ÎNCEPUTURILE SCRIERII

In afara creaţiei folclorice, reflectare directă în propriul său grai a vieţii spirituale a poporului nostru, —
realitatea românească s-a oglindit secole de-a rîndul în lucrări scrise, de autori străini şi români, în limba
latină, în vechea greacă şi în special în slavona. Aceasta din urmă a fost, în evul mediu, limba de cult şi de
cancelarie, limba oficială de stat şi a bisericii ortodoxe în Rusia, Bulgaria, Serbia şi în Ţările româneşti.
Scrierile erau efectuate în general de clerici, care în secolul al XVI-lea constituiau singura categorie instruită
în a mînui pana. Primatul l-au deţinut cărţile religioase şi cele care consemnau faptele de vitejie — cum era
şi firesc într-o epocă în care luptele între diversele religii se interferau cu mari bătălii de dominare a
popoarelor mici de către marile puteri.

Astfel, prima scriere cunoscută la noi, Pătimirea sfîntului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, a fost scrisă de
monahul bulgar Grigore Ţamblac, fost predicator al lui Alexandru cel Bun la Suceava. Teodosie, egumen al
Mănăstirii Neamţului (1531 —1534); a adăugat acestei cărţi o introducere şi o concluzie.

în Ţara Românească, primul scriitor cunoscut pînă în prezent este Filotei Monahul, fost logofăt al lui Mircea
Voievod. El este autorul cîtorva tropare (mici cîntari adăugate la slujba unor sărbători), care au circulat în
numeroase manuscrise, nu numai în Muntenia, ci şi in Moldova, Serbia, .Bulgaria şi Rusia, iar în 1536 au fost
tipărite la Veneţia, în greceşte.

Paralel cu scrierile religioase se dezvoltă o literatură istorică în limba slavonă, mult mai importantă prin
conţinut şi prin originalitate. Scrisoarea iui Ştefan cel Mare, trimisă principilor creştini după victoria de la
Vaslui, nu numai că iniţiază la noi seria documentelor de acest fel, dar atrage atenţia prin arta compoziţiei,
ceea ce 1-a făcut pe Nicolae lorga să o propună ca pagină de antologie.

Letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei este prima cronică domnească, scrisă la
curtea lui Ştefan, îmbinînd relatarea faptelor văzute şi trăite cu arta expresiei, a dramatizării situaţiilor, a
cugetării originale şi a vibraţiei sentimentelor, cronicarul ano­nim dovedeşte că naraţiunea, care a făcut din
cronică genul major al litera­turii noastre vechi, s-a născut nu în viaţa religioasă, ci în cea social-poli-tica,
unde pulsul realităţilor româneşti bătea mai puternic.
O altă dovadă a contribuţiei istoriografiei la dezvoltarea artei narative o constituie cronica lui Gavriil Protul,
fost patriarh al Ţarigradului şi mare cărturar, adus de Radu cel Mare pentru a-1 ajuta la organizarea vieţii
bise­riceşti din Ţara Românească. Cronica lui Gavriil — scrisă în limba greacă la îndemnul lui Neagoe
Basarab — este în realitate un pamflet la adresa dom­niilor lui Radu cel Mare, Mihnea Vodă (supranumit de
autorul cronicii „cel rău") şi Vlad cel Tînăr; iar, pe de altă parte, o justificare şi o apologie, vădit părtinitoare,
ale faptelor lui Neagoe, care, pentru a ajunge la putere, alungase şi ucisese cu sprijinul boierilor Craioveşti
doi domni.

Cărturarii din rîndul clericilor, înălţaţi de domnitori în ranguri eclezi­astice sau aduşi în funcţia de istoriografi
ai curţilor domneşti, deveneau aliaţii ideologici ai acestora, împărtăşind cu uşurinţă punctul lor de vedere în
apre­cierea faptelor şi a evenimentelor. Exemplul lui Gavriil Protul îşi află cores­pondentul în Moldova în
cronicile scrise în slavonă de Macarie (devenit, din egumen al Mănăstirii Neamţului, episcop de Roman),
Eftimie şi Azarie.

Letopiseţul de cînd s-a începui Ţara Moldovei este alcătuit de Macarie, din porunca lui Petru Rareş, „pentru
ca să nu fie acoperite în mormîntul uitării lucrurile ce s-au întîmplat în vremile şi în stăpînirile trecute şi care
au ajuns pînă la noi". în lupta pentru putere, autorul cronicii ţine parte domnitorului, socotindu-i pe
duşmanii acestuia — boierii trădători care vînd ţara turcilor — „neînvăţaţi şi cu minte de vită şi năzuitori la
role".

Eftimie, continuatorul cronicii lui Macarie, împlinind porunca lui Lăpuşneanu, primul domn ridicat în
scaunul Moldovei dintre boieri, prin unel­tirea uciderii lui Ştefan Rareş, justifică cnizimea Lăpuşneanului. El
aduce acuzaţii neîntemeiate doamnei Elena Rareş, asasinată prin strangulare, şi celor doi fii ai ei: Iliaş şi
Ştefan.

Acelaşi caracter părtinitor îl are şi cronica lui Azarie, ultimul cronicar oficial de limbă slavonă. Ea acuză
vehement pe Despot Vouă şi pe Ion Vodă Armeanul, care, în dorinţa de a instaura o domnie autoritară, îşi
atrăseseră ura boierilor şi a clerului.

Dacă în ceea ce priveşte aprecierea faptelor povestite cronicile lui Maca­rie, Eftimie şi Azarie nu rezistă
confruntării cu alte documente, în schimb ele marchează un triumf al geniului narativ moldovenesc. în
această privinţă, Azarie se dovedeşte un precursor demn al lui Neculce, în special în arta po­vestirii şi a
portretului

Cultura românească în limba slavonă atinge în secolul al XVI-lea o-culme a dezvoltării sale. Ultima mare
capodoperă a acestei culturi, învăţă­turile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, nu mai este opera
unui cleric, ci chiar a renumitului domnitor, personalitate cu o întinsă cultură, care s-a dovedit a fi şi un
scriitor politic de geniu pentru vremea sa. Concepute îa spiritul religios al epocii, învăţăturile... constituie o
sinteză a ceea ce repre­zenta gîndirea progresistă a vremurilor şi, în acelaşi timp, o contribuţie ori­ginală, în
ceea ce priveşte morala, pedagogia şi arta conducerii, ţintind spre: centralizarea puterii in statul feudal.
Dezvoltarea literaturilor naţionale originale necesita însă înlocuirea limbilor convenţionale ale evului mediu
european (latina, greaca veche si slavona), care nu se mai vorbeau nicăieri, cu limbile vii aîc popoarelor.
Prile-jul acesta 1-a oferit Reforma lui Hus, Luther şi Calvin, care, în lupta lor împo­triva bisericii catolice, a
cărei limbă de cult era latina, au proclamat drep­tul fiecărui popor de a avea cărţi în limba lui. Rcceptînd
această idee a Reformei, care corespundea cu aspiraţiile mai vechi ale maselor populare, cele trei ţări
române au trecut cam în acelaşi timp la înlocuirea slavonei, ca limbă a culturii româneşti vechi, cu limba vie
a poporului. Primul document scris în limba română — Scrisoarea lui Neacşu — datează din anul 1521. Dar
claritatea şi siguranţa cu care este scris, adaptarea destul de bună a semnelor alfabetului chirilic la redarea
sunetelor limbii noastre presupun o experienţă anterioară, ce ne face să credem că încă de pe la sfîrşitul
secolu-lui al XV-iea corespondenţa particulară se scria în limba română.

Era însă necesar un efort mare pentru a ajunge de la simpla fixare în scris a graiului popular vorbit la
făurirea unei limbi literare, capabile să exprime precis ideile, bogăţia cunoştinţelor culturale acumulate în
limbile ciasice, nuanţele sensibilităţii artistice care fuseseră atinse în literatura veche greacă şi latină sau în
cea europeană. Acest efort a durat peste două f| secole şi a antrenat un mare număr II de cărturari,
cunoscuţi sau anonimi, |f din toate provinciile româneşti. Prima etapa a acestui proces dificil, f care a
început la confluenţa dintre ;j secolele XV—XVI, o constituie tra-f || ducerea cărţilor religioase păstrate | în
manuscris (Psaltirea Scheiană, si Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Codicele Voroneţean);
Această activitate, pe care au în-! ceput-o spontan mai mulţi cărtu­rari anonimi, fără să ştie unul de :
celălalt, îşi află izvorul în necesi­tatea preoţilor şi a călugărilor de a avea cărţi în limba română, pen­tru a nu
se mai adresa oamenilor într-o limbă pe care nu o înţelegeau. Dacă limba română folosită în aceste
traduceri are o sintaxă greoaie, imitînd pe cea a limbii sla­vone din care se făcea traducerea, lexicul este
uimitor de apropiat de cel de azi, mai ales gîndindu-ne că e vorba de traduceri făcute cu peste 450 de ani în
urmă.

O altă etapă importantă în fău­rirea şi impunerea limbii române literare o constituie tipăriturile.

Ştefan cel Mare înzestrase bi­sericile pe care le-a zidit cu cărţi l de cult în manuscris. Radu cel Mare, !
contemporan cu el, înfiinţează, în acelaşi scop, în Ţara Românească o tipografie cu litere chirilice. Aici
apare, sub mîna meşterului Macarie, în 1508, prima tipăritură româ­nească — Liturghierul — , urmată la
doi ani de un Octoih, iar la alţi doi de un Evangheliar — toate în limba slavonă. Peste cîteva decenii
acti­vitatea tipografică se extinde în Transilvania. La Sibiu ia fiinţă în 1529 o altă tipografie. Aici, Filip
Moldoveanul începe la 1544 tipărirea primei cărţi în limba română, un Cate­hism luteran, care nu ni s-a
păstrat. Din aceeaşi sursă a ajuns pînă la noi un Evangheliar cu text paralel în slavonă şi română.

In Ţara Românească, Dimitrie Liubavici, sîrb format ca tipograf în atelierele veneţiene de unde venise şi
Macarie, continuă opera acestuia. La şcoala lui lucrau ca ucenici românii: Oprea şi Petre, care l-au ajutat să
tipă­rească în 1547 Apostolul. O parte din tirajul acestei cărţi, tipărit „din porunca domnului Iliaşcu Voievod
(Iliaş Rareş) şi a mamei sale doamna Elena", este destinat bisericilor moldovene.

La şcoala lui Dimitrie Liubavici se formează ca tipograf şi diaconul Coresi, care după aceea se mută la Braşov
(unde exista şi o fabrică de hîrtie) şi înfiinţează o tipografie proprie. Ieşind de sub tutela domnească,
activi­tatea tipografică ia amploare, în interesul dezvoltării culturii. într-un inter­val de două decenii şi ceva,
începînd din 1557, în tipografia lui Coresi apar unsprezece tipărituri în limba slavonă şi nouă în limba
română. Acestea din urmă, deşi traduceri, răspîndite în toate cele trei provincii româneşti, joacă un rol
deosebit în formarea limbii noastre literare. Dar, lucru şi mai important, cuvîntul scris începe să devină de
acum înainte un instrument de exprimare şi susţinere a intereselor şi aspiraţiilor întregului popor. Epilogul
Psaltirii româneşti, tipărit de Coresi, este în această privinţă semnificativ. Tipărirea de cărţi religioase în
limba română, sprijinită nu atît de domnitori ţi de marii feudali, cît de clericii mărunţi, de negustori şi
cărturari luminaţi, ca o reacţie la faptul că secole în şir li se impusese o limbă şi o cultură străină, — limba şi
cultura slavonă, — depăşeşte în această epocă limitele preocupărilor religioase. Ea devine un factor
puternic de influenţare şi orien­tare a dezvoltării unei culturi proprii în limba naţională.

Curentul de opinie în favoarea scrierii în limba română devine din ce în ce mai puternic. El continuă, după
tipăriturile lui Coresi, cu traducerea de cărţi populare apocrife şi legende hagiografice, menite să cultive
respectul faţă de cler, să stimuleze donaţiile către biserici şi să semene frică de „lumea de apoi". Codex
Sturdzanus este cel mai vechi manuscris de acest fel care ni s-a păstrat. Treptat, treptat, traducerile şi
tipăriturile în limba română depăşesc sfera preocupărilor religioase. Apar cărţi care urmăresc desfă­tarea
cititorului (ca, spre exemplu, Alexandria, care povesteşte faptele de vitejie ale lui Alexandru Macedon). Dar
cea mai importantă scriere în limba română, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, este Istoria lui Mihai Vodă,
sin Pătraşcu Vodă, carele au făcut multe războaie cu turcii pentru creştinătate. Această cronică, alcătuită de
Teodosie Rudeanu, mare logofăt al lui Mihai, nu s-a păstrat în original, ci într-o prelucrare latină scrisă într-
un limbaj simplu, foarte apropiat de graiul viu al poporului. Influenţa limbii slavone în topica frazei şi în lexic
este minimă.

Se va compara, din acest punct de vedere, limba textului din Istoria (ui Mihai Vodă, reprodus în manual, cu
cea din Scrisoarea lui Neacşu.

Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu dă un nou şi puternic avînt culturii în limba română. Se tipăresc acum
primele cărţi de legi: Pravila de la Govora, cu un tiraj special pentru Transilvania, iar în Moldova, Pravila
aleasă. Aceasta însemna de fapt recunoaşterea limbii române ca limbă a statului feudal.

Introducerea legislaţiei roma-no-bizantine, ca o expresie a au­torităţii domneşti, marchează înce­putul

influenţei greceşti în cultura noastră veche.

Dar monumentul cultural al epocii, de o însemnătate excepţio­nală pentru dezvoltarea limbii lite­rare, 1-a
constituit Cartea românească de învăţat ură (1643). Marele cărturar a dat în această lucrare nu o simplă
traducere, ci o operă de cultură în­tr-o compilaţie originală, prin care limba română scrisă dobîndeşte,

pe baza limbii populare, un stil propriu, complet emancipat de sche­mele şi modelele limbii slavone.
Această carte, tipărită în numeroase ediţii şi difuzată pe întreg teritoriul ţării, este aşa de cursiv scrisă, îneît
a putut fi citită ca un roman. Limba ci, ascultată de-a lungul a trei secole în biserică, a putut exercita o
influenţă apreciabilă asupra limbii populare, pe care se întemeiase la rindu-i. Mitropolitului Varlaam îi
datorăm şi primele versuri scrise în limba româna. Este vorba de acele Stihuri în stema domniei Mol­dovei,
aşezate în fruntea Cazaniei.

în acelaşi timp cu Varlaam, mitropolitul Simion Ştefan aducea, în Transilvania, o nouă contribuţie
remarcabilă la dezvoltarea limbii literare, prin cea dintîi traducere integrală a Noului Testament1, făcuta cu
o deosebită grijă de a evita regionalismele, pentru că, aşa cum el însuşi spunea, „...cuvin­tele acele sînt
bune carele le înţeleg toţi...".

Efortul celorlalţi cărturari de a introduce limba română în biserică a fost continuat, prin traduceri şi
tipărituri de cărţi religioase, de către Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care, ca şi Coresi şi Varlaam, arată că:
„în biserică mai voia rni-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc ca şi pre alţii să-nvăţ, decît dzeace mii da cuvinte
într-altă limbă". Dar opera principală a lui Dosoftei este şi piatră de temelie a poeziei româneşti, el fiind
primul poet cult, care... „în cinci ai ani foarte cu osîrdie mare...", după cum singur mărturiseşte, folosind
modalităţi de exprimare poetică neexperimentate pînă atunci.

Dacă mitropolitul Dosoftei, în secolul al XVII-lea, pătrunde în istoria literaturii române prin meşteşugul
versificaţiei, în secolul următor, un alt cleric, Antim Ivireanu, se integrează mai adînc în sfera literaturii
propriu-zise prin arta oratorică pe care a folosit-o în predicile sale. Istoria literaturii şi a limbii noastre
literare înregistrează cu aceste predici, cunoscute sub numele de Didahii (învăţături), primele modele de
discursuri, alcătuite după arta elocinţei. Tematica lor, circumscrisă, în bună parte, problemelor religioase,
relevă adesea aspecte sociale de interes general:-

„Nu să cuvine, desprinde el o învăţătură, cinstea şi lauda numai oamer nilor celor mari şi bogaţi, că sînt
vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi; că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi cei
mici n-au cu ce să-şi acopere trupul, cei mari să odihnesc pre aşternuturi moi şi fru­moase, şi cei mici se
culcă pre pămîntul gol şi pre paie; aceia însoţiţi cu mul-

1 Ea a fost tipărită pe cheltuiala domnitorului Ştefan Petriceicu, la Uniev, în Polonia, în anul 1673.

ţime de slugi, iar aceştia lipsiţi, pustii şi de ajutor, şi de prieteni; aceia în--tre răsfaţări şi între bogăţii, şi
aceştia între primejdii şi între întristăciuni. însă; cu toate aceste măriri despărţite, nu să cuvine celor mici
mai puţintică cinste şi dragoste, decît aceea ce să cuvine celor mari şi bogaţi, nici este cu dreptate celor
mari să li se închine lumea, şi pe cei mici să-i batjocorească; de aceia să să teamă şi pre aceştia să-i
obidească, de aceia să să ruşineze şi pre aceştia să-i înfrunteze; pentru căci măcar că cei mari cu sila şi
puterea răsplătesc sudalmele, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu, de pedep-sesc pe cei ce obidesc."

După caracterul scrierilor dintre secolele XVI—XVIII, limba română făcuse, în acest răstimp, progrese
însemnate în dezvoltarea capacităţii sale de exprimare a ideilor, a atitudinilor şi sentimentelor.

Secolul al XlX-lea, cînd se elaborează primele norme ale scrisului în limba română, generale pentru întreaga
ţară, şi se trece de la alfabetul chi­rilic la cel latin, reprezintă o încununare a procesului îndelungat de
formare a limbii literare româneşti

Art-ZONE