E PARCURSUL evului mediu ţările române au avut legături permanente atât între ele, cât şi

cu popoarele vecine, între care culturale şi spiritual-bisericeşti. Astfel, încă în perioada evului
mediu timpuriu cultura românească ne apare în strânsă conlucrare cu unele dintre cele mai
bogate culturi europene de atunci – aria de cultură bizantină. În urma unor îndelungate
contacte culturale românii au intrat treptat în aria culturii bizantino-slave, care a avut ca
urmare răspândirea culturii scrise în limba slavonă, iar prin intermediul acesteia a avut loc
receptarea unui larg spectru de valori culturale bizantine şi bizantino-slave. Prin intermediul
lor are loc includerea treptată a românilor şi a culturii româneşti în spaţiul unor puternici
fermenţi ai culturii bizantine şi post-bizantine, care au lăsat o adâncă amprentă asupra
culturii scrise şi spiritual-religioase a românilor. Pe acest fundal cultural-spiritual, în sec.
XIV-XVI s-au intensificat, în primul rând, relaţiile Ţării Moldovei cu celelalte ţări româneşti. În
ciuda hotarelor existente, legăturile cultural-spirituale dintre ţările române s-au
permanentizat, devenind destul de strânse. Procesul acesta a fost condiţionat atât de
unitatea de neam şi de credinţă, utilizarea aceleiaşi limbi în cultura scrisă, cât şi de
vecinătatea lor imediată. Nu rareori, domnii Moldovei şi a Ţării Româneşti susţineau cu
ajutoare băneşti, cărţi ş.a. populaţia şi focarele de cultură ortodoxă din Transilvania,
contribuiau la edificarea unor biserici, mănăstiri şi episcopii pravoslavnice (Episcopia
Feleacului). Gesturi asemănătoare veneau şi din Transilvania. Aşa de exemplu castelanul de
Haţeg, Laţcu Cânde a ferecat în argint la 1448 un „Tetraevanghel” scris pe la 1436 de Gavril
Uric pentru mănăstirea Neamţ1 , iar în 1498 Isac vistiernic din Moldova a ferecat un alt
„Tetra evanghel” pentru mitropolia de la Feleac2 din Transilvania. Din prima jumătate a sec.
XV în Moldova au început să circule în manuscris asemenea opere teologice româneşti ca
„Pripealele” lui Filotei de la Cozia (Valahia) – scurte texte imnografice, care se cântau multe
secole la rând la sărbătorile împărăteşti, iar prin ediţiile lui Bojidar Vukovici din anii 1536 şi
1547 de la Veneţia şi în versiune tipărită. Toate acestea contribuiau la schimbul de valori, la
înviorarea vieţii culturale, cărturăreşti în spaţiul istoric românesc şi au dus la dezvoltarea şi
afirmarea culturii româneşti, la manifestarea geniului creator al poporului român în evul
mediu. Cărţile manuscrise, apoi din sec. XVI, şi cele tipărite circulau dintr-o ţară în alta, tineri
dintr-o ţară românească plecau la studii în altă ţară ş.a.m.d. Datorită acestor legături de
divers ordin, cultura românească şi-a consolidat caracterul său unitar. O piedică serioasă în
întreţinerea acestor rapo rturi, mai ales din sec. al XVI-lea a reprezentat-o stăpânirea străină
asupra ţărilor ro mâne. Din primele decenii de afirmare a Ţării Moldovei în plan internaţional
au fost stabilite ample legături cultural-spirituale, cu popoarele din Sud-Estul, Estul şi Centrul
Europei. Din sec. al XIV-lea se profilează anumite legături culturale bisericeşti cu episcopia
din Przemysl3 , unde pe la 1352 este atestat un episcop „Chiril Voloşin”, adică „românul”; cu
alte episcopii ortodoxe din aceiaşi arie geografică, cu mitropolia ortodoxă din Halici după
reîntemeierea ei în 1371 apoi şi cu cea de Kiev. Laţcu voievod al Ţării Moldovei, în vederea
consolidării structurilor ecleziastice ortodoxe a obţinut hirotonirea a doi episcopi Iosif şi
Meletie de către Antonie, mitropolit al Haliciului. Din aceeaşi serie de acţiuni, face parte şi
participarea lui Kiprian, mitropolitul Kievului la depunerea în 1387 jurământului de omagiu al
lui Petru I Muşat faţă de regele polon Vladislav al II-lea. În paralel Laţcu voievod în vederea
consolidării independenţei Ţării Moldovei l-a determinat să stabilească anumite legături
cultural-spirituale cu papalitatea şi Sfântul Imperiul Roman care au avut drept rezultat
influenţe de sorginte occidentală romanocatolică prin înfiinţarea unei episcopii catolice la
Siret în 1371. Contacte culturale cu lumea occidentală au continuat şi în sec. al XV-lea, căci
pe la 1415 moaştele Sf. Ioan cel Nou aduse la Suceava au fost aşezate într-o „ladă
italiană”4 . Încă din secolul XIV domnii Moldovei şi Ţării Româneşti au căutat să aibă legături
directe şi cu Bizanţul. În 1359 Nicolae Alexandru, voievodul Valahiei, organizând Mitropolia
Ungrovlahiei, a cerut prin scrisori de la Patriarhia din Constantinopol să-i trimită mitropolit,
care să depindă de patriarhia ecumenică, răspunzându-i-se la această rugăminte, în fruntea
acesteia a fost pus Iachint, fost mitropolit de Vicina. Demersuri asemănătoare a întreprins şi
voievodul Moldovei Bogdan I, care nu s-a soldat cu rezultatele dorite. În vederea
recunoaşterii de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a Mitropoliei Moldovei, încă
din ultimii ani de domnie a lui Petru I Muşat, se fac demersuri din partea Moldovei faţă de
patriarhii constantinopolitani de a recunoaşte nu numai Mitropolia, dar şi de a-l accepta în
scaun pe Iosif I, cel hirotonit de mitropolitul Antonie de Halici. Aceste relaţii cu Bizanţul, au
fost destul de tensionate din cauza că Patriarhia ecumenică a trimis în câteva rânduri la
Suceava candidaturile sale din rândurile clerului grec, dar care au fost respinse. O nouă
încercare de a reglementa relaţiile de ordin spiritual-bisericesc cu Patriarhia, Alexandru cel
Bun, în 1401, trimite la Constantinopol o solie de boieri, care aveau misiunea de a prezenta
dorinţa voievodului moldovean de a-l avea în scaunul mitropolitan pe Iosif, ierarh din partea
locului. În acelaşi an, drept răspuns, patriarhul Matei trimite la Suceava o delegaţie,
compusă de „cinstitul între ieromonahi şi părinte duhovnicesc kir Grigorie, (considerat de mai
mulţi istorici că ar fi Grigorie Ţamblac – n.a.)… şi dascălul kir Manoil”5 care aveau misiunea
de a confirma de către patriarh instalarea lui Iosif I în calitate de mitropolit al Sucevei. De la
sfârşitul sec. XIV datează şi cele mai vechi legături bisericeşti şi culturale ale lumii româneşti
cu mănăstirile de la Sf. Munte Athos. Aceste relaţii s-au intensificat mai ales în epoca lui
Ştefan cel Mare care a sprijinit viaţa spirituală prin ajutoare băneşti, cărţi şi diverse odoare
bisericeşti. În acelaşi timp la comanda domnilor Moldovei la mănăstirile athonite se copiau
cărţi, se pictau icoane ş.a. După cum ne mărturisesc documentele istorice, după căderea
Constantinopolului şi prăbuşirea Imperiului bizantin, în afară de Italia, o parte din intelectuali
greci şi sud-slavi, mai ales clerici, s-au refugiat în ţările române, aducând cu sine variată
literatură religioasă în limbile slavonă şi greacă, şi s-au ocupat în noua lor patrie de
organizarea vieţii religioase, a unor scriptorii, colecţii de cărţi pe la mănăstiri şi biserici. Prin
intermediul unor cărturari bizantini şi sud-slavi, prin Nicodim de Tismana, fondatorul primei
mănăstiri din Valahia, în Moldova sunt întemeiate primele lăcaşe monahale. Datorită
aceloraşi cărturari o largă răspândire în ţările române capătă monumentele literaturii
religioase, filozofice, juridice, istorice, cărţi populare. În strânsă legătură cu aceleaşi relaţii
trebuie pusă participarea patriarhului sârb de Peč Nicodim la hirotonirea în 1453 a
mitropolitului Theoctist al Moldovei. La hotarul sec. XIV-XV, sub ameninţarea cuceririlor
otomane în Balcani şi a căderii iminente a Bizanţului, împăraţii şi patriarhii
Constantinopolului întreprind acţiuni în vederea încheierii alianţei cu puterile occidentale, cu
papalitatea în special. Una din condiţiile prin care putea să se realizeze un asemenea
program antiotoman era şi readucerea Bisericii creştine la unitatea de până la Marea
schismă din 1054. În aceste relaţii complexe dintre Bizanţ şi Occident a fost implicată şi
Biserica Ortodoxă din Ţara Moldovei. În legătură cu aceste evenimente se admite că
Alexandru cel Bun ar fi permis, fără îngăduinţa Patriarhiei ecumenice, participarea
mitropolitului Iosif I la hirotonirea lui Grigorie Ţamblac ca mitropolit al Kievului în 1415, iar în
1418 ar fi trimis tot fără aprobarea patriarhului de Constantinopol, o delegaţie moldoveană la
Sinodul de la Konstanz. La o altă reuniune cu participare reprezentativă atât din partea
Papei cât şi cea a Patriarhului Ecumenic, fiind vorba de Sinodul de la Ferrara-Florenţa din
1438-1439, mitropolitul Moldovlahiei Damian, în calitate de membru al delegaţiei patriarhului
a intervenit în câteva rânduri în discuţiile teologice care au avut loc în desfăşurarea
conciliului, având misiunea de a prezenta cât mai corect şi convingător mesajul patriarhului.
Este interesant faptul că la acest Sinod, domnul Moldovei Ştefan al II-lea a trimis o misiune
în frunte cu jupanul Neagoe (cu suita sa) şi protopopul Constantin6 . Aceste misiuni
ecleziastico-laicee, au avut şi anumite ecouri de ordin intern, ducând uneori chiar şi la
anumite disensiuni. Aşa de exemplu în una din redacţiile putnene ale „Letopiseţului Ţării
Moldovei” este înserată informaţia precum că semnatarii actului Unirii celor două biserici „au
fost înşelaţi de latini şi mulţi dintre dânşii au venit cu bărbile tunse”7 , avându-se în vedere,
probabil, că mitropolitul Damian şi protopopul Constantin, participanţi la conciliu, după
adoptarea doctrinei romano-catolice, au preluat şi obiceiuri din portul clericilor occidentali. În
secolul XV, datorită legăturilor ţărilor române cu statele din centrul Europei, odată cu
plecarea mai multor tineri la studii la universităţile din Cracovia, Praga, Viena are loc
pătrunderea ideilor mişcării husite în Moldova. La menţinerea de contacte cu spiritualitatea
occidentală a contribuit şi refugierea în Moldova cu îngăduinţa lui Alexandru cel Bun, a unui
număr de participanţi la mişcarea husită din Cehia, în mediul cărora a fost tradusă Biblia în
limba maghiară, fiind de altfel prima tălmăcire a Sfintei Scripturii într-o limbă vorbită. În
domnia lui Ştefan cel Mare şi în perioada imediat următoare se întreţin anumite legături cu
lumea italiană. După cum reiese dintr-o informaţie din epocă, prin intermediul unor negustori
genovezi, precum se admite, Ştefan cel Mare a comandat meşterilor armurieri din Genova
(Italia) o spadă „... che volesemo cometer qui o Zenova una spada a la facione
valaschesca”, adică domnul comanda o spadă de model valahic, ceea ce înseamnă că, în
această epocă, exista un tip de spadă specific Ţărilor Române. Deoarece armurierilor
genovezi nu le era cunoscut asemenea tip de armă şi cum ar putea fi confecţionată,
meşterul Cristofor, care acceptase comanda, printr-o scrisoare adresată înaltului demnitar
moldovean arăta că, meşterii săi, necunoscând acest tip de spadă, cere să vină cineva la
faţa locului pentru a-i informa cu privire la asemenea model: „... li maestri non sano intendas
la facione de la dicta spada e che, quando serò de que la farò fare a mio modo”8 . Faptul că
Ştefan cel Mare nu s-a mulţumit să comande spada la meşterii din Braşov sau Lvov, unde
erau confecţionate de cele mai multe ori asemenea arme pentru demnitarii moldoveni, arată
că domnul Moldovei dorea să aibă o spadă de o calitate deosebită, pe care o puteau asigura
numai cei mai vestiţi meşteri armurieri din Italia9 . Se admite de asemenea, că lucrarea
„Floarea Darurilor”, carte populară, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini în
secolul al XIII-lea, tipărită în 1474 la Veneţia, de unde apoi se răspândeşte în Orient şi
Occident prin 1480 postelnicul Gherman Valahul a tradus direct din italiană în româneşte
această carte10. În cazul nostru, se pare că este vorba de una din cele mai vechi traduceri
ale acestei cărţi din limba italiană în cea slavonă, efectuată în una din mănăstirile din
Moldova. Se admite că această carte a pătruns în Marele Cnezat al Moscovei din
Moldova11. Un alt caz, care ne vorbeşte de aceste legături este cel al lui Babtista „italus de
Visentino, magister in diversis artibus” precum este scris pe piatra sa de mormânt instalată
la Suceava în 1512, care ar fi deschis aici o şcoală latină pentru copii şi tinerii din capitala
Moldovei de atunci12. Ţările române întreţin legături culturale destul de intense în secolele
XV-XVI cu Polonia şi lumea est-slavă. Aceste relaţii devin aproape permanente datorită unor
boieri, negustori, feţe bisericeşti, care circulau cu diferite misiuni dintr-o ţară în alta. Are loc
răspândirea şi schimbul reciproc de valori culturale dintre Moldova, Polonia, Marele Ducat
Lituanian şi Marele Cnezat al Moscovei prin intermediul soliilor, alianţelor dinastice
(căsătoria lui Alexandru cel Bun, cu Ringailla-Ana, sora lui Vitold al Linuaniei; Ştefan cel
Mare cu Eudochia de Kiev, sora cneazului Simion Olelcovici; căsătoria lui Elena Voloşanca
cu Ivan cel Tânăr, fiul Marelui cneaz al Moscovei; precum şi mariajul lui Petru Rareş cu
Elena Brancovici, fiica despotului sârb); a pelerinajului monahal; are loc schimbul reciproc de
informaţii („Список городов дальных и ближних”; Cronica moldo-polonă, moldo-rusă), de
carte; acordarea de ajutoare comunităţilor ortodoxe; pregătirea cadrelor ecleziastice;
receptarea cântărilor religioase putnene („Путный распев”); şi a unor opere originale
(„Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Cetatea Albă”, „Floarea Darurilor”, „Povestirea despre
Vlad Dracul”, venită din Ţara Românească); a artei broderiei ş.a. În sec. al XVI-lea
prozelitismul manifestat de mişcările reformatoare din occident (Germania, Elveţia ş.a.) a
căpătat răspândire în Transilvania, mai ales în mediul populaţiei maghiare şi săseşti, prin
care a fost stimulată traducerea şi tipărirea cărţii religioase în limba română, care au ajuns şi
la românii de peste Carpaţi – în Ţara Românească şi Moldova. Pe la 1532 un cunoscător al
evenimentelor de la Würtenberg, centrul Reformei din Germania, unde în 1517 Martin Luter
lansa tezele de condamnare a indulgenţelor, relata unui corespondent al său din Cracovia
precum că acolo sosise un „doctor” din Moldova să-l audieze pe Luter13. În acelaşi timp
ideile reformatoare au favorizat în Transilvania răspândirea culturii umaniste de tip
renascentist, al cărei reprezentant ilustru a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), coborâtor din
domni români din Valahia şi refugiat în Transilvania. Aici a ajuns la înalte funcţii ecleziastice
şi laice; a întreţinut strânse legături cu cercurile umanistice din Europa, în special cu
Erasmus din Rotterdam. În lucrarea sa Hungaria (1535), pe lângă informaţii
istorico-geografice despre Ţările Române, el aminteşte, de altfel primul dintre autorii români,
de originea romană a poporului român. Din a doua jumătate a secolului XVI, viaţa
cultural-spirituală se răsfrânge tot mai puternic asupra manifestărilor de sorginte umanistă
locală transilvăneană în detrimentul spiritului cosmopolit, fapt care explică şi înmulţirea
traducerilor şi scrierilor în limba română. Suflului novator al Reformei i se datorează şi
progresele în organizarea şi reorganizarea pe temeiuri noi a învăţământului, ecourile căruia
au ajuns pe la mijlocul secolului XVI în mediul urban din Moldova, unde au activat aşa
numitele scholae latina din Hârlău şi Cotnari. De exemplu în Transilvania, umanistul
Iohannes Honterus, reformatorul bisericii săseşti, stabileşte în 1543 reguli noi, inspirate de
cele ale şcolii umaniste din Nürenberg. Un rol important în relaţiile culturale şi politice
interromâneşti l-a avut în anii 20-50 ai sec. XVI-lea Filip Moldoveanul, originar din Moldova
din părţile Siretului şi stabilit la Sibiu în 1521, unde a desfăşurat o vastă activitate în slujba
magistratului din Sibiu în calitate de scrib de limbă română („scriba valachibus”) sau de
traducător de acte române, slavone şi germane („interpres literarum walachicalium”) între
anii 1521-1554, asigurând nu numai corespondenţa oraşului cu domnii şi marii boieri din
Ţara Românească, dar şi adesea găzduia solii sosiţi din ţara vecină, ducând la capăt
importante misiuni diplomatice încredinţate de conducerea Sibiului sau chiar de principele
Ianos Szapolyai al Transilvaniei. În paralel în anii 1544-1553, Filip Moldoveanul numit şi
„Philippus pictor” sau „maler”, la atelierul tipografic al lui Lucas Tropoldner din Sibiu imprimă
trei cărţi „Catehism românesc” (1544), se admite că l-a tradus din limba germană în cea
română; „Tetraevanghel slav” (1546) şi alt „Tetraevanghel slavo-român” (1551-1553), pentru
care a turnat litere chirilice şi a confecţionat xilogravuri, în care ţinând numaidecât să
sublinieze obârşia sa mol do veană îşi grava cu litere chirilice numele „Filip moldoveanin” şi
imprimă stema Moldovei. Prin două din cele trei cărţi imprimate de el Filip a pus începuturile
tiparului în limba română14. Tipăriturile sale au circulat şi în Moldova, probabil încă din sec.
al XVI-lea. Cu începere mai ales din a doua jumătate a sec. al XVI-lea se conturează
interesante legături culturale, cărturăreşti şi bisericeşti ale Moldovei cu Lvovul, în special cu
Frăţia ortodoxă din acest oraş, care a avut rezultate dintre cele mai fructuoase atât pentru
români, cât şi pentru comunitatea ortodoxă a populaţiei ucrainene în domeniul vieţii
religioase, învăţământului, tipăririi de cărţi şi altele. În aceiaşi perioadă domnii moldoveni
acordă numeroase ajutoare materiale, prin care în 1559 Alexandru Lăpuşneanu reclădeşte
la Lvov o biserica ortodoxă distrusă în urma unui incendiu în 1527. Aceiaşi biserică este
refăcută şi de alt domn al Moldovei Petru Şchiopul, până astăzi numită „biserica
moldovenească”. Se cunoaşte că în anii 70 ai sec. al XVI-lea s-a aflat cu anumite scopuri în
Moldova cunoscutul tipograf rus Ivan Feodorov. S-a constatat că el venise la Suceava în
căutarea unor modele cât mai exacte pentru viitoarele sale ediţii în tiparniţele sale de la Lvov
şi Octrog15. Astfel pe parcursul sec. XIV-XVI se stabilesc şi se întreţin legături
cultural-spirituale permanente între ţările române. Totodată domnii şi boierii din Moldova şi
Valahia devin mari sprijinitori ai populaţiei ortodoxe din Transilvania, peninsula Balcanică,
Regatul Poloniei, Orientul Apropiat, ş.a. Cu sprijinul domnilor, al boierilor moldoveni sunt
înălţate biserici şi mănăstiri, sunt copiate şi tipărite cărţi, sunt instruiţi tineri şi clerici pentru
popoarele creştine aflate sub stăpânire păgână. Pe aceste căi se stabilesc şi se vor întreţine
ample legături culturale în epocile posterioare.