UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALA

EPISCOPIA RAMNICULUI IN
SECOLUL AL XVI-LEA
-Lucrare de seminar -

COORDONATOR:
PR. CONF. UNIV. DR. SERGIU-GRIGORE POPESCU

STUDENT:
BRANDUSESCU IONUT OVIDIU
ANUUL II

CRAIOVA 2023
 EPISCOPIA RÂMNICULUI
ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

După desființarea Mitropoliei Severinului , în primi ani ai secolului al XV- lea , în Țara
Românească a rămas un singur scaun vlădicesc : Mitropolia Ungrovlahiei. După moartea lui
Mircea cel Bătrân , viața bisericească a avut de suferit , neavând un urcuș ca cea din Moldova din
timpul lui Ștefan cel Mare.1
Vechea Episcopie a Râmnicului este cea de-a doua eparhie a Tării Româneşti, moştenitoare şi
continuatoare a Mitropoliei Severinului. Aceasta din urmă, înfiinţată în anul 1370, şi-a avut
reşedinţa la Severin, dar a fost mutată, ulterior, datorită conflictelor vremii, la Râmnicu Vâlcea.
Între anii 1503-1504, în timpul domnitorului Radu cel Mare, în amintirea mitropoliei dispărute,
s-a reînfiinţat în județele din dreapta Oltului: Episcopia Râmnicului Noului Severin, aceasta fiind
considerată o continuatoare a Mitropoliei Severinului.2 În urma războiului austro-turc din 1737,
clădirile Arhiepiscopiei și biserica ridicată între 1576-1586 sunt arse complet. Clădirile Episcopiei
sunt refăcute la 1749, dar cad pradă focului de la 1847, alături de jumătate din oraș.

Cel mai vechi document cert privitor la Râmnicul medieval este din 20 mai 1388, un hrisov
prin care domnitorul Mircea cel Mare dăruiește mânăstirii Cozia, între altele, „o moară la Râmnic”
și „curtea Hinăteştilor” de peste apa Râmnicului. În anul următor, la septembrie 1389, Mircea cel
Mare atesta Râmnicul drept „orașul domniei mele” – marcând statutul acestuia de a fi oraș
domnesc, scaun de judecată, sediu (parțial) al cancelariei și administrației domnești, cu privilegii,
dar și obligații speciale față de curtea voievodală. Cu toate acestea, Râmnicul trebuie să fi avut un
trecut mai mult decât secular – sublinia şi istoricul Aureliu Sacerdoţeanu, afirmaţie întărită de unele
documente săseşti, ungureşti, franciscane sau de unele legende locale.

Amintim în acest sens, evocarea, în spaţiul Râmnicului, a unui aşezământ monahal existent
înainte de 1372 (data ctitoririi primei mânăstiri olteneşti, Vodiţa, de către sfântul Nicodim),
aşezământ care, corelativ cu acela de la Cozia veche (după unii, datat la începutul secolului XIV), a
constituit, în arealul Olteniei, un al doilea pol de viaţă spirituală închegată; aceasta ar fi îndreptăţit
mutarea aici, după 1418 (data morţii lui Mircea cel Mare), a Mitropoliei Severinului (cucerit acum
de către regatul ungar). Va fi având aşezământul monahal din Râmnic biserică de zid pe aceea, cu
hramul „Sfântul Nicolae”, ctitorită în anii 1384-1386, de către Dan I, fratele lui Mircea cel Mare
(aceasta fiind menţionată într-o catagrafie austriacă din 1731).

1 Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Mircea Păcurariu , Vol. I , p. 439

2 Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Mircea Păcurariu , Vol. I , p. 440
 Sediu al administraţiei domneşti ocupate cu exploatarea, depozitarea şi comercializarea
produselor minerale şi agrozootehnice din zonă, scaun de judecată şi, în curând, scaun episcopal,
dar mai ales spaţiu pentru schimbul curent între sat şi oraş, Râmnicul medieval şi-a îndeplinit, la
proporţii relativ modeste, rolul de a fi loc de întâlnire între civilizaţia rurală şi cea urbană de tipul
epocii, între cultura orală şi cea scrisă; locuitorii săi, în raport de potenţialul economic şi cultural
propriu, au preluat şi ridicat la o scară mai înaltă elemente din arealul etnografic vâlcean.

Arhitectura caselor a folosit cu predilecţie câteva din modelele locale – casa cu pridvor lateral sau
central, casa înălţată pe soclu; ocupaţiile râmnicenilor erau cele specifice zonei :agricultura,
pomicultura, viticultura, creşterea animalelor, precum şi meşteşugurile şi, mai ales, comerţul.
Meşterii, provenind dintre cei ce şi-au epuizat rostul în sat sau la curtea feudală s-au aşezat la oraş,
pe uliţe cu profil profesional (tăbăcari, cizmari, cojocari, croitori, zăbunari ş.a., la care se pot adăuga
şi zugravi), produsele lor fiind destinate uzului local dar şi comerţului.

Portul râmnicenilor a avut, preponderent, compoziţiile şi ornamentele de factură locală. Printre

toate acestea, au apărut şi elemente de influenţă orientală sau occidentală, datorate specificului
epocii şi faptului că aici s-au aşezat şi alogeni: greci, aromâni, armeni, saşi. Acestui , probabil ,
„tablou” medieval al locuitorilor Râmnicului i se adaugă şi purtătorii culturii scrise: copişti,
socotitori, grămătici, logofeţi, dascăli, tahigrafi ş.a., care se formau în cadrul administraţiei
domneşti sau la sediul Episcopiei Râmnicului.

Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintele nostru Nifon, patriarhul Constantinopolului, scrisă de
cărturarul grec Gavriil Protul, este documentul în care se evocă hotărârea sinodului Mitropoliei
Ungrovlahiei şi a domnitorului Radu cel Mare de a înfiinţa, în anul 1503, Episcopia Râmnicului,
consfinţită ca o continuatoare a Mitropoliei Severinului – ceea ce va face ca, din acelaşi secol XVI,
să fie numită Episcopia Râmnicului-Noul Severin. Penuria de documente a făcut ca, timp de două
decenii, să nu se cunoască primii episcopi râmniceni.3

O parte dintre istoricii bisericeşti îl consideră ca prim episcop al Râmnicului pe monahul sârb
Maxim Brancovici (chemat, probabil, de către Radu cel Mare în baza bunelor sale relaţii cu
cnezatul Serbiei); alţi istorici, între care, cel mai recent, arhim. Veniamin Micle (de la mânăstirea
Bistriţa), opinează că primul episcop al Râmnicului a fost Macarie, egumenul ctitoriei de la Bistriţa
a boierilor Craioveşti, aceştia fiind interesaţi ca, în scaunul de la Râmnic să aşeze un apropiat al lor
(Neagoe Basarab, fost învăţăcel la Bistriţa, îl va ridica la rangul de mitropolit al ţării şi de duhovnic
personal, instituind astfel o tradiţie care va face ca mitropolitul Ţării Româneşti să fie ales, cu
predilecţie, din scaunul de la Râmnic). Odată înfiinţată, Episcopia Râmnicului va deveni centrul în

3 Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, Editura
Erbiceanu, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1888,
jurul căruia va constela viaţa cultural-spirituală din Râmnic, atât şi aşa cum putea să aibă aceasta o
consistenţă în evul nostru mediu. Dat fiind întregul areal oltenesc pe care îl cuprindea nou înfiinţata
episcopie, viaţa cultural-spirituală ce se va desfăşura sub auspiciile acesteia va avea o anvergură
largă şi se va realiza în strânsă conlucrare cu aşezămintele de cult din Oltenia (Valahia mică), iar,
mai aproape, cu lavrele Cozia şi Bistriţa, din rândul cărora i-au fost aleşi cei mai mulţi şi destoinici
ierarhi (episcopi, apoi mitropoliţi).

În activitatea sa, Episcopia Râmnicului a sprijinit politica cultural-spirituală a domnitorilor din

răstimpul secolelor XVI-XVIII, dintre care mulţi au fost legaţi în mod special de Râmnic (prin
scaune de judecată, prin ctitorii, acordare de privilegii, dar şi campanii militare): Radu cel Mare,
Radu de la Afumaţi, Mircea Ciobanul, Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul, Radu Şerban Basarab,
Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
La începutul secolului al XVI-lea s-au creat Episcopiile Râmnicului și Buzăului , care
funcționează până azi. La Râmnic consemnăm pe episcopii Damaschin Dascalul (1708 - 1725),
Climent (1737 - 1748), ctitorul câtorva schituri și biserici de mir, Grigorie Socoteanu (1748 –
1764), Chesarie (1774 - 1780) și Filaret (1780 - 1792), care au continuat acțiunea de traducere și
tipărire de cărți în limba română.

O biserica de lemn destul de veche a fost aceea care s-a și chemat „dintr-un lemn”, In judetul
Valcea, dar astazi nu mai putem ști cum a fost alcatuita. Chiar Domnii cei dintai, neavand lucratori
de piatra sau material de caramida la indemana, au pus sä se lucreze din lemn biserici in care erau sa
asculte slujba și sa se odihneasca după moarte.4

4 Istoria biserici Romanesti Vol I , Nicolae Iorga , p 24

 Pentru îndreptarea vieții bisericești din Țara Românească, voievodul Radu cel Mare (1495-1508)
l-a adus în țară pe Sfântul Ierah Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului.Vrednicul ierarh „află
turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica izvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite. Şi chemă pre
toţi egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare de-
npreună cu domnul şi toţi boierii, cu preoţii şi cu mirenii... Şi tocmi toate obiceiurile pre pravila şi
pre aşezământ Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi doi episcopi şi le deate şi eparhie hotărâtă, care cât
va birui; şi învăţa cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele sunt date-şi în
seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei”5. În anul 1503, într-un sinod întrunit la
Târgoviște, Sfântul Nifon a luat mai multe hotărâri privind organizarea bisericească, a înființat două
episcopii și a hirotonit pentru acestea doi episcopi. Una dintre cele două episcopii a fost Episcopia
Râmnicului, care se întindea pe teritoriul fostei Mitropolii a Severinului, precum reiese din
documentele ulterioare și din cronica lui Gheorghe Șincai, publicată în 1811.
Noua episcopie, numită și a Noului Severin6, și-a stabilit reședința în orașul Râmnic, la Biserica
Sfântul Nicolae, ctitorită cel mai probabil de voievodul Dan I (1384-1386), fratele lui Mircea cel
Bătrân.
Primul episcop al Râmnicului se crede că a fost Maxim Brancovici, ierarh de origine sârbă,
canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă, care apoi a ajuns mitropolit al Ţării Româneşti. Numele lui,
însă, nu apare în pomelnicul Episcopiei de Râmnic, acesta începând cu numele episcopului Leontie
(1532-1534). De la înfiinţarea Episcopiei Râmnicului și până la începutul secolului al XXI-lea, la
Râmnic au păstorit în jur de 50 de ierarhi, dintre care Biserica Ortodoxă a canonizat până acum doi,
pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul și pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.
O listă a ierarhilor Râmnicului, din secolul al XVI-lea, în ordine cronologică, este :Sf. Maxim
Brancovici, 1503-1505; Ilarion I, 1523-1526 ; Leontie, 1532-1534; Paisie, 1535-1540 ; Eftimie,
1558-1568; Mihai II, 1568-1586 ; Efrem I, 1586-1593 ; Partenie I, 1594 ; Teofil I, 1595-1601 ;
Efrem II, 1601-1613.
„Mitropolia Severinului dispăru, pentru ca peste o sută de ani, sub Radu-Vodă cel Mare, să se
înfiinţeze în locul ei episcopia «Râmnicului - Noul Severin»7 .Şi, precum Râmnicul în numirea sa de
«Noul Severin», amintea vechiul Severin, care de aproape un veac era pierdut pentru ţara
românească – tot astfel unii din episcopii Râmnicului, intitulându-se arhiepiscopi ba câte o dată
chiar mitropoliţi, tindeau să păstreze amintirea vie despre foştii mitropoliţi ai Severinului.”8 Dintre
aceştia din urmă, Antim (al cărui nume a fost înţeles ca Eftimie (pe traseul fonetic Antim – Aftim(ie)
– Eftim(ie), după cum sugerează Atanasie Mironescu) este considerat drept ctitorul bisericii de la

5 Suport curs IBOR , PR. CONF. UNIV. DR. SERGIU-GRIGORE POPESCU

6 Ibidem 1
7 Denumire ce apare, de la sfârşitul secolului al XVI-lea – cf. M. Păcurariu,
8 Istoricul Eparhiei Râmnic - Noul Severin, Bucureşti, 1906,Atanasie Mironescu
Olteni (la nord de Râmnic), în a cărei pictura votivă apare astfel împreună cu episcopul râmnicean
Mihail, biserică ce va fi fost reşedinţa vâlceană a Mitropoliei Severinului şi, după acelaşi Atanasie
Mironescu, va fi slujit apoi şi pentru noua episcopie a lui Radu cel Mare, până când va fi fost
asasinat în ea Radu de la Afumaţi, conform legendelor locale, şi va fi fost părăsită; Mihail va zidi
alături, între 1568-1576, „o nouă bisericuţă şi chilii de şedere” şi-l va aşeza pe Antim (Eftimie)
împreună cu el în pisanie şi în frescă. Tot episcopul Mihail este cel care zideşte biserica episcopală
de la Râmnic, pe locul unde se găseşte până azi, împreună cu toate dependinţele ei, având de model
mitropolia cea veche de la Târgovişte , după cum va fi observat peste aproape un veac Paul de Alep,
în călătoria lui prin Ţările Române, împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei.
În secolul al XVI-lea, care, pentru Episcopia Râmnicului – Noul Severin, ar putea fi definit drept
secolul înfiinţării şi al consolidării, se conturează câteva din trăsăturile ei caracteristice în evul
mediu:

• asigurarea unui potenţial economic consistent, prin obţinere de donaţii, facilităţi şi drepturi de la
domnitori, de la dregători şi oameni cu stare, ori prin cumpărare de proprietăţi; pe această bază,
episcopul Mihail va construi reşedinţa episcopală, iar episcopul Teofil I va acorda ajutoare materiale
lui Mihai Viteazul pentru campaniile militare în Transilvania;

• îmbunătăţirea vieţii spirituale prin prezenţa Episcopiei şi a episcopului în viaţa publică (spre pildă,
în scaunele şi pricinile de judecată, ori în delegaţii diplomatice), prin conlucrarea cu aşezămintele
mănăstireşti, prin stimularea şi sprijinirea ridicării de noi lăcaşuri de cult, cu concursul ctitorilor
(domnitori, dregători, monahi, preoţi şi enoriaşi). Dintre lăcaşurile păstrate până azi, menţionăm:
bisericile schiturilor: Dobruşa (începută la sfârşitul secolului trecut), Ostrov (ctitori: Neagoe Basarab
şi doamna sa, Despina, 1520-1522), Iezer (ctitori: Mircea Ciobanul şi doamna Chiajna, 1558, pe
locul unui lăcaş mai vechi), Olteni (1568-1576, ctitor episcopul Mihail), biserica „Adormirea Maicii
Domnului” din Ocnele Mari (ctitor: Radu de la Afumaţi), biserica cu acelaşi hram înzidită în 1536 la
Mânăstirea Stăneşti (com. Lungeşti), biserica bolniţă a mănăstirii Cozia, biserica mănăstirii
Slătioarele-Ocnele Mari (1568-1577, ctitor: soţia italiană a domnitorului Alexandru al II-lea) ş.a.
Deşi tendinţa este de a se face construcţii durabile, din zid, se mai realizează încă multe biserici din
lemn, dintre care amintim: biserica „Dintr-un Lemn” din com. Frânceşti (la sfârşitul secolului al
XVI-lea) iniţiată în baza legendei că un cioban ar fi găsit, într-un copac, icoana Maicii Domnului, şi
din acel copac a ridicat-o, precum şi biserica de la Mariţa (com. Vaideeni), cea mai veche biserică de
acest fel ce ni s-a păstrat. O situaţie semnificativă prezintă şi biserica „Cuvioasa Paraschiva” din
Râmnic, a cărei zidire a fost începută de Pătraşcu cel Bun, în 1557 (anul morţii sale), dar terminată şi
târnosită de către fiul său, banul Mihai (Viteazul), în 1587, pentru aceasta fiind numită de către
localnici „biserica domnească din târg”; tot ca „biserică domnească” este considerată şi biserica
„Buna Vestire” (Maica Domnului), refăcută la începutul acestui secol după ce fusese ctitorită mai
demult (după legendă, de către însuşi Mircea cel Mare). Arhitectural, planul acestor lăcaşuri adoptă,
în mod particular, pe acela trilobat al bisericii mari de la Cozia;

Imagine preluata din „ Documente privitore la Istoria Romanilor” de Ludoxiu de Hurmuzaki, Vol.1
• alegere de episcopi virtuoşi şi destoinici, dintre care unii, precum Mihail II (evocat mai sus) au
fost înălţaţi la rangul de mitropoliţi ai Ţării Româneşti, iniţiind o tradiţie în acest sens;
• activitatea culturală propriu-zisă se bazează pe aportul şcolilor mănăstireşti de la Cozia şi Bistriţa,
în ale căror scriptorii/ori chilii se copiază în limba slavonă, cele mai însemnate lucrări de cult (cf.
mai sus). Sunt mărturii că şi la episcopia Râmnicului, încă din acest secol, va fi funcţionat o şcoală
de copişti şi grămătici (Oprea de la Râmnic scrie, la 1547, un hrisov al lui Mircea Ciobanul, un
Dumitru grămăticul, în 1585, este menţionat într-un zapis râmnicean), dar multe documente
(inclusiv, ulterioare) vor fi fost distruse în 1738, când turcii au ars reşedinţa episcopală.

Concluzii

Episcopia Râmnicului a luat ființă în anul 1503 ,în timpul voievodului Radu cel Mare , aceasta
fiind o continuatoare a Mitropoliei Severinului, de aceea a și primit titulatura de Episcopia
Râmnicului - Noul Severin. Reședința a fost stabilită la Râmnic. Domnitorul Radu cel Mare l-a adus
pe fostul Patriarh ecumenic Nifon al II-lea , numindu-l întâistătător al Bisericii din țara sa. Uni
istorici bisericești consideră ca primul episcop a fost Maxim Brancovici , alții socotesc ca primul
episcop a fost Ilarion II al Ungrovlahiei.
Episcopia Râmnicului a cunoscut în secolul al XVI- lea o înflorire materiala datorita daniilor
făcute de către domnii Ţării Românești și de unii credincioși. Dintr-e episcopii Râmnicului din
secolul al XVI-lea s-au impus Eftimie , Mihail și Teofil.
 BIBLIOGRAFIE

1.Istoria Biserici Ortodoxe Romane, Vol.1 , Preot Pr. Dr. Mircea Pacurariu , Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al BOR, Bucuresti 1980;
2. Istoria Bisericii Romanesti și a vieții religioase a romanilor, Vol.1 , Nicolae Iorga , Tipografia
„Neamul Romanesc”, 1908;
3. Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, Editura
Erbiceanu, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1888;
4. Istoricul Eparhiei Râmnic - Noul Severin, Bucureşti, 1906,Atanasie Mironescu
5. Suport curs IBOR , PR. CONF. UNIV. DR. SERGIU-GRIGORE POPESCU
6. „ Documente privitore la Istoria Romanilor” de Ludoxiu de Hurmuzaki, Vol.1
7. www.arhiepiscopia ramnicului.ro