.

 Biserici de mir

Rolul central pe care biserica, ca lăcaş de cult, îl avea în comunitate, ne

face să credem că principalul ctitor de biserici până în secolele XVI-XVII era
comunitatea satului, care îşi ridica biserică prin resurse proprii. Oricum,
aceasta era de dimensiuni modeste, evoluând din planul construcţiilor tip
locuinţă5, fiind construită de cele mai multe ori din lemn.
Este evident că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, principalii ctitori
ai bisericilor sunt comunităţile săteşti, la iniţiativa preoţilor locali sau
călugărilor. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât în zonă sunt cunoscute doar sate
libere. Ctitoriile de biserici de mir se făceau prin danii ale a mai multor
1
C.D.M., II, p. 258
2
EPIFANIE, Ctitorii, p. 308
3
IDEM, p. 319
4
IDEM, p. 320
5
CHERCIU I., Biserici de lemn din Ţara Vrancei, Bucureşti, 2003, p. 34

49
4
poporeni. Bisericile construite erau din lemn, material uşor de găsit în zonă şi
de prelucrat. Bisericile de mir, împreună cu preoţii care le slujeau, au jucat
poate cel mai insemnat rol confesional, fiind în centrul comunităţii, rurale sau
de târgoveţi. Sunt ctitorite de cele mai multe ori de membrii comunităţii
respective, fiecare aducându-şi contribuţia după puteri, în bani sau în muncă,
la ridicarea construcţiei. Totul se făcea la iniţiativa şi sub directa supraveghere
a preotului comunităţii respective. O confirmare arheologică a acestei stări de
fapt este descoperirea la fundaţia bisericii de lemn din satul Văleni, comuna
Străoane, a unui bolovan folosit pentru sprijinul tălpii bisericii, inscripţionat
cu următorul text, scris cu alfabet chirilic: ,,Popa Gheorghe, anul 1783”1.
Focşanii, şi cel moldovenesc şi cel muntenesc, cunosc pe parcursul
secolul al XVIII-lea cel mai intens proces de ridicare a bisericilor din zid,
având drept ctitori dregători locali sau comunitatea locală a târgoveţilor. Avem
biserici ctitorite de familia Donie, de familia Săpunaru, de breasla tăbăcarilor,
de comunitatea armenilor. De altfel Focşanii Moldoveni era considerat pe la
1769 un ,,târg mare” alături de Iaşi, Galaţi, Botoşani şi Roman2.
Considerăm că prosperitatea economică a celor două oraşe de graniţă
de pe Milcov impune şi numărul bisericilor construite de locuitorii acestora.
Dintr-un total de 24 de biserici aflate la începutul secolului al XIX-lea în
Focşani, 16 biserici sunt construite în secolul al XVIII-lea. Comparativ cu
oraşele învecinate, care, în aceeiaşi perioadă, au construit doar patru biserici
în Galaţi şi Buzău, trei în Râmnicu-Sărat, una în Tecuci, nici una în Bacău 3,
Focşaniul are, de departe, cea mai semnificativă activitate ctitoricească din
zona de graniţă a celor două ţări.
În secolul al XVIII-lea fenomenul ctitoricesc se generalizează, mai ales
în condiţiile în care ctitoria nu mai era un apanaj al celor puternici şi bogaţi, ci
fiecare contribuie după puterea sa la ridicarea şi întreţinerea unui lăcaş de
cult. Totodată se măreşte numărul bisericilor de zid, comparativ cu cele din
lemn. Faptul este confirmat statistic4: au fost ctitorite 3 biserici domneşti, 8
biserici ale dregătorilor locali, toate din zid şi 22 de biserici, dintre care 7 din
zid, ctitorite de către obştile săteşti sau orăşeneşti.

1
Cercetare arheologică realizata de Aurel Nicodei, la fundaţia respectivei biserici, după ce a fost
distrusă de incendiu în anul 2001.
2
Documente privitoare la istoria economică a României. Oraşe şi târguri (1776-1861). Moldova.
Seria A, II, Bucureşti, 1960, p. VI.
3
PUŞCAŞU, Actul de ctitorire, indici, posesiuni, passim
4
NICODEI A., Cercetarea arheologică medievală şi bisericile de zid din Vrancea, în Cronica
Vrancei, II, Focşani, 2001, p. 28-31, passim.

50
5