NECESITATEA TRADUCERILOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ - DEZIDERAT

AL CLERICILOR ȘI CĂRTURARILOR LAICI DIN ȚĂRILE ROMÂNE

Menționăm la începutul demersului științific principala ipoteză de lucru pentru această succintă

prezentare conform căreia spiritualitatea, în înțelesul ei cel mai larg, și cultura religioasă au

reprezentat o contribuție esențială și un imbold puternic pentru promovarea limbii și culturii

române cu precădere într-o perioadă ostilă din punct de vedere al conducerii administrative și
politice. Din punct de vedere bibliografic, menționăm în mod deosebit, dintre sursele consultate

două repere majore care au conturat în mod exhaustiv și foarte riguros documentat, atât fenomenul

literaturii religioase în context literar al perioadei studiate – în cazul Istoriei literaturii române

redactată cu multă acribie de către Nicolae Iorga și extraordinar de minuțioasa și erudita

cartografiere a Culturii teologice românești realizată în mod inegalabil de către Pr.Prof.academician

Mircea Păcurariu, a cărui lucrare rămâne un studiu de referință pentru amplitudinea și caracterul
inovator al studiului care aduce lumină aspura unei perioade istorice cu semnificație profundă

pentru cultura românească și promovarea limbii literare. Conform Dicționarului teologilor români, în

alcătuirea eruditului academician, profesor, cleric și cărturar, Mircea Păcurariu, termenul de teolog

este definit într-o accepțiune foarte largă: “ierarhi, copiști de manuscrise și meșteri tipografi de
renume, traducători din literatura teologică și patristică, postpatristică, slavonă ori modernă,

profesori de teologie din epoca modernă și contemporană, preoți, folcloriști, istorici, prozatori,
ziariști etc.” adesea utilizat în sens larg pentru a include “și unii cărturari cu pregătire teologică ...

care au tratat, în lucrările lor, probleme bisericești.” (2002: 5) Definiția subliniază astfel caracterul

interdisciplinar al noțiunii de teolog, atât din punct de vedere istoric cât și în actualitate, evidențiind

de asemenea rolul vital pe care spiritualitatea și literatura religioasă l-au avut de-a lungul veacurilor

până în contemporaneitate, în formarea unei identități naționale, cultivarea spiritului de neam,

unității de cultură și limbă română. Spiritualitatea ortodoxă a reprezentat un pol de cunoaștere vastă
și formare duhovnicească, ipoteză susținută de numeroșii reprezentanți ai clerului monahal –
ieromonahi, egumeni, arhimandriți, sau ierarhi: episcopi și mitropoliți – care s-au evidențiat cu

discreție și continuitate, drept cărturari cu o vastă formare: poligloți, caligrafi, cronicari, traducători,

copiști de manuscrise și promotori ai tipăriturilor, izbutind să creeze în cadrul vetrelor monahale

adevărate centre de școală, spiritualitate și cultură, o “academie” care să asigure supraviețuirea prin

cultură în vremuri de dominație străină și crearea unei conștiințe de neam, unitate lingvistică, limbă

literară, realizate prin introducerea limbii române în cultul bisericesc. Merită subliniat acest demers
al clericilor cărturari de utilizare a limbii vorbite de popor în cărțile de cult, prin intermediul

manuscriselor, tipăriturilor și al traducerilor. Primele tipografii sunt consemnate în cadrul

mănăstirilor, sprijinind astfel la tipărirea traducerilor de literatură religioasă și răspândirea acestora,

având astfel un dublu scop: introducerea și fundamentarea limbii române în cultul bisericesc prin

aceasta sprijinind folosirea limbii vorbite de către credincioșii români. Din punct de vedere scolastic,

traducerea cărților de cult și tipărirea acestora au contribuit la formarea limbii române literare și,

mai ales, la crearea unui sentiment de unitate lingvistică și culturală.

Conisderăm util acest preambul preliminare pentru analiza contribuției clericilor și

cărturarilor laici la dezvoltarea limbii române literare prin traduceri cu referire la textul religios,

precum și împletirea termenilor de cleric și cărturar, considerând că “un ierarh este un ‚dascăl’ prin

însăși misiunea sa în mijlocul credincioșilor.” (Păcurariu 2002: 5)

Mănăstirile românești au rezistat vicisitudinilor vremii, ca o fortăreață a culturii, și au

reprezentat un “loc al sfințeniei și al educației, al cărții ... spațiul ideal pentru tipărirea de carte.

Călugării cărturari erau profesorii cei mai căutați de vlăstarele de domni și de boieri.” (MO: 3) Școlile
mănăstirești au manifestat o uimitoare continuitate culturală depășind orice val al vremurilor

potrivnice, din punct de vedere politic sau prozelitismul religios al altor confesiuni, cu precădere
contracararea curentului calvin în Ardeal.

Exemplificăm aici cu Școala de la Mănăstirea Bistrița olteană, care s-a remarcat printr-o

contribuție semnificativă la impunerea limbii române prin traduceri precum și la dezvoltarea scrierii
în limba română prin manuscrise și tipărituri, fiind un adevărat tezaur care păstrează până în
prezent comori ale culturii și limbii române: numeroase manuscrise în limba română și traduceri ale

căților de cult din secolul xviii. (MO: 8) Caracterul cultural impresionant și impozat al Mănăstirii

Bisrița a fost remarcat și de către alți cărturari, așa cum nota Alexandru Odobescu în anul 1860,

descoperind aici: “tipărituri în limba romînească, o colecție de vreo 300 volume vechi ... fără a

contesta valoarea unor cărți găsite pe la alte mănăstiri ce am vizitat ... biblioteca de la Bistrița ne-a
dat până acum cele mai însemnate rezultate sub raportul antichității.” (Micle 1996: 275) Menționăm

selectiv – conform perioadei analizate – dintre tipăriturile în limba română păstrate la Mănăstirea
Bistrița Vâlcea, a cărei bibliotecă se distinge prin unicitatea documentelor tezaurizate în colecția de

carte veche în limbile română și slavonă: Evanghelia învățătoare (1644) tradusă din limba rusă în limba

română de către ieromonahul Silvestru ajutat de Udriște Năsturel, Îndreptarea Legii (1652) tradusă
din grecește de către Daniil Adrian din Panonia, Târnosania (1652) tradusă din grecește și slavonește,

Cheia Înțelesului tradusă din limba rusă în limba română de către “dascăli învățați” tocmiți “cu multă

osârdie și cheltuială” de către mitropolitul Varlaam al Țării Românești spre folosul “tuturor
pravoslavnicilor creștini, care sunt născuți în limba noastră românească”, Evanghelia românească

(1682) tradusă de către stolnicul Iordache, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur (1692) cuvântări

traduse de către frații Radu și Șerban Greceanu, Mărturisirea Ortodoxă (1692) tradusă în limba

română de către cărturarul Radu Greceanu, Octoihul (1712) tradus de către mitropolitul Antim

Ivireanul, confirmând prin acestea că “Biblioteca Bistriței Craioveștilor este una dintre cele mai
însemnate pe care le-a avut țara noastră în trecut, demonstrând că aici a fost un puternic centru de

iradiere culturală” așa cum consemna Barbu Theodorescu. (Micle 1996: 279-282) Concluzionăm
această secțiunea prin reliefarea rolului manualelor școlare – care completează contribuția

traducerilor la înlocuirea limbii slavone cu limba română – dezvoltate în cadrul Școlii românești de

la Mănăstirea Bistrița și tipărite la Tipografia eparhială de la Râmnic, exemplificând prin Întâia

învățătură pentru tineri (1726), precum și o serie de cărturari bistrițeni, creatori de cultură
românească, cum ar fi: ieromonahul Mihail Moxa, care și-a dedicat eforturile intelectuale

traducerilor din literatura patristică și istorică bizantină, concretizate în prima Cronică universală în

limba română, o versiune concisă și fragmentară a unui text slavon (1620) și Pravila de la Govora

(1640-1641) (Micle 1995: 65, 77 și Păcurariu 2011: 95).

Intenția și principalul argument ale prezentului studiu este de a demonstra atât preocuparea

constantă a Bisericii Ortodoxe Române pentru promovarea culturii și limbii române în pofida
vicisitudinilor care au marcat în mod tumultos secolele pe care le analizăm – xvii și xviii. Secolul al

xvii-lea se evidențiază prin bogăția culturală și activitatea prolifică de revitalizare a traducerilor în

limab română, manifestată de către o seamă de ierarhi cărturari – Varlaam și Dosoftei în Moldova,

Teofil, Ștefan, Varlaam, Teodosie și Antim Ivireanul în Țara Românească, Simion Ștefan în Ardeal și

Petru Movilă în Kiev – sprijiniți în efortul lor erudit de câțiva cărturari mireni care au manifestat
preocupări teologice, istorice și lingvistice – Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Radu și Șerban

Greceanu – sub oblăduirea unor domnitori ca Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino sau
Constantin Brâncoveanu – sprijinitori ai culturii române și promotori ai românizării slujbelor.

Această activitate a fost continuată și dezvoltată în secolul al xviii-lea de către alți ierarhi, călugări și

clerici ortodocși cu preocupări deopotrivă teologice și culturale: Damaschin, Chesarie și Filaret de

la Râmnic, mitropolitul Grigorie II de la București, mitropoliții Iacob Putneanul și Iacob Stamati de

la Iași, episcopul Amfilohie de la Hotin.

Activitatea de traducere în limba română a început din prima jumătate a sec xvi dar a fost
revitalizată abia în deceniul patru al secolului xvii odată cu dezvoltarea tipăriturilor în limba română

și proliferarea tipografiilor afiliate mănăstirilor când s-a înregistrat cea mai intensă activitate

culturală, exemplificată de Cazania editată la Iași între 1641-1643, intitulată Carte românească de

învățătură (la) dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svenți mari, tradusă în mod exemplar

și inegalabil de către mitropolitul Varlaam al Moldovei care s-a folosit de mai multe izvoare în
alcătuirea acestei lucrări de o extraordinară expresivitate lingvistică și frumusețe a limbii literare –

un text al unui renumit teolog grec, Comoara lui Damaschin Studitul, și al doilea text, Evanghelia

învățătoare a teologului ucrainean Chiril Trankvilion Starovețki, pe care nu doar le-a transpus ci „le-

a prelucrat și le-a rezumat, urmărind să le adapteze la nevoile sufletești ale credincioșilor români și

să le îmbrace într-o formă stilistică proprie, într-o frumoasă limbă românească” ce poartă amprenta
personalității tălmăcitorului și marelui prozator Varlaam, astfel încât Cazania sa a devenit un reper
al culturii teologice și al limbii române literare, cu cea mai largă circulație în perioada târzie a culturii

și limbii literare vechi, contribuind “atât la apărarea Ortodoxiei, cât și la afirmarea conștiinței de

unitate națională” și apărarea unității de credință a românilor din toate provinciile. (Păcurariu 2011:

106-107, 109)

În ceea ce privește traducerea în românește a Noului Testament, Cazania lui Varlaam a fost

pe drept cuvânt considerată de către exegeți mult îmbunătățită și mult mai expresivă față de varianta
lui Coresi sau Noul Testament de la Bălgrad, chiar dacă ierarhul și cărturarul Varlaam s-a confruntat

cu dificultatea de a identifica un corespondent adecvat în limba română pentru o seamă de termeni

în slavonă.

Al doilea aspect care se va evidenția se referă la corelarea și interdependența dintre tipărituri,

manuscrise copiate și traduceri în promovarea culturii și limbii române în procesul de înlocuire a

limbii slavone și, mai ales, efortul de unificare a limbii române în cele trei provincii. Activitatea

tipografică este strâns legată de inițiativa și efortul de traducere asumat de către clerici cărturari –
călugări sau ierarhi din vetrele monahale cu îndelungă tradiție ale Țărilor Române – și deseori

susținut financiar de către domnitori sau boieri, astfel încât odată cu înființarea tipografiilor în

mănăstiri, cărțile de cult au circulat atât în slavonă cât și în română, iar a doua jumătate a secolului
al xvii-lea a însemnat o vitalizare a curentului românesc în paralel cu declinul curentului slavon.

Constatăm importanța oamenilor de cultură cu formare erudită și cărturarilor laici la dezvoltarea

limbii literare românești, a culturii teologice și inițierea procesului de românizare a slujbelor, prin
intermediul traducerilor și în paralel a tipăriturilor de carte în limba română, sprijinind astfel

eforturile îndelungate și laborioase, în vremuri potrivnice, ale clericilor ortodocși.

Un argument important care fundamentează prezentul studiu, în totalitatea sa, îl reprezintă

reliefarea rolului ieromonahilor, ierarhilor și clericilor cărturari – majoritatea evidențiindu-se drept

personalități distinctive ale monahismului ortodox – manifestând o preocupare intensă pentru

cultură și o activitate menită să promoveze cu dârzenie afirmarea limbii române în cult și literatură,

sprijinind “naționalizarea” slujbelor din Biserica Ortodoxă Română atât în Țara Românească,

Moldova cât și în Ardeal, reprezentând și o simbolică mișcare de rezistență împotriva calvinizării

cultului și a tendințelor prozelitiste calvine în Ardeal – locul de unde a pornit de fapt primul curent

de traducere a sfintelor cărți de cult, determinat de influențe străine și constrângeri de natură politică
ce au obstrucționat evoluția acestui proces de tălmăcire și tipărire a cărților în limba română – sau
răspândirii și perpetuare a limbii slavone în celelalte provincii în care “cartea românească a prins

temei în țările române cu guvern propriu ... unde biserica era română și statul era românesc” creând

un teren fertil pentru înflorirea literaturii religioase în Țara Românească și Moldova, într -un context

de mare bogăție culturală (Iorga I, 1969: 332-333). Curentul ardelean s-a “născut pe un pământ de

suferință ... care-și răzima întreaga sa existență națională pe limba și pe trecutul său”. (Iorga II, 1969:

50-51)

Această mișcare curajoasă de rezistență și deopotrivă erudită de lansare, vitalizare și

dezvoltare a traducerilor “se încadra în curentul umanist al timpului, care recomanda luminarea

poporului în propria sa limbă” (Păcurariu 2011: 101) și mai ales „formarea limbii literare românești

printr-o limbă literară unitară, pe care să o înțeleagă românii de pretutindeni” întru „luminarea

românilor, moldovenilor și ungrovlahilor și afirmarea conștiinței de neam, limbă și credință”.

(Păcurariu 2011: 129-130) Acest proces a parcurs mai multe etape: prima fiind o etapă de tranziție în

care traducerile erau realizate într-o formulă hibridă, bilingvă în paralel – în care cărțile de cult erau
tipărite cu tipicul sau îndrumările liturgice în românește și slujba în slavonește – marcată de

obstacolul reprezentat de numărul insuficient al dascălilor, monahilor și clericilor cu înclinații

cărturești „care să traducă în limba română cele mai importante cărți liturgice, păstrând toate
nuanțele din versiunea originală în limba greacă sau slavă” (Păcuraru 2011: 97-98) În secțiunea

următoare, vom menționa selectiv cu referire la studiul academicianului Mircea Păcurariu (2011),

cele mai reprezentative demersuri, până la perioada de înflorire deplină a traducerilor în limba
română, care au contribuit la crearea și fundamentarea unor opere semnificative în poezie sau proză

prin intermediul tălmăcirilor precum și la conștientizarea unității românilor de pe ambele versante

ale Carpaților prin accesul la cultură mijlocit de utilizarea limbii naționale. Se cuvine să menționăm,

pentru această etapă de tranziție cu texte redactate în formulă bilingvă slavo-română, pe mitropoliții

Teofil și Ștefan drept primii ctitori ai limbii literare românești în Țara Românească. Mitropolitul
Ștefan a susținut cu intensă dăruire și cu blagoslovenie arhierească această etapă anevoioasă dar

mult benefică de românizare a slujbelor prin traduceri multiplicate prin tipografia de la Târgoviște,
lucrări cu caracter teologic și canonico-juridic.

S-au remarcat astfel: cărturarul Udriște Năsturel, în calitate de traducător din slavonă în

română al romanului religios Viața Sf Varlaam și Ioasaf (1649); ieromonahul Varlaam de la mănăstirea
Secu ale cărui eforturi de traducere din limba greacă ne-au oferit prima lucrare patristică în limba
română, Scara Sf Ioan Scărarul (1618); călugărul Mardarie de la mănăstirea Cozia realizează Lexiconul

slavo-român (1649); egumenul Melchisedec de la mănăstirea Câmpulung traduce din limba greacă în

în limba română Învățături preste toate zilele care include și prefață cu rol moralizator, tipărită în 1642,

urmate de alte traduceri importante tipărite la mănăstirea Govora: Ceaslovul, Pravila cea mică și

Evanghelia învățătoare sau Cazania de la Govora tradusă din slavo-rusă în română de către ieromonahul

Silvestru, toate sub oblăduirea mitropolitului Teofil. În aceeași perioadă și în cadrul aceluiași curent,
se cuvine să menționăm traducerea Noului Testament (1648) prima ediție integrală în limba română,

realizată de către Simion Ștefan mitropolitul Ardealului dar și Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului
Petru Movilă din Kiev în traducerea logofătului Radu Greceanu tipărită la Buzău (1691). Câțiva ani

mai târziu, în 1698, Radu Greceanu traducea din grecește în românește tipicul, paremiile și

sinaxarele pentru cele 12 Mineie tipărite la Buzău.

Din seria lucrărilor canonico-juridice traduse în limba română am selectat următoarele

lucrări: Pravila de la Govora amintită anterior și tipărită cu un tiraj suplimentar pentru Transilvania;
Pravila lui Vasile Lupu de la Iași (1646) tradusă din grecește de către logofătul Eustatie; Pravila de la

Târgoviște (1652) tradusă din grecește de către Daniil Andrean, un monah din Țara Panoniei ajutat

de către alți doi ieromonahi și cărturari greci.

A doua jumătate a secolului al xvii-lea marchează a doua etapă de românizare a slujbelor

bisericești, sub oblăduirea mitropolitului Theodosie, în vremea căruia s-au tipărit un Liturghier

(1678) cu rânduiala tradusă în limba română iar textul slujbei păstrat în slavonă; Svânta și
dumnezăiasca Evanghelie (1682) tradusă în românește de către stolnicul Iordache Cantacuzino și

Apostolul (1683) tradus în română.

În ceea ce privește activitatea de traducere desfășurată în Moldova, remarcabilă rămâne

lucrarea mitropolitului Dosoftei, care a tradus în limba română Psaltirea pre versuri tocmită sau

Psaltirea în versuri (1673) – prima operă poetică amplă în limab română, tipărită la mănăstirea
ucraineană ortodoxă din Polonia în 1673 – urmată de Preacinstitul Acatist și Paraclis al Preasfintei

Născătoarei de Dumnezeu; Dumnezeiasca Liturghie (1679) ; Dumnezăiasca Liturghie (1679); Psaltirea de-

nțăles (1680) cu text bilingv slavon și român; și Molitvălnic de-nțăles (1681). Pe lângă aceste texte cu

caracter liturgic traduse în limba română, mitropolitul Dosoftei – consacrat deja ca un foarte bun

cunoscător al literaturii patristice, prin traducerea Dogmaticii Sf Ioan Damaschin – a manifestat și

preocupări pentru literatură – consacrându-și un sfert de veac traducerii în limba română, în baza
mai multor izvoare grecești și slavone, Proloagele sau Viiața și petriaceria svenților tipărită în patru

volume (1682-1686) prin care a contribuit semnificativ la îmbogățirea lexicului limbii române literare
și afinități pentru istorie – traducând încă din vremea vieții monahale de la mănăstirea Probota o

serie de texte: Istoriile lui Herodot; Cronograful lui Matei Cigalas; Patericul grecesc; Mântuirea păcătoșilor

de Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sf Vasile cel Nou. Toate aceste realizări îi

îndreptățesc pe exegeți să îl considere pe Dosoftei drept primul poet național, primul traducător din
dramaturgia universală – prologul dramei Erofili, scrisă de un poet cretan – ale cărui preocupări

culturale multiple corelate cu pregătirea intelectuală amplă și formația de poliglot conturează o

etapă distinctă și de mare reprezentativitate pentru evoluția culturală națională din Moldova.

(Păcurariu 2011: 117-124)

În continuare, ne vom opri atenția asupra Bibliei de la București – al cătrei titlu complet era
Biblia, adică dumnezeiasca Scriptură ale celei vechi și ale celei nouă Leage toate, care s-au tălmăcit despre

limba elinească spre înțelegerea limbii românești – tipărită în vremea domnitorului Șerban Cantacuzino
(1688) tradusă din limba greacă în limba română prin contribuția mai multor cărturari români din

secolul xviii reprezentând toate cele trei provincii iar înainte de tipărire, textul a fost revizuit de către

doi cărturari munteni. Traducerea Sfintei Scripturi în limba română a avut două izvoare principale:
pentru Vechiul Testament s-a folosit vechea traducere a lui Nicolae Milescu – un cărturar laic

moldovean de formație enciclopedică cu preocupări teologice, diplomat, filosof, filolog, geograf,

etnograf, memorialist și traducător – la care a lucrat în perioada1661-1664 și revizuită ulterior de

către Dosoftei, iar pentru Noul Testament sursa a fost Noul Testament de la Bălgrad din 1648.

Meritul Bibliei lui Șerban Cantacuzino așa cum mai este cunoscută Biblia de la București, purtând

numele domnitorului din a cărui inițiativă, prin a cărui purtare de grijă și cu a cărui cheltuială s-a

tradus și tipărit pentru prima dataă în limba română textul Sfintei Scripturi, este pe de o parte

recunoașterea traducerilor anterioare și contribuția la formarea limbii literare românești unitare.

1688, anul tipării Bibliei de la București, are o dublă importanță, fiind anul în care Constantin

Brâncoveanu și-a început domnia, care a durat până la martiriul său din anul 1714, domnitor al Țării

Românești care s-a distins prin sprijinul extraordinar dedicat dezvoltării culturii române și

românizării slujbelor religioase. În timpul domniei sale, în care tradiția slavonă era încă destul de

influentă, eforturile de traducere în limba română – din slavonă și greacă – erau foarte laborioase și
anevoioase prin dificultatea identificării unor termeni pentru care nu se găsea corespondent în limba
română, dar impactul și rolul acestora era exponenșial pentru dezvoltarea limbii și culturii române.

În final, a treia etapă de românizare a slujbelor liturgice este strălucit reprezentată de către
ierarhul Antim Ivireanul, episcop și mitropolit în perioada 1650-1716, care s-a angajat și a desfășurat

o activitate erudită în Țara Românească asemenea mitropolitului Dosoftei în Moldova, fiind “cel mai

reprezentativ îndrumător al activității tipografice din vechea cultură românească … intensificând

considerabil tipăriturile ân românește contribuind semnificativ la înlăturarea complete a slavonei

din slujbele bisericești și ‘românizare’ tipărind toate cărțile necesre preoților” având astfel meritul

de a crea limba liturgică românească și a tradus Liturghierul și Molitvelnicul ambele în 1706.

(Păcurariu 2011: 132-135) Tot Antim Ivireanul a contribuit esenția și la dezvoltarea tipăriturilor în

limba română, cu ajutorul tipografiei de la mănăstirea Snagov, aducând la lumină și în atenția

poporului, Evanghelia (1697 ), Carte sau lumină, cu dreapte dovediri din dogmele Besaericii Răsăritului
(1699), tradusă din lucrarea lui Maxim din Pelopones și Învățăturile creștinești și Floarea darurilor
traduse de către călugărul Filotei din Sfântul Munte Athos – numit și „Sfetagorețul” (1700). (Iorga, I

1969: 337, 348)

Merită, de asemenea, consemnați pentru activitatea lor culturală și teologică, episcopul

Damaschin Dascălul, ieromonahul Lavrentie, ieromonahul Macarie din Ardeal, ieromonahul

Chesarie sau mitropolitul Grigorie II care și-au dăruit efortul intelectual spre traducerea în limba

română a mai multor cărți de cult. Din rândul clerului s-a distins prin erudiție ieromonaul român
Chesarie, care avea cunoștințe temeinice de limbă greacă, limbă rusă, limbă latină și limbă latină,

“unul dintre cei mai luminați și mai activi dintre prelații munteni ai secolului al xviii-lea ... a tradus

într-o limbă cari a fost considerată de contemporani ca exemplară si a fost imitată și de scriitorii

religioși din Ardeal”. (Iorga, I 1969: 429)

Secolul al xviii-lea, continuă activitatea culturală înfloritoare de creare a unui curent umanist,
fundamentat în secolul precedent, și înregistrează un interes deosebit pentru literatura patristică și

o activitate intensă în traducerea scrierilor Sfinților Părinți: Cuvintele Sf Macarie Egipteanul traduse

de către ieromonahul Macarie sau Sinopsisul Sf Antonie cel Mare tradus de către protosinghelul Iosif.

(Păcurariu 2011: 157-164) Conform descrierii lui Nicolae Iorga – a cărui Istorie a literaturii române o

considerăm cea mai utilă exegeză în domeniu – literatura religioasă a secolului al xviii-lea beneficia

deja de traducerea în limba română a Scripturii, precum și alte texte liturigice fundamentale prin
eforturile unor oameni luminați – clerici și cărturari laici deopotrivă – care au dăruit “cuvântul lui

Dumnezeu în limba țării, lămurirea lui în grai pe înțeles și chiar unele rugăciuni în cuvinte
românești.” (Iorga, I 1969: 333-334)

Curentele ce caracterizează literatura bisericească în secolul al xviii-lea sunt diferite în Țara

Românească, Ardeal, Moldova și Banat, având în vedere contextul istorico -politic și influențele
culturale străine. (Iorga II, 298)

Sintetizăm această prezentare reamintind succint pe cei mai de seamă cărturari cu

preocupări culturale și teologice a căror contribuție prin traduceri și scrieri în limba română rămâne
un reper fundamental până în prezent la dezvoltarea limbii române literare, coerenței lingvistice în

toate provinciile și unității de neam: în primul rând Radu și Șerban Greceanu, Nicolae Milescu,

Dimitrie Cantemir, menționați anterior, urmați de Gheorghe Brancovici în Ardeal și Teodor Corbea
care – în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, “patronoș adevărat al Sfintei mitropolii den
Ardeal” – a elaborat, la cerința episcopului Mitrofan din Buzău, Lexiconul latino-român, prima lucrare

de acest fel din cultura română, tradusă după lexiconul latino-maghiar și a tradus Psaltirea în versuri

– a cărui versiune în limba română remarcându-se prin originalitate, fără a fi fost influențat de vreun
alt model al predecesorilor săi, fiind considerat și “singurul poet al epocii” sale (Iorga, I 1969: 338,

351). Același Nicolae Iorga a formulat o concluzie privitoare la cele două curente care au evoluat

paralel în epoca lui Dimitrie Cantemir: curentul de cultură religioasă, pe de o parte, și cel al culturii
laice reprezentat de cronici și cronografe:

Cel din urmă a fost mai înalt, cel de-al doilea mai sfânt; cel din urmă ne face mai multă cinste, celălalt ne-a
adus mai mult folos imediat mai general. Cronica o făceau boeirii mari sau mici, casnicii lor, pentru Domn,
pentru clerul vlădicilor și călugărilor mai învățați, pentru boierime. Cartea bisericească se traducea pentru
toată lumea, pentru umilul preot de sat care o cetea și pentru șerbul cari o auzea cetindu-se. Prin cartea sfântă,
prin cartea de slujbă, prin tîlc, care se auzea li se cetea, nu o dată, de două ori, ci necontenit, zilnic s-a introdus
în gândirea fiecăruia ordine, în forma fiecăruia armonie, în scrisul celor ce știau să scrie norme ortografice. Și,
fiind scrise într-o limbă comună aproape tuturor românilor, limbă care fusese a celor dintîi tipărituri religioase,
ele formau un fel de legătură, de puterea căreia n-aveau conștiință cei legați printr-însa, între fragmentele
răzlețe ale neamului. Aceasta a fost binele pe care l-au făcut umilii traducători și harnicii tipografi din Buzău,
Snagov, Rîmnic, Tîrgoviște, Iași și Bălgradul Ardealului. (Iorga, I 1969: 352).

Comentariile critice din Istoria literaturii române se evidențiază prin exegeza și pertinența
ipotezelor și concluziilor formulate de către Nicolae Iorga privind necesitatea traducerii texelor

religioase care au adus “mari foloase ... într-o epocă de amorțire a sufletului românesc ... păstrând

gustul cetirii, a făcut să se audă limba românească în toate stratele populației.” Prin faptul că “o

operă originală ca și o traducere se servește de același instrument al limbii” traducerea cărților sfinte
a contribuit la o încurajare a creativității literare și crearea unei literaturi originale. În ceea ce prievșet

activitatea de traducere în cele trei provincii, Iorga distinge trei curente: în Ardeal nevoia de
traducere în limba română a fost puternic motivată de dorința unirii, completată de un curent al

culturii grecești mijlocită de ierarhi de origine greacă ce au patronat tipărirea și traducerea cărțilro

sfinte. O foarte importantă observație se referă la diferențele de dezvoltare, pe parcursul secolului

al xviii-lea, a literaturii religioase în Moldova – unde predominau letopisețele și cronicile, iar

traducerile și tipăriturile erau aproape inexistente – și Țara Românească – unde au înflorit

traducerile religioase și cronicile au înregistrat un declin, motivat fiind de faptul că în Moldova clerul
era autohton și din popor, iar în clerul muntean era format din străini cu carte. Menționăm, în mod

deosebit, noul curent care a impulsionat literatura religioasă din Moldova datorită școlii monastice

care s-a format în cadrul mănăstirii Neamțului. Unul dintre cei mai însemnați reprezentanți ai școlii
de la Neamț și promotori ai eforturilor de traducere literară a fost Gherontie care împreună cu

Grigore, au tradus din grecește Cartea folositoare de suflet (1794) și Descoperirea pravoslavnicii credințe

de Ioan Damaschin, sau prefațează versiunea din limba greacă a Tâlcuirii Evangheliei de către
Teofilact (1805) semnată “Gherintie și Grigorie din sfînta mănăstire Neamțuluia”. Prin urmare,

mănăstirea Neamț prin șsoala și cărturarii săi – clerici sau laici – a reprezentat un adevărat “atelier

tipografic, laborator de traduceri și copieri” care “au adus un mare folos culgturii bisericești
moldovene și, prin aceasta, culturii românești, în genere. ” (Iorga II, 1969: 321-2)

Se cuvine să evidențiem aici și activitatea literară deosebită a egumenului Veniamin

Măzăreanu de la Putna - cu pregătire istorică dar și abilități iscusite de traducere a textelor religioase

– care a tradus cărți de cult din limbile slavonă și rusă în limba română: Cuvine din prologul mo,

ajutorul literar al mitropolitului Iacovschicesc pe nouă luniOrânduiala chipului celui mare îngeresc (1768),
un Panahidic sau slujba cea mare a parastasului (1778), Calendarul pe 11 ani (1776), precum și o serie de

condici mănăstirești care și-au câștigat un loc aparte în literatura religioasă a secolului al xviii-lea .

Cărturarul de formație enciclopedică, Nicolae Iorga, a remarcat distincția dintre traducerile

efectuate de cărturarii bisericești și cărturarii laici, în sensul în care la clerici, limba română este mult

mai limpede și lipsită de influențe străine, chiar dacă erau familiazați cu alte modele literare. (Iorga,

I 1969: 418-420, 442, 445, 453)

Eva-Nicoleta BURDUȘEL

Bibliografie selectivă

1. Pr.Prof.dr. Păcurariu, M., 2002, Dicționarul Teologilor Români, București, Editura

Enciclopedică.
2. Pr.Prof.dr. Păcurariu, M., 2011, Cultura teologică românească, București, Editura Basilica a
Patriarhiei Române.
3. Iorga, N., 1969, Istoria literaturii române, București, Editura Didactică și Pedagogică (ediție
îngrijită de Barbu Theodorescu) vol. I-II
4. Arhimandrit Micle, V., 1995, Peștera Sfântului Grigorie, Editura Sfânta Mănăstire Bistrița
Vâlcea.
5. Arhimandrit Micle, V., 1996, Mănăstirea Bistrița Olteană, Editura Sfânta Mănăstire Bistrița
Vâlcea.
6. Revista Mănăstiri Ortodoxe (MO): Bistrița de Vâlcea, nr 16
7. https://doxologia.ro/cazania-mitropolitului-varlaam