Dragos Popescu - FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1950 ȘI 1990

Pagini
de
F I L O S O F I E
Volumul 3 • Nr. 3 Septembrie • 2023
P H I L O S O P H I C A L F I L E S
SUMAR
STUDII
DRAGOȘ POPESCU, Filosofia românească între 1950 și 1990. „Lupta de clasă” ca temă de
reflecție filosofică în marxism-leninismul românesc ...................................................... 229
BIBLIOGRAFII
Materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, economia politică. Manuale și
cursuri pentru învățământul superior (1950-1990). Bibliografie adnotată (PdF) ........... 261
PAGINI REGĂSITE
DIMITRIE CANTEMIR – 350 DE ANI DE LA NAȘTERE
La aniversarea Principelui Dimitrie Cantemir (PdF) ........................................................ 293
CONSTANTIN NOICA, Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus
asupra situației spiritului în cele trei țări românești ...................................................... 295
PAUL ANGHEL, Răspuns la un „Memoriu către cel de Sus asupra situației spiritului în cele
trei țări românești” – Scrisoare intimă ........................................................................... 311
Apendice la manuscrisele lui Constantin Noica și Paul Anghel (Vlad Bilevsky) .............. 323
IDEI
SEMIOTICA VIZUALULUI
COSTIN POPESCU, Scene biblice pictate pe planuri perpendiculare .............................. 329
RECENZII
Valentina Pelin, Bibliotecile Mănăstirilor Neamț și Noul Neamț în contextul culturii românești. Studii și texte (se-
colele XV-XIX), Editura Doxologia, Iași, 2022, 356p. + 43 planșe • Patrick Dupouey, La Nature, Que sais-je? / Humensis,
Paris, 2023, 126p. (PdF) ............................................................................................................ 377
VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ANUNȚURI

D i r e c t o r D R A G O Ș P O P E S C U
PdF, Vol. 3, Nr. 3, Septembrie 2023, p. 225-388, București
ISSN 2810–2142 ISSN-L 2810–2142
P H I L O S O P H I C A L F I L E S
Volume 3 • No. 3 2023 • September
Pagini
de
F I L O S O F I E
CONTENTS
STUDIES
DRAGOȘ POPESCU, Romanian Philosophy between 1950 and 1990. “Class Struggle” as
Topic of Philosophical Reflection in the Romanian Marxism-Leninism .......................... 229
BIBLIOGRAPHIES
Handbooks and Teaching Methodology for Philosophy and Related Disciplines of the Uni-
versity Education in use in Romania (1950-1990). Annotated Bibliography (PdF) ......... 261
UNPUBLISHED PAGES
DIMITRIE CANTEMIR – 350 YEARS FROM HIS BIRTH
The Anniversary of the Prince Dimitrie Cantemir (PdF) ................................................. 293
CONSTANTIN NOICA, The Cantemir Model in Romanian Culture or Report to The Almighty
Concerning the Condition of the Spirit in the Three Romanian Countries ..................... 295
PAUL ANGHEL, Reply to a „Report to The Almighty Concerning the Condition of the Spirit
in the Three Romanian Countries” – Private Letter ....................................................... 311
Appendix to the Manuscripts of Constantin Noica and Paul Anghel (Vlad Bilevsky) ..... 323
IDEAS
VISUAL SEMIOTICS
COSTIN POPESCU, Biblical Scenes Painted on Perpendicular Planes ............................. 329
REVIEWS
Valentina Pelin, Bibliotecile Mănăstirilor Neamț și Noul Neamț în contextul culturii românești. Studii și texte (se-
colele XV-XIX), Editura Doxologia, Iași, 2022, 356p. + 43 planșe • Patrick Dupouey, La Nature, Que sais-je? / Humensis,
Paris, 2023, 126p. (PdF) ............................................................................................................ 377
SCIENTIFIC LIFE ANOUNCEMENTS

D i r e c t o r D R A G O Ș P O P E S C U
PdF, Vol. 3, Nr. 3, 2023 September, p. 225-388, București
ISSN 2810–2142 ISSN-L 2810–2142
S T U D I I
FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1950 ȘI 1990.

„LUPTA DE CLASĂ” CA TEMĂ DE REFLECȚIE FILOSOFICĂ
ÎN MARXISM-LENINISMUL ROMÂNESC
DRAGOȘ POPESCU
Romanian Philosophy between 1950 and 1990. “Class Struggle” as Topic of Philosophical
Reflection in the Romanian Marxism-Leninism. The following paper continues the explora-
tion of the Romanian Marxism-Leninism, initiated by our journal. Now, we focus on the use of
violence by the instrument of state in socialist Romania, whereas is connected to other funda-
mental issues – the “class struggle”, a central notion in Marxist-Leninist theory of society, and
the Marxist-Leninist perspective on the state.
The class struggle in modern Romania, before the communist regime, was firstly studied from a
Marxist-Leninist point of view by Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954), in one of his books from
1945: A Century of Social Disturbances 1821-1907 [Un veac de frământări sociale 1821-1907].
In this work, the beginning of the Romanian modern times (around 1821) coincides with the be-
ginning of a social process which will culminate in the socialist revolution. In our paper, we
briefly examine the argumentation developed in Pătrășcanu’s book, which was based on the
analysis of the social relations in modern Romania.
The socialist revolution aims at ending the class struggle. The end of the class struggle includes a
stage of state’s destruction. The old state, considered as a weapon of the dominant class against
the proletariat, will be finally destroyed by the proletariat itself. But, after the revolution, the
class struggle does not stop, it becomes even intense as before. The Marxist-Leninist doctrine
explains it as an apparent paradox. The socialist revolution (in Romania and elsewhere) produces
the dictatorship of proletariat and a new type of state, an instrument that truly ends the class
struggle. We take a look, in the present paper, to the conceptual structure and function of that
new instrument (the socialist state).
The end of dictatorship of proletariat in Romania took place at the same time with the extinction
of the exploitation class in the last years of the 1960s. The “class struggle” ended, but the “con-
struction of socialism” continued, and the new state, the socialist state, grew stronger instead of
disappearing. The low level of economic development of the new socialist state compared to the
capitalist states, which have not been destroyed by revolution yet, as predicted by the doctrine,
becomes a challenge for the Marxist-Leninist theory of society. Following these developments,
the vision of the society as an “automatic process” emerges.
Keywords: Romanian philosophy; Soviet philosophy; Marxism-Leninism; Class Struggle; Cy-

bernetics; Theory of the Society
VOCILE CLASICILOR
Marxism-leninismul a cunoscut, așa cum am afirmat în studiile noastre
anterioare, o formă aparte în țara noastră: marxism-leninismul românesc. Această
formă a rezultat din adaptarea doctrinei importate din Uniunea Sovietică la particu-
laritățile românești. Dat fiind că, înainte de 1944, marxism-leninismul avea în Ro-
mânia o influență pe care o putem considera neglijabilă, particularitățile sale româ-
nești au fost dobândite după acest an, ele rezultând, de fapt, din acțiunile, continuu
intensificate, de distrugere a curentelor de idei tradiționale (burgheze, nemarxiste)
autohtone. Cum am văzut, între 1950 și 1964 (epoca „dictaturii proletariatului”),

| 230 Studii
aceste acțiuni au cunoscut cote deosebit de înalte; apoi, pe neașteptate, Partidul a

decretat intrarea în era „coexistenței pașnice”. Ca urmare a acestei cotituri (schim-
bare de direcție), efortul de distrugere sistematică s-a metamorfozat, pe loc, într-un
efort sistematic de integrare, care s-a prelungit, apoi, pe tot intervalul 1965-1990,
dar și după aceea, până în zilele noastre.
Opțiunea revenirii la formula inițială (a loviturilor în serie continuă) n-a
cunoscut vreo iremediabilă estompare, limpezind peisajul ci, dimpotrivă, a persis-
tat, funcționând ca un mijloc de intimidare bine exersat de către cei interesați.
În ambele perioade, pentru descrierea corectă, exactă, a raporturilor din-
tre marxism-leninism și restul concepțiilor filosofice românești, este nevoie să se
facă apel la noțiunea de „luptă de clasă”. Aceasta deoarece doctrina comunistă sus-
ține neechivoc că orice concepție filosofică este expresia clasei sociale instalate în
poziția de clasă dominantă, iar înlocuirea unei concepții filosofice perimate cu o
alta nouă are loc numai atunci când poziția dominantă a unei clase este deja contes-
tată ori schimbarea s-a petrecut deja, cu toate că nu se conștientizează încă.
Studiul succesiunii concepțiilor filosofice este indisolubil legat de studiul
succesiunii raporturilor de dominație-dependență dintre clasele sociale. Raporturile
dintre clase se stabilesc pe baza modalității (nivel tehnologic + structură socială) în
care se realizează producția. Clasa dominantă, acaparatoare, își adjudecă roadele
producției, justificându-și totodată, din punct de vedere filosofic, actul săvârșit și
declanșând, în același timp, reacția claselor dominate, deposedate și nedreptățite.
Reapare și se întețește, ca urmare a acestor evenimente, conflictul ce traversează
întreaga istorie, uneori mocnit, alteori luând forme violente: lupta de clasă.
Sclavagismul, feudalismul, capitalismul (forme de organizare a societății
cunoscute din istorie) cunosc propriile lor forme ale luptei de clasă1. Dar și socia-
lismul, de la apariția lui (incompletă, perfectibilă), ca urmare a revoluției, până la
lichidarea completă a claselor, cunoaște propria-i formă a luptei de clasă.
Așadar, în viziunea marxist-leninistă, înainte de a fi o simplă temă filoso-
fică, lupta de clasă este un fenomen social, unul dintre cele mai persistente, dacă nu
chiar cel mai important fenomen social al istoriei.
Lupta de clasă, ca fenomen (i.e. ca expresie a unor forțe reale, nu al ra-
portării unor noțiuni), se desfășoară pe un perimetru (teritoriu) delimitat teoretic cu
precizie: statul. Se poate spune, într-un fel, că statul există tocmai pentru ca lupta
de clasă să aibă unde să se desfășoare și că, în absența luptei de clasă, statul își
pierde cu rapiditate rațiunea existenței sale.
1
Detalii despre comuna primitivă, sclavie, servagism (feudalism), originile capitalismului,
provenind din etapa timpurie a marxism-leninismului românesc se găsesc într-un Curs de
economie politică teoretică (1946-1947) ținut de L. Pătrășcanu, editat în volumul Scrieri,
articole, cuvîntări 1944-1947, Editura Politică, București, 1983, p. 232-406, sub egida In-
stitutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R.
Filosofia românească între 1950 și 1990 231 |
Lupta de clasă nu este un conflict între indivizi, armate sau rase. Este o
luptă între clase. Uneori devine imperceptibilă, dar nu este vorba niciodată despre
dispariție, ci doar de o (temporară) atenuare. Alteori se întețește (ascute), ajungând
până la forme paroxistice, chiar până la distrugerea completă a unei clase (cu inevi-
tabilele victime omenești pe care distrugerea le provoacă).
Nu trebuie confundate niciodată conflictele indivizilor, bătăliile, interac-
țiunile rasiale violente cu lupta de clasă. Orice combatant real (individ, formațiune
militară, grup etnic, partid etc.) poate acționa în favoarea sau împotriva clasei din
care face parte, direct sau prin intermediul statului, împrejurare care complică des-
tul de mult analiza situațiilor istorice concrete. Raporturile dintre clase și stat devin
la fel de importante precum raporturile dintre clasele însele.
Noțiunea de clasă devine așadar deosebit de importantă în înțelegerea co-
respunzătoare a fenomenului social pus în evidență cu ajutorul ei; ea este criteriu
de analiză pentru orice eveniment istoric, considerat din punctul de vedere al mar-
xist-leninistului. Iată două definiții ale clasei:
nu-mi revine meritul de a fi descoperit nici existența claselor în societatea
modernă și nici lupta dintre ele. Cu mult înaintea mea, unii istoriografi bur-
ghezi au expus dezvoltarea istorică a acestei lupte de clasă, iar economiștii
burghezi au arătat anatomia economică a claselor. Ceea ce am făcut eu nou a
fost că am dovedit: 1) că existența claselor este legată numai de anumite faze
istorice de dezvoltare a producției; 2) că lupta de clasă duce în mod necesar
la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăși constituie numai
trecerea la desființarea tuturor claselor și la o societate fără clase.
Karl Marx și F. Engels, Opere alese în două volume, vol. II, Editura
politică, București, 1967, ed. a III-a, p. 424
Această definiție (a lui Marx însuși, formulată într-o scrisoare, datată 5 martie
1852), desprinsă dintr-o argumentare ocazională, nu formulată pentru a fi inserată
într-un manual, leagă cu putere noțiunea de clasă de cea de luptă de clasă, prin in-
termediul noțiunii de producție.
Clasele sunt configurări sociale efemere (istorice). Existența claselor
depinde de modul în care se organizează și se desfășoară producția. Producția sufe-
ră, de-a lungul intervalelor de timp peste care se manifestă, transformări. Lupta de
clasă depinde de aceste transformări. Ultima fază a transformărilor producției se
reflectă într-o anumită formă a luptei de clasă: dictatura proletariatului (Este de
notat faptul că dictatura sau tirania, până la Marx, fusese mereu legată de o anumi-
tă persoană, dictatorul sau tiranul, deși acesta, de obicei, nu acționa solitar, ci în
interesul unui grup, care-l sprijinea, mai mult sau mai puțin vizibil; în acest tip nou
de dictatură, avem de-a face cu dictatura unui grup mare de persoane: proletariatul;
nu este clar încă dacă grupul își va găsi / va trebui să-și găsească un reprezentant,
dictatorul, ceea ce, o putem spune acum din experiență, s-a întâmplat mereu în par-
tidul comunist).
Pe de altă parte:
| 232 Studii
Clasele sunt grupuri mari de oameni, care se deosebesc după:

1. locul pe care-l ocupă întrʼun anumit sistem de producție, istoricește deter-
minat;
2. raporturile față de mijloacele de producție;
3. rolul pe care-l au în organizarea socială a muncii; și
4. felul în care obțin și partea de care dispun din bogăția totală a societății.
B. Zaharescu, Curs elementar de economie politică, Editura Cartea
Românească, ed. a IV-a,1949, p. 25
Această definiție, mult mai precisă ca definiție, fusese formulată, de fapt, de Lenin,
în anul 1919 (așadar, după momentul preluării puterii).
Lenin a dezvoltat apoi mai cu seamă ideea lui Marx privind dictatura proletariatu-
lui, insistând asupra modului în care va avea loc trecerea la societatea fără clase
visată. Un loc esențial în procesul trecerii la noua societate îl va juca statul, oricât
ar părea de straniu. Lenin preia pasaje foarte clare din Engels pentru a pune în evi-
dență rolul de instrument represiv al statului:
„atâta timp cât proletariatul are încă nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu
în interesul libertății, ci în interesul reprimării adversarilor lui, iar atunci când
este posibil să vorbim despre libertate, statul ca atare încetează de a exista”
(Engels, în scrisoarea către Bebel din 25 Martie 1875) „Statul nu este altceva
decât o mașină pentru asuprirea unei clase de către alta, și aceasta tot atât de
mult întrʼo republică democratică, cât și în monarhie” (Engels, în introduce-
rea la „Războiul civil” al lui Marx).
V.I. Lenin, Revoluția proletară și renegatul Kautsky, Ediția a II-a,
Editura Partidului Muncitoresc Român, 1948, p. 25
Engels avea în vedere statul burghez, singurul care exista la acea vreme. Folosirea
unui asemenea instrument, menit explicit de a ține în lanțuri proletariatul, în sco-
pul eliberării proletariatului, sugerează o imaginație creatoare2 bogată, a celui ce va
face uz de un anumit instrument, împotriva scopului pentru care a fost forjat. Lenin
dă, așadar, detalii privind statul proletariatului, abia venit pe lume. Iată-le, cu pro-
priile lui cuvinte:
Să organizăm marea producție pornind de la cele ce au fost deja create de ca-
pitalism, s-o organizăm noi înșine, muncitorii, sprijinindu-ne pe experiența
noastră muncitorească; făurind disciplina cea mai severă, o disciplină de fier,
2
Adjectivul „creator/oare”, cu referire la doctrina, mereu în schimbare, marxist-leninistă,
apare deseori în textele teoretice ale comuniștilor. El se referă, foarte precis, la modificări
pe care le suportă doctrina, ca efect al practicii. „Creatoare” este o nouă interpretare, prin
care a fost evitată o criză a relației dintre teoretic și practic și care denotă caracterul adapta-
tiv al marxismului. Nu oricine putea fi „creator” în marxism-leninism, ba chiar dimpotrivă:
excesul de originalitate era descurajat; „Conducătorii de tip nou” ai comuniștilor (Lenin,
Stalin, Ceaușescu) erau, totuși, neapărat „creatori”.
susținută de puterea de stat a muncitorilor înarmați, să-i reducem pe funcțio-

narii de stat la rolul de simpli executori ai însărcinărilor noastre, la rolul „de
supraveghetori și de contabili” (bineînțeles, cu tot felul de tehnicieni de dife-
rite specialități și diferite ranguri) răspunzători, revocabili, modest plătiți – ia-
tă sarcina noastră proletară, iată ce putem și ce trebuie să începem atunci
cînd înfăptuim revoluția proletară.
V.I. Lenin, Statul și revoluția. Învățătura marxismului despre stat și
sarcinile proletariatului în revoluție, Editura pentru literatură politică.
1954, p. 54
(Este de notat că:

1. Lenin însuși nu era muncitor, adică nu făcea parte din „grupul mare de oameni”
care alcătuia clasa muncitorilor. Dar, deoarece el scrie textual „noi înșine, muncito-
rii” și „experiența noastră muncitorească”, rezultă că apartenența la o clasă socială
se poate atribui, după revoluție, unor indivizi care n-au fost / nu sunt de facto mun-
citori. De aici, mai departe, putem infera că apartenența la o clasă poate fi înțelea-
să, din perspectiva indivizilor care fac / aspiră să facă parte din ea, ca un titlu, con-
ferit așa cum se conferă d.ex. titlurile academice sau vechile ranguri feudale, dar
putând, firește, să fie și retras, ceea ce nu se petrecea cu titlurile feudale – v. și in-
fra, analiza lui Marx asupra Comunei din Paris.
2. „Disciplina de fier” muncitorească, susținută de „puterea de stat”, de către cei
care erau reprimați împotriva celor care reprimau, dă dictaturii proletariatului un
statut profund contradictoriu, intens revanșard, pe care nici un sistem juridic nu-l
putea legitima. Lenin nu putea să nu înțeleagă – și-a înțeles foarte bine – că o dicta-
tură a proletariatului prelungită nu era nimic altceva decât o dictatură (tiranie) pur
și simplu, adică o exercitare abuzivă a puterii cuiva, prin intermediul statului, îm-
potriva altcuiva, lipsit de apărare. Sau, cum se exprima Lenin însuși, „lipsit de foc
și apă” – statutul antic al hăituitului, dușmanului (hostis; ennemi du peuple) de stat.
3. Expresia „disciplină de fier”, folosită de Lenin, este în flagrantă contradicție cu
libertatea, vizată de revoluția abia petrecută. Libertate și disciplină nu pot fi văzute
decât în opoziție – de altminteri, Lenin nu pune nici o clipă la îndoială acest lucru.
Disciplina considerată aici vizează precis partidul comunist, nu clasa muncitoare în
general, care nu putea, și căreia nu i se putea pretinde disciplină, decât numai prin
intermediul statului, creat anterior de clasa inamică. Partidul proletarilor, nu clasa
proletară, avea capacitatea organizării statului împotriva funcționarilor statului. De
aici, am putea ajunge la concluzia că, în decursul dictaturii proletariatului, se va
ajunge la identificarea clasei cu partidul – iar această teză a și fost susținută în faza
stalinistă a marxism-leninismului. Nu este limpede, deocamdată, cum se va întâm-
pla identificarea, dar ea e-n legătură inerentă cu „disciplina de fier”).
(1) Karl Marx a discutat detaliat lupta de clasă, cu aplicație la un anumit
eveniment contemporan cu el, văzut apoi ca o anticipare a Revoluției din 1917:
Comuna din Paris. Războiul civil din Franța (de altfel, un important ghid pentru
| 234 Studii
Lenin), lucrare redactată de Marx în numele Asociației Internaționale a Muncitori-

lor (se compune din trei adrese: iulie și septembrie 1870, mai 1871) și completată
de Engels, mult mai târziu, cu o introducere (martie 1891) este bilanțul unei nereu-
șite, din care se extrag însă învățăminte utile pentru continuarea activității revoluți-
onare.
Lupta de clasă, de altminteri, este o formă de război civil, războiul civil
prin excelență (și poate că, sprijinindu-se pe această idee al lui Marx, revoluționarii
de mai târziu au încercat, nu o dată, să împingă evoluția unor tulburări sociale spre
război civil, ceea ce dădea ocazia justificării, pe baza doctrinei, acțiunilor revoluți-
onare și represive sângeroase).
Comentând evenimentele, Marx scrie:
în domeniul economiei, au fost omise unele lucruri pe care, după concepția
noastră de astăzi, Comuna ar fi trebuit să le facă. Dar cel mai greu de înțeles
este respectul și venerația cu care sʼa oprit în fața porților Băncii Franței.
Aceasta a și fost o gravă greșeală politică. Trecerea băncii în mâinile Comu-
nei făcea mai mult decât zece mii de ostateci (...)
Karl Marx, Războiul civil din Franța, Adresa Consiliului General al
Asociației Internaționale a Muncitorilor, însoțită de cele două adrese
ale Consiliului General cu privire la războiul franco-german și de o in-
troducere de Friedrich Engels, Editura Partidului Muncitoresc Român,
1948, p. 25
și
Comuna a fost nevoită să recunoască din capul locului că clasa muncitoare,
odată ajunsă la putere, nu putea continua să conducă cu vechiul aparat de stat;
că pentru a nu pierde din nou stăpânirea abia cucerită, această clasă munci-
toare trebuie, pe de o parte, să înlăture pe de-aʼntregul vechiul aparat de asu-
prire întrebuințat până aici împotriva ei însăși, iar pe de altă parte să se asigu-
re împotriva propriilor ei deputați și funcționari, declarându-i oricând revoca-
bili pe toți, fără excepție.
Ibidem, p. 27-28
Deși proletariatului îi este încredințată misiunea încheierii istoriei, prin

desființarea claselor, totuși el trebuie să-și îndeplinească misiunea prin luptă. Pe
care o poate și pierde, prelungind agonia istorică. Eventualitatea prelungirii agoniei
ar fi atenuată de completa eliminare, prin expropriere rapidă, fără preaviz, a clase-
lor posedante și înlăturarea / distrugerea imediată a paratului de stat existent. Ezita-
rea, timiditatea proletariatului în fața luptei, sesizată de Marx în legătură cu rezer-
vele bănești ale exploatatorilor, este un comportament destul de normal la începu-
tul războaielor, care devin apoi tot mai sângeroase, pe măsură ce se prelungesc. El
nu se justifică, constituie o greșeală strategică, cu consecințe fatale.
Administrarea violenței de către proletariat, în condițiile luptei pentru pu-
tere (revoluției) care se prefigurează, devine, începând cu Marx, o temă de reflecție
de importanță primordială3. Vizat de acțiunea violentă este „vechiul aparat de stat”

dar, cum acesta este compus din oameni, violența îi va atinge inevitabil și pe ei,
mai întâi pe cei direct implicați (funcționarii, tehnicienii), apoi pe cei care nu au o
legătură directă cu exploatarea propriu-zisă, în cele din urmă pe toți cei care nu
sunt înrolați în tabăra proletară.
(2) Pe de altă parte Lenin a abordat problema luptei de clasă din perspec-
tiva bolșevismului victorios, care abia cucerise puterea politică, luând în considera-
re acțiunile ce urmau a fi întreprinse de partid în noua situație în care se afla. În
acel moment, problemele care țineau de sfera economică și socială au căzut, dintr-o
dată, pe plan secund, pe primul plan avansând problema (politică) a păstrării puterii
cu orice preț, în contextul în care bolșevicii se confruntau cu perspectiva de a o
pierde. Acum, experiența acumulată după eșecuri – precum cea a Comunei sau a
revoluției ratate din 1905 – a fost folositoare. Dictatura proletariatului
aduce totodată o serie de îngrădiri al libertății pentru asupritori, exploatatori,
capitaliști. Pe aceștia trebuie să-i reprimăm spre a elibera omenirea de robia
salarială, împotrivirea lor trebuie s-o sfârîmăm prin forță, și este limpede că
acolo unde există reprimare, unde există violență, nu există libertate, nu exis-
tă democrație.
V.I. Lenin, Statul și revoluția. Învățătura marxismului despre stat și
sarcinile proletariatului în revoluție, Editura pentru literatură politică.
1954, p. 54
Și mai detaliat:
noi vă vom strivi fără cruțare, vă vom lipsi de drepturi; mai mult încă: nu vă
vom da pâine, căci în republica noastră proletară exploatatorii vor fi lipsiți de
drepturi, vor fi lipsiți de foc și de apă, deoarece noi suntem socialiști la mod
serios (...)
V.I. Lenin, Revoluția proletară și renegatul Kautsky, Ediția a II-a,
Editura Partidului Muncitoresc Român, 1948, p.68
Aceste cuvinte sunt neobișnuite în textele cu pretenții teoretice, care evită

duritățile (amenințări, imprecații); dar se pot explica foarte simplu prin contextul
cu totul nou în care Lenin și toți bolșevicii se găseau; ei făceau teoria pe măsură ce
acționau. Teoria marxist-leninistă asupra dictaturii proletariatului s-a finisat în pli-
nă dictatură. Cuvintele lui Lenin se explică și prin asimilarea, de el, a analizei lui
Marx asupra învățămintelor acțiunii ratate a Comunei.
3
Strategia și tactica revoluției este o temă a „artei și științei conducerii luptei de clasă a
proletariatului”, mai exact a socialismului științific – cf. lecția dedicată în Curs de socialism
științific, Partea I, Editura Politică, București, 1960, p. 285-230. Doctrina „coexistenței
pașnice” va revizui înțelegerea socialismului științific ca știință a conducerii luptei de clasă.
| 236 Studii
(3) O altă viziune asupra luptei de clasă a fost cea stalinistă, survenită în
contextul consolidării economice și sociale a noii puteri și, apoi, în contextul răz-
boiului mondial (deceniile patru și cinci ale secolului trecut). Spre deosebire de
situația precedentă, în care lupta pentru supremație nu era definitiv decisă, acum se
asigurase perpetuarea la putere a partidului comunist (bolșevic) în noua Uniune a
Republicilor Sovietice Socialiste, ceea ce rămânea de realizat fiind, mai departe,
exportarea „experienței” revoluționare pe întreg mapamondul. Dictatura proletaria-
tului (afișată ca o soluție temporară de Marx și de Lenin) tinde să se permanentize-
ze. Manualul sovietic Materialismul istoric (apărut la noi în 1955 – vezi prezenta-
rea făcută de noi în studiul Filosofia românească între 1950 și 1990. Manuale și
cursuri sovietice difuzate în România, în „Pagini de filosofie”, vol. 2, nr. 1, ianua-
rie 2022, p. 23-28) acordă trei capitole luptei de clasă, statului și dreptului, revolu-
ției (al cincilea, al șaselea și al șaptelea), încă de actualitate, cum se vede, la patru
decenii de la revoluția care trebuia să pună capăt luptei de clasă.
Între altele, Materialismul istoric arată că:
o nouă formă a luptei de clasă a proletariatului este înăbușirea împotrivirii
exploatatorilor. Împotrivirea exploatatorilor se ascute îndeosebi după răstur-
narea lor, atunci cînd ei luptă cu o furie înzecită pentru a recîștiga puterea și
bogăția pierdută.
Materialismul istoric, sub redacția generală a lui F.V. Konstantinov,
ediția a II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, p.
172
Teza că împotrivirea exploatatorilor se ascute în condițiile create ca ur-

mare a răsturnării lor (ceea ce dă posibilitatea de a justifica, între altele, nemiloase-
le politici ale confiscării oricăror resurse de care s-ar fi putut folosi aceștia, adică
nu numai a mijloacelor de producție, care fuseseră deja confiscate, ci și a rezerve-
lor de subzistență ale unor întregi comunități omenești) permite, în plan teoretic,
dar și în fapt, partidului proletariatului să organizeze și să întreprindă preventiv
acțiuni represive de mare anvergură, acasă și în alte țări decât ale U.R.S.S., în ve-
derea lichidării exploatării la fața locului. Este exact ceea ce s-a întâmplat în Ro-
mânia, după 23 august 1944.
Intervalul de timp în care utilizarea violenței este permisă și recomandată
se dilată, revoluția se permanentizează, scopul ei nemaifiind distrugerea aparatului
de stat (care, dimpotrivă, de acum înainte, este consolidat continuu), ci: înăbușirea
împotrivirii. Un artificiu explicativ – în care se afirmă, prin forțarea neîngrădită a
sensului cuvintelor (i.e. un gen nou de violență intensificată, paroxistică, în care
nivelul relațiilor sociale este transgresat, avansându-se pe teritoriul, neutru, al lim-
bii) așa-zisa „revoluție de sus”, lipsită de caracterul exploziv al celei din 1917 –
escamotează neconvingător, dar paralizant, violența continuă, difuză, dintr-o socie-
tate care nu mai are, teoretic și de fapt, clase antagonice. Colectivizarea agriculturii
în U.R.S.S. (ca să luăm un reper istoric), proces care a provocat o enormă suferință,
a fost revoluție de sus, pentrucă revoluția a fost înfăptuită din inițiativa pute-
rii existente, cu sprijinul masselor principale ale țărănimii.
I. Stalin, Cu privire la marxism în lingvistică, Editura P.M.R., Bucu-
rești, 1950, p.19
Stalin proclamă aici, cu o (pseudo)inocență de necrezut, „marele salt calitativ” al

transformării sovietice a agriculturii. El este, astfel, un autentic deschizător de
drum: al practicării senine, „științifice”, a violenței. Impactul social al măsurilor
luate de partid este evaluat cu calmul discuției asupra unei reforme ortografice sau
analizei oportunității desțelenirii unui teren, în vederea „redării” lui agriculturii.
„Revoluția de sus” se declanșează, totuși, ca și revoluția obișnuită, de că-
tre masse (termen nuanțând vocabularul marxist-leninist, în care clasa ocupa pozi-
ția fundamentală, și care este utilizat din precauție: clasa este înzestrată cu o conști-
ință proprie, massele au doar greutate, inerție). Tensiunea necesară efectuării tran-
sformării sociale vizate de „sus”, fie ea și neexplozivă, necesită a fi percepută de
factorii care declanșează procesul revoluționar (care au inițiativa). Fără „împotrivi-
re”, nici „revoluția de sus” nu se declanșează. Ca urmare, începând cu faza stali-
nismului, marxism-leninismul s-a aflat permanent în căutarea „împotrivirii” care să
justifice inițiativa revoluționară. Locul claselor exploatatoare rămăsese gol.
(4) În sfârșit, după Stalin și destalinizarea subsecventă, „coexistența paș-
nică” a fost răspunsul dat unui nou context istoric. Adjectivul „pașnică” este in-
compatibil cu substantivul „luptă”; totuși, recunoscându-se existența de facto a do-
uă sisteme economico-sociale, cel capitalist (pe cale de dispariție) și cel socialist
(pe cale de a-i lua locul), se ivea necesitatea delimitării între ele. „Coexistența” nu
excludea „lupta”, la nivelul interacțiunii capitalism-socialism. Dar lipsa claselor în
socialism conducea logic la lipsa confruntării dintre clase în acest sistem social-
economic în care, real, violența acționa potrivit mecanismului stalinist: declanșată
de sus, distribuindu-se în tot corpul social, vizând orice formă de împotrivire față
de partid.
Dificultatea de a concilia logicul și realul este eliminată prin introducerea
unei distincții: între contradicția antagonistă și contradicția neantagonistă. Noțiu-
nea de „luptă de clasă” ar exprima cel dintâi tip de contradicție și ar caracteriza
fenomenele sociale din orânduirile bazate pe exploatare,
este în primul rînd expresia opoziției radicale dintre exploatatori și exploatați,
dintre clasele fundamentale ale acestor societăți: stăpîn de sclavi și sclav, fe-
udal și iobag, capitalist și proletar.
Materialism dialectic. Manual, Editura politică, București, 1963, p.
256
În schimb, contradicția neantagonistă ar fi expresia unei transformări a

contradicției însăși:
| 238 Studii
Contradicțiile neantagoniste sînt radical deosebite de cele antagoniste. Ele

apar și se manifestă pe fondul coincidenței și concordanței tendințelor fun-
damentale ale laturilor contrare, al comunității intereselor fundamentale ale
claselor sau grupurilor sociale între care se nasc. În socialism, această unitate
este proprie societății în ansamblu, caracterizînd relațiile economice și sociale
în general.
Ibidem, p. 260
„Comunitatea intereselor fundamentale ale claselor” se detectează „de

sus”, discordanțele (disfuncțiile) la nivelul acestor interese sunt percepute ca „îm-
potriviri” sau „contradicții neantagoniste”. Ele declanșează acțiunea de restabilire a
unității „societății în ansamblu”. Unitatea în discuție poartă un nume: este statul
socialist. Un cerc se închide astfel: de la acțiunea în vederea distrugerii statului, la
acțiunea în vederea consolidării lui.
Lupta de clasă se va încheia, după victoria proletariatului, cu desființarea
claselor pe întreaga suprafață a Pământului și cu sfârșitul istoriei (ca succesiune de
evenimente violente).
În locul acestei gigantice confruntări, comunismul se va instaura ca un
proces universal, în care cunoașterea, transformarea naturii și producția se vor im-
pulsiona reciproc, în folosul oamenilor muncii. Dar nici măcar în comunism statul
nu va pieri fără a lăsa urme:
Dispariția statului în comunism nu înseamnă că vor dispărea orice funcții ale
conducerii vieții economice și sociale; și în comunism vor rămâne unele
funcții sociale analoge cu funcțiile statului socialist, dar caracterul și modul
lor de exercitare vor fi altele.
Curs de Socialism științific, Partea a II-a, Editura Politică, București,
1060, p. 263
„Conducerea vieții economice și sociale” nu fusese preocuparea vechiu-

lui stat al claselor exploatatoare, care se mărgineau să se apere (protejeze) cu ajuto-
rul acestui instrument de clasele exploatate. Statul burghez avea, esențial, o funcție
represivă, nefiind preocupat de căile pe care înainta societatea și de perspectivele
economice, ci numai de păstrarea poziției clasei dominante; ceea ce va deveni sta-
tul în comunism va avea una organizatorică (v. și infra). Statul socialist (un feno-
men de tranziție) deține ambele funcții: represivă și organizatorică. (Teoreticienii
statului burghezo-moșieresc de la noi, nu mai este nevoie să intrăm prea mult aici
în detalii, nu puseseră accentul pe funcția represivă a statului modern românesc,
insistând în schimb pe alte aspecte, între care lichidarea rămânerii în urmă, istorice,
a dezvoltării societății românești în raport cu societățile din vestul continentului,
ocupa un loc important. Abia după 1918 – adică după formarea statului național
unitar, s-a putut considera îndeplinită misiunea unirii tuturor românilor și comple-
tei eliberări din starea de inferioritate civilă a celor care trăiau în afara granițelor,
asumată de Vechiul Regat și s-a trecut la aspectele economice, sociale și politice

ale vieții naționale.)
Până la victoria finală, procesul istoric presupune violență crescândă și o
administrare tot mai perfecționată a violenței. Marxism-leninismul, componenta
teoretică a bolșevismului (versiunea sovietică a comunismului) îndeplinește,
printre altele, funcția de a interpreta critic exercitarea violenței în cursul de-
venirii istorice și de a o justifica teoretic, după ce partidul a ajuns la putere.
În condițiile capitalismului și tranziției către socialism (dictatura proleta-
riatului), folosirea forței de constrângere a proletariatului împotriva claselor sociale
exploatatoare și a aparatului lor represiv este permisă și încurajată. Clasele exploa-
tatoare trebuie desființate obligatoriu, aparatul lor de stat distrus indiscutabil; ceea
ce implică și pierderea de vieți omenești.
În condițiile socialismului, violența nu mai este justificată. Ea nu mai
poate fi utilizată împotriva claselor, lupta de clasă încetând definitiv, nici împotriva
aparatului de stat (care nu mai este al unei anumite clase sociale), nici împotriva
indivizilor, care se bucură, cu toții, de o deplină libertate. De aceea, în condițiile
socialismului declarat, marxism-leninismul evidențiază și promovează o atitudine
pașnică, pe care o opune permanent stării conflictuale din orânduirea capitalistă.
Contradicția reală era însă alta, și tocmai ea a ruinat în final tot efortul te-
oretic: între teoria coexistenței pașnice și practica violenței neîngrădite în vederea
eliminării contradicțiilor.
DELIMITĂRI
Noi ne vom concentra atenția, în continuare, asupra luptei de clasă în
România și modului în care ea se reflectă în literatura marxist-leninistă locală.
Aceasta a evoluat în funcție de:
1. Particularitățile locale, între care dependența Țărilor Române de Impe-
riul otoman, înapoierea economică față de Europa apuseană și existența unor terito-
rii întinse, locuite de români, sub îndelungate ocupații străine. Ca urmare, și ideile
sociale, politice și filosofice românești au fost modelate în acest context special.
2. Ultimele două etape ale dezvoltării analizei fenomenului luptei de cla-
să de către teoreticienii marxist-leniniști din U.R.S.S., i.e. cea stalinistă și cea post-
stalinistă – v. supra, punctele (3) și (4). După 1964 (și, mai ales, după 1968), post-
stalinismul a căpătat, la noi, aspecte originale. Toată dezvoltarea teoretică marxist-
leninistă românească de după 1964 ar putea fi denumită, de fapt, post-stalinistă.
Despre lupta de clasă n-au vorbit numai bolșevicii de la noi; de fapt, so-
cialiștii (până în primul război mondial), apoi social-democrații (prin absorbirea lor
de bolșevici, în februarie 1948, se formează Partidul Muncitoresc Român și dispare
| 240 Studii
ultima formațiune politică tradițională de pe scena politică românească4), țărăniș-

tii5, chiar și liberalii și-au formulat propriile puncte de vedere asupra chestiunii,
criticate pe îndelete de comuniști, după accederea lor la putere.
Lucrețiu Pătrășcanu, figură proeminentă comunistă la preluarea puterii de
către partid în România, a efectuat, în perioada interbelică și imediat după ea, cer-
cetări asupra istoriei societății românești. Ele stau la baza modului în care a fost
pusă în evidență lupta de clasă în cadrul acestei societăți, din perspectiva teoretici-
enilor comuniști de la noi. Cu toate că, în urma arestării, condamnării și executării,
lucrările lui Pătrășcanu n-au mai fost utilizate (difuzate, citate, comentate) două
decenii, ideile din ele n-au fost repudiate de cei care l-au eliminat.
Ne vom referi în continuare la scrierea
Lucrețiu Pătrășcanu, Un veac de frămîntări sociale 1821 – 1907, Editura Poli-
tică, București, 1969 (sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de
pe lîngă C.C. al P.C.R.), care a apărut prima oară în 1945 după ce, în prealabil, re-
vista „Viața românească” publicase, în 1937-1938, câteva fragmente din ea. În
această carte, autorul urmărește geneza și evoluția claselor din Principatele Româ-
ne (Moldova și Țara Românească), de la Revoluția din 1821 până la marea răscoală
țărănească din 1907. Iată titlurile celor șase capitole: Economia de schimb în Prin-
cipatele Române până la 1829; Revoluția pandurilor din 1821; Epoca deșteptării
naționale în Principatele Române; Adevăratul 1848; Curente și agitații post-
revoluționare; Răscoalele țărănești și cauzele lor.
În opinia lui Pătrășcanu, de la începutul secolului al XVIII-lea, vechea
economie naturală, patriarhală, bazată pe cultivarea pământului și creșterea anima-
lelor, cu exploatarea moderată a unor resurse naturale (e.g. sarea, lemnul) în vede-
rea unui consum limitat, deja suferise în Principate – după o vreme de restrângere
continuă, ca urmare a dezvoltării tot mai mari a comerțului, încă din secolul al
XVI-lea – o dezorganizare accentuată:
4
O critică a „revizionismului” (social-democrat) sau, cu altă denumire, „reformismului” de
la noi se poate consulta în: E. Gáll, Sociologia burgheză din Romînia. Studii critice, Editura
de Stat pentru Literatură Politică, București, 1958, p. 117-144.
5
Virgil N. Madgearu bunăoară, în Agrarianism, Capitalism, Imperialism, elaborată între
1922-1927, discută pe larg chestiunea. El are în vedere, prin studiile întreprinse, „lămurirea
procesului de evoluție socială a României în faza capitalismului”. Referințele lui la Marx și
marxism sunt bogate, dar urmând filiera kautskyiană, repudiată vehement de Lenin. Con-
cluziile analizelor lui Madgearu nu exclud posibilitatea aplanării luptei de clasă prin protec-
ția acordată micii proprietăți țărănești, ceea ce-l plasează indiscutabil în tabăra inamicilor
marxism-leninismului și susținătorilor statului exploatatorilor. Partidul bolșevic a mers pe
calea colectivizării agriculturii, în direcția desființării acestui stat, direcție contrară celei
promovate de Madgearu.
banul devine forma ideală a bogăției. În cea de-a doua jumătate a secolului
fanariot se produce o adevărată răsturnare în felul de gîndire al boierimii feu-
dale. Rolul social și puterea marelui boier va depinde de acum înainte de gra-
dul în care va putea dispune, nu de produsele pîmîntului strînse în hambarele
conacurilor de pe moșii, ci de sume de bani cît mai mari. Dorința de a acumu-
la averi sub formă lichidă, de bani, în aur, în argint și giuvaeruri devine mobi-
lul principal de acțiune al boierimii.
L. Pătrășcanu, op. cit., p. 35
Iar deținătorii puterii (domnitorii fanarioți) încurajează constant satisfacerea dorin-

ței de avere a boierimii, printr-o legislație care favorizează acumularea.
Anul 1829, în care s-a încheiat Tratatul de la Adrianopol, între Rusia și
Turcia, era considerat de istoriografia românească drept punctul de referință al ab-
sorbirii treptate a Țării Românești și Moldovei în sistemul capitalist mondial (apu-
sean); în realitate, procesul începuse mai demult, simptomul caracteristic fiind în-
răutățirea continuă a situației țărănimii, obligată de noua mentalitate a boierilor să
muncească mai mult, pentru a satisface nevoia, în creștere, de bani a acestora:
Cît mai multe produse ale muncii țărănești vîndute, cu atît mai mulți bani
poate să strîngă marele boier.
Ibidem, p. 36
Printre metodele noi de exploatare a muncii țăranilor, un loc de seamă îl

ocupă convertirea în bani a rentei (feudale) în natură sau muncă, operație regle-
mentată cu atenție de regimul fanariot. Se dovedește, prin inițiativele legislative
succesive în acest sens, că țărănimea deja începuse a avea, într-o oarecare măsură,
acces la procesul circulației monetare (piață), de unde țăranul își putea procura ba-
nii cu care să-și plătească datoriile (în muncă și produse agricole) către boieri.
Noul regim, apărut acum, care împletește obligațiile țăranului față de bo-
ier în produse agricole cu cele în muncă și în bani, este un regim neoiobăgist (ibi-
dem, p. 41). El caută nu doar să stoarcă de la țărănime cât mai mult (bani, muncă,
produse) ci, mult mai important prin consecințele pe termen lung, inițiază tran-
sformarea clasei boierilor din feudali (vechii stăpâni de moșii din Principatele ro-
mâne, care aveau unele obligații față de țărani), în capitaliști (noi proprietari de
moșii, dezlegați de propriile obligații față de locuitorii de pe moșii), ceea ce reușeș-
te să realizeze doar în timp, pas cu pas. Țăranii sunt fie alungați de pe terenurile pe
care le lucrau cu familiile lor, conform vechilor obiceiuri medievale, fie li se res-
trânge dreptul (neîngrădit în vremurile vechi) de utilizare al acestora.
Încă din 1805, un document din Moldova reglementează folosirea imașu-
rilor și fânețelor (până atunci comună stăpânilor boieri și locuitorilor țărani). Pro-
cesul, o dată inițiat, se dezvoltă și atinge punctul culminant în legislația agrară a
Regulamentelor Organice (documente elaborate în vremea unei ocupații străine și
intrate în vigoare un deceniu după revoluția din 1821).
| 242 Studii
Aceasta este prima etapă a exproprierii în masă a țărănimii.

Ibidem, p. 43
În lista evenimentelor însoțitoare ale trecerii lente de la feudalism la capi-

talism în Principate se consemnează, înainte de anul revoluționar 1821, diferite
agitații sociale și economice.
Mai întâi, supuși unor obligații excesive, țăranii își părăsesc locuințele în
masă; pentru a contracara depopularea satelor, se organizează adevărate vânători
de fugari, familiile celor plecați sunt persecutate de autorități, se întreprind acțiuni
represive (ibidem, p. 55). Apoi, sunt raportate „răsmerițe” (precum cea din 1804-
1805, cf. ibidem).
„Răsmerițe” (ante 1821) au loc sporadic și în orașe (d.ex. la Iași, în
1818), uneori sub influența ideilor revoluționare occidentale (franceze) – cf. p. 58.
Cu mișcarea pandurilor (1821) începe, consideră Pătrășcanu, revoluția
burghezo-democratică în România (i.e. prima fază a revoluției sociale).
Ridicarea armată a pandurilor gorjeni este doar prima fază dintr-un lung și
zbuciumat proces istoric, al cărui ultim capitol n-a fost încă scris.
Ibidem, p. 61
Desigur, de la redactarea și prima publicare a volumului Un veac de

frămîntări sociale până azi, capitolul restant la care face referire Pătrășcanu s-a
scris și el, chiar pe când îi apărea cartea: este reforma agrară; poate că s-au scris și
altele. Interpretarea care vede anul 1821 ca fiind direct legat de celălalt an revoluți-
onar românesc, 1848, apoi de frământările țărănești culminând cu durerosul 1907,
prelungindu-se, patruzeci de ani, până la preluarea puterii de către comuniști (revo-
luția socialistă) în vederea rezolvării tuturor problemelor sociale de către aceștia, a
rămas însă punctul de vedere al Partidului Comunist asupra istoriei sociale din
țara noastră. Este un punct de vedere care se găsește în armonie cu teoria generală
marxist-leninistă asupra istoriei (transformarea revoluției burghezo-democratice în
revoluție socialistă); nu a fost însă luat în considerare de istoricii, cercetătorii fe-
nomenului social sau filosofii reprezentând clasele exploatatoare, care au avut alte
repere în expunerile pe care le-au făcut cu privire la istoria modernă și contempo-
rană a României. Punctele lor de vedere vor fi judecate – după „revoluția socialis-
tă” – în funcție de poziția în care se găsesc față de cel marxist-leninist, raportarea
fiind reconstituită pornind de la acesta.
Revoluția burghezo-democratică este, potrivit teoriei marxist-leniniste,
un fenomen revoluționar care nu caracterizează numai societatea românească – este
expresia momentului în care burghezia (de altminteri încă slabă) încearcă „a-și sa-
tisface ascunsele apetituri de putere” cu ajutorul altor forțe, mai mari, pe care reu-
șește să le coalizeze contra feudalismului (ibidem, p. 62).
La noi, în 1821, burghezia era atât de slabă încât s-a aliat mai întâi cu ță-
rănimea adusă la disperare de iobăgia pe care am descris-o mai sus (ca să fim mai
exacți: a ademenit-o într-o luptă din care țărănimea spera să obțină eliberarea, dar
fără a-i putea oferi ceea ce i-a promis, pretinzând în schimb să fie onorate vechile
obligații, a căror desființare se ceruse foarte recent), apoi s-a supus marii boierimi
bucureștene (protipendada – grupul restrâns al stăpânilor feudali ai țării), ceea ce a
cauzat fără întârziere căderea lui Tudor Vladimirescu, părăsit rapid de susținătorii
lui în urma înțelegerilor lui cu boierimea. Burghezia și-a îndeplinit unele proiecte;
marii latifundiari și-au conservat pozițiile; conducătorul revoluției a fost sacrificat;
țărănimea nu s-a ales cu nimic după revolta sa.
Anul 1848 găsește o burghezie în continuare slabă, deși nu la fel de slabă
ca în 1821, având, ca principal exponent, capitalul comercial și de camătă (ibidem,
p. 199). Ea a atras de partea revoluției muncitorimea (tăbăcari, măcelari, ciocănași,
mărginași), lăsând deoparte țărănimea, care nu a mai putut participa la mișcare.
În această schemă de acțiune, reluată, se delimitează clar trei momente:
1. Atragerea clasei / claselor sociale exploatate de partea unei „mișcări de eliberare” care
vizează răsturnarea (reașezarea) ordinii existente → 2. Renegocirea ordinii de către „cla-
sele exploatatoare” (cu excluderea celorlalți participanți la mișcare) → 3. Reprimarea
clasei / claselor sociale utilizate anterior, în scopul reașezării relațiilor sociale;
Schema a fost folosită repetat, de-a lungul secolului care a urmat, în România (Ța-
ra Românească și Moldova). Anul 1848, cu alți actori, a jucat piesa din 1821.
Dezvoltarea și funcționarea mecanismului de mai sus a fost complicată la
noi de faptul că Principatele se aflau într-o zonă disputată de mari imperii; astfel,
se restrângea mult cadrul de dezvoltare național, stârnind o firească opoziție, care
nu putea fi pusă numai în seama claselor exploatate. Mișcarea de eliberare naționa-
lă (i.e. opoziția societății românești în general față de ingerințele vecinătăților
agresive; marii proprietari, însă, erau frecvent favorabili ingerințelor, căci li se pro-
teja astfel, dinafara țării, statutul) s-a suprapus celei de emancipare socială, cele
două susținându-se reciproc sau, mai exact, mișcarea de eliberare națională fiind
susținută de lupta claselor exploatate pentru înlăturarea exploatării.
Prin funcționarea mecanismului, s-a asigurat însă infiltrarea și dezvolta-
rea continuă a sistemului capitalist la noi, în condițiile în care, ca în toate țările Eu-
ropei de Est și de Sud-Est, în România persistă (până la „revoluția socialistă”) ră-
mânerea în urmă față de nivelul dezvoltării capitaliste din Europa Centrală și de
Vest.
Pe de altă parte, formulând schema în trei pași, teoreticianul comunist
dezvălui și procedeul instrumentalizării fenomenului social al luptei de clasă în
context românesc. Așa cum am văzut supra, lupta de clasă în general este un fe-
nomen universal. Mecanismul desfășurării ei se adaptează la particularitățile socie-
tății în care are loc (ceea ce constată, la vremea sa, chiar Fr. Engels, citat de Pătrăș-
canu, ibidem, p. 212). Tot așa ca în istoria militară a omenirii: marile bătălii au loc,
în general, între mari armate; dar: în bătălia de la Marathon, în cea de la Waterloo,
| 244 Studii
Mărășești etc. s-au ciocnit anumite tipuri de armate, în anumite contexte politice,
sociale, istorice, care au înclinat, în felul lor, balanța victoriei.
O dată înțeles mecanismul, care funcționează împotriva celor care doresc
eliberarea socială, pentru a menține o stare dezavantajoasă acestora, dar avanta-
joasă restului societății, el poate fi folosit și de reprezentanții proletariatului (co-
muniștii), în favoarea claselor exploatate (țărănimea și, de la un moment dat înain-
te, muncitorimea).
Pentru a pune în mișcare mecanismul, este nevoie de un agent. Clasele
exploatatoare îndepliniseră această funcție, deturnând dorința de eliberare a celor
exploatați în propriul lor interes; funcția de agent în serviciul celor exploatați, pe
teritoriul României, a fost preluată (după încheierea primului război mondial) de
comuniști, o dată cu înființarea partidului, în anul 1921 (după un veac de frămân-
tări sociale).
Sensul cercetării istoriei sociale se dezvăluie acum limpede: este vorba de
a interveni (având formulat dinainte un scop și urmărind a-l realiza) în relațiile din-
tre clasele sociale, sprijinind deznodământul dinainte știut al luptei lor: înfrângerea
și desființarea claselor exploatatoare. Intervenția, în concepția marxist-leninistă,
este inseparabilă de concepere. Ceea ce înseamnă, printre altele, că momentul con-
ceperii poate să survină și după ce intervenția a avut loc. Concepția devine, cu
această ocazie, o justificare a acțiunii deja întreprinse (sau neîntreprinse, în cazul în
care deznodământul este favorabil celui care dă justificarea, însă fără ca acesta să fi
avut rolul declarat în desfășurarea evenimentelor).
Modul de utilizare a mecanismului luptei de clasă în favoarea claselor
exploatate din România este ilustrat științific de contribuții teoretice ulterioare in-
tervenției. Astfel, într-un Curs de socialism științific din 1960, se arată că strategia
comuniștilor a fost
să doboare puterea de stat burghezo-moșierească, să rezolve problema agrară
de tip antifeudal prin lichidarea marii proprietăți moșierești și împroprietrări-
rea țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin.
Curs de Socialism Științific, Partea I, ed. cit., p. 337
Această orientare corespunde pasului 1 (atragerea de partea „mișcării de

eliberare”) din mecanismul prezentat de noi supra. N-a putut fi făcut decât târziu,
după al doilea război mondial, o dată cu reforma agrară și naționalizarea. Iar pasul
2 (excluderea „claselor exploatatoare”, cu constrângerea simultană a tehnicienilor
de a lucra pentru statul tocmai confiscat de partidul proletariatului) s-a realizat cu-
rând după primul, prin dezorganizarea și desființarea regimului monarhic democra-
tic-parlamentar. Pasul 3 a fost făcut prin colectivizarea agriculturii.
Clasa socială pe care s-a mizat în tripla mișcare de cucerire a statului, în
vederea distrugerii lui din interior, a fost în principal țărănimea, iar nu proletariatul,
în numele căruia comuniștii pretindeau că acționează.
A fost vorba, așadar, de a prelua și de a utiliza un mecanism conceput și

destinat la origine a asigura echilibrul claselor (i.e. statul, în formula lui burgheză)
contra acestui echilibru, până la distrugerea lui din interior, o dată cu clasele însele.
Ceea ce s-a numit, de către marxist-leniniști, revoluție socialistă.
Mai trebuie adăugat acum și aspectul esențial al problemei, fără de care
teoriile de mai sus nu și-ar fi găsit, cu cea mai mare probabilitate, ocazia punerii în
aplicare: România se găsea sub ocupația trupelor sovietice. Mișcările tactice prin
care, după lichidarea ultimelor rămășițe feudale, s-a introdus socialismul la sate au
avut lor pe fondul prezenței unei armate străine, de ocupație, în țară.
Slăbiciunea relevată de Pătrășcanu cu referire la situația agentului revolu-
ționar de la 1821 (burghezia), apoi a celui din 1848, se făcea deci simțită încă o
dată, în momentul revoluției socialiste. Dar, așa cum Regulamentele Organice fu-
seseră adoptate pe când în țară se găsea o armată străină, așa cum mișcarea de la
1848 se stinsese tot sub apăsarea intervenției străine, revoluția socialistă a profitat
și ea de o nouă prezență străină, excepțională, pentru a-și realiza obiectivele.
LUPTA DE CLASĂ ÎN ROMÂNIA DICTATURII PROLETARIATULUI
(1948-1964)
Dictatura proletariatului începe, de drept, la noi în țară, o dată cu abdica-
rea regelui Mihai I (30 decembrie 1947). De facto, începuse chiar mai devreme, cu
instalarea guvernului condus de comuniști și chiar mai înainte, la data de 23 august
1944. Democrația populară (denumirea dată de comuniști regimului politic de dic-
tatură a proletariatului) se instaurează o dată cu republica.
Distrugerea completă a vechiului stat al burghezo-moșierimii a fost prin-
cipalul obiectiv al democrației populare, potrivit însăși doctrinei marxist-leniniste.
Distrugerea s-a petrecut dinăuntru, dat fiind că la putere se găsea deja reprezentan-
tul legitim al proletariatului, partidul comunist. Era un aspect derutant al luptei de
clasă, mai cu seamă pentru cei care se numărau printre reprezentanții claselor soci-
ale exploatatoare. Lenin observase, de altfel, cu decenii în urmă, că cei care urmau
a suporta consecințele luptei de clasă nu înțelegeau cu exactitate situația în care se
găseau și puteau fi folosiți ca instrumente de către cei care o înțelegeau bine.
În 1945, reforma agrară,
lichidînd marea proprietate, a distrus în realitate ultimele rămășițe feudale în
economia noastră. Reforma din 1945 a distrus nu numai marea proprietate, ca
rămășită feudală și acesta este obiectivul ei principal, dar a dus și la desființa-
rea raporturilor de muncă precapitaliste.
L. Pătrășcanu, Scrieri, articole, cuvîntări 1944-1947, Editura Politică,
București, 1983, p. 406.
În realitate, meritul principal al reformei din 1945 nu a fost lichidarea ul-

timelor raporturi feudale de la noi (ele nu mai contau așa mult, în perspectiva in-
staurării iminente a socialismului), ci neutralizarea țărănimii care, preocupată exce-
| 246 Studii
siv de consecințele acestei măsuri relativ neînsemnate, a asistat fără nici o reacție
(sau: având reacții prea slabe) la acțiunile mult mai grave de destabilizare a statu-
lui, care au fost desfășurate de comuniști până la proclamarea republicii populare.
Mai departe, în 11 iunie 1948 a avut loc naționalizarea întreprinderilor
industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi din România. Opera de
distrugere s-a extins așadar, din lumea agrar-țărănească (încă predominantă) în cea
industrial-muncitorească (pe cale de-a prelua întâietatea). Burghezia (clasa indus-
triașilor, bancherilor, marilor comercianți și a marilor proprietari imobiliari) este
acum, la rândul ei, desființată (i.e. expropriată, lipsită de accesul la resursele de
care dispunea anterior). Nu este însă suficientă desființarea din punct de vedere
legal a clasei burgheziei și marilor proprietari de pământ, căci:
O bună parte a intelectualității, tehnicienii, avocați, profesori, crescuți și edu-
cați generații întregi de către burghezie și în spiritul burgheziei, rămâne cre-
dincioasă clasei care a format-o (...) Clasa muncitoare nu are la începutul stă-
pânirii sale cadre suficiente care să priceapă cum să conducă întreprinderile
economice, cum să exercite funcțiunile publice. Ea este nevoită să recurgă la
o parte din vechii specialiști burghezi. Burghezia folosește toate aceste avan-
tagii pentru a încerca să smulgă din nou puterea din mâinile proletariatului,
pentru a zădărnici eforturile de construire a socialismului.
B. Zaharescu, op. cit., p. 510-511.
Reiese de aici cu claritate motivul pentru care distrugerea va fi continuată

cu necesitate, ea trebuind să includă neapărat ansamblul ideilor care alcătuiesc
„spiritul burgheziei”. Prin acesta, oamenii vechi rămân mai departe credincioși cla-
sei de care aparțin („clasa” având deci și un aspect calitativ, nu doar unul numeric).
Vechiul sistem al educației burgheze, din care făceau parte și ideile isto-
rice, literare, filosofice, sociale, pedagogice ale diverselor școli de gândire din Ro-
mânia (desemnat de teoreticienii marxist-leniniști prin expresia: suprastructură)
este, după agricultură, industrie, comerț, vizat de revoluția în desfășurare (v. și in-
fra, însemnările despre „revoluția culturală”). Atașamentul (exprimat sau subînțe-
les) față de ideile burgheziei este intolerabil, devine o formă de opoziție față de
proletariat; cei care mențin, dezvoltă și propagă ideile vechii orânduiri burghezo-
moșierești sunt considerați inamici publici și sunt tratați ca inamici (lipsiți de foc și
apă). Era imposibil ca lucrurile să stea altfel: lupta de clasă este un război civil,
chiar și nedeclarat.
O atenție specială s-a dat „criticii” doctrinelor sociale „reformiste” care,
prin formularea tezei că lupta de clasă ar putea fi aplanată ca urmare unei susțineri
solide și consecvente acordate de către stat clasei țărănești (adică o politică total
opusă celei adoptate de bolșevici), contrabalansa eforturile depuse în vederea atra-
gerii țărănimii de partea „revoluției socialiste”, în special a acelei părți a țărănimii
care intuia că ar putea atinge, prin proprii străduințe, fără a fi obligată, starea de
independență economică. De aici ar fi decurs indiferența ei față de marile proiecte
ale socialismului – o eventualitate inacceptabilă. „Critica” nu se referă doar la

examinarea și respingerea inamicului de clasă, ci la privarea lui de resurse, punerea
în totală incapacitate de a-și formula și disemina ideile.
Ceea ce trebuie conservat din vechiul sistem social este doar mecanismul
producției (întreprinderile) și cadrul lui general (organizarea de stat, cu modificări-
le cerute de Lenin, pe urmele lui Engels – vezi supra); obiectiv care se realizează
cu sprijinul (de fapt, prin constrângerea) specialiștilor burghezi. Ei se pomenesc, în
epoca „dictaturii proletariatului”, într-un fel de prizonierat, fiind obligați să mun-
cească în folosul noilor stăpâni, până ce aceștia își vor crea propriii lor specialiști,
putând să se dispenseze definitiv de serviciile burgheziei.
Dictatura proletariatului, în concluzie, este văzută ca o etapă de tranziție.
Ea este un capitalism de stat fără burghezie și fără mare proprietate agricolă.
Forme de exploatare mai există (sunt cunoscute și acceptate ca atare de comuniști),
deși clasele exploatatoare sunt, tehnic, asediate și lipsite treptat de capacitatea de a
mai opune rezistență (focarele izolate nu s-au putut ridica până la nivelul unei insu-
recții cu perspective).
Din primii ani ai dictaturii proletariatului a început procesul vast al indus-
trializării socialiste și al creării marilor exploatații agricole socialiste.
Industrializarea socialistă din România a urmat rețeta sovietică verificată:
edificarea în ritm rapid a unei industrii grele, în special a industriei constructoare
de mașini. Ea va sprijini reconstrucția completă a economiei, oferindu-i o tehnică
avansată, de care socialismul nu se poate lipsi. Începând din 1949, două planuri
anuale succesive au reorganizat industria naționalizată; în 1951 a fost demarat pri-
mul plan cincinal, cu sarcina explicită de a trece la dezvoltarea industriei grele.
Conform doctrinei deja construite de clasici, aceste procese au permis și
justificat administrarea legală a violenței, până la lichidarea oricărei forme izolate
de împotrivire.
În schema cu trei momente evidențiată mai sus, intrarea în a doua fază a
obligat tehnicienii vechiului stat să susțină eforturile creării unui nou sistem eco-
nomic; cu punerea în aplicare a planului industrializării, pasul al doilea (faza a do-
ua) era în plină desfășurare.
Pentru atragerea țărănimii fusese deja pusă în aplicare, inițial, reforma
agrară; naționalizarea a vizat apoi obținerea susținerii muncitorilor. În final, prin
trecerea la colectivizarea agriculturii, s-a intrat în a treia fază a schemei.
Măsurile represive împotriva țărănimii (i.e. a acelei părți a ei care avea
relevanță în plan economic și care fusese privilegiată de statul burghez) sunt acum
prezentate ca o formă de luptă de clasă (în condițiile în care puterea era deținută de
proletariat). Iată o astfel de prezentare:
În Republica noastră Populară sʼa căutat dela început să se ducă o politică de
împiedicare a întăririi economice a chiaburimii, acest dușman principal al so-
cialismului astăzi, o politică de câștigare a țărănimii mijlocii pentru o strânsă
alianță cu clasa muncitoare. În condițiile democrației populare, la noi sʼa is-
| 248 Studii
butit a se împiedica efectiv procesul spontan de sărăcire a țărănimii mijlocii și

de întărire a chiaburimii.
B. Zaharescu, op.cit., p. 584
„Împiedicarea întăririi economice” presupune măsuri constrângătoare

economic, dar și constrângeri implicând violența:
Pînă în 1956 legăturile economice dintre sat și oraș s-au realizat printr-o îm-
binare a schimbului liber de mărfuri, prin intermediul pieței, cu predarea de
către gospodăriile țărănești către stat a unor cote obligatorii de produse agri-
cole. În felul acesta, statul și-a creat un fond central de produse agricole care
i-a permis să aprovizioneze orașele și industria și să frîneze tendința de urcare
a prețurilor pe piața liberă. Cotele au reprezentat astfel o formă de contribuție
a țărănimii la dezvoltarea industriei, la efortul întregului popor pentru ridica-
rea economică a țării.
Curs de socialism științific, Partea a II-a, ed. cit., p. 178
(Rândurile de mai sus nu constituie o descriere numai a stărilor de lucruri

românești la debutul industrializării; ele pot fi fără probleme valabile și pentru de-
butul industrializării forțate în U.R.S.S., cu aproape trei decenii în urmă).
O lectură directă, fără ocolișuri prin justificări savante referitoare la fon-
duri, prețuri etc. a rândurilor de mai sus transmite ideea că în decursul industriali-
zării, țărănimea a fost exploatată fără milă, fiind obligată să pună la dispoziție can-
titățile de alimente necesare celor care construiau noile întreprinderi socialiste. Mai
exact, cantitățile de alimente (cotele) au fost prelevate de la acea parte a țărănimii
al cărei proces spontan de sărăcire n-a fost împiedicat prin intervenția „de sus”.
Constrângerea era inevitabilă, deoarece gospodăria individuală țărăneas-
că este capabilă de a rezista economic și chiar de a prospera. Gospodăria individua-
lă este, așadar, un mare obstacol în calea socialismului, este singurul obstacol cu
adevărat mortal în calea proiectului socialist. Viabilitatea acestei forme elementare
de activitate socială și economică fusese sesizată mai demult de economiștii bur-
ghezi interbelici, care vizau tocmai susținerea de către ea a statului, pe cale de a fi
demontat acum.
Măsurile contra gospodăriei individuale au, așadar, ceva în plus față de
faptul că se îndreaptă către o formulă viabilă de viață socială: ele se pun în aplicare
cu ajutorul statului, adică tocmai de către instrumentul care ar fi trebuit să sprijine
gospodăria individuală; ele au compromis astfel, pe termen îndelungat, poate pen-
tru totdeauna, o relație care ar fi putut răsturna proiectele comuniștilor.
Pe plan filosofic, acțiunea violentă a dictaturii proletariatului contra pro-
cesului de întărire economică a chiaburimii (expresia tipică este: luptă pe tărâm
ideologic), se desfășoară sub forma combaterii intense a teoriilor idealiste cu privi-
re la societate și a „criticii” literaturii populare și a folclorului, în vederea purifică-
rii acestora de toate concepțiile specifice mentalității exploatatoare. Între „critică”
și „reprimare” deosebirea este foarte fină; ea ține mai mult de subiecții vizați de
critică / reprimare decât de conținutul criticat:
Paralel cu reprimarea hotărîtă a oricăror manifestări ale dușmanului de clasă,
capătă o importanță și o amploare tot mai mare munca de educare și reeduca-
re în spiritul socialismului a tuturor oamenilor muncii, de cultivare a discipli-
nei socialiste în muncă, a regulilor de conviețuire socialistă, lupta împotriva
tradițiilor și deprinderilor moștenite de la capitalism, lupta împotriva rămăși-
țelor capitalismului în conștiința oamenilor.
Curs de socialism științific, Partea a II-a, ed. cit., p. 226-227
Oamenii muncii vor fi educați și reeducați, dușmanii de clasă vor fi re-

primați. Reeducarea, „disciplina socialistă în muncă” (noțiune introdusă chiar de
Lenin – v. supra) și „lupta împotriva rămășițelor capitalismului în conștiința oa-
menilor” ar putea fi, totuși, văzute tot ca un fel de represiune.
În epoca dictaturii proletariatului are loc o „revoluție culturală” (expresia
a fost folosită ca atare). Ea nu este de mai puțină importanță decât revoluția pro-
priu-zisă.
Obiectivele fundamentale declarate ale revoluției culturale din România
au fost trei: (a) Formarea conștiinței socialiste a maselor populare; (b) Făurirea cul-
turii socialiste; (c) Formarea intelectualității socialiste (cf. Curs de socialism știin-
țific, Partea a II-a, ed. cit., p. 194-227; cf. și art. nostru Filosofia românească între
1950 și 1990. Din uneltele ingineriei sociale. „Concepția științifică despre lume și
societate” și „educația materialist-științifică”, în „Pagini de filosofie”, vol. 3, nr.
2, mai 2023, p. 109-132).
Pilonul principal al revoluției culturale din România a fost reforma învă-
țământului. Cu această inițiativă, comuniștii au urmărit să creeze o nouă intelectua-
litate, care să preia rapid sarcina purtată încă de vechii tehnicieni burghezi: admi-
nistrarea statului socialist. Prin reforma învățământului nu se urmărea numai crea-
rea de specialiști (vechiul tip de produse ale educației capabile să-și exercite price-
perea în orice orânduire), ci crearea de „oameni socialiști”, pentru care numai pro-
iectele edificării noii societăți, lipsită de clase să reprezinte scopuri realizabile.
Tehnicianul educat de sistemul de învățământ socialist este un instrument
de încredere al construirii socialismului. El nu alcătuiește, împreună cu ceilalți re-
prezentanți ai grupului social din care face parte (cadrele), o clasă. Ca specialist, nu
ar putea fi considerat nici proletar (proletariatul fiind un grup foarte numeros, to-
tuși relativ nediferențiat din punct de vedere al calificării profesionale); el va fi un
intelectual, o categorie aparte de oameni ai muncii în care partidul și-a pus mari
nădejdi6.
6
Problema apartenenței de clasă a intelectualilor (specialiști, tehnicieni, cadre) a constituit
un punct nevralgic al teoriei sociale marxist-leniniste. S-a vorbit, în timp, despre „birocra-
ția” sovietică (termenul consacrat în l. rusă, номенклату́ра, a fost utilizat și la noi, după
1990; el se referea, totuși, numai la segmentul superior al „cadrelor”), despre „noua clasă”
| 250 Studii
Între intelectuali (cadre), muncitori și țărani nu există, în socialism, luptă

de clasă. Socialismul ar tinde spre omogenizarea acestor trei categorii sociale. Me-
diul social diferit în care trăiau țăranii și muncitorii (satul și orașul) a făcut și el
obiectul unor planuri de omogenizare. Diferențele dintre sat și oraș, dintre țărani,
muncitori și cadre erau mari; nu se mai putea vorbi însă de exploatare. Imposibili-
tatea în discuție (dincolo de interdicția explicită, legală, de a critica regimul politic)
este motivată prin stadiul transformării sociale, atins după ce în prealabil fusese
programat, iar programul executat pas cu pas.
Iată o descriere științifică a structurii sociale a României la sfârșitul epo-
cii dictaturii proletariatului:
toate clasele și categoriile sociale sînt legate de proprietatea socialistă asu-
pra mijloacelor de producție; nemaiexistînd posibilitatea exploatării omului
de către om, unica sursă de venit este cantitatea și calitatea muncii social-
mente necesară
Curs de socialism științific, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura
politică, București, 1975, p. 318, subl. în text
(Expresia „legate de proprietatea socialistă” sugerează, trebuie s-o recunoaștem,

dependența claselor și categoriilor de mijloacele de producție; tot astfel, țărănimea
orânduirii feudale fusese legată de pământ, pe vremea aceea principalul mijloc de
producție; diferența dintre socialism și feudalism nu constă, așa cum am crede la
prima vedere, în multiplicarea mijloacelor de producție, ca urmare a industrializării
socialiste pe care a traversat-o țara noastră, ci în faptul că toate clasele și categorii-
le sociale sunt legate de mijloacele de producție, în vreme ce, în feudalism, existau
clase și persoane, i.e. boierii, clerul și domnitorii, care nu erau legate de ele. Singu-
rul avantaj al acestei dependențe generale pare a fi dispariția „exploatării omului de
către om”. Observatori perspicace au atras atenția că aceasta nu echivalează cu dis-
pariția oricărei forme de exploatare, cum ar fi d.ex. exploatarea omului de către
stat.)
Încă o dată: toate acestea nu sunt rezultatul unei dezvoltări naturale, ci a uneia pro-
gramate.
LUPTA DE CLASĂ ÎN ROMÂNIA CONSTRUIRII SOCIALISMULUI
(1964-1990)
La încheierea colectivizării agriculturii (1963), s-a putut afirma cu certi-
tudine că din România dispăruseră clasele exploatatoare. Chiaburimea, partea res-
a socialismului (termen folosit de comunistul iugoslav Milovan Đilas); toate aceste inter-
pretări au trebuit respinse energic de linia oficială a Partidului Comunist, căci o recunoaște-
re a existenței unei noi clase în socialism crea, implicit, oportunitatea analizei raporturilor
dintre ea și celelalte, de unde se putea ajunge din nou la discuții indezirabile cu privire la
„lupta de clasă”, mai ales în contextul tranzitoriu al „dictaturii proletariatului”.
trânsă numeric a țărănimii care a constituit ultima victimă a luptei de clasă din
România, fusese lichidată, iar membrii ei fuseseră integrați în masa țărănimii coo-
peratiste. Dictatura proletariatului nu-și mai avea rostul.
Și, într-adevăr, curând încep să apară modificări ale organizării statului,
strict controlat acum de partid (Partidul Muncitoresc Romîn, care a revenit acum la
denumirea Partidul Comunist Român). Situația României la capătul ciclului istoric
abia încheiat va fi sintetizată în broșura
Mihai Dulea, România – țară socialistă în curs de dezvoltare, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1974, 30p., tiraj 40 120 ex. Din primele rânduri aflăm:
Caracterizarea României ca țară socialistă în curs de dezvoltare reflectă două
trăsături esențiale ale realităților noastre și anume: (1) natura socialistă a rea-
lităților economice și sociale, a bazei și a suprastructurii societății românești
contemporane și (2) stadiul efectiv al forțelor de producție și al condițiilor de
viață, care nu au atins încă nivelul caracteristic civilizației materiale înainta-
te a epocii noastre.
Mihai Dulea, op.cit., p. 3
Cele două trăsături surprinse de autor, la treizeci de ani după 23 august

1944, un timp suficient de îndelungat pentru ca evaluarea parcursului societății
românești să fie relevantă sunt, într-adevăr esențiale. Una dintre ele înregistrează
un succes al P.C.R., care se mândrea, desigur, cu el: realitatea românească era una
socialistă, vechea realitate burghezo-moșierească ținând irevocabil de trecut.
Cealaltă, însă, surprinzător, consemnează o întârziere a dezvoltării forțe-
lor de producție și condițiilor de viață în raport cu nivelul atins în țările capitaliste
dezvoltate (a căror criză se acutiza tot mai mult; criza sistemului capitalist este un
refren pe care literatura marxist-leninistă românească îl moștenește din vremea im-
porturilor sovietice și care devine tot mai puțin convingător pe măsura scurgerii
timpului), ceea ce prilejuiește o scurtă analiză.
Dulea face o distincție: între procesul dezvoltării și stadiul dezvoltării.
Primul evidențiază dinamismul economiei românești (mereu pe primele locuri în
lume sub acest aspect; marile proiecte de industrializare, puse în practică cu ajuto-
rul forței de muncă captate în vederea realizării lor, explică acest dinamism); al
doilea, nivelul scăzut de eficiență economică și venitul național pe locuitor scăzut
(ibidem, p. 8). România prezenta o structură economică cu o pondere ridicată a
populației ocupate cu agricultura (44% din total, față de 10-15% în țările dezvolta-
te), ceea ce
demonstrează în mod indiscutabil că România nu a depășit stadiul în care
problema fundamentală a progresului economic și social o constituie con-
struirea structurilor industriale și remodelarea proporțiilor dintre activitățile
agricole și cele neagricole.
Mihai Dulea, op.cit., p. 17
| 252 Studii
Situația României, după peste două decenii de dictatură a proletariatului

(considerată, generos, ca opțiunea clasei muncitoare, nu ca decizie de partid – ibi-
dem, p. 23; de fapt, distincția exonerează partidul de orice responsabilitate față de
excesele represive anterioare, reluând procedeul stalinist prezentat supra, atribuin-
du-le clasei muncitoare în general, deși exercitarea unei dictaturi nu se efectuează
de către mase mari de oameni, ci împotriva lor), implicând restrângeri pe termen
îndelungat ale drepturilor și libertăților cetățenilor, intervenții masive pe plan soci-
al, rezultate reale sub așteptări, ridică chestiunea legitimității socialismului româ-
nesc – socialismul fiind incompatibil, prin definiție, cu înapoierea economică (în
formă cronică).
Rezolvarea problemei (esențiale) este amânată pentru moment, fiind de-
clarată un dat al istoriei:
este greu de imaginat că într-un interval de 15-20 de ani ar fi fost posibil să se
anihileze o rămînere în urmă seculară – și asta în condițiile în care țările dez-
voltate beneficiază din plin de cuceririle revoluției științifico-tehnice contem-
porane, economia lor trecînd printr-o etapă de restructurări profunde și de in-
tensă creștere. Dar nu mai puțin adevărat este că decalajele față de aceste țări
nu vor putea fi motivate la nesfîrșit prin împrejurări istorice situate într-un
trecut din ce în ce mai îndepărtat.
Ibidem, p. 23
Promisiunea (discret avansată)7 care însoțește recunoașterea situației in-

comode echivalează cu un (nou) angajament:
7
Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dez-
voltate și înaintare a României spre comunism – Proiect, Editura Politică, București, 1974 a
fost documentul înaintat spre dezbatere publică de C.C. al P.C.R. și apoi adoptat de partid,
reprezentând latura contractuală, ca să zicem așa, a promisiunii făcute de comuniști poporu-
lui român la încheierea epocii „dictaturii proletariatului” sau, în termeni proprii, „Carta
fundamentală ideologică, teoretică și practică a partidului” (Programul Partidului Comu-
nist Român..., ed.cit., p. 7) cu un termen de valabilitate de 20-25 de ani (ibidem, p. 8). Noul
legământ al partidului cu poporul nu abandonează vechea premisă, potrivit căreia
Politica Partidului Comunist Român a avut și are ca punct de plecare faptul că întrea-
ga istorie a omenirii este istoria luptelor de clasă
Programul Partidului Comunist Român, ed.cit., p. 8
deși în România socialistă nu mai puteau avea loc lupte de clasă.

Programul din 1974 este elaborat „în interesul întregului popor”, pus în discuție la nivel
național și precedat de un punct de vedere oficial asupra trecutului țării, punct de vedere
care cuprinde declarații vagi privitoare la erori săvârșite în perioada dictaturii proletariatu-
lui.
Partea a treia a documentului cuprinde lista cu Direcțiile în care va acționa partidul pentru
înfăptuirea societății socialiste multilateral dezvoltate (ibidem, p. 45-50), din care unele
Eforturile pentru făurirea unei economii moderne, de înaltă eficiență, se vor

finaliza în creșterea de 5 – 6 ori a venitului național pe locuitor, care în 1990
va echivala cu circa 2 500 – 3 000 de dolari, respectiv un nivel caracteristic
țărilor dezvoltate din punct de vedere economic.
Ibidem, p. 25
Nu mai este nevoie s-o spunem: promisiunea n-a fost respectată (Banca
Mondială raportează, în anul luat ca referință supra, cifra de 1 649 dolari; pentru
Cuba, d.ex., în același an, cifra era de 2 696 dolari); în 1990, Partidul Comunist
Român nu mai exista.
Pentru a înțelege mai exact contextul istoric al construirii socialismului în
România anilor 1964-1990 (avem de-a face, potrivit teoriilor staliniste amintite
supra, cu o „revoluție de sus” – ar fi vorba despre o nouă revoluție de sus; numai
că revoluțiile, în genere, sunt mari eliberări de energie socială, un fel de supernove
puncte sunt dedicate dezvoltării economice, altele celei sociale, celelalte raporturilor eco-
nomicului cu socialul. Iată câteva rânduri ale punctului 16:
Munca va constitui îndatorirea de onoare a tuturor cetățenilor patriei. Fiecare membru
al societății va depune o activitate socială utilă, corespunzător capacităților și pregăti-
rii sale. nimeni nu va putea realiza venituri fără muncă sau pe seama muncii altora,
exploatarea omului de către om fiind cu desăvîrșire interzisă. Singura sursă de venit o
va constitui munca socială utilă pentru sine și în folosul societății. Se va aplica cu
fermitate principiul socialist de repartiție, fiecare fiind retribuit după munca și contri-
buția adusă a dezvoltarea societății socialiste.
Ibidem, p. 48
Reglementarea „activității sociale utile”, verificările (necesitând grijă și atenție) întreprinse

pentru a stabili conformitatea „sursei de venit” cu „principiul socialist de repartiție” devin
în practică modalități de exercitare a funcțiilor statului socialist foarte greu de deosebit de
represiune. Simpla intenție a cuiva de a întreprinde activități sociale a căror utilitate este
discutabilă îi poate fi imputată. Se ajunge la problema delicată a instituirii unei autorități
care să cântărească utilitatea socială a tuturor acțiunilor (cu excepția celor colective, inevi-
tabile în procesul economic). Această autoritate ar trebui să fie în principiu de tip episte-
mic; ea însă nu poate fi, în realitate, decât de tip politic: totul se reduce la controlul de grup
asupra individului.
Tot așa, detectarea unei surse de venit care nu se datorează unei munci sociale recunoscute
ca utile îi poate fi reproșată beneficiarului (d.ex. ca efect secundar al revizuirii utilității so-
ciale a unei activități), ridicând problema autorității politice care supraveghează veniturile.
Acestea sunt însă, totodată, restrângeri permanente ale libertății și, dacă în teorie se întâm-
plă să fie ușor trecute cu vederea, în practică se dovedesc greu de suportat de către cei care,
în multe situații, se pot constitui ca victime ale unor acțiuni de restrângere a libertății.
Expresia „datorie de onoare” aplicată muncii merită reținută ca formulă auto-negatoare.
Dacă accentul va cădea pe datorie, onoarea va fi futilă, dacă va cădea pe onoare, munca nu
va fi datorată. În cazul în care accentul nu se pune dinăuntrul relației, va fi impus din afară.
| 254 Studii
sociale; probabilitatea declanșării unei a doua revoluții, scurt timp după prima, este
mică), pe lângă aspectele economico-sociale, este necesară surprinderea dimensiu-
nii lui politico-ideologice. Pe acest plan constatăm că, pe fondul absenței contra-
dicțiilor antagoniste, partidul cere
ridicarea nivelului combativității revoluționare și a spiritului militant, partinic
al întregii activități politice, ideologice și de educație comunistă a maselor
N. Ceaușescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității
politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de par-
tid, a tuturor oamenilor muncii – 6 iulie 1971 – Expunere la Consfătu-
irea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activi-
tății politice și cultural-educative – 9 iulie 1971, Editura politică, Bu-
curești, 1971, p. 8
ceea ce indică suficient de limpede că „spiritul militant, partinic” va fi dirijat pen-

tru a identifica și neutraliza orice formă de împotrivire la transformările sociale
programate.
Exercitarea „spiritului militant, partinic” este declarată o formă de mun-
că: „muncă politică” (ibidem, p. 9), deci activul de partid din domeniul ideologiei
este format, se poate spune, din „muncitori”. Ei
trebuie să acționeze hotărît împotriva oricăror manifestări de indisciplină, de
încălcare a normelor de conviețuire socială, în direcția dezvoltării respectului
față de avutul obștesc, față de legile țării, pentru întărirea legalității socialiste
și a ordinii publice.
Ibidem, p. 9
Descrierea muncii politice coincide perfect cu cea făcută de Lenin, în

Statul și revoluția, statului proletariatului (vezi supra). (Se confirmă aici constitui-
rea statutului de membru al partidului comunist în titlu revocabil, garantând apar-
tenența purtătorului la clasa proletariatului. Un muncitor politic are, comparativ cu
un muncitor manual, un grad mai înalt de apartenență la clasa muncitoare, deoare-
ce, în cazul lui, pe lângă aspectul inițial, pur numeric, faptic, mai avem de-a face și
cu un aspect legal – o apartenență de drept) Numai că, de la momentul în care Le-
nin preconiza organizarea, de către proletariat, a marii producții și până la Propu-
nerile de măsuri... din 1971 avuseseră loc evenimente majore, inclusiv distrugerea
statului burghez, desființarea claselor exploatatoare și transformarea profundă a
țărănimii și clasei muncitoare, legarea lor de mijloacele de producție. Apare, com-
pensatoriu, promisiunea vagă că violența nu va mai depăși unele limite:
a trebuit să plătim scump pentru a învăța cum să construim noua orînduire
socială. În același timp s-au săvîrșit și multe greșeli și chiar unele abuzuri și
încălcări ale legalității socialiste. Toate aceste abuzuri și încălcări ale legalită-
ții socialiste au reprezentat de fapt o denaturare, nesocotire grosolană a prin-
cipiilor marxist-leniniste, a normelor de făurire a societății socialiste. Este
cunoscut că Comitetul Central, întregul partid au condamnat cu toată tăria

aceste stări de lucruri și au luat măsuri pentru lichidarea urmărilor lor, creînd
condițiile necesare ca asemenea fapte să nu se mai poată repeta niciodată în
societatea noastră socialistă.
Ibidem, p. 28
Nici această promisiune n-a fost respectată. Împreună cu promisiunea

edificării unei economii socialiste eficiente, cea a respectării legalității socialiste
angaja însăși concepția marxist-leninistă asupra societății. În condițiile unei eco-
nomii mereu în urma capitalismului (aflat permanent în criză) și al unor principii
generoase sacrificate de o neîntreruptă stare de urgență, prețul construirii socialis-
mului merita plătit? – Iată o întrebare care, în vremea „construirii socialismului” nu
se putea pune dar care, totodată nu se putea să nu se pună.
Dificultățile economice, abuzurile și ilegalitățile au împiedicat Partidul
Comunist Român să-i supraviețuiască conducătorului său, care a pronunțat cuvinte-
le de mai sus.
NOUA CONCEPȚIE ASUPRA SOCIETĂȚII
Lupta de clasă (ca fenomen social implicând violența și, subsecvent, ca
temă de reflecție filosofică asupra fenomenului), după prima fază a ascuțirii ei, în
urma preluării puterii de către Partidul Comunist și cea secundă, în care s-a menți-
nut la un nivel constant pe perioada „construcției” a avut, în România socialistă, ca
deznodământ, apariția unei noi concepții asupra societății. Ea este sintetizată
foarte bine de următorul pasaj:
Societatea este un sistem cibernetic, profund original, printre altele pentru că
relațiile de reglare și autoreglare implică folosirea conștiinței, instrument de
cunoaștere, orientare, comunicare și acțiune, ceea ce face ca ele să nu fie de
tip automat, ci de mare elasticitate, capabile să aleagă între diverse răspunsuri
valabile într-o situație dată.
Radu Florian, Introducere în teoria marxistă a determinismului social,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979 p. 215
Se consemnează, în rândurile pe care abia le-am redat, transformarea pe

care marxism-leninismul însuși a suferit-o, ca urmare a intervenției îndelungate,
violente, prin intermediul mecanismului descris mai sus, asupra societății, o dată cu
societatea însăși, pe care a transformat-o la suprafață și în adâncime.
De la o structură natural-dinamică, în care reglajul se realizează prin con-
flictul neîncetat, tot mai ascuțit, dintre clase, și care era destinată autodistrugerii
(statul, în vechea lui formă) se ajunge la un sistem cibernetic, în care rolul luptei de
clasă va fi preluat de interacțiunea unor elemente noi, subsisteme sau subansam-
bluri (ibidem, p. 217) ce asigură „refacerea stabilității, a echilibrului”. Aceste sub-
sisteme, subansambluri, sisteme parțiale nu sunt clase, dar sunt înzestrate cu conști-
| 256 Studii
ință (sunt capabile de comunicare și acțiune), așa cum erau / trebuia să fie clasele
sociale din trecut.
Pentru a putea să-și facă apariția, noua concepție trebuia să găsească te-
renul prielnic. L-a găsit, în măsura în care teoria și practica violenței, i.e. a luptei
de clasă, epuizaseră rezervele de credibilitate ale marxism-leninismului aflat în
faza stalinistă și post-stalinistă8.
În plus față de un teren prielnic, noua concepție avea nevoie de o ocazie,
care să o pună în circulație, într-o lumină favorabilă. Ocazia este așa-numita „revo-
luție științifică-tehnică” (RST):
RST determină crearea unei baze tehnico-materiale calitativ noi a societății,
care reprezintă o etapă nouă în dezvoltarea producției mașiniste. Ea are, to-
todată, drept urmare schimbări în relațiile de producție atît în țările capitalis-
te, cît și în cele socialiste; în condițiile ei au loc schimbări esențiale în conți-
nutul și caracterul muncii, modificări importante în compoziția diferitelor
clase și pături sociale.
Curs de socialism științific, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura
politică, București, 1975, p. 55, subl. în text
8
În această fază de dezvoltare a marxism-leninismului, în care societatea ca întreg este deja
sub controlul complet al partidului, prin intermediul programării și planificării, problema
capacității colectivităților umane, în primul rînd a claselor și păturilor sociale princi-
pale ale țării, de a suporta și rezista la schimbări sociale profunde
Știința conducerii societății, ed. cit. (vezi infra), p. 286-287
capătă o dimensiune neașteptată: noul context, creat de acțiunile distructive din epoca acce-
derii la putere și a lichidării claselor exploatatoare, restrânge posibilitatea de acțiune dis-
tructivă. În loc de a justifica astfel de acțiuni, partidul se delimitează de ele; devine interesat
de limitele până la care societatea va accepta acțiunile de transformare fără a se dezagrega,
ba chiar fără a se ajunge la încetinire a dezvoltării.
Suportabilitatea și rezistența la schimbări sociale este ceea ce se denumește azi reziliență. E
de remarcat că reziliența (ca să folosim termenul de azi) nu era un concept de luat în calcul
la vremea în care clasele exploatatoare, cu tot cu statul care le proteja, primeau lovitură
după lovitură, în conformitate cu teoriile lui Marx, Lenin și Stalin.
Programarea și planificarea socială pot fi acum (în vremea coexistenței pașnice) de tip soci-
alist sau capitalist (vezi ibidem). Aceasta este o noutate față de marxism-leninismul clasic
(Marx, Lenin, Stalin), care profețise prăbușirea capitalismului, ca rezultat al iremediabilei
lui structuri antagoniste, și care întreprinsese, tocmai pe baza acestei profeții, acțiunile de
anvergură în direcția distrugerii burgheziei, chiaburimii etc.
De acum, neînțelegerea corespunzătoare a limitelor suportabilității și rezistenței (i.e. rezili-
enței) constituie o vulnerabilitate a socialismului însuși, pe care marxism-leninismul îl ve-
dea ca inevitabil.
Și la noi în țară, în societatea nouă, văzută ca sistem cibernetic, mecanismul descris supra,
după prezentarea lui Pătrășcanu, devenea inutilizabil.
(Planurile de dezvoltare economică a României, de la naționalizarea mij-

loacelor de producție, în 1948, până la momentul scrierii rândurilor de mai sus,
creaseră o bază tehnico-materială care cerea acum o suplimentare, un nou efort al
societății. Acest efort era absolut necesar, mai ales că orânduirea capitalistă, cu
care socialismul intrase în concurență, îl făcea și ea.)
O proiecție românească a noii concepții este foarte bine redată în volumul
(deja citat, vezi supra în notă):
Știința conducerii societății. Studii, Editura Politică, București, 1971, 466p., la
care au contribuit: Mihai Drăgănescu, Societatea ca sistem; Ion Tudosescu, Struc-
tura acțiunii sociale. Momentul previzional al acțiunii; Haralambie Ene, Organiza-
rea sistemică, condiție a conducerii științifice; Victor Săhleanu, Caracteristicile
informației sociale; M. Drăgănescu, C. Dumitrașcu și Vl. Ticovschi, Informația și
informatica în societate; Gheorghe Boldur, Informația și decizia în procesul con-
ducerii social-economice, Ion Iliescu, Semnificații cibernetice ale instrumentelor
de planificare a economiei naționale; Cornel Popa, Norme, decizie, libertate; Con-
stantin Cojocaru; Atributele conducerii organizațiilor economice; Sergiu Tamaș,
Prospectarea în procesul conducerii; Ion Iordăchel, Utilizarea indicatorilor sociali
în diagnoză și prognoză sociologică și în decizia politică; Viorel Cornescu, Con-
ducerea științifică și factorul uman; Cătălin Zamfir, Raționalitatea în perspectiva
teoriei organizației; Petru Pânzaru, Aspecte psihosociale ale raporturilor de con-
ducere; Ioan Velea, Considerații asupra unor categorii și valori sociologice ale
proceselor de conducere în colectivitățile umane; L.I. Ciplea, Aspecte metodice ale
științei conducerii societății; Pavel Apostol, Domeniul științei conducerii societății
socialiste. Propunerea avansată, de a vedea în societate un sistem, poate fi mai bine
înțeleasă dacă urmărim, împreună cu autorul primului studiu, ce se înțelege prin
sistem. Așadar, un sistem este definit de
- un set de obiecte interconectate,
- un tot organizat de cunoștințe, concepții, mărimi (de exemplu, sistemul lui
Descartes, sistemul metric, etc.),
- un mod ordonat de acțiune, de organizare, de clasificare.
Știința conducerii societății, ed. cit., p. 9
Societatea concepută ca sistem și societatea văzută ca rezultat al interac-

țiunii claselor sociale nu sunt viziuni absolut incompatibile. S-ar putea face obser-
vația că societatea ca rezultat al interacțiunii claselor, așa cum este societatea capi-
talistă, va fi (conform teoriei marxiste) un sistem instabil, care tinde către dezagre-
gare. Din acest punct de vedere, ea ar fi comparabilă cu sistemele biologice care, la
rândul lor, sunt sisteme naturale; există însă și sisteme tehnice, care sunt sisteme
create de om (d.ex.: de acțiune, inginerești, economice, sociale cf. ibidem). Noua
concepție a societății va avea, așadar, în vedere societatea ca pe un sistem tehnic,
| 258 Studii
cu diferența că, spre deosebire de sistemele tehnice, în care omul nu este o parte a
sistemului, în acest tip de sistem omul nu are cum să nu fie parte a sistemului.
Drăgănescu arată că sistemul apare (se manifestă ca sistem) atunci când
elementele lui (inter)acționează puternic, relațiile care se stabilesc fiind multiplu
interconectate (ibidem, p. 11); or, în cazul societății concepute ca sistem, există un
fenomen aparte, care slăbește interacțiunea părților componente:
un proces de inerție socială există. Acest proces se datorește faptului că
omul, grupurile de oameni, societatea fac, în general, dovada unei inerții față
de schimbare. Inerția nu reprezintă o rezistență, căci ea poate avea un rol po-
zitiv cînd masele de oameni pornesc pe făgașul unor anumite schimbări sau
un rol negativ cînd se opun unor tendințe la noi schimbări.
Recunoaștem în noțiunea de „inerție socială” (pe care trebuie s-o înțelegem ca ata-
șament, tendință de conservare a stărilor de lucruri la un moment dat, atât din par-
tea indivizilor, cât și a grupurilor) vechea „împotrivire” din epoca stalinismului, iar
„rezistența” – cu rol negativ, respectiv pozitiv – funcționează după modelul contra-
dicțiilor antagonist / neantagoniste din vremea post-stalinismului.
Un alt studiu din volum, care merită atenție din perspectiva surprinderii
noii concepții asupra societății, este cel al lui Pavel Apostol, un vechi „filozof”
marxist-leninist de la noi, care avusese ocazia să se pronunțe, cu decenii în urmă, și
în sprijinul „dictaturii proletariatului”. Autorul confirmă filiația marxistă a concep-
ției în atenție:
O astfel de viziune sistemică asupra vieții sociale a fost prima dată în mod
consecvent elaborată și aplicată la studiul societății capitaliste ca sistem de
către Karl Marx
și arată, în continuare, că noua concepție nu face decât să actualizeze contribuția pe

care autorul Războiului civil din Franța o avusese la înțelegerea funcționării socie-
tății:
în acord cu progresele științei, achizițiile lui Marx și ale cercetărilor făcute de
urmașii săi să fie traduse în limbajul științei contemporane.
Ibidem, cu sublinierile în text.
Sunt relevate dificultățile, deja semnalate de specialiști, în privința apli-

cării metodologiei ciberneticii la conducerea sistemelor sociale; avantajoase, strict
tehnic discutând, ele „ar despersonaliza și dezumaniza viața socială” (ibidem, p.
436).
Desigur, intervenția în viața socială, în cazul sistemului social al capita-
lismului, este justificată și chiar necesară (desigur, în vederea desființării claselor
exploatatoare și creării, în locul lor, a unui sistem în care toate clasele să fie legate
de mijloacele de producție, nu în vederea oprimării mai departe a claselor domina-

te); în cazul sistemului socialist, o asemenea intervenție se poate justifica numai
recurgând la ideea stalinistă a eliminării împotrivirilor, ceea ce presupune o cerce-
tare socială permanentă, în vederea identificării lor.
În noua concepție despre societate, potrivit lui P. Apostol, funcția de
conducere a sistemului social are sensul următor: „asigurarea funcționării sistemu-
lui ca întreg”; ea este realizată de un subsistem (ibidem, p. 440) conceput ca „un
centru de putere – în cazul societății socialiste, partidul comunist și statul” (ibidem,
p. 440-441). La nivel global (cu alte cuvinte, la nivelul cel mai general, al coordo-
nării sistemului capitalist cu cel socialist în cadrul „coexistenței pașnice” a celor
două), funcția de conducere este exercitată de un organ, nu de un aparat de condu-
cere.
CONCLUZII
Paginile studiului de față se pot rezuma prin următoarele enunțuri:
1. Teoria marxist-leninistă cu privire la organizarea și structura societății în relația
ei cu acțiunea/acțiunile de transformare a suferit o dezvoltare (evoluție), în care se
disting cu claritate, patru faze;
1.1 Dezvoltarea teoriei, în contextul ei românesc, s-a raportat la cea de-a treia
fază a evoluției generale (i.e. stalinismul), care a fost reperul ei principal; raportări-
le la contribuțiile lui Marx, Engels, ca și la scrierile lui Lenin din epoca revoluției
au rămas mediate de viziunea stalinistă și au rămas secundare în raport cu ea;
1.2 Expunerile românești în legătură cu lupta de clasă se concentrează pe punerea
în practică, la noi, a concluziilor teoretice la care s-a ajuns în literatura sovietică de
specialitate.
2. În primele trei faze, energia necesară proceselor de (re)organizare socială era
furnizată de „lupta de clasă”;
2.1 Contextul românesc a condus la o schemă specifică de instrumentalizare a
luptei de clasă, în care se disting trei momente;
2.2 Țărănimea, nu proletariatul, a fost vizată în România ca sursă de energie pen-
tru dezvoltarea procesului revoluționar;
2.3 „Construirea socialismului” în România, cu industrializarea și restructurarea
agriculturii pe care le-a presupus, s-a sprijinit pe resursele umane ale clasei țără-
nești (văzută ca materie primă), nu pe cele ale proletariatului (cum prevedea teoria
de bază);
2.4 Țărănimea nu a fost doar o sursă pentru procesul revoluționar local (româ-
nesc), o resursă pentru construirea unei noi structuri sociale (societatea socialistă),
ci și o victimă în decursul acțiunilor desfășurate – expunerile locale au avut ingrata
sarcină de a justifica / explica abuzurile asupra țărănimii.
| 260 Studii
3. Ca urmare a desființării claselor (exploatatoare) și a reorganizării socialiste a

societății, teoria marxist-leninistă a traversat o etapă de criză (identificabilă în epo-
ca stalinismului și post-stalinismului), în care s-a elaborat teoria „revoluției de
sus”;
3.1 În România, teoria stalinistă a „revoluției de sus” a fost importată ca un pro-
dus finit din U.R.S.S. și folosită ca atare, fără a fi pusă în discuție;
3.2 Nu se identifică contribuții originale locale privind teoria „revoluției de sus”.
4. Dezvoltarea tehnologiei comunicațiilor și informației (începând din deceniul al
optulea al secolului trecut) a oferit ocazia / a permis depășirea etapei de criză a teo-
riei marxist-leniniste și inițierea unei noi viziuni asupra organizării societății, pe
baza a ceea ce s-a numit „revoluție tehnico-științifică”;
4.1 „Revoluția tehnico-științifică” vizează automatizarea societății, tot așa cum
„revoluția socialistă” viza eliminarea exploatării, iar „revoluția de sus” viza supu-
nerea totală a societății față de organul social de comandă (Partidul Comunist);
4.2 În societatea de tip nou, în care pătrund procesele și procedeele automatizării
industriale, rezervate până atunci exclusiv spațiului în care se desfășura producția,
locul noțiunii de „clasă” este preluat de noțiunea de „organizație”, studiul conflic-
tului dintre clase fiindu-i preferat cel al structurii și funcționării sistemelor (organi-
zațiilor);
4.3 Bunăstarea economică (un tip de interes) este prezentată ca o recompensă
pentru susținerea acordată de societate noului model de organizare; ea devine noul
criteriu de organizare, eliminând noțiunea de exploatare.
Noi am încercat să sprijinim enunțurile de mai sus prin trimiteri la texte
ale lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, precum și prin referințe la specificul româ-
nesc al problemei în discuție, nu în ultimul rând prin comentarii asupra trimiterilor.
(Firește, susținerii pe care am întreprins-o noi aici îi pot fi aduse multe îmbunătă-
țiri, cu altă ocazie.)
Raportul dintre acțiunea/acțiunile de transformare a societății și structu-
ra/organizarea socială îl considerăm ca violență (= utilizare a forței și constrângerii
în vederea obținerii unui rezultat vizat), iar studiul lui ca problemă a administrării
violenței (= adaptarea acțiunii de transformare la specificul obiectului ei).
În societatea socialistă transformată revoluționar de știință și tehni-
că, deoarece nu există clase antagoniste, teoria ciocnirii dintre clase (luptei de
clasă) a fost înlocuită cu programarea și planificarea socială.
Dragoș Popescu
Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române,
București, sector 5, Calea 13 Septembrie, nr. 13, cod 050711;
dragos.gp@gmail.com
B I B L I O G R A F I I
MATERIALISMUL DIALECTIC ȘI ISTORIC, SOCIALISMUL ȘTIINȚIFIC,

ECONOMIA POLITICĂ. MANUALE ȘI CURSURI ROMÂNEȘTI PENTRU
ÎNVĂȚĂMÂNTUL SUPERIOR (1950-1990). BIBLIOGRAFIE ADNOTATĂ
B. Zaharescu, Curs elementar de economie politică, ediția a IV-a, Editura Cartea

Românească, 1949, 624p.
TABLA DE MATERIE: Prefață la ediția a III-a. Prefață la ediția a IV-a;
Partea I-a Economia politică generală – Omul și relațiile dintre oameni. Relațiile economice sau
relațiile de producție;
Forțele de producție ale societății. Noțiunile fundamentale ale Economiei Politice;
Relațiile de producție și desvoltarea lor I. Clase sociale II. Baza economică și suprastructura socie-
tății III. Rolul ideilor în desvoltarea societății IV. Cum se desvoltă modul de producție;
Scurtă privire asupra celor cinci tipuri fundamentale de relații de producție 1. Comuna primitivă 2.
Societatea cu sclavi 3. Societatea feudală. Descompunerea societății feudale 4. Societatea capitalis-
tă. Câteva concluzii generale 5. Societatea socialistă – Uniunea Sovietică;
Partea a II-a Economia politică a modului de producție capitalist – Marfă. Producția de mărfuri
simplă 1. Economia naturală II. Economia de schimb III. Producția de mărfuri simplă;
Producția capitalistă. Ce este valoarea. Valoare de întrebuințare și valoare de schimb I. Valoare de
întrebuințare II. Valoare de schimb III. Muncă concretă și muncă abstractă;
Mărimea valorii. Rolul pe care-l joacă valoarea în producția de mărfuri I. Mărimea valorii II. Des-
voltarea schimbului și legea valorii;
Valoarea este regulatorul producției I. Cum lucrează legea valorii II. Valoarea este un raport social
Rezumat al teoriei valorii;
Banii Funcțiile monetei 1. Banul ca măsură a valorii 2. Banul ca mijloc de circulație 3. Banul ca
mijloc de tezaurizare 4. Banul ca mijloc de plată;
Moneta clasică și moneta de hârtie I. Moneta metalică II. Monete de hârtie III. Cantitatea de hâr-
tie-monetă în circulație IV. Inflația de după cel de-al doilea război mondial și reforma monetară
din August 1947 în țara noastră V. Moneta internațională VI. Concluzie;
Schiță istorică a teoriei valorii Fiziocrații Adam Smith David Ricardo Karl Marx Urmașii lui Ri-
cardo Alte teorii asupra valorii;
Nașterea modului de producție capitalist I. Marile descoperiri geografice și urmările lor II. Coope-
rația simplă;
Manufactura Acumularea primitivă;
Cum sʼa născut modul de producție capitalist în România. Furt juridic și furt economic (Furt juri-
dic și furt economic de Ștefan Zeletin [Bucată de lectură]);
Capitalul și plusvaloarea I. Cum devin banii capital? II. Forța de muncă ca marfă;
Capital constant și capital variabil I. Ce este munca? II. Două părți ale capitalului;
Plusvaloare absolută și plusvaloare relativă. Mașinile și marea industrie I. Mașinile și rolul lor
economic II. Urmările introducerii mașinilor asupra muncitorilor;
Salariul I. Formele principale de salarizare II. Salariu nominal și salariu real;
Acumularea capitalului I. Reproducția simplă II. Reproducția lărgită sau acumularea capitalului;
Desvoltarea producției capitaliste I. Compoziția organică a capitalului II. Concentrarea și centrali-
zarea capitalului III. Tendința istorică a acumulării capitaliste;
Industria din România și legile economiei capitaliste I. Concentrarea și centralizarea capitalurilor
în industria românească II. Plusvaloarea și rata plusvalorii;

| 262 Bibliografii
Rotația capitalului industrial I. Circuitul capitalului II. Capital fix și circulant III. Rotația capitalu-
lui și influența timpului de producție și circulație asupra reproducției capitalului;
Tendința de ridicare a compoziției organice a capitalului I. Compoziția organică a capitalului și
tendința ei II. Uzarea morală a capitalului fix III. Rata anuală a plusvalorii;
Profitul și rata profitului Rata profitului și factorii care o determină;
Prețul de cost Economisirea capitalului constant, una din condițiile sporirii profitului;
Profitul mijlociu și tendința sa. Prețul de producție ca formă transformată a valorii I. Legea egali-
zării ratei profitului II. Profitul mijlociu dat de industria românească III. Transformarea valorii
mărfurilor în prețul de producție IV. Tendința de scădere a ratei profitului;
Capitalul comercial și profitul provenit din comerț I. Capitalul comercial II. Profitul comercial;
Intreprinderile comerciale și munca din aceste intreprinderi I. Cheltuieli de circulație II. Muncito-
rii și funcționarii din comerț III. Concentrarea și centralizarea capitalului comercial IV. Comerțul
exterior V. Comerțul în România;
Comerțul cooperativ și cooperativele din România Cooperativele din România;
Capitalul bancar și profitul său I. Formarea rezervelor de capital bănesc II. Dobânda capitalului
împrumutat III. Operațiuni de bancă;
Moneta de credit. Societățile pe acțiuni I. Moneta de credit II: Societăți pe acțiuni III. Burse de
valori;
Băncile din România. Banca Națională Banca Națională a României;
Agricultura capitalistă Căile de desvoltare a capitalismului în agricultură;
Renta diferențială și intensificarea agriculturii I. Cum se împarte valoarea produsă în agricultură
II. Renta diferențială III. Renta diferențială II;
Renta absolută I. Compoziția organică a capitalului în agricultură II. Prețul pământului sau renta
capitalizată III. Clasa țărănească IV. Concentrarea și centralizarea capitalurilor în agricultură;
Agricultura în România I. Reforma agrară din 1918 II. Reforma agrară din Martie 1945;
Problema realizării produsului în orânduirea capitalistă I. Reproducție simplă și reproducție pe
scară lărgită II. Lupta pentru piețele externe;
Crizele de supraproducție I. Posibilitatea crizelor II. Mersul crizei III. Caracterul periodic al cri-
zelor IV. Rolul crizelor;
Imperialismul – concentrarea capitalurilor și monopolurile Unde duce concentrarea producției:
Noul rol al băncilor și formarea capitalului financiar I. Noul rol al băncilor II. Capitalul financiar
III. Exportul de capital;
Împărțirea economică a lumii între uniunile monopoliste. Lupta pentru reîmpărțirea teritoriilor de
pe glob I. Monopolurile internaționale II. Coloniile;
Desvoltarea capitalismului în epoca imperialistă I. Imperialismul – stadiul ultim al capitalismului
II. Războaiele imperialiste III. Războaiele coloniale;
Crizele capitalismului în stadiul imperialist I. Criza generală a sistemului capitalist II. Crizele
sistemului capitalist al economiei mondiale III. Câteva aspecte economice ale lumii capitaliste
după cel de-al doilea război mondial;
Desvoltarea economică a României între cele două războaie mondiale I. Caracterul economiei
românești II. Desvoltarea industriei românești III. Agricultura românească în perioada dintre cele
două războaie mondiale;
Partea a III-a Economia politică a modului de producție comunist – Economia perioadei de trecere
dela capitalism la socialism I. Deosebirile dintre revoluția burgheză și cea proletară II. Necesitatea
existenței unei perioade de trecere dela capitalism la socialism III. Prin ce se caracterizează peri-
oada de trecere dela capitalism la socialism;
Bibliografii 263 |
Perioada de trecere dela capitalism la socialism în Uniunea Sovietică I. Posibilitatea victoriei soci-
alismului într̕ o singură țară II. Trecerea dela capitalism la socialism în Uniunea Sovietică 1. Peri-
oada comunismului de război 2. Noua politică economică (N.E.P.) 3. Perioada industrializării
socialiste. Planul lui Lenin și Stalin pentru construirea socialismului în U.R.S.S. 4. Colectivizarea
agriculturii III. Concluzii;
Economia țărilor cu democrație populară I. Cauzele care au dus la desprinderea țărilor cu demo-
crație populară din lanțul economiei capitaliste II. Trăsăturile caracteristice ale democrației popu-
lare;
Legile economice în democrația populară I. Legea valorii II. Plusvaloarea III. Agricultura în
economia țărilor cu democrație populară IV. Elementele de economie socialistă în democrațiile
populare;
Perspectivele desvoltării economiei țărilor cu democrație populară spre socialism I. Industrializa-
rea – lege de bază a desvoltării democrațiilor populare spre socialism II. Acumularea socialistă
III. Ridicarea productivității muncii IV. Problema desvoltării socialismului în agricultură V. Alte
probleme care se pun economiei în perioada de trecere dela capitalism la socialism Problema
transformării socialiste a agriculturii în Republica Populară Română;
Economia socialistă I. Relațiile de producție socialiste II. Sub ce formă se manifestă legile eco-
nomice în modul de producție socialist;
Câteva legi din legile economice cele mai importante ale modului de producție socialist I. Desvol-
tarea forțelor de producție în economia socialistă II. Planificarea în economia socialistă III. Legea
valorii în economia socialistă.
Miron Constantinescu, Concepția partidului proletariatului asupra lumii și istoriei

omenirii, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949, 96p.
Antet: Materialism dialectic și materialism istoric – Cursuri ținute la Universitatea C.I. Par-
hon;
CUPRINS: I Concepția proletariatului asupra lumii;
II Concepția materialistă a istoriei;
III Desvoltarea materialismului istoric de către Lenin și Stalin.
Miron Constantinescu, Introducere la cursul de materialism dialectic și materialism

istoric. Lecție ținută la Universitatea serală de marxism-leninism de pe lângă C.C.
al P.M.R., Editura Partidului Muncitoresc Român, 1950, 20p.
„Filosofia a devenit știință numai odată cu apariția marxismului. Până la mijlocul veacului
al XIX-lea, ea a trecut prin mai multe ipostaze. Astfel, în antichitate, mai ales la greci, ea avea un
caracter enciclopedic, cuprinzând cunoștințele generale din acea vreme asupra lumii. / În perioada
feudalismului, filosofia oficială a fost subordonată teologiei (...) / Filosofia idealistă burgheză a
devenit deci un substitut, un înlocuitor al religiei” – p. 4;
„Numai clasa muncitoare, clasă revoluționară până la capăt, vrea să cunoască adevăratele
legi ale dezvoltării naturii și societății, iar odată descoperite acestea, le popularizează, le face cu-
noscute întregii omeniri muncitoare” – p. 5;
„Lenin ne învață că «materialismul implică... spiritul partinic, obligând ca, la orice aprecie-
re a evenimentului, să se adopte deschis și pe față punctul de vedere al unui anumit grup social»
(V.I. Lenin, Opere, vol. 1, ed. P.M.R., 1950, pag. 397)” – p. 9;
| 264 Bibliografii
„Lenin și Stalin au descoperit cea mai desăvârșită formă politică a dictaturii proletariatului,
Republica Sovietică, au stabilit legile desvoltării societății socialiste, ale planificării economiei
socialiste, ale desvoltării Statului Sovietic în condițiile încercuirii capitaliste” – p. 16.
Curs de Socialism științific, Partea I (Temele I – VI), 432p.; Partea a II-a (Temele
VII-IX), 288p., Editura Politică, București, 1960, tiraj 65.350 (25.201-65.350) ex.
Ministerul Învățămîntului și Culturii. Universitatea „C.I. Parhon”. Catedra de socialism ști-
ințific.
„Lucrarea de față reprezintă ediția a II-a îmbunătățită a cursului de socialism științific, apă-
rut în anul 1958. / Elaborarea noii ediții s-a făcut pe baza programei analitice a cursului de socia-
lism științific pe anul universitar 1959-1960, programă aprobată de Ministerul Învățămîntului și
Culturii (...) / Ediția a doua a cursului de socialism științific a fost elaborată de următorii tovarăși:
Prof. Vasile Dinu, lector Mihai Dulea, conf. Radu Florian, lector Angela Georgescu, conf. Ionel
Iancu, asist. Janina Ianoși, lector Marin Nedelea, lector Marin Petrescu, lector Ion Simion (catedra
de socialism științific a Universității «C.I. Parhon»), prof. Ecaterina Chivu (catedra de socialism
științific a Institutului de construcții - București), conf. Constantin Luca (catedra de socialism știin-
țific a Conservatorului «C. Porumbescu» - București), lector Moni Silberman (catedra de socialism
științific a Institutului agronomic «N. Bălcescu» - București), lector Rodica Barbu, conf. Ion Roși-
anu (Institutul de științe economice «V.I. Lenin» București), conf. Iosif Bercu (Institutul politehnic
- București), conf. Aurel Loghin (Universitatea «Al.I. Cuza» Iași). / Cursul a fot redactat de un
colectiv alcătuit din tovarășii prof. Vasile Dinu, conf. Radu Florian, lector Angela Georgescu, conf.
Ionel Iancu, lector Marin nedelea, conf. Aurel Pop, lector Moni Silberman” – p. 3-4, Autorii.
SUMAR: Partea I
Cuvînt înainte
Tema I Obiectul și importanța cursului de „socialism științific”
Tema a II-a Marxism-leninismul despre producția materială ca bază a vieții sociale. Modul de
producție – factor determinant în dezvoltarea societății. Baza și suprastructura societății. Rolul
maselor populare și al personalității în istorie.
Tema a III-a Teoria marxist-leninistă a claselor și luptei de clasă. Inevitabilitatea pieirii sistemului
capitalist. Imperialismul – ajunul revoluției proletare. Victoria Marii Revoluții Socialiste din Oc-
tombrie și crearea sistemului socialist mondial, confirmare deplină a teoriei marxist-leniniste cu
privire la inevitabilitatea pieirii orînduirii capitaliste.
Tema a IV-a Marxism-leninismul despre partidul revoluționar al clasei muncitoare. Lecția I. Lupta
lui Marx și Engels pentru unirea socialismului științific cu mișcarea muncitorească. Crearea și
activitatea Internaționalei I și a Internaționalei a II-a – Lecția a II-a Învățătura marxist-leninistă
despre partidul revoluționar al clasei muncitoare. P.C.U.S. - primul partid de tip nou – Lecția a III-
a Internaționala a III-a și rolul ei în istoria mișcării comuniste internaționale (1919-1943) – Lecția a
IV-a Crearea P.C.R. - victorie istorică a leninismului împotriva oportunismului în mișcarea munci-
torească din țara noastră. Lupta P.C.R. pentru întărirea și unitatea marxist-leninistă a rîndurilor
sale. P.M.R. - partid de tip nou, forța conducătoare a poporului în opera de construire a socialismu-
lui în țara noastră.
Tema a V-a Marxism-leninismul despre revoluție. Lecția I Revoluția - fenomen obiectiv al dezvol-
tării sociale. Teoria marxist-leninistă a revoluției socialiste Lecția a II-a Strategia și tactica marxist-
leninist - știința și arta conducerii luptei de clasă a proletariatului. Legile generale ale revoluției
socialiste Lecția a III-a Lupta maselor populare sub conducerea P.C.R. pentru desăvîrșirea revolu-
ției burghezo-democratice și trecerea la revoluția socialistă în țara noastră.
Bibliografii 265 |
Tema a VI-a Marxism-leninismul despre război și pace. Lupta pentru pace, pentru excluderea răz-
boaielor din viața societății - sarcină principală a partidelor comuniste și muncitorești în etapa actu-
ală.
Partea a II-a
Tema a VII-a Marxism-leninismul despre problema națională Lecția I Marxism-leninismul despre
problema național-colonială Lecția a II-a Rezolvarea marxist-leninistă a problemei naționala în
țara noastră Lecția a III-a Marxism-leninismul despre patriotismul socialist și internaționalismul
proletar
Tema a VIII-a Marxism-leninismul despre stat și dictatura proletariatului. Statul nostru democrat-
popular - formă a dictaturii proletariatului.
Tema a IX-a Marxism-leninismul despre construirea socialismului și comunismului Lecția I Teo-
ria marxist-leninistă despre perioada de trecere de la capitalism la socialism. Planul leninist de
construire a socialismului Lecția a II-a Teoria marxist-leninistă despre industrializarea socialistă.
Politica P.M.R. de industrializare socialistă a țării Lecția a III-a Teoria marxist-leninistă despre
transformarea socialistă a agriculturii. Politica P.M.R. de întărire a alianței dintre clasa muncitoare
și țărănimea muncitoare și de transformare socialistă a agriculturii Lecția a IV-a Revoluția cultura-
lă - parte integrantă a construirii socialismului. Politica P.M.R. de înfăptuire a revoluției culturale
în țara noastră Lecția a V-a Importanța sistemului socialist mondial pentru dezvoltarea omenirii
spre comunism. Relațiile de tip nou dintre statele socialiste. Lecția a VI-a Socialismul și comunis-
mul. Congresul al XXI-lea al P.C.U.S. U.R.S.S. în perioada construcției desfășurate a comunismu-
lui.
Curs de materialism dialectic și istoric, Volumul I, Materialism dialectic, Editura

de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1959, 391p.
Sub egida Ministerului Învățămîntului și Culturii. Universitatea «C.I. Parhon», Catedra de
Materialism dialectic și istoric.
Elaborat și redactat sub îngrijirea Prof. Tudor Bugnariu. Pentru uzul studenților.
Curs de materialism dialectic și istoric, Volumul II, Materialism istoric, Editura de

Stat Didactică și Pedagogică, București, 1961, 402p.
Sub egida Ministerului Învățămîntului și Culturii. Universitatea «C.I. Parhon», Catedra de
Materialism dialectic și istoric.
Elaborat și redactat sub îngrijirea Prof. Tudor Bugnariu. Pentru uzul studenților.
Materialism dialectic. Manual, Editura Politică, București, 1963, 536p.

Ministerul Învățămîntului.
„Volumul de față este alcătuit pe baza programei analitice aprobate de Ministerul Învă-
țămîtului în anul universitar 1962 – 1963 pentru studenții facultăților care nu au filozofia ca disci-
plină de profil (...) Manualul a fost elaborat de un colectiv de redacție format din: prof. Tudor Bug-
nariu, membru corespondent al Academiei R.P.R. (redactor responsabil), lector Elena Bellu, lector
Ludwig Grünberg, asistent Ion Perianu, lector Ovidiu Trăsnea, conf. Henri Uschersohn,. Colecti-
vul de redacție a lucrat pe baza lecțiilor întocmite de: lector C. Alexe, prof. C. Borgeanu, lector I.
Drăgan, lector M. Flonta, lector Fl. Georgescu, lector St. Georgescu, lector L. Grünberg, conf. C.
Mare, asistent I. Perianu, conf. H. Uschersohn, lector Al. Valentin. / Un sprijin prețios au dat, în
calitate de consultanți, prof. P. Apostol, prof. I. Banu, cercetător principal I. Mărculescu, lector Fl.
Neagoe, cercetător principal St. Popescu, conf. A. Roth, lector P. Pînzaru și asist. C. Popa. / Capi-
| 266 Bibliografii
tolul X, «materialismul dialectic și științele contemporane ale naturii» a fost elaborat de un colectiv
format din conf. Gh. Constantinescu, prof.dr. C.I. Dimitriu, I. Mărculescu, conf. I. Petrea, cercetă-
tor principal U. Tomin” – Prefață, p. 3-4.
CUPRINS: Capitolul I Filozofia – concepție generală despre lume 1. Filozofia și obiectul
ei 2. Problema fundamentală a filozofiei. Materialismul și idealismul – cele două linii principale în
filozofie. Dialectica și metafizica. 3. Rădăcinile de clasă ale materialismului și idealismului. Rădă-
cinile gnoseologice ale idealismului.
Capitolul II Dezvoltarea istorică a materialismului premarxist în luptă cu idealismul 1. Lupta dintre
materialism și idealism în filozofia antică și medievală 2. Lupta dintre materialism și idealism în
epoca revoluțiilor burgheze – Etapa premergătoare revoluțiilor burgheze – Epoca primelor revolu-
ții burgheze – Materialismul francez din secolul al XVIII-lea – Filozofia clasică germană – Gîndi-
rea filozofică și social-politică premarxistă în Romînia.
Capitolul III Apariția concepției marxiste despre lume – Revoluție în istoria filozofiei 1. Condițiile
istorice ale apariției filozofiei marxiste – Condițiile economice și social-politice – Premisele natu-
ralist-științifice ale filozofiei marxiste – Izvoarele teoretice ale filozofiei marxiste 2. Esența revolu-
ției înfăptuite de Marx și Engels în filozofie – Realizarea unității dintre materialism și dialectică –
Crearea materialismului istoric – Dezvăluirea unității dintre ontologie, gnoseologie și logică –
Schimbarea obiectului filozofiei, transformarea filozofiei în știință – Schimbarea funcției sociale a
filozofiei; unitatea dintre teorie și practică – Partinitatea filozofiei marxiste și raportul ei cu obiecti-
vitatea științifică 3. Caracterul creator al filozofiei marxiste. Etapa leninistă în dezvoltarea filozofiei
marxiste.
Capitolul IV Materialitatea lumii 1. Categoria filozofică de materie 2. Formele fundamentale de
existență a materiei a) Mișcarea ca mod fundamental de existență a materiei b) Spațiul și timpul,
forme obiective de existență a materiei 3. Unitatea materială a lumii.
Capitolul V Conștiința – Reflectare a lumii materiale 1. Opoziția dintre materialism și idealism în
înțelegerea conștiinței 2. Conștiința – produs al dezvoltării istorice a materiei 3. Conștiința – func-
ție a creierului, produs al dezvoltării sociale a) Conștiința – funcție a creierului b) Rolul practicii
social-istorice în apariția și dezvoltarea conștiinței.
Capitolul VI Conexiunea universală 1. Caracterul obiectiv al conexiunii 2. Caracterul dialectic al
conexiunii – Universalitatea conexiunii – Varietatea și specificitatea conexiunii – Caracterul mobil,
dinamic al conexiunii – Sistemul conexiunilor – Reciprocitatea conexiunii 3. Legea, formă a cone-
xiunii universale.
Capitolul VII Legile fundamentale ale dialecticii materialiste A. Legea unității și luptei contrariilor
1. Cele două concepții despre izvorul mișcării. Contradicțiile interne – izvorul dezvoltării 2. Unita-
tea și lupta contrariilor. Caracterul relativ al unității și caracterul absolut al luptei contrariilor 3.
Caracterul universal și specific al contradicțiilor 4. Varietatea calitativă a contradicțiilor a) Contra-
dicții interne și externe b) Contradicția fundamentală c) Contradicția principală 5. Specificul con-
tradicțiilor și viața socială – contradicții antagoniste și neantagoniste B. Legea trecerii schimbărilor
cantitative în schimbări calitative 1. Categoriile calitate, cantitate, măsură 2. Trecerea schimbărilor
cantitative în schimbări calitative 3. Formele variate ale trecerii de la vechea calitate la cea nouă.
Acțiunea legii trecerii cantității în calitate în procesul construcției socialismului și comunismului C.
Legea negării negației 1. Esența negației dialectice și rolul ei în procesul dezvoltării 2. Negarea
negației, lege universală a dezvoltării 3. Progresul în natură, societate și cunoaștere.
Capitolul VIII Teoria marxist-leninistă a cunoașterii 1. Lupta dintre materialism și idealism în teo-
ria cunoașterii 2. Rolul practicii social-istorice în cunoaștere 3. Treptele procesului cunoașterii a)
Treapta senzorială a cunoașterii b) Treapta rațională a cunoașterii 4. Teoria materialist-dialectică a
Bibliografii 267 |
adevărului a) Caracterul obiectiv al adevărului b) Raportul dintre caracterul absolut și relativ al

adevărului c) Caracterul concret al adevărului d) Practica – criteriul adevărului.
Capitolul IX Categoriile dialecticii materialiste 1. Singular – particular – general 2. Esență și fe-
nomen 3. Conținut și formă 4. Cauză și efect 5. Necesitate și întîmplare 6. Posibilitate și realitate.
Capitolul X Materialismul dialectic și științele contemporane ale naturii 1. Interdependența dintre
filozofie și științele naturii – Evoluția raportului dintre filozofie și științele naturii – Corelația dintre
materialismul dialectic și științele contemporane ale naturii 2. Unele probleme filozofice ale științe-
lor naturii. Lupta dintre materialism și idealism în științele naturii.
Capitolul XI Critica filozofiei burgheze contemporane 1. Principalele curente ale filozofiei burghe-
ze contemporane a) Neopozitivismul b) Existențialismul c) Pragmatismul d) Neotomismul 2. Tră-
săturile fundamentale ale filozofiei burgheze contemporane.
Economia politică. Manual. Socialismul, Editura politică, București, 1963, 560p.

Școala superioară de partid „Ștefan Gheorghiu”.
„Manualul de economie politică a socialismului este destinat studenților din învățămîntul
superior, cursanților din diferitele forme de învățămînt ideologic, precum și tuturor acelora care
studiază economia politică (...) / Volumul a fost elaborat de un colectiv de la catedra de economie
politică a Școlii superioare de partid «Ștefan Gheorghiu» format din: prof.univ. I. Rachmuth,
membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. univ. E. Hutira, conf.univ. Fl. Balaure,
conf.univ. M. Părăluță, conf.univ. E. Dobrescu, conf.univ. I. Dinu, conf.univ. M. Popescu și lector
univ. I. Mărgineanu. Definitivarea și redactarea finală a manualului au fost asigurate de un colegiu
de redacție alcătuit din: prof.univ. I. Rachmuth, redactor responsabil, conf.univ. M. Popescu și
lector univ. I. Mărgineanu” – p. 3. Colectivul de autori.
CUPRINS: Secțiunea I – Crearea economiei socialiste
Capitolul I Trăsăturile perioadei de trecere de la capitalism la socialism 1. Revoluția socialistă și
necesitatea obiectivă a perioadei de trecere de la capitalism la socialism 2. Caracterizarea econo-
miei de tranziție de la capitalism la socialism 3. Construirea economiei socialiste unitare. Politica
P.M.R. de făurire a bazei economice a socialismului în țara noastră.
Capitolul al II-lea Industrializarea socialistă 1. Necesitatea obiectivă și trăsăturile industrializării
socialiste 2. Progresul multilateral al industriei pe baza creșterii cu precădere a industriei grele –
factorul hotărîtor al construcției socialiste în R.P.R.
Capitolul al III-lea Transformarea socialistă a agriculturii 1. Transformarea socialistă a agriculturii
– lege generală a construcției socialismului 2. Planul cooperatist al lui Lenin și aplicarea lui crea-
toare de către P.M.R. în țara noastră 3. Sistemul socialist al agriculturii în R.P.R.
Capitolul IV-lea Victoria socialismului la orașe și la sate. Programul desăvîrșirii construcției socia-
liste în Republica Populară Romînă 1. Făurirea economiei socialiste unitare 2. Etapa desăvîrșirii
construcției socialismului.
Secțiunea a II-a – Socialismul - prima fază a comunismului
A. Caracterizarea generală a economiei socialiste
Capitolul al V-lea Forțele de producție ale societății socialiste. Baza tehnică-materială a socialis-
mului și dezvoltarea ei în etapa desăvîrșirii construcției socialiste 1. Caracterizarea generală a forțe-
lor de producție ale societății socialiste 2. Baza tehnică-materială a socialismului.
Capitolul al VI-lea Relațiile de producție socialiste. Consolidarea lor în etapa desăvîrșirii construc-
ției socialiste 1. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție 2. Schimbul socialist de
activități 3. Relațiile de repartiție 4. Interacțiunea dintre forțele de producție și relațiile de producție
în socialism.
| 268 Bibliografii
Capitolul l VII-lea Legile economice ale socialismului. Rolul economic al statului socialist 1. Ca-
racterul legilor economice ale socialismului 2 Rolul economic al statului socialist.
B. Producția și repartiția
Capitolul al VIII-lea Legea economică fundamentală a socialismului 1. Scopul producției socialiste
2. Trăsăturile legii economice fundamentale a socialismului.
Capitolul al IX-lea Dezvoltarea planică proporțională a economiei socialiste 1. Caracterul obiectiv
al dezvoltării planice a economiei socialiste 2. Principalele proporții economice. Caracterul propor-
țional al dezvoltării economiei socialiste 3. Planificarea socialistă și principiile ei 4. Principalele
metode de planificare.
Capitolul al X-lea Creșterea necontenită a productivității muncii în socialism 1. Productivitatea
muncii și rolul ei în progresul societății 2. Creșterea necontenită a productivității muncii – lege
economică a socialismului 3. Factorii de creștere a productivității muncii în socialism.
Capitolul al XI-lea Producția de mărfuri, valoarea și banii 1. Necesitatea și particularitățile produc-
ției de mărfuri în socialism 2. Valoarea de întrebuințare și valoarea mărfii în economia socialistă 3.
Banii în socialism 4. Legea valorii și folosirea ei de statul socialist.
Capitolul al XII-lea Repartiția după muncă 1. Repartiția după muncă – lege economică a socialis-
mului. 2. Înfăptuirea repartiției după muncă în sectorul socialist de stat. Salariul nominal și salariul
real în socialist. 3. Repartiția după muncă în G.A.C. 4. Fondurile de consum social și rolul lor în
creșterea nivelului de trai al oamenilor muncii.
Capitolul al XIII-lea Circulația mărfurilor 1. Caracterul circulației mărfurilor în socialism 2. Apro-
vizionarea tehnică-materială a întreprinderilor socialiste 3. Contractările și achizițiile de produse
agricole 4. Comerțul cu bunuri de larg consum 5. Cererea de consum a populației și necesitatea
studierii ei.
C. Economia întreprinderii socialiste
Capitolul al XIV-lea Gospodărirea socialistă 1. Necesitatea obiectivă și însemnătatea gospodăririi
socialiste 2. Trăsăturile principale ale gospodăririi socialiste.
Capitolul al XV-lea Fondurile întreprinderii. Circuitul și rotația fondurilor 1. Circuitul și rotația
fondurilor întreprinderilor socialiste 2. Fondurile fixe și fondurile circulante. Uzura și amortizarea
fondurilor fixe 3. Mijloacele circulante și căile de accelerare a vitezei lor de rotație.
Capitolul al XVI-lea Prețul de cost. Cheltuielile de circulație 1. Prețul de cost al producției în eco-
nomia socialistă și căile principale de reducere a lui 2. Cheltuielile de circulație și căile reducerii
lor.
Capitolul al XVII-lea Venitul net al întreprinderii socialiste de stat 1. Venitul net al întreprinderii și
venitul net centralizat al statului 2. Beneficiul 3. Impozitul pe circulația mărfurilor.
Capitolul al XVIII-lea Venitul net în gospodăriile agricole colective. Problema rentei diferențiate
în socialism 1. Venitul global și venitul net al gospodăriilor colective 2. Renta diferențiată în agri-
cultura socialistă.
D. Reproducția socialistă
Capitolul al XIX-lea Venitul național 1. Produsul social total, venitul național și avuția națională 2.
Producerea venitului național 3. Repartiția venitului național.
Capitolul al XX-lea Acumulare și consum 1. Acumularea socialistă 2. Eficacitatea economică a
investițiilor 3. Corelația dintre acumulare și consum.
Capitolul al XXI-lea Reproducția socialistă lărgită 1. Esența și trăsăturile reproducției socialiste 2.
Structura natural-materială și valorică a produsului social total 3. Corelațiile dintre cele două sub-
diviziuni ale producției sociale 4. Acțiunea legii creșterii cu precădere a producției mijloacelor de
producție în socialism.
Bibliografii 269 |
Capitolul al XXII-lea Sistemul financiar și de credit al R.P.R. Circulația bănească în socialism 1.

Relațiile financiare 2. Bugetul de stat 3. Creditul și băncile 4. Circulația bănească și stabilitatea
banilor.
Secțiunea a III-a – Trecerea treptată de la economia socialistă la economia
comunistă
Capitolul al XXIII-lea Socialismul și comunismul
Capitolul al XXIV-lea Baza tehnică-materială a comunismului 1. Făurirea bazei tehnice-materiale
a comunismului – veriga hotărîtoare în trecerea de la socialism la comunism 2. Direcțiile principa-
le ale construirii bazei tehnice materiale a comunismului.
Capitolul al XXV-lea Transformarea relațiilor de producție socialiste în relații de producție comu-
niste 1. Transformarea treptată a proprietății socialiste în proprietate comunistă 2. Transformarea
muncii socialiste în muncă comunistă. Lichidarea deosebirilor dintre oraș și sat și dintre munca
fizică și munca intelectuală 3. Trecerea de la repartiția socialistă la repartiția comunistă.
Secțiunea a IV-a – Sistemul economic mondial socialist
Capitolul al XXVI-lea Sistemul economic mondial socialist și trăsăturile lui fundamentale 1. For-
marea sistemului economic mondial socialist și trăsăturile lui fundamentale. Principiile de bază ale
relațiilor economice dintre statele socialiste 2. Noua etapă de dezvoltare a sistemului mondial soci-
alist.
Capitolul al XXVII-lea Colaborarea economică a țărilor socialiste 1. Diviziunea internațională
socialistă a muncii și principiile ei fundamentale 2. Formele de colaborare economică a țărilor so-
cialiste 3. Egalizarea nivelurilor de dezvoltare economică a țărilor socialiste.
Capitolul al XXVIII-lea Întrecerea economică dintre socialism și capitalism 1. Necesitatea obiecti-
vă și esența întrecerii economice dintre cele două sisteme mondiale 2. Inevitabilitatea victoriei
socialismului în întrecerea economică cu capitalismul. Aportul crescînd al R.P.R. la realizarea
sarcinii internaționaliste a cuceririi victoriei hotărîtoare asupra capitalismului.
Materialism istoric. Manual, Editura politică, București, 1967, 392p.

Colegiul de redacție: prof. C. Borgeanu, prof.dr. docent C. Nicuță; conf.dr. C. Petre; conf.
P. Popovici; conf.dr. C. Vlad.
„Prezentul manual a fost elaborat în conformitate cu cerințele programelor în vigoare în în-
vățămîntul superior. Destinat studenților, el poate fi folosit și de către propagandiști și cursanți care
studiază probleme de materialism istoric în cadrul diferitelor forme de învățămînt ideologic” – din
Cuvînt înainte, p. 3, semnat Colegiul de redacție.
CUPRINS: Cuvînt înainte.
Introducere (autori: paragr. 1 – conf. P. Popovici, paragr. 2 – prof. C. Borgeanu)
1. Concepțiile premarxiste despre societate. Gîndirea socială în evul mediu – Concepțiile sociale
ale renașterii – Gîndirea socială în epoca modernă pînă la apariția marxismului.
2. Esența revoluției înfăptuite de marxism în gîndirea socială.
Cap. I. Natura și societatea. Formațiunea socială (autor: prof. C. Borgeanu)
1. Societatea – parte a lumii materiale, formă superioară a mișcării materiei. Rolul muncii în apari-
ția omului și a societății omenești – Unitatea și deosebirea dintre natură și societate.
2. Determinismul social. Legile naturii și legile societății – Interesul și scopul – Necesitate și liber-
tate.
3. Formațiunea socială. Elementele componente ale formațiunii sociale – Însemnătatea metodolo-
gică a categoriei de formațiune socială – Legitatea succesiunii formațiunilor sociale.
| 270 Bibliografii
Cap. II. Producția materială – temelia dezvoltării sociale. Dialectica bazei și suprastructurii (autor:
conf.dr. C. Vlad)
1. Modul de producție – unitatea forțelor de producție și relațiilor de producție. Forțele de produc-
ție – Relațiile de producție – Dialectica forțelor de producție și relațiilor de producție.
2. Baza economică și suprastructura societății. Categoriile bază și suprastructură – Dialectica bazei
și suprastructurii în procesul dezvoltării sociale.
3. Dialectica producției materiale, a bazei și suprastructurii în socialism. Particularitățile apariției
modului de producție socialist, a bazei și suprastructurii socialiste – Dialectica relațiilor de produc-
ție și forțelor de producție, a bazei și suprastructurii în socialism.
4. Rolul mediului geografic și al factorului demografic în viața socială. Rolul mediului geografic –
Rolul populației în dezvoltarea societății.
Cap. III. Rolul maselor și al personalității în istorie (autor: conf.dr. C. Petre)
1. Poporul – făuritorul istoriei. Categoria de mase populare – Rolul hotărîtor al maselor populare în
istorie.
2. Rolul personalității în istorie. Personalitatea și necesitatea istorică – Raportul dintre mase, clase,
partide și conducători.
3. Creșterea rolului maselor populare – lege a dezvoltării istorice. Creșterea rolului maselor popu-
lare în decursul dezvoltării societății – Rolul creator mereu crescînd al maselor în socialism.
Cap. IV. Clasele sociale și lupta de clasă (autor: conf.dr. C. Petre)
1. Definiția claselor sociale. Definiția claselor și însemnătatea ei metodologică.
2. Caracterul istoric al claselor și al structurii sociale. Originea claselor sociale – Structura de clasă
a societăților bazate pe exploatate – Structura de clasă a societății socialiste. Dispariția claselor
sociale – Caracterul legic al luptei de clasă în orînduirile bazate pe exploatare – Lupta de clasă a
proletariatului.
Cap. V. Revoluția socială (autor: conf.dr. C. Petre)
1. Revoluția socială – lege a treceri de la o formațiune socială inferioară la alta superioară. Evoluția
și revoluția în dezvoltarea societății – Dialectica factorilor obiectivi și subiectivi în revoluție.
2. Tipuri istorice de revoluție. Caracterul revoluției și forțele ei motrice – Revoluția socialistă - tip
superior de revoluție.
Cap. VI. Statul și dreptul (autor: conf.dr. C. Vlad)
1. Apariția și esența statului și dreptului
2. Tipuri și forme de stat. Statul și dreptul în formațiunile antagoniste. Tipuri de stat și de drept –
Forme de stat.
3. Statul și dreptul socialist. Esența și formele statului socialist – Dreptul socialist, drept de tip nou
– Statul socialist, principalul instrument al făuririi noii orînduiri sociale.
4. Suveranitatea, trăsătură fundamentală a statului.
Cap. VII. Formele istorice de comunitate umană (autor: prof. T. Bugnariu, membru corespondent
al Academiei R.S.România)
1. Categoria de comunitate umană. Conținutul categoriei de comunitate umană – Comunitatea
umană - parte integrantă a formațiunii sociale.
2. Principalele forme istorice de comunitate umană. Ginta și tribul – Poporul – Națiunea. Înflorirea
națiunii în condițiile socialismului.
3. Relațiile dintre comunitățile umane în cursul istoriei. Raporturile dintre comunitățile umane în
orînduirile precapitaliste. – Relațiile dintre națiuni în condițiile capitalismului – Relațiile naționale
în socialism.
Cap. VIII. Familia (autor: conf.dr. C. Petre)
Bibliografii 271 |
1. Originea și esența familiei. Categoria de familie – Caracterul istoric al familiei.

2. Formele istorice al familiei. Familia în comuna primitivă – Relațiile de familie în orînduirile
împărțite în clase antagoniste – Socialismul și familia.
Cap. IX. Conștiința socială și formele ei (autor: conf.dr. C. Petre; a colaborat lector I. Achim)
1. Conștiința socială – reflectare complexă a existenței sociale. Conștiința socială și structura ei –
Determinarea conștiinței sociale de către existența socială – Independența relativă a conștiinței
sociale – Rolul activ al conștiinței sociale în dezvoltarea societății.
2. Formele conștiinței sociale. Conștiința politică – Conștiința juridică – Morala – Arta – Religia –
Știința.
Cap. X. Cultura (autor: prof. C. Borgeanu)
1. Cultură și civilizație. Conținutul noțiunii de cultură – Noțiunea de civilizație. Civilizație și cultu-
ră.
2. Continuitatea și discontinuitatea în dezvoltarea culturii. Cultura și socialismul. Caracterul istoric
al culturii – Socialismul și cultura.
Cap. XI. Progresul social (autor: prof. C. Borgeanu)
1. Caracterul ascendent, progresiv al dezvoltării sociale. Evoluția ideii de progres în gîndirea filo-
zofică și social-politică – Succesiunea formațiunilor sociale - linie principală a progresului în socie-
tate – Criteriul general și criteriile particulare ale progresului – Progres și regres.
2. Accelerarea mișcării istorice. Progresul și socialismul. Accelerarea mișcării istorice - expresie a
progresului social – Socialismul - nou tip de progres.
3. Lupta în jurul ideii de progres în epoca contemporană.
Cap. XII. Omul în societatea contemporană (autor: acad. prof. C. Ionescu-Gulian)
1. Evoluția concepțiilor despre om. Concepții premarxiste cu privire la om – Concepția marxistă cu
privire despre om – Concepțiile nemarxiste cu privire la esența umană.
2. Umanismul socialist și dezvoltarea personalității.
Cap. XIII. Valoarea teoretică și metodologică a materialismului istoric
1. Materialismul istoric și științele sociale particulare (autor: conf.univ.dr. L. Grünberg). Materia-
lismul istoric și economia politică (autori: conf.dr. T. Postolache și conf. E. Dobrescu) – Materia-
lismul istoric și socialismul științific (autor: lector O. Trăsnea) – Materialismul istoric și știința
istoriei (autor: dr. V. Liveanu).
2. Materialismul istoric și soiologiile de ramură (autor: dr. M. Cernea).
Cap. XIV. Curente și orientări în gîndirea sociologică contemporană (autori: conf.dr. L. Grünberg,
conf. S. Tamaș)
1. Curentul psihologist în sociologie.
2. Empirismul sociologic.
3. Structuralismul și funcționalismul.
4. Tehnocratismul și sociologia „societății industriale”.
Curs de filozofie marxistă, Centrul de multiplicare al Universității din București,

1970, 250p. (multigrafiat) – Partea a II-a, 1976, 156p.
Universitatea din București, Facultatea de Filozofie, Catedra de Filozofie Marxistă.
Autori: lector univ. Elena Golu, lector univ. Rodica Topor.
Materialismul dialectic. Prelegeri, Editura politică, București, 1973, 672p.

Ministerul Educației și Învățămîntului.
| 272 Bibliografii
Colegiul de redacție: conf.univ. Alexandru Valentin – coordonator; prof.univ. Călina Mare;

prof.univ. Ludwig Grünberg; conf. univ. Mircea Flonta.
„Prezentul manual s-a născut din dorința de a răspunde sarcinilor trasate de Conferința Na-
țională a P.C.R. din iulie 1972 privind ridicarea pe o treaptă superioară a studiului concepției mate-
rialist dialectice despre lume, corespunzător cerințelor actuale ale construcției societății socialiste
multilateral dezvoltate în țara noastră. / El se adresează în primul rînd studenților de la facultatea de
filozofie din București și de la secțiile de filozofie ale universităților din Cluj și din Iași.” – p. 5,
Colectivul de redacție.
CUPRINS: Secțiunea I
Capitolul I Obiectul filosofiei (Prof.univ.dr. L Grünberg) 1. Ce este filosofia? 2. Specificul filosofi-
ei 3. Filosofia marxistă și „philosophia perennis”.
Capitolul al II-lea Apariția materialismului, revoluție în filozofie (Conf.univ. dr. Al. Valentin) 1.
Baza socială și izvoarele teoretice ale apariției filozofiei marxiste 1.1 Baza socială a apariției mar-
xismului 1.2 Izvoarele teoretice ale filozofiei marxiste a) Filozofia clasică germană b) Economia
politică clasică c) Socialismul utopic 2. Esența revoluției înfăptuite de marxism în filozofie 2.1
Conținutul și însemnătatea noțiunii de practică. Materialismul istoric 2.2 Dialectica marxistă; opo-
ziția dialecticii marxiste față de dialectica hegeliană 2.3 Raportul dintre filozofia marxistă și științe-
le particulare 3. Locul și rolul filozofiei marxiste în contextul luptei de idei contemporane
(Prof.univ.dr. L. Grünberg).
Secțiunea II
Capitolul al III-lea Materialitatea lumii (Conf.univ. dr. Al. Valentin) 1. Conținutul noțiunii de ma-
terie în filozofia premarxistă 2. Semnificația noțiunii de materie în filozofia marxistă 3. Practica
socială ca determinant al realității obiective 4. Noțiunea de materie (realitate obiectivă) în lumina
științei contemporane 4.1 Matematica și realitatea obiectivă 4.2 Obiect și relație 4.3 Materie și
energie 4.4 Existența obiectivă a particulelor elementare. Corpuscul i undă 4.5 Materialismul dia-
lectic și fenomenalismul.
Capitolul al IV-lea Spațiul și timpul (Prof.univ.dr. Călina Mare) 1. Problemele filozofice principale
ale spațiului 1.1 Conceptul de spațiu 1.2 Tridimensionalitatea spațiului 1.3 Studiul geometric al
spațiului 1.4 Varietatea calitativă a structurilor spațiale 2. Problemele filozofice ale timpului 2.1
Conceptul de timp 2.2 Unidimensionalitatea și ireversibilitatea esențială a timpului 3. Corelația
dintre spațiu și timp. Varietatea calitativă a structurilor temporale 4. Infinitatea existenței materiale.
Capitolul al V-lea Sistem și structură (Prof.univ.dr. L. Grünberg) 1. Conexiune, sistem, structură 2.
Conceptul de structură și metoda structurală 3. Metoda structurală și filozofia structuralistă 4. Mar-
xism și structuralism.
Capitolul al VI-lea Determinismul (Prof.univ.dr. Călina Mare) 1. Considerații preliminare 2. Nece-
sar și întîmplător 3. Posibil și real 4. Condiționarea fenomenelor 5. Cauzalitatea 6. Legea 7. Pro-
blema determinismului în științele contemporane ale naturii.
Capitolul al VII-lea Determinism și libertate (Prof.univ.dr. L. Grünberg) 1. Principiul determinis-
mului în accepția sa general-filozofică 2. Opoziția dintre determinismul dialectic și cel mecanicist
în înțelegerea libertății 3. Conceptul de „libertate” în gîndirea filozofică 4. Sensul concepției mar-
xiste despre libertate ca „necesitate înțeleasă” 5. Libertatea ca unitate între cunoaștere, valorizare,
acțiune.
Capitolul al VIII-lea Devenirea universală (Prof.univ.dr. Călina Mare) 1. Devenirea ca dinamism
universal 1.1. Dinamismul ca interacțiune și schimbare 1.2 Interpretarea spiritualistă a dinamismu-
lui materiei 1.3 Interpretarea materialist-dialectică 1.4 Fundamentarea științifică a autodinamismu-
lui materiei. Critica interpretărilor idealiste. 2. Devenirea ca schimbare calitativă 2.1. Categoria de
Bibliografii 273 |
calitate 2.2 Categoria de cantitate 2.3 Măsura ca legătură între calitate și cantitate 2.4 Devenirea ca
trecere de la o calitate la alta 2.5 Tipurile și formele trecerilor calitative 2.6 Trecerea de la calitate la
cantitate 2.7 Critica unor denaturări metafizice 2.8 Concluzii 3. Devenirea ca unitate și luptă a con-
trariilor 3.1 Contradicția ca proces 3.2 Universalitatea contradicțiilor 3.3 Relația dintre contradicții-
le interne și cele externe 3.4 Tipologia contradicțiilor 3.5 Specificul contradicțiilor în viața socială
4. Sensul devenirii 4.1 Negarea dialectică 4.2 Repetabilitate-irepetabilitate, reversibilitate-
ireversibilitate, progres-regres 4.3 Relația dintre negarea negației și sensul devenirii universale 4.4
Progresul biologic 4.5 Progresul uman (social și individual).
Capitolul al IX-lea Reflectare și conștiință (Conf.univ. dr. I. Irimie) 1. Reflectarea, însușire genera-
lă a materiei 1.1 Din istoricul conceptului de reflectare 1.2 Ce este fenomenul reflectării? 1.3 For-
mele fundamentale ale reflectării 2. Reflectare și informație 3. Problema senzației 4. Realitatea
conștiinței 4.1 Poziția conștiinței în lume 4.2 Funcțiile conștiinței 4.3 Originea conștiinței 4.4 Con-
știință – societate – individ
Secțiunea III: Teoria cunoașterii
Capitolul al X-lea Introducere (Conf.univ. dr. M. Flonta) 1. Metodele științei și evoluția problema-
ticii teoriei cunoașterii 2. Problematica teoriei marxiste a cunoașterii 3. Puncte de vedere și metode
moderne în studiul cunoașterii
Capitolul al XI-lea Dialectica procesului cunoașterii (Conf.univ. dr. M. Flonta) 1. Opoziția empi-
rism-raționalism în problema izvorului cunoașterii 2. Teoria cunoașterii nemijlocite ca poziție gno-
seologică 3. Însemnătatea criticii aprioriste a teoriei cunoașterii nemijlocite 4. Punctul de vedere
„contemplativ” în teoria cunoașterii 5. Originalitatea gnoseologiei marxiste 6. Analitic și sintetic,
apriori și aposteriori în cunoaștere. Cunoaștere logică-matematică și cunoaștere fizică 7. Subiect și
obiect în geneza imaginilor perceptive 8. Nivelele de cunoaștere a și modalități de abstractizare 8.1
Conceptul de cunoaștere perceptivă 8.2 Interacțiunea dialectică a nivelelor cunoașterii 8.3 Cunoaș-
terea empirică și limitele ei 9. Noțiuni empirice și „obiecte ideale”. Modalitatea analitică și con-
structivă de abstractizare 10. Cunoașterea ca ridicare de la abstract la concret 11. Dialectica ab-
stractului și concretului și problema rădăcinilor gnoseologice ale idealismului.
Capitolul al XII-lea Limbă și cunoaștere (Conf.univ. dr. C. Popa) 1. Geneza și natura limbajului 2.
Limba naturală, idiolect, discurs 3. Cunoaștere și comunicare 4. Operații logice-semantice în limba
naturală.
Capitolul al XIII-lea Teoria adevărului (Conf.univ. dr. V. Tonoiu și lector univ. dr. I. Pârvu) 1.
Introducere 2. Scurt istoric 3. Perspectiva gnoseologiei marxiste asupra adevărului 4. Obiectivita-
tea adevărului 5. Conceptul de adevăr. Definiția semantică 6. Componentele adevărului: adevărul
logic, adevărul analitic și adevărul sintetic 7. Problema adevărului în logica actuală 8. Condițiile
adevărului științific 9. Verificarea teoriilor științifice 10. Concluzii.
Filozofie marxistă. Manual pentru facultățile tehnice, Ediția a II-a, București, 1975,
452p.
Sub egida Academiei Militare.
Autori: general-maior dr. Corneliu Soare, colonel Augustin Giurgiu, colonel Alexandru
Mihai.
Filozofie. Materialism dialectic și istoric, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu-

rești, 1975, 470p., tiraj 30.080 exempl. legate
| 274 Bibliografii
Colectivul de coordonare: prof.univ.dr. Ion Tudosescu, lect. univ. dr. Mihai Florea, conf.
univ. dr. Cornel Popa; Colectivul de autori: prof.univ.dr. Ion Tudosescu, conf. univ. dr. Cornel
Popa, lect.univ.dr. Mihai Florea, prof.univ.dr. Alexandru Tănase, conf. univ. dr. Ion Moraru, conf.
univ. dr. Aneta Nuțu-Busuioc, prof.univ.dr. Petre Pînzaru, lector univ. dr. Ioana Smirnov, lector
univ. Ion Pietraru, conf. univ. dr. Ana Katz, lector univ. Marin Diaconu, lector univ. Alexandru
Bădulescu, lector univ. dr. Ioji Bonis.
„Manualul este destinat celor care studiază filozofia marxistă – studenților, cursanților dife-
ritelor forme ale învățămîntului de partid, cercetătorilor, cadrelor didactice, lucrătorilro din dome-
niul ideologiei și culturii, precum și celor interesați de tematica și demersurile gîndirii filozofice
contemprorane” – p. 3, semnat Colectivul de redacție.
TABLA DE MATERII: Capitolul I Obiectul și problematica filozofiei (Conf. univ. dr.
Cornel Popa)
A. Obiectul, specificul și domeniile reflecției filozofice 1. Obiectul și statutul social al filosofiei a.
Perspectiva marxistă asupra filozofiei și a obiectului ei b. Domeniile reflecției filozofice 2. Teorie
și metodă în filozofie. Integralitatea sistemelor filozofice a. Problema fundamentală a filozofiei b.
Metoda în filozofie:
B. Materialismul dialectic și istoric – revoluție în filozofie 1. Etape principale ale dezvoltării mate-
rialismului premarxist 2. Izvoarele teoretice ale filozofiei marxiste a. Valorificarea gîndirii filozo-
fice și social-politice anterioare b. Premisele naturalist-științifice 3. Originalitatea materialismului
dialectic și istoric 4. Unitatea dintre filozofia marxistă, cunoașterea științifică și activitatea practică
a. Filozofia marxistă și științele b. Filozofie și ideologie. Partinitatea filozofiei marxist-leniniste c.
Marxismul și lupta de idei în filozofia contemporană;
Capitolul II Materialitatea lumii; Existența socială și umană (Lector univ. dr. Mihai Florea)
A. Obiectul și problematica ontologiei 1. Locul și rolul ontologiei în sistemele filozofice a. Clasi-
ficări și tendințe istorice ale ontologiei b. Orientări și perspective contemporane în ontologie; înno-
iri fundamentale aduse de filozofia marxistă în ontologie 2. Conținutul și sfera categoriei de exis-
tență a. Asupra sensului conceptului de existență b. Domenii și nivele ale existenței;
B. Materialitatea lumii 1. Categoria de materie a. Conținutul categoriei de materie b. Categoria
de materie și știința contemporană 2. Materialitatea fenomenelor sociale a. Conținutul și natura
existenței sociale b. Existența umană;
C. Mișcare, spațiu, timp 1. Mișcarea a. Conceptul de mișcare; clasificarea principalelor forme de
mișcare b. Unitatea dintre materie și mișcare; mișcare și repaus 2. Spațio-temporalitatea a. Con-
ceptele filozofice de spațiu și timp b. Unitatea materie-mișcare-spațiu-timp în lumina științei
D. Unitatea și infinitatea lumii 1. Infinitatea lumii materiale a. Finit și infinit; infinitatea lumii b.
Infinitatea universului; știința și cosmologia contemporană 2. Unitatea lumii (prof.univ.dr. Ion
Tudosescu) a. Știința și problema unității materiale a lumii b. Unitatea dintre om, natură și socie-
tate în concepția monismului marxist c. Controverse actuale în problema unității lumii și ontologia
dialectică:
Capitolul III Structuralitate și sistem; sistem și structuri sociale (coordonator prof.univ.dr. Ion Tu-
dosescu)
A. Structură și sistem; marxismul și metodologia structurală (prof.univ.dr. Ion Tudosescu) 1.
Structuralitatea – proprietate universală a existenței 2. Concepția materialist-dialectică despre
structură, sistem, funcție a. Conceptul e structură b. Conceptul de sistem c. Conceptul de funcție.
Unitatea dintre structură și funcție 3. Perspectiva materialist-dialectică asupra metodologiei struc-
turale;
Bibliografii 275 |
B. Sistem și structuri sociale 1. Formațiunea socială ca sistem (lector univ. Alexandru Bădulescu)
a. Modul de producție – factor determinant al vieții sociale b. Baza și suprastructura societății 2.
Comunități umane (lector univ. Marin Diaconu) a. Conceptul de comunitate umană b. Forme
istorice de comunitate umană c. Națiunea și rolul ei în societatea contemporană 3. Structura de
clasă a societății (lector univ. dr. Ioji Bonis) a. Clasele sociale; originea și caracterul istoric al cla-
selor b. Structura de clasă în socialism. Dinamica structurii de clasă în țara noastră 4. Instituții
sociale; organizarea politică a societății (lector univ Ion Petraru) a. Statul – instrument principal de
organizare politică a societății b. Partidele politice în viața societății 5. Conceptul de societate
socialistă multilateral dezvoltată (lector univ. dr. Alexandru Bădulescu);
Capitolul IV Conexiune și determinism; Determinism social și libertate (coordonator prof.univ.dr.
Ion Tudosescu)
Determinismul ca teorie generală a conexiunii (prof.univ.dr. Ion Tudosescu)
A. Categoriile conexiunii și determinismului 1. Posibilitate și realitate (lector univ. dr. Mihai Flo-
rea) a. Real, posibil, imposibil b. Rolul factorului subiectiv în transformarea posibilității în realita-
te în viața socială 2. Necesitate și întîmplare (lector univ. dr. Mihai Florea) a Definirea necesității
și a întîmplării b. Raportul dialectic dintre necesitate și întîmplare 3. Probabilitatea (lector univ.
dr. Mihai Florea) a. Conceptul de probabilitate b. Temeiul obiectiv și cognitiv al probabilității 4.
Cauzalitatea (prof.univ.dr. Ion Tudosescu) a. Ideea de cauzalitate; cauzalitate și condiționare b.
Dialectica raporturilor cauzale c. Obiectivitatea și universalitatea raporturilor cauzale d. Cauzalita-
te imanentă și cauzalitate tranzitivă 5. Finalitate și scop (prof.univ.dr. Ion Tudosescu) a. Finalita-
tea b. Scopul 6. Legea (lector univ. dr. Mihai Florea) a. Definirea legii b. Caracterul obiectiv al
legilor c. Clasificarea legilor d. General și particular în acțiunea legilor;
B. Determinismul ca teorie și metodă (prof.univ.dr. Ion Tudosescu) 1. Teoria determinismului a.
Știința contemporană și determinismul b. Definirea materialist-dialectică a determinismului 2.
Determinismul ca metodă a. Determinism și cunoaștere b. Probabilitate și previziune;
C. Determinismul social (conf. univ. dr. Ana Katz) 1. Obiectiv și subiectiv în dezvoltarea socială
2. Determinism și libertate 3. Libertate și responsabilitate în condițiile socialismului
Capitolul V Dezvoltare și progres; dialectica dezvoltării sociale (prof.univ.dr. Ion Tudosescu; lec-
tor univ. dr. Mihai Florea)
Dialectica materialistă – teorie filozofică a dezvoltării (conf. univ. dr. Aneta Nuțu-Busuioc);
A. Categorii și legi fundamentale ale mișcării și dezvoltării 1. Legea trecerii de la schimbări canti-
tative la transformări calitative (lector univ. Ion Pietraru) a. Calitate, cantitate, măsură b. Evoluție
și salt în procesul dezvoltării 2. Legea negării negației (lector univ. dr. Ioana Smirnov) a. Negația
ca moment al trecerii de la vechi la nou b. Negarea negației 3. Legea contradicției (lector univ. dr.
Mihai Florea) a. Contradicție și contrarii; unitatea și opoziția contrariilor b. Universalitatea, varie-
tatea și specificitatea contradicțiilor;
B. Dialectica dezvoltării sociale 1. Revoluția socială (conf. univ. dr. Aneta Nuțu-Busuioc) a. Con-
ceptul de revoluție b. Revoluția socialistă 2. Progresul social (conf. univ. dr. Aneta Nuțu-Busuioc)
a. Ideea de progres. Criterii și factori ai progresului b. Particularități ale progresului în socialism 3.
Dialectica contradicțiilor în viața socială (prof. univ. dr. Ion Tudosescu) a. Specificul contradicții-
lor sociale; contradicțiile în societatea socialistă b. Particularități și metode specifice ale rezolvării
contradicțiilor în capitalism și în socialism 4. Lupta dintre nou și vechi – lege generală a dezvoltă-
rii sociale (conf. univ. dr. Aneta Nuțu-Busuioc);
Capitolul VI Reflectare și conștiință; structura și dinamica conștiinței sociale (coordonator lector
univ. dr. Mihai Florea)
| 276 Bibliografii
A. Reflectarea (conf. univ. dr. Ion Moraru) 1. Categoria de reflectare a. Conținutul și natura re-
flectării b. Reflectare și informație 2. Formele principale ale reflectării. Preistoria conștiinței a.
Nivele ale reflectării în natură; specificul reflectării în natura vie b. Reflectarea umană;
B. Conștiința 1. Natura și conținutul reflectării conștiente (conf. univ. dr. Ion Moraru) a. Psihic și
reflectare; particularitățile actului conștient b. Funcția activă a conștiinței 2. Conștiința individuală
și conștiința socială; conștiința de sine (lector univ. dr. Ioana Smirnov);
C. Conștiința socială 1. Existența socială și conștiința socială (prof.univ.dr. Petru Pînzaru) a. De-
terminarea conștiinței sociale de către existența socială b. Rolul activ al conștiinței sociale 2.
Structura conștiinței sociale a. Nivelele conștiinței sociale (lector univ. dr. Ioana Smirnov) b.
Formele conștiinței sociale (conf. univ. dr. Aneta Nuțu-Busuioc) 1) Conștiința politică 2) Conști-
ința juridică 3) Morala 4) Arta 5) Știința 6) Religia 7) Filozofia 3. Conștiința socialistă
(prof.univ.dr. Petru Pînzaru) a. Conținutul și particularitățile conștiinței socialiste b. Dezvoltarea
conștiinței socialiste în etapa actuală în țara noastră;
Capitolul VII Cunoaștere și adevăr; știința și societatea (conf. univ. dr. Cornel Popa)
A. Obiectul și problematica gnoseologiei 1. Gnoseologia – parte integrantă a filozofiei 2. Înnoiri
fundamentale aduse de marxism în gnoseologie;
B. Practică și cunoaștere 1. Unitatea dintre practică și cunoaștere 2. Funcțiile practicii în cunoaște-
re;
C. Structuri și operații cognitive 1. Individual și social în cunoaștere 2. Cunoaștere și limbaj a.
Geneza și natura limbajului b. Semn și semnificație c. Termen și concept; expresie și propoziție
d. Funcțiile de cunoaștere ale limbajului 3. Cunoașterea ostensivă și cunoașterea discursivă a.
Cunoașterea ostensivă b. Cunoașterea discursivă; operații logico-semantice și sintactice c. Înțele-
gere și cunoaștere discursivă;
D. Teoria adevărului 1. Conceptul de adevăr 2. Adevăr analitic și adevăr sintetic 3. Adevăr rela-
tiv și adevăr absolut. Caracterul istoric al cunoașterii 4. Adevărul și viața socială;
E. Forme și metode ale cunoașterii științifice 1. Observație și experiment 2. Ipoteză și teorie a.
Ipoteza – mijloc de extindere al orizontului cunoașterii b. Geneza și structura teoriei științifice c.
Funcțiile teoriei științifice 3. Axiomatizare, formalizare, modelare a. Axiomatizarea b. Formali-
zarea c. Model și modelare;
F. Știința și societatea 1. Particularități ale dezvoltării științei contemporane 2. Unitatea dialectică
dintre cercetare, învățămînt, producție;
Capitolul VIII Acțiunea umană. Acțiune socială și conducere (prof.univ.dr. Ion Tudosescu, conf.
univ. dr. Cornel Popa)
1. Obiectul și problematica praxiologiei (prof.univ.dr. Ion Tudosescu) a. Marxismul și praxiologia
b. Obiectul praxiologiei și raporturile ei cu alte științe 2. Conținutul și structura acțiunii sociale
(prof.univ.dr. Ion Tudosescu) a. Complexitatea și determinismul acțiunii umane b. Structura acți-
unii sociale c. Principalele forme ale acțiunii sociale 3. Praxiologia și teoria generală a normelor
(conf. univ. dr. Cornel Popa) a. Geneza și natura normelor b. Determinarea acțiunii umane din
perspectiva teoriei generale a normelor 4. Praxiologia și conducerea vieții sociale (conf. univ. dr.
Cornel Popa) a. Conducere și acțiune b. Principii ale conducerii societății socialiste;
Capitolul IX Cultură, civilizație, umanism (prof.univ.dr. Alexandru Tănase)
1. Conceptul de cultură a. Cunoaștere și cultură b. Cultură și valoare c. creație și cultură d. Co-
municație și cultură 2. Civilizație și cultură 3. Tehnică, cultură, civilizație a. Tehnica – valoare
culturală și factor de civilizație b. Relația om-mașină în civilizația contemporană c. Revoluția
științifico-tehnică și dimensiunile culturii și civilizației contemporane 4. Umanismul în perspectiva
Bibliografii 277 |
culturii și civilizației contemporane a. Semnificația conceptului de umanism b. Umanismul socia-

list și dezvoltarea multilaterală a personalității.
Curs de socialism științific, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura politică, Bu-
curești, 1975, 560p.
Institutul politehnic din București, Catedra de Socialism științific.
„Definitivarea textului pentru tipar a fost făcută pe baza primei ediții a Cursului de socia-
lism științific, apărută la editura politică în 1972, și care a fost precedată de cele două ediții litogra-
fiate ale notelor de curs elaborate de catedra noastră în anii 1970 și 1971” – p. 7, Colectivul de
autori din catedra de socialism științific a Institutului politehnic din București.
CUPRINS: Cuvînt înainte
Obiectul socialismului științific. Caracterul creator al marxism-leninismului (conf.dr. Viorica
Ramba-Varga, lector Maria Năstase-Georgescu) 1. Geneza și obiectul socialismului științific 2.
Caracterul creator al socialismului științific. Contribuia P.C.R. la îmbogățirea teoriei și experienței
mișcării comuniste internaționale. Programul P.C.R. de făurire a societății socialiste multilateral
dezvoltate și înaintare a României spre comunism – expresie a marxismului creator în România 3.
Influența marxismului, a socialismului științific asupra gîndirii social-politice contemporane.
Epoca contemporană – epoca trecerii omenirii la societatea comunistă (lector Ioan Hoța) 1. Defini-
rea conceptului de epocă contemporană. Trăsăturile sale generale 2. Conținutul și contradicțiile
epocii contemporane 3. Dinamica raportului de forțe pe plan mondial și direcția dezvoltării omeni-
rii.
Revoluția științifică-tehnică și implicațiile ei asupra dezvoltării social-politice contemporane
(prof.dr.doc.ing. Valter Roman, membru al Academiei de Științe Sociale și Politice; asist.dr.ing.
Petre Roman) 1. Geneza, esența și importanța istorică a revoluției științifice și tehnice (RST) 2.
Direcțiile principale de desfășurare a revoluției științifice și tehnice 3. Aspecte ale revoluției științi-
fice și tehnice în capitalism și socialism 4. Revoluția științifică-tehnică și lupta ideologică. Apolo-
gie și realitate 5. Revoluția științifică și tehnică și făurirea societății socialiste multilateral dezvolta-
te în România. Cincinalul 1976-1980 – cincinalul revoluției științifice și tehnice 6. Revoluția știin-
țifică-tehnică și problemele ecologice. Relația societate-natură în condițiile RST.
Dialectica dezvoltării societății capitaliste (asist. Mircea Stoica) 1. Locul și rolul istoric al orînduirii
capitaliste 2. Începutul unei noi faze a crizei sistemului capitalist 3. Criza civilizației capitaliste
contemporane.
Structura de clasă și lupta de clasă în țările capitaliste dezvoltate (lector dr. Marieta Matei, lector
Aurora Stupar, asist. Marioara Rădulescu, asist. Mircea Stoica) 1. Principalele mutații în structura
de clasă în țările capitaliste dezvoltate în condițiile capitalismului monopolist de stat și sub impac-
tul revoluției științifice-tehnice 2. Lupta de clasă în țările capitaliste dezvoltate 3. Locul și rolul
tineretului în societatea capitalistă contemporană.
Organizarea politică și relațiile politice în sistemul capitalist (lector Maria Năstase-Georgescu,
lector Theodor Marinescu) 1. Relațiile politice și conținutul puterii de stat în capitalism 2. Esența și
funcțiile sistemului capitalist 3. Partidele politice în societatea capitalistă contemporană 4. Demo-
crația burgheză – conținut și limite.
Partidele politice ale clasei muncitoare (prof.dr. Ioan Șerbănescu, lector Marcel Voinescu, asist.
Angela Banciu, asist. Ștefan Ciobanu) 1. Rolul istoric al partidului clasei muncitoare în societatea
capitalistă. Organizarea politică a clasei muncitoare. Stadii și tendințe în dezvoltarea istorică a par-
tidelor muncitorești 2. Principiile activității și organizării partidului marxist-leninist 3. Organizrea
| 278 Bibliografii
mișcării muncitorești și socialiste din România 4. Partidele comuniste și muncitorești în condițiile

societății capitaliste contemporane 5. Partidele socialiste și social-democrate.
Teoria marxist-leninistă a revoluției socialiste. Procesul istoric de trecere a societății de la capita-
lism la socialism (prof.dr. Ioan Șerbănescu, lector Nina Zaharescu) 1. Caracterul legic și conținutul
revoluției socialiste 2. Dialectica generalului și particularului în revoluția socialistă. Strategia și
tactica în lupta pentru transformarea revoluționară a societății 3. Procesul istoric de trecere de la
capitalism la socialism.
Eliberarea națională și lichidarea subdezvoltării – componente ale luptei antiimperialiste, pentru
progres social (lector dr. Marieta Matei, lector Nina Zaharescu) 1. Subdezvoltarea economică și
socială – rezultantă a politicii imperialiste, colonialiste și neocolonialiste 2. Formarea și afirmarea
națiunilor – proces obiectiv, progresist în plină desfășurare 3. Principalele forțe sociale și politice în
lupta antiimperialistă pentru consolidarea independenței naționale 4. Lupta popoarelor din țările
recent eliberate pentru progres social-economic. Opțiuni și perspective 5. Lichidarea subdezvoltă-
rii, a decalajelor economice – problemă majoră a lumii contemporane.
Procesul revoluționar în România (lector dr. Marieta Matei, lector Ioan Rîșteiu) 1. Premisele soci-
al-politice ale revoluției popular-democratice în România 2. Lupta P.C.R. împotriva dictaturii mili-
taro-fasciste și a războiului antisovietic 3. Însemnătatea națională și internațională a insurecției
naționale armate antifasciste și antiimperialiste 4. Politica P.C.R. de înfăptuire a revoluției popular-
democratice și de trecere la revoluția socialistă.
Dialectica societății socialiste. Făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate în România
(prof.dr. Aurel Cleja, asist. Marin Trăistaru) 1. Socialismul – orînduirea care asigură înfăptuirea
aspirațiilor vitale ale popoarelor 2. General și particular în construirea socialismului 3. Forțele mo-
trice ale societății socialiste. Contradicțiile în socialism 4. Societatea socialistă multilateral dezvol-
tată – fază superioară a socialismului.
Structura de clasă și perfecționarea continuă a relațiilor sociale (lector Ioan Hoța, lector Aurora
Stupar) 1. Dinamica structurii de clasă în etapa făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate în
țara noastră 2. Omogenizarea socială – tendința fundamentală în structura de clasă în etapa făuririi
societății socialiste multilateral dezvoltate și a înaintării României spre comunism 3. Relațiile de
clasă în socialism. Unitatea socialistă a întregului popor.
Factorul demografic și familia în socialism (prof.dr. Aurel Cleja, lector Elena Nicolae, asist. Șer-
ban Lanescu) 1. Rolul factorului demografic în dezvoltarea societății 2. Politica demografică a
Republicii Socialiste România 3. Importanța și rolul familiei în cadrul politicii demografice.
Conducerea științifică a societății socialiste (lector Viorica Roșu) 1. Conținutul și trăsăturile speci-
fice ale conducerii societății socialiste 2. Programul Partidului Comunist Român despre conduce-
rea și organizarea științifică a societății.
Statul și democrația în societatea socialistă (asist. Marin Trăistaru) 1. Necesitatea obiectivă și rolul
statului socialist 2. Democrația socialistă. Direcții și forme de dezvoltare.
Rolul conducător al Partidului Comunist Român în etapa făuririi societății socialiste multilateral
dezvoltate și înaintării spre comunism (lector Viorica Roșu) 1. Necesitatea obiectivă a conducerii
de către partid a procesului de făurire a societății socialiste 2. Creșterea rolului conducător al parti-
dului comunist în procesul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre
comunism 3. Modalitățile de înfăptuire a rolului conducător al partidului 4. Perfecționarea activită-
ții, a stilului și metodelor de muncă, preocupare continuă a Partidului Comunist Român.
Cultura în socialism. Politica Partidului Comunist Român de dezvoltare a învățămîntului, științei și
artelor (lector Theodor Marinescu, asist. Maria Novac, asist. Șerban Lanescu) 1. Rolul culturii în
Bibliografii 279 |
societatea socialistă 2. Politica Partidului Comunist Român de dezvoltare a învățămîntului și știin-

ței 3. Dezvoltarea literaturii și artei în Republica Socialistă România.
Conștiința socialistă – forță dinamică în construcția socialismului și comunismului (lector Maria
Lupu, Vasile Niță) 1. Formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste – necesitate obiectivă a făuririi
noii societăți 2. Conținutul și particularitățile conștiinței socialiste 3. Programul Partidului Comu-
nist Român despre promovarea principiilor eticii și echității socialiste.
Națiunea și relațiile naționale în socialism. Politica Partidului Comunist Român în problema națio-
nală (lector Maria Lupu, lector Elena Nicolae, asist. Gheorghe Radu) 1. Națiunea în epoca con-
temporană 2. Formarea și dezvoltarea națiunii socialiste în țara noastră 3. Politica Partidului Co-
munist Român de rezolvare a problemei naționale în țara noastră 4. Patriotismul socialist și interna-
ționalismul proletar.
Relațiile internaționale contemporane. Politica externă a Republicii Socialiste România (prof.dr.
Ioan Șerbănescu) 1. Caracteristicile situației internaționale contemporane 2. Factori obiectivi și
subiectivi care acționează în direcția consolidării destinderii, a preîntîmpinării războiului mondial
în epoca actuală 3. Contribuția Republicii Socialiste România la promovarea păcii și colaborării
internaționale 4. Principalele probleme internaționale contemporane.
Programul Partidului Comunist Român despre principiile trecerii la comunism (conf.dr. Viorica
Ramba-Varga, asist. Ana Bazac).
Curs de filosofie marxistă, ediția a II-a revăzută, vol. I-II, Tipografia Universității
din București, 1976, 413p., 431p. (multigrafiat)
Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, Catedra de filosofie marxistă.
Prezentul curs se adresează studenților din anul I al Facultății de limba și literatura română.
/ Textul a fost analizat în colectivul Catedrei de filosofie marxistă, care s-a declarat de acord cu
multiplicarea în actuala redactare.
Lector dr. Traian Podgoreanu.
(ed. a III-a, revăzută: 1976; ed. a IV-a: 1978; ed. a V-a: 1981).
Filozofie. Materialism dialectic și istoric. Partea I-II, [Brașov], 1976-1977, 164p.,

142p. (cu scheme)
Redactor responsabil: Nicolae Bujdoiu; Gheorghe Bâlcu (vol. II).
Curs de filozofie (pentru secțiile de subingineri), 1976, 207p. (multigrafiat)

Sub egida Institutului politehnic Iași, Catedra de socialism științific și filozofie.
Colectivul de coordonare: lector univ. dr. Pichiu Dumitru (responsabil), lector univ. dr.
Turcu Nicolae, lector univ. Pastragus Mihai, asistent univ. Botis Gheorghe.
Uz intern.
Curs de filozofie. Uz intern, Fasc. I-II, [Bacău], 1976-1977, 74p, 41p. (multigrafiat)
Institutul de învățămînt superior Bacău, Catedra de științe sociale;
Prof. univ. dr. Mihai Merfea, lector univ. Ioan C. Ciobanu.
Curs de filozofie (pentru secțiile de ingineri), 1977, 278p. (multigrafiat)

Sub egida Institutului politehnic Iași, Catedra de socialism științific și filozofie.
Colectivul de coordonare: lector univ. dr. Ioan Humă, lector univ. dr. Dumitru Pichiu, lec-
tor univ. dr. Dumitru Alexoaie.
| 280 Bibliografii
Uz intern.
Curs de filozofie. Timișoara, 1981, 320p. (multigrafiat)

Sub egida Institutului Politehnic „Traian Vuia”, Timișoara. Colectivul de filozofie.
Coordonatori: Constantin Grecu, Ilona Bîrzescu.
Curs de materialism dialectic și istoric. Ediția a IV-a, București, 1981, 263p. (multi-
grafiat)
Institutul de medicină și farmacie București. Catedra de științe sociale.
Filosofie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, 368p.

Sub egida Ministerului Educației și Învățămîntului.
Manualul a fost elaborat pe baza programei „Filosofie”, aprobată cu numărul 27.147/1985
de Ministerul Educației și învățămîntului. Colegiul de redacție: prof.univ.dr. Ludwig Grünberg,
lector univ. dr. Ilie Pârvu, prof.univ.dr. Ion Rebedeu (coordonator), lector univ. dr. Gheorghe Ra-
du, conf. univ. dr. Ioana Smirnov. Autorii manualului: Prof.univ.dr. Ionel Achim; prof.univ.dr.
Constantin Borgeanu, membru corespondent a Academiei de Științe Sociale și Politice; lector
univ. dr. Ion Ceapraz; conf. univ. dr. Gheorghe Ceaușu; prof.univ.dr. Vasile Ciocîrlan; lector univ.
dr. Marin Diaconu; lector univ. dr. Florin Druță; prof.univ.dr. Ion Florea; conf. univ. dr. Georgeta
Florea; conf. univ. dr. Alexandru Florian; prof.univ.dr. Dumitru Ghișe membru al Academiei de
Științe Sociale și Politice; conf. univ. dr. Constantin Grecu; lector univ. Marian Grigore; prof.univ.
dr. Ludwig Grünberg; lect. univ. dr. Ioan Iosep; prof.univ.dr. Iona Kallós, membru al Academiei
de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Călina Mare, membru corespondent al Academiei de
Științe Sociale și Politice; asist. univ. dr. Vasile Morar; prof.univ.dr. Tiberiu Nicola; lect.univ.dr.
Ilie Pârvu, lect.univ.dr. Cezar Radu; lect.univ.dr. Gheorghe Radu; prof.univ.dr. Ion Rebedeu; prof
univ. dr. Vasile Rus; conf. univ. dr. Ioana Smirnov; conf. univ. dr. Nicolae Stratone; prof. univ. dr.
Alexandru Tănase, membru al Academiei de Științe Sociale și Politice; lect.univ.dr. Vasile Tonoiu;
lect.univ. Damian Teodosiu, lect. univ. Elena Zamfir. Referenți științifici: conf. univ. dr. Mircea
Flonta și prof.univ.dr. Alexandru Valentin.
Prefață [„Manualul se adresează tuturor studenților institutelor de învățămînt superior, cu
excepția celor de la facultățile de istorie-filosofie (...) Elaborat pe baza programei de învățămînt
aprobată de Ministerul Educației și Învățămîntului, manualul valorifică – din perspectiva specifică
filosofiei – orientările, tezele și aprecierile cuprinse în documentele Partidului Comunist Român,
evidențiind importanta contribuție a secretarului general al partidului, tovarășul N ico l ae Ce au -
șe sc u , la dezvoltarea creatoare a materialismului dialectic și istoric” – p. 3, semnată: Colegiul de
redacție, datată: iunie, 1985, București].
CUPRINS: Statutul și rolul filosofiei în viața socială
1. Specificul și problematica filosofiei 1. Obiectul filosofiei 2. Locul filosofiei în ansamblul vieții
spirituale a societății [„filosofia ni se revelă a fi o interpretare totalizatoare a universului, o con-
cepție despre lume în ansamblul ei. Ca și știința, filosofia reprezintă o formă de cunoaștere. Dar,
spre deosebire de științele naturii și ale societății, care ne oferă modele explicative asupra unor
aspecte particulare ale lumii (naturale și sociale), filosofia este o concepție despre lume privită în
întregul ei, ca totalitate” – p. 13] 3. Teorie și metodă în filosofie;
2. Geneza și originalitatea materialismului dialectic și istoric 1. Condițiile social-ideatice și teoreti-
co-ideologice ale apariției filosofiei marxiste 2. Materialismul dialectic și istoric – revoluție în
Bibliografii 281 |
filosofie 3. Filosofia marxistă și lumea contemporană 4. Contribuția Partidului Comunist Român

la dezvoltarea creatoare a materialismului dialectic și istoric.
Existență și conștiință
3. Materialitatea lumii 1. Filosofie și ontologie 2. Categoria de materie în filosofia premarxistă 3.
Concepția materialismului dialectic despre materie și importanța ei metodologică;
4. Spațiul și timpul 1. Evoluția istorică a concepțiilor despre spațiu și timp 2. Interpretarea materi-
alist-dialectică a spațiului și timpului 3. Unitatea dialectică dintre mișcare, spațiu și timp în per-
spectiva științei contemporane
5. Infinitatea lumii 1. Infinitul în gândirea filosofică 2. Roluul „infinitului” în cunoașrterea științi-
fică 3. Infinitatea lumii materiale: problema cosmologică;
6. Geneza și natura conștiinței 1. Reflectare și informație 2. Condiționarea socială și trăsăturile
caracteristice ale conștiinței 3. Unitatea lumii;
Sistem și structură. Structuralitatea vieții sociale
7. Materialismul dialectic și abordarea structural-sistemică 1. Conceptul de structură și metoda
structurală 2. Dialectica materialistă și structuralismul;
8. Societatea ca sistem 1. Categoria de formațiune socială și implicațiile teoretico-metodologice
ale ei 2. Corelația dintre bază și suprastructură: rolul activ al suprastructurii socialiste;
9. Structura socială 1. Structura de clasă și evoluția ei 2. Dinamica structurii sociale în procesul
făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate 3. Masele populare și dialectica vieții sociale;
10. Formele istorice de comunitate umană 1. Specificul și funcțiile familiei 2. Noțiunea de con-
temporaneitate;
Conexiune și determinism. Determinism social și libertate
11. Principiul determinismului 1. Determinismul ca teorie și metodă 2. Categorii ale determinis-
mului 3. Principiul determinismului și cunoașterea științifică;
12. Problema libertății 1. Concepția materialismului dialectic și istoric asupra determinismului
social 2. Libertatea ca unitate dintre cunoaștere, valorizare și acțiune 3. Libertatea și responsabili-
tatea – valori fundamentale ale societății socialiste;
Dialectica devenirii. Progresul social
13. Principii ale devenirii 1. Dialectica: semnificații, teorii și modele 2. Unitatea și opoziția con-
trariilor 3. Dialectica schimbărilor cantitative și transformărilor calitative 4. Negația și rolul ei în
procesul dezvoltării;
14. Dezvoltare și progres social 1. Societatea ca istorie [„Ideea de mișcare ca atribut al materiei
conține un principiu dialectic fundamental: principiul istorismului. El constă în necesitatea de a
studia fenomenele în schimbarea, în devenirea, în istoria lor, de a lua în considerare, atunci cînd
sînt cercetate, nu numai prezentul ci, de asemenea, trecutul și viitorul lor” – p. 206] 2. Dialectica
contradicțiilor în viața socială [„Natura specifică a contradicțiilor în societatea noastră socialistă
este condiționată îndeosebi de înlăturarea antagonismelor fundamentale care au caracterizat o în-
treagă perioadă fizionomia social-politică a României: dintre proletariat și burghezie, dintre țără-
nime și moșierime, dintre masele populare și regimul de stat burghezo-moșieresc. Asemenea anta-
gonisme, care exprimau opoziția – la nivelul intereselor fundamentale – între forțele sociale și du-
ceau la conflicte profunde, erau generate de proprietatea privată asupra mijloacelor de producție,
de relațiile de exploatare. Odată cu înlăturarea cauzelor exploatării, în cursul procesului revoluțio-
nar, a fost înlăturată și baza economico-socială a existenței unor asemenea forțe social-politice
antagoniste, a fost creată posibilitatea evitării în socialism a antagonismelor ca tip caracteristic de
contradicție” – p. 211] 3. Progres și revoluție socială 4. Particularități ale progresului social în
condițiile socialismului;
| 282 Bibliografii
Cunoaștere și adevăr
15. Obiectul și problematica gnoseologiei 1. Orientări și poziții în teoria cunoașterii 2. Abstract și
concret, analitic și sintetic, a priori și a posteriori în cunoaștere 3. Funcțiile de cunoaștere ale lim-
bajului;
17. Forme și metode ale cunoașterii științifice 1. Observație și experiment 2. Ipoteza și teoria ști-
ințifică 3. Axiomatizare, formalizare și modelare în cunoașterea științifică contemporană;
18. Teoria adevărului 1. Tipuri de abordare a problemei adevărului 2. Conceptul de adevăr 3.
Adevăr și verificare;
Conștiința socială și formele ei
19. Structura și dinamica conștiinței sociale 1. Conceptul de știință socială [„Conștiința de sine
colectivă se caracterizează prin conștientizarea intereselor, scopurilor, valorilor unei colectivități, a
rolului și a perspectivelor acesteia. De exemplu, clasa ca mediu social ai cărei membri au devenit
conștienți de situația lor în producție, de dependența ori dominația lor, marchează, pe de o parte,
comportamentele membrilor săi, motivațiile lor modul de a -și reprezenta societatea, concepția loer
despre lume, iar pe de altă parte, este marcată de gradul de conștientizare de către membrii săi a
statutului propriu clasei respective” – p. 266-267] 2. Raportul dintre existența socială și conștiința
socială 3 Corelația dialectică „existență socială – conștiință socială” în procesul făuririi noii orîn-
duiri în țara noastră [„Procesul formării, dezvoltării și generalizării conștiinței socialiste are un
caracter complex (implicînd lupta dintre nou și vechi) și sistematic, angajînd o multitudine de pîr-
ghii, organizații, instituții, astfel încît putem spune că întreaga societate este, concomitent, obiect și
subiect al unui amplu proces educațional condus de Partidul Comunist Român, care transpune în
viață cu consecvență un vast program ideologic, vizînd creșterea rolului activ și a eficienței conști-
inței sociale socialiste, în vederea perfecționării sistemului nostru social, prin afirmarea și dezvolta-
rea multilaterală a personalității umane” – p. 260];
20. Conștiința politică și juridică 1. Specificul conștiinței politice; trăsăturile conștiinței politice
socialiste 2. Particularitățile și funcțiile conștiinței juridice;
21. Conștiința morală 1. Structura conștiinței morale; valori, norme și idealuri etice 2. Morala
socialistă și rolul ei în înfăptuirea progresului social-uman;
22. Arta 1. Specificul artei în ansamblul conștiinței sociale; caracteristici ale imaginii artistice 2.
Funcțiile artei; rolul artei și al conștiinței estetice în dezvoltarea multilaterală a personalității uma-
ne;
23. Știința 1. Știința – modalitate de cunoaștere și formă a conștiinței sociale 2. Știința și societa-
tea; importanța științei în edificarea socialistă a țării noastre;
24. Religia 1. Originea, esența și funcția socială a religiei 2. Socialismul și religia. Atitudinea
partidului comunist și a statului socialist față de religie și instituțiile religioase 3. Educația materia-
list-ateistă, parte integrantă a procesului de dezvoltare a conștiinței socialiste;
Valoare. Cultură. Umanism
25. Valoare și cultură 1. Problematica axiologiei 2. Valoarea – concept fundamental al filosofiei
culturii;
26. Cultură și civilizație 1. Structura și dinamica culturii 2. Raportul dintre cultură și civilizație 3.
Civilizația socialistă și sistemul ei de valori;
27. Omul și condiția umană. Umanismul 1. Ideea de umanism în perspectivă istorică 2. Umanis-
mul filosofic marxist și confruntările de idei contemporane asupra condiției umane 3. Materialis-
mul dialectic și istoric – fundament teoretic al umanismului revoluționar.
Contents; Table des matières; Coдержание.
Bibliografii 283 |
Economie politică, Ediția a III-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985,

484p.
Manual pentru învățămîntul superior, elaborat pe baza programei aprobate de Ministerul
Educației și Învățămîntului cu nr. 27158/1985.
Colegiul de redacție: prof.univ.dr. Gheorghe P. Apostol, membru corespondent al Acade-
miei de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Florin Burtan; prof.univ.dr. Gheorghe Crețoiu,
membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Costin Murgescu,
membru corespondent a Academiei Republicii Socialiste România; prof.univ.dr. Eugen Prahovea-
nu; prof.univ.dr. Ioan V. Totu. Autorii manualului: prof.univ.dr. Gheorghe P. Apostol, membru
corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Nicolae Bădilă; prof.univ.dr.
Nicolae Belli; prof.univ.dr. Ion Blaga; prof.univ.dr. Florin Burtan; prof.univ.dr. Gheorghe Crețoiu,
membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Gheorghe Dițu;
prof.univ.dr. Gheorghe Dolgu, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice;
conf. univ. dr. Sterian Dumitrescu; conf. univ. dr. Augustin Gârbea; prof.univ.dr. Ioan Grădiștea-
nu; conf. univ. dr. Lazăr Costinel; prof.univ.dr. Ion Lupu; prof.univ.dr. Constantin Manolescu;
prof. univ. dr. Petre Mâlcomete, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice;
prof.univ.dr. Constantin Moisuc; prof.univ.dr. Costin Murgescu, membru corespondent a Acade-
miei Republicii Socialiste România; prof.univ.dr. Aurel Negucioiu, membru corespondent al Aca-
demiei de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Petre Onița; prof.univ.dr. Mihai Părăluță; conf.
univ. dr. Nedelea Părăluță; prof.univ.dr. Tudorel Postolache, membru corespondent al Academiei
R.S. România; prof.univ.dr. Eugen Prahoveanu; conf. univ. dr. Dumitru Rochean; conf. univ. dr.
Constantin Sîrbu; lector univ. dr. Grigore Spînu; prof.univ.dr. Mihai Tudosia, membru corespon-
dent al Academiei de Științe Sociale și Politice; prof.univ.dr. Gheorghe Tomescu; prof.univ.dr.
Ioan V. Totu; prof. univ. dr. Ion Trăistaru.
„Manualul se adresează studenților din institutele tehnice și agronomice, inclusiv secțiilor
de subingineri, precum și studenților din universități și din celelalte instituții de învățământ superi-
or, profesorilor din licee, elevilor și studenților care activează în cercurile științifice, tuturor celor
care doresc să aprofundeze problemele actuale ale politicii economice a Partidului Comunist Ro-
mân. / Întregul manual al fost elaborat pe baza Programului Partidului Comunist Român, a docu-
mentelor Congresului al XIII-lea, a tezelor și aprecierilor de inestimabilă valoare teoretică și prac-
tică cuprinse în opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului nostru” – din
Prefață, p. 3, semnată Autorii, București, decembrie 1985.
CUPRINSUL: [Prefață].
Obiectul și metoda economiei politice. 1. Economia politică și sistemul științelor economice. 2.
Producția bunurilor materiale – baza existenței societății și a progresului social. 3. Sistemul relații-
lor de producție. 4. Legile și categoriile economice – Caracterul obiectiv al legilor și categoriilor
economice – Particularitățile legilor economice – Clasificarea legilor economice obiective. 5. Con-
cepția marxistă despre obiectul și metoda economiei politice – Obiectul de studiu al economiei
politice – Economia politică - știință istorică – Caracterul de clasă al economiei politice – Metoda
economiei politice – Revoluția săvîrșită de Karl Marx și F. Engels în gîndirea economică. 6.
Economia politică și politica economică. 7. Contribuția P.C.R., a tovarășului Nicolae Ceaușescu,
la dezvoltarea creatoare a teoriei economice marxiste.
Partea I. Economia politică a socialismului. Economia României socialiste
1. Formarea și dezvoltarea modului de producție socialist în România
| 284 Bibliografii
1. Conținutul, legitățile și etapele procesului de formare și dezvoltare a modului de producție so-

cialist – Edificarea socialismului - proces revoluționar complex – Etapele procesului revoluționar
în România – Făurirea economiei socialiste unitare. 2. Concepția P.C.R. cu privire la conținutul și
direcțiile procesului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și de trecere la comu-
nism – Etapă superioară, obiectiv necesară în înaintarea spre comunism – Conceptul de societate
socialistă multilateral dezvoltată – Programul P.C.R. despre direcțiile procesului de făurire a socie-
tății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism. 3. Documentele
Congresului al XIII-lea al P.C.R. despre transformarea României într-o țară socialistă multilateral
dezvoltată – Stadiile dezvoltării economice a României în anii construcției socialiste – Direcțiile
dezvoltării economico-sociale a României în cincinalul 1986-1990 și în perspectivă pînă în anul
2000.
2. Dezvoltarea forțelor de producție în condițiile revoluției tehnico-științifice contemporane
1. Concepția P.C.R. cu privire la rolul determinant al dezvoltării forțelor de producție pentru pro-
gresul multilateral al societății socialiste. 2. Noua revoluție tehnico-științifică și direcțiile progresu-
lui tehnic – Conținut și exigențe obiective – Dezvoltarea științei - factor determinant al trecerii la o
nouă calitate. 3. Conținutul, legitățile și trăsăturile industrializării socialiste – Conceptul de indus-
trializare – Trăsături ale industrializării în R.S. România. Principalele realizări. 4. Documentele
Congresului al XIII-lea al P.C.R. despre accentuarea dezvoltării intensive a industriei în etapa ac-
tuală – Dezvoltarea bazei energetice și de materii prime – Dezvoltarea ramurilor de înaltă tehnici-
tate și valorificarea superioară a resurselor. 5. Asigurarea unui raport optim între industrie și agri-
cultură. Noua revoluție agrară – Rolul și funcțiile agriculturii – Necesitatea rezolvării contradicției
dintre industrie și agricultură – Accentuarea dezvoltării intensive a agriculturii – Conținutul și di-
recțiile noii revoluții agrare. 6. Dezvoltarea construcțiilor și transporturilor. 7. Forța de muncă.
Formarea și utilizarea ei eficientă – Forța de muncă - principala forță de producție a societății. Co-
relația dintre factorii demografici și factorii economici în socialism – Resursele forței de muncă –
Pregătirea forței de muncă în concordanță cu cerințele dezvoltării economico-sociale – Repartiza-
rea și utilizarea eficientă a forței de muncă. 8. Repartizarea rațională a forțelor de producție pe teri-
toriul țării și ridicarea economico-socială a tuturor județelor – Schimbări esențiale în repartizarea
teritorială a forțelor de producție – O nouă etapă, calitativ-superioară, în repartizarea rațională a
forțelor de producție și ridicarea economico-socială a tuturor județelor.
3. Relațiile de producție socialiste
1. Sistemul relațiilor de producție socialiste. 2. Proprietatea socialistă și formele ei – Esența pro-
prietății socialiste – Proprietatea întregului popor și proprietatea cooperatistă – Unitatea celor două
forme de proprietate – Proprietatea personală. 3. Perfecționarea relațiilor de producție în procesul
făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate – Necesitatea obiectivă a concordanței relațiilor
de producție cu forțele de producție – Conținutul și direcțiile perfecționării relațiilor de producție –
Creșterea și dezvoltarea proprietății socialiste - baza progresului economico-social. 4. Contradicții-
le economice și căile soluționării lor – Caracterul obiectiv al contradicțiilor – Natura contradicțiilor
economice – Rezolvarea și depășirea contradicțiilor. 5. Acțiunea legilor economice în socialism –
Mecanismul de acțiune a legilor economice obiective – Folosirea acțiunii legilor economice în
socialism – Legea economică fundamentală a socialismului.
4. Proporționalitatea planică și planificarea
1. Nevoia socială, diviziunea socială a muncii și necesitatea proporționalității economice. Legea
proporționalității economice. Legea proporționalității planice – Nevoia socială și proporționalitatea
economică – Legea proporționalității planice. 2. Sistemul proporțiilor și trăsăturile lui. Echilibrul
dinamic – Proporțiile economice și dinamismul lor – Echilibru economic. 3. Mecanismul econo-
Bibliografii 285 |
mic al societății noastre socialiste – Mecanismul economic; concept și structură – Mecanismul

economic socialist - factor dinamizator al economiei – Principiile fundamentale ale mecanismului
economic. 4. Principiile și trăsăturile conducerii planificate în țara noastră – Obiectivele dezvoltării
economico-sociale planificate – Principiile conducerii planificate în țara noastră – Trăsăturile con-
ducerii planificate. 5. Sistemul conducerii planificate. Metodologia elaborării planului – Rolul pla-
nului național unic – Sistemul și metodologia elaborării planului. 6. Documentele Congresului al
XIII-lea al P.C.R. despre aplicare consecventă a noului mecanism economico-financiar.
5. Producția de mărfuri și legea valorii
1. Trăsăturile producției de mărfuri și ale relațiilor marfă-bani – Conținutul producției de mărfuri
– Trăsăturile producției de mărfuri în socialism. 2. Valoarea de întrebuințare – Valoarea de întrebu-
ințare și calitatea produselor. 3. Valoarea și mărimea valorii – Valoarea mărfii; izvorul, mărimea și
exprimarea ei – Indicatori ai volumului activității întreprinderii – Circulația mărfurilor. Categoria
de piață. 4. Contradicțiile producției de mărfuri și căile soluționării lor în socialism. 5. Banii și
funcțiile lor – Circulația bănească în socialism. 6. Rolul legii valorii în funcționarea economiei
socialiste – Conținutul legii valorii – Trăsăturile acțiunii legii valorii în socialism – Cunoașterea și
folosirea legii valorii – Importanța categoriilor valorice pentru organizarea și conducerea eficientă
a activității economice.
6. Autogestiunea economico-financiară și creșterea eficienței economice
1. Întreprinderea și centrala în sistemul economic – Întreprinderea și centrala – Funcțiile unităților
economice – Structura organizatorică a unităților economice. 2. Clasificarea fondurilor unităților
economice. circuitul și rotația fondurilor – Conținutul și structura fondurilor întreprinderii – Circui-
tul și rotația fondurilor de producție – Uzura și amortizarea fondurilor fixe. 3. Autoconducerea
muncitorească și autogestiunea economico-financiară – Sistemul autoconducerii muncitorești –
Conceptul de autogestiune economico-financiară – Conținutul și rolul bugetului de venituri și chel-
tuieli – Trăsăturile autogestiunii economico-financiare. 4. Importanța îndeplinirii ritmice a planului
de producție de către fiecare întreprindere. 5. Creșterea susținută a eficienței economice – cerință
fundamentală a mecanismului economic și a autogestiunii economico-financiare – Conceptul de
eficiență economică – Formele și indicatorii eficienței economice – Nivelul înalt al eficienței -
cerință a economiei socialiste – Căile creșterii eficienței economice a fondurilor întreprinderii.
7. Productivitatea muncii
1. Creșterea productivității muncii - factor determinant în dezvoltarea generală a societății – Con-
ceptul de productivitate a muncii – Indicatorii productivității muncii – Legea creșterii productivită-
ții muncii. 2. Factorii de bază ai creșterii productivității muncii – Progresul tehnic - factor principal
– Creșterea calificării oamenilor muncii – Îmbunătățirea organizării producției sociale – Îmbunătă-
țirea organizării producției și a muncii în fiecare întreprindere – Cointeresarea materială și dezvol-
tarea conștiinței socialiste a oamenilor muncii.
8. Calitatea produselor
1. Necesitatea ridicării nivelului tehnic, calitativ al produselor – Calitatea - cerință primordială a
dezvoltării economico-sociale – Principalele obiective privind ridicarea nivelului tehnic și calitativ
al produselor. 2. Conceptul de calitate. Indicatorii calității produselor – Definiția calității produse-
lor. Criterii de calitate – Măsurarea calității produselor. Indicatorii de calitate. 3. Relația dintre cali-
tate și eficiență. Căile îmbunătățirii calității produselor – Ridicarea calității produselor - formă a
economisirii muncii sociale – Căile îmbunătățirii calității produselor.
9. Costul de producție
1. Conținutul și indicatorii costului de producție – Valoarea și costul de producție – Indicatorii
costurilor de producție – Planul costurilor de producție. 2. Clasificarea și structura costurilor de
| 286 Bibliografii
producție – Criterii de delimitare și clasificare – Structura costurilor de producție. 3. Necesitatea și

căile reducerii costurilor de producție – Însemnătatea reducerii costurilor de producție – Reducerea
cheltuielilor materiale - factor de bază al creșterii eficienței – Tipizarea produselor și materialelor –
Îmbunătățirea folosirii fondurilor întreprinderii – Creșterea productivității muncii. Reducerea chel-
tuielilor administrativ-gospodărești.
10. Venitul net și rentabilitatea
1. Conținutul și formele venitului net al societății – Produsul pentru societate - conținutul material
al venitului net – Formele venitului net al societății. 2. Conținutul, căile de formare și rolul venitu-
lui net centralizat al statului – Prelevările din producția netă – Impozitul pe circulația mărfurilor –
Impozitul pe fondul de retribuire – Taxa pe terenuri și impozitul agricol. 3. Beneficiul - formă de
bază a venitului net – Conținutul și funcțiile beneficiului în condițiile noului mecanism economico-
financiar – Repartizarea beneficiului – Venitul net în C.A.P. – Renta funciară și repartiția venitului
net creat în unitățile agricole – Rabatul (adaosul) comercial – Conținutul și rolul dobînzii. 4. Ren-
tabilitaye unităților economice și căile creșterii ei în etapa actuală – Conținutul categoriei de renta-
bilitate – Rata rentabilității. Căile creșterii rentabilității.
11. Sistemul de prețuri
1. Conținutul și funcțiile prețurilor. Categorii de prețuri – Prețul – expresie bănească a valorii –
Funcțiile prețurilor – Principalele categorii de prețuri. 2. Bazele stabilirii prețurilor – Costul de
producție - element principal în stabilirea prețului – Prețurile și valoarea de întrebuințare – Prețul –
factor de influențare în raportul dintre cerere și ofertă. 3. Perfecționarea sistemului de prețuri în țara
noastră – Necesitatea perfecționării sistemului de prețuri – Evoluția planificată a prețurilor – Core-
larea pe baze economice a prețurilor și principiile înfăptuirii ei în etapa actuală.
12. Repartiția după muncă
1. Legea repartiției după muncă – Conținutul și trăsăturile repartiției în socialism – Conținutul
legii repartiției după muncă. 2. Egalitate, echitate și cointeresare materială – Conținutul egalității –
Cointeresarea materială - cerință a stimulării producției – Echitatea socialistă în repartiție. 3. Pro-
dusul necesar și formele lui în socialism. Perfecționarea relațiilor de repartiție – Produsul necesar –
Retribuția - categorie economică a socialismului – Retribuția nominală și retribuția reală – Perfec-
ționarea retribuirii muncii și a relațiilor de repartiție în etapa actuală. 4. Sistemul de retribuire. Ge-
neralizarea acordului global – Conținutul sistemului de retribuire în unitățile de stat – Generaliza-
rea acordului global – Retribuția în unitățile cooperatiste din agricultură. 5. Politica P.C.R. de creș-
tere a veniturilor oamenilor muncii.
13. Crearea și repartizarea venitului național
1. Avuția națională, produsul social și venitul național – Produsul social – Venitul național. 2.
Prodicerea venitului național – Sfera muncii productive – Sfera neproductivă. 3. Creșterea venitu-
lui național – Necesitatea creșterii susținute a venitului național – Principalii factori ai creșterii
venitului național. 4. Repartiția venitului național. 5. Rolul finanțelor și al pîrghiilor financiare în
repartizarea venitului național - Componentele (verigile) sistemului financiar și de credit
14. Acumularea și consumul
1. Necesitatea și funcțiile acumulării. Legea acumulării socialiste – Acumularea - funcție progre-
sistă a societății – Funcțiile acumulării în socialism. Legea acumulării socialiste – Sursa acumulă-
rii. Factorii de care depinde mărimea acumulării. 2. Optimizarea corelației dintre fondul de acumu-
lare (dezvoltare) și fondul de consum - cerință a progresului economico-social – Criteriile și facto-
rii optimizării. Necesitatea unei rate înalte a acumulării. 3. Fondul național de dezvoltare economi-
co-socială – Categorie economică complexă – Componentele fondului – Sursele și destinația fon-
dului național de dezvoltare. 4. Investițiile - principala cale de utilizare eficientă a fondului național
Bibliografii 287 |
de dezvoltare economico-socială – Conținutul și structura investițiilor – Creșterea eficienței eco-

nomice a investițiilor. 5. Sursele, structura și formele de utilizare ale fondului de consum – Corela-
ția dintre producție și consum – Sursele fondului de consum – Structura și formele de utilizare ale
fondului de consum. 6. Nivelul de trai și calitatea vieții. Politica P.C.R. de ridicare a nivelului de
trai și a calității vieții – Conținutul conceptelor – Calitatea mediului social-politic – Evoluția demo-
grafică și asigurarea condițiilor de muncă – Modificări și tendințe ale consumului de bunuri și ser-
vicii – Autoconducerea și autoaprovizionarea teritorială – Condițiile de locuit. Protejarea mediului
înconjurător – Starea de sănătate a populației – Instruirea și educația continuă, ridicarea nivelului
de cultură al întregii populații.
15. Reproducția și creșterea economică
1. Conținutul și tipurile reproducției socialiste. Congresul al XIII-lea al P.C.R. cu privire la accen-
tuarea caracterului intensiv al reproducției – Esența și trăsăturile reproducției socialiste – Tipurile
reproducției socialiste lărgite. Creșterea rolului factorilor intensivi. 2. Producerea și realizarea pro-
dusului social – Realizarea produsului social - premisă a reproducției – Creșterea cu precădere a
producției mijloacelor de producție. 3. Circulația mărfurilor și rolul ei în realizarea produsului so-
cial – Piața și formele ei în socialism. 4. Creșterea economică în socialism – Conceptul de creștere
economică – Factorii creșterii economice – Modelarea creșterii economice. 5. Optimul economic –
Echilibrul dinamic și componentele sale – Conceptul de optim economic și formele lui – Creșterea
economică și protecția mediului ambiant.
16. Comerțul exterior și cooperarea economică internațională a României
1. Necesitatea participării active la circuitul economic mondial. Principiile promovate de România
socialistă în relațiile economice internaționale – Conceptul e circuit economic mondial – Coordo-
natele politicii economice externe a României. 2. Comerțul exterior și importanța lui pentru dez-
voltarea economiei românești. Congresul al XIII-lea al P.C.R. despre direcțiile dezvoltării și coo-
perării economice internaționale – Locul României în comerțul mondial – Schimbări în structura
exporturilor și importurilor românești – Cooperarea economică internațională. 3. Eficiența relațiilor
economice internaționale ale R.S. România – Factorii eficienței comerțului exterior și ai cooperării
economice internaționale – Indicatori de eficiență – Autogestiunea economico-financiară și valuta-
ră.
17. Economia țărilor socialiste. Relațiile economice ale României cu țările socialiste
1. Nivelul și stadiul de dezvoltare economico-socială a țărilor socialiste – Afirmarea socialismului
ca forță internațională – Dezvoltarea social-economică a fiecărei țări socialiste - expresie a contri-
buției sale la consolidarea socialismului pe plan mondial. 2. Relațiile economice dintre țările socia-
liste – Principiile relațiilor economice dintre țările socialiste – Formele și metodele relațiilor eco-
nomice între țările socialiste. 3. Colaborarea și cooperarea economică în cadrul C.A.E.R. 4. Egali-
zarea nivelurilor de dezvoltare economică a țărilor socialiste – Conceptul de egalizare a nivelului
de dezvoltare economică – Factorii egalizării nivelurilor de dezvoltare.
Partea a II-a. Capitalismul contemporan
18. Evoluția capitalismului. Noua fază a crizei sistemului capitalist
1. Stadiile dezvoltării capitalismului – Stadiul dominației liberei concurențe – Stadiul dominației
monopoliste – Locul istoric al imperialismului. 2. Criza sistemului capitalist – Conținutul crizei de
sistem – Caracteristici ale noii faze a crizei sistemului capitalist – Contradicții ale sistemului capita-
list în actuala fază.
19. Exploatarea în capitalismul contemporan
1. Formele de proprietate în capitalismul contemporan. 2. Monopolurile statului – Definirea capi-
talismului monopolist de stat – Creșterea gradului de monopolizare – Revoluția tehnico-științifică
| 288 Bibliografii
și alți factori care au contribuit la dezvoltarea capitalismului monopolist de stat – Statul, monopolu-
rile și economia capitalistă. 3. Formele și contradicțiile capitalismului monopolist de stat – Sectorul
de stat – Relațiile dintre clasele sociale și grupurile sociale – Formele de repartiție – Contradicțiile
capitalismului monopolist de stat. 4. Acțiunea legii plusvalorii în condițiile capitalismului contem-
poran. Profitul de monopol. Conținut și căi de obținere.
20. Reproducția capitalului și situația clasei muncitoare în capitalismul contemporan
1. Contradicțiile reproducției capitaliste și ciclul capitalist – Spontaneitate și caracter ciclic – Cau-
za crizelor de supraproducție – Mecanisme, factori, cicluri. 2. Particularități ale dezvoltării ciclice –
Evoluția ciclului economic capitalist – Factorii care au influențat reproducția în perioada postbelică
– Crizele din ultimii ani. 3. Dezvoltarea procesului inflaționist – Factori ai inflației – Inflația actua-
lă – Inflația ca factor dezorganizator al economiei. 4. Consecințele social-economice ale cursei
înarmărilor – Factor al irosirii de resurse – Sursă de puternice contradicții. 5. Acumularea capitalu-
lui și situația clasei muncitoare – Șomajul în etapa actuală. Accentuarea inegalităților economico-
sociale.
21. Mecanisme și trăsături ale relațiilor economice internaționale capitaliste
1. Cadrul social-economic al expansiunii internaționale a capitalului în perioada postbelică. Cen-
trele de putere economică și contradicțiile interimperialiste. 2. Monopolurile internaționale și con-
tradicțiile imperialismului – Concentrarea monopolistă a producției și capitalului - premisă a apari-
ției și dezvoltării monopolurilor internaționale – Societățile transnaționale. Forme și trăsături –
Contradicțiile generate de monopolurile transnaționale – Dimensiunea relației stat național - mo-
nopol internațional. 3. Integrarea capitalistă. Piața Comună – Cauzele și conținutul integrării capi-
taliste – Piața comună și contradicțiile intercomunitare. 4. Sistemul monetar-financiar postbelic și
evoluția lui – Dolarul ca principal mijloc de plată internațional – Ratele înalte ale dobînzilor – Evo-
luții contradictorii ale cursurilor valutare – Rolul actual al Fondului Monetar Internațional. 5. Criza
datoriilor externe și căile depășirii ei – Creșterea puternică a datoriei externe a țărilor în curs de
dezvoltare – Cauza și factorii crizei financiare – Abordări și soluții ale problemei datoriilor.
Partea a III-a. Economia mondială și necesitatea instaurării noii ordini economice internațio-
nale
22. Structura economiei mondiale contemporane
1. Raportul dintre economia națională și economia mondială contemporană – Conceptul de eco-
nomie mondială – Economiile naționale - celule de bază ale economiei mondiale contemporane –
Creșterea rolului națiunii și al statelor naționale în lumea contemporană. 2. Structura lumii con-
temporane – structura economică și social-politică – Structura lumii contemporane din punctul de
vedere al nivelului de dezvoltare economică. 3. Accentuarea interdependențelor economice dintre
state - caracteristică generală a economiei mondiale contemporane – Revoluția tehnico-științifică și
interdependența economică – Intensificarea schimburilor economice externe – Dinamica exportu-
lui și creșterea economică – Schimbările structurale în diviziunea internațională a muncii. 4. Anali-
za critică a teoriilor despre viitorul economiei mondiale.
23. Subdezvoltarea economică în lumea contemporană
1. Subdezvoltarea - rezultat al dominației imperialiste, al colonialismului și neocolonialismului –
Conținutul subdezvoltării – Cauzele subdezvoltării. Critica teoriilor neștiințifice despre cauzele
subdezvoltării – Contradicția dintre țările bogate și țările sărace - una din contradicțiile fundamen-
tale ale epocii contemporane. 2. Căile depășirii subdezvoltării. Principalele orientări în politica
economică a țărilor în curs de dezvoltare – Stabilirea suveranității naționale asupra resurselor –
Crearea și dezvoltarea sectorului de stat – Introducerea planificării economice. 3. Dezvoltarea for-
țelor de producție și necesitatea unor transformări structurale – Industrializarea țărilor în curs de
Bibliografii 289 |
dezvoltare – Dezvoltarea agriculturii – Pregătirea și utilizarea forței de muncă. 4. Raportul dintre

factorii interni și externi. Rolul colaborării economice internaționale în lichidarea subdezvoltării –
Efortul propriu - factor determinant în lichidarea subdezvoltării – Colaborarea economică interna-
țională - factor de dezvoltare.
24. Criza economică mondială
1. Conținutul și cauzele crizei economice mondiale – Aspecte din istoria crizelor economice – Un
nou tip de criză economică mondială – Cauzele actualei crize economice. 2. Forme de manifestare
și implicații ale crizei economice mondiale – Forme de manifestare – Criza economică mondială și
adîncirea crizei generale a capitalismului – Criza economică mondială și țările în curs de dezvolta-
re – Criza economică mondială și economia țărilor socialiste. 3. Concepția P.C.R. cu privire la
căile depășirii crizei economice mondiale – Confruntări internaționale cu privire la depășirea crizei
– Căi noi de soluționare a crizei economice mondiale.
25. Concepția P.C.R. cu privire la noua ordine economică internațională
1. Făurirea noii ordini economice internaționale - necesitate obiectivă a lumii contemporane –
Conceptul de „ordine economică internațională” – Condițiile esențiale care determină necesitatea
obiectivă a instaurării noii ordini economice internaționale – Condițiile social-politice care fac
posibilă instaurarea unei noi ordini economice internaționale. 2. Conceptul de nouă ordine econo-
mică internațională. 3. Principalele căi ale instaurării unei noi ordini economice internaționale –
Obiectivele instaurării unei noi ordini internaționale – Principalele căi preconizate de România
pentru instaurarea unei noi ordini economice internaționale – Problema negocierilor globale – Stra-
tegia internațională a dezvoltării pentru al treilea deceniu (1981-1990) al Națiunilor Unite. 4. Ra-
portul dintre dezarmare și noua ordine economică internațională – Cursa înarmărilor - frînă în dez-
voltarea economiei mondiale – Dezarmarea și mărirea resurselor alocate pentru dezvoltare. 5. No-
ua ordine economică - continuare firească a luptei pentru abolirea politicii imperialiste pe plan
mondial.
Anexe
I. Modalități de măsurare și analiză a fenomenelor economice. 1. Indicatori de bază ai activității economice. 2.
Indicatori de eficiență economică 2.1 Productivitatea muncii 2.2 Costurile de producție și cheltuielile materiale
2.2.1 Costurile de producție 2.2.2 Reducerea cheltuielilor materiale 2.2.3 Fondurile unităților economice 2.2.4
Rentabilitatea unităților economice 2.2.5 Eficiența economică a investițiilor 2.2.6 Eficiența comerțului exterior.
3. Indicatorii macroeconomici 3.1 Produsul social produsul social final și venitul național. 4. Modele ale creș-
terii economice 4.1 Balanța legăturilor dintre ramuri (B.I.R.) 4.2 Funcția Cobb-Douglas (C.D.), formulată în
1928 4.3 Modelul lui M. Kalecki 4.4 Modelul lui Oskar Lange 4.5 Modelul elaborat de Em. Dobrescu.
II. Principalele organizații internaționale (Abrevieri).
Socialism științific, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985,

360p.
Manual pentru învățămîntul superior, elaborat pe baza programei de studiu aprobată de
Ministerul Educației și Învățămîntului cu nr. 27161/1985, cu îmbunătățirile ulterioare.
Colegiul de redacție: prof.univ.dr. Olivia Clătici; prof.univ.dr. Aurelian Cosmațchi; conf.
univ. dr. Marin Nedelea; prof.univ.dr. Constantin Petre. Autorii manualului: lector univ. dr. Ghe-
orghe Andreescu; conf. univ. dr. Alexandru Andriș; lector univ. dr. Angela Banciu; prof.univ.dr.
Ioan Bojan; lector univ. dr. Augustin Budușan; prof.univ.dr. Olivia Clătici; prof.univ.dr. Liviu
Coptil; prof.univ.dr. Aurelian Cosmațchi; conf. univ. dr. Constantin Florea; prof.univ.dr. Albert
Francisc; conf. univ. dr. Mioara Georgescu; prof.univ.dr. Ionel Hagiu; conf. univ. dr. Janina Ianoși;
prof.univ.dr. Alexandru Lemneanu; conf. univ. dr. Teodor Marinescu; conf. univ. dr. Marin Nede-
| 290 Bibliografii
lea; prof.univ.dr. Vasile Nichita; prof.univ.dr. Mircea Nicolaescu; conf. univ. dr. Emil Poenaru;
conf. univ. dr. Elisabeta Trăistaru; conf. univ. dr. Călin Vîlsan; prof.univ.dr. Constantin Vlad;
prof.univ.dr. Marin Voiculescu.
„Manualul se adresează studenților din institutele de învățămînt superior, inclusiv secțiilor
de subingineri, profesorilor de licee, tuturor celor care doresc să aprofundeze problematica socia-
lismului științific, politica internă și externă a Partidului Comunist Român. / Elaborat pe baza Pro-
gramului Partidului Comunist Român, a documentelor Congresului al XIII-lea al partidului, a teze-
lor și aprecierilor de inestimabilă valoare teoretică și practică cuprinse în opera tovarășului N ic o -
lae Ce au șe scu , manualul are menirea de a fi un instrument în activitatea de educare revoluțio-
nară a tineretului universitar, de formare a gîndirii social-politice și pregătirii sale pentru muncă și
viață” – din Prefața volumului, p. 3; semnat: Autorii, aprilie, 1985.
CUPRINSUL: Prefață.
1. Obiectul socialismului științific. 1. Socialismul științific – știința transformării revoluționare a
lumii 2. Apariția și dezvoltarea istorică a socialismului științific 3. Contribuția Partidului Comu-
nist Român, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la dezvoltarea teoriei socia-
lismului științific, a practicii revoluționare 4. Creșterea influenței socialismului științific în lumea
contemporană.
2. Epoca contemporană – epoca transformărilor revoluționare, sociale și naționale structurale. 1.
Conținutul, trăsăturile, procesele și contradicțiile epocii contemporane 2. Congresul al XIII-lea al
P.C.R. despre marile schimbări petrecute pe plan mondial în epoca contemporană 3. Revoluția
științifico-tehnică și consecințele ei sociale 4. Confruntarea de idei în legătură cu conținutul și
trăsăturile epocii contemporane.
Partea I. Trecerea omenirii la socialism
3. Capitalismul contemporan și declinul său istoric. 1. Capitalismul ca sistem social global 2. De-
clinul istoric al societății capitaliste 3. Trecerea la socialism – calea rezolvării radicale a contradic-
țiilor esențiale ale capitalismului.
4. Clasele și luptele social-politice în capitalismul contemporan. 1. Structura socială și de clasă în
țările capitaliste dezvoltate 2. Amplificarea și diversificarea luptelor social-politice în țările capita-
liste.
5. Sistemul politic al societății capitaliste. 1. Relațiile politice și regimul politic de tip capitalist 2.
Sistemul de partide politice în cadrul regimului politic burghez. Partidele politice ale burgheziei 3.
Statul capitalist contemporan. Conținutul, rolul și evoluția lui în condițiile capitalismului monopo-
list de stat.
6. Organizarea clasei muncitoare în societatea capitalistă contemporană. 1. Necesitatea organizării
clasei muncitoare în condițiile capitalismului 2. Partidul revoluționar al clasei muncitoare 3. Par-
tidele socialiste și social-democrate în societatea capitalistă contemporană; principiile lor politice și
ideologice 4. Necesitatea reconcilierii istorice dintre socialiști și comuniști.
7. Națiunea și relațiile naționale în capitalism. 1. Națiunea – formă de comunitate umană 2. Pro-
blema națională și conținutul ei în societatea capitalistă contemporană 3. Naționalismul, șovinis-
mul și rasismul – forme de manifestare a ideologiei și politicii burgheziei 4. Critica teoriilor reac-
ționare mondialiste în problemele națiunii și suveranității naționale.
8. Cultura spirituală a societății capitaliste. 1. Trăsăturile și componentele culturii în capitalism 2.
Ideologia și conștiința politică în capitalism 3. Criza valorilor și înstrăinarea umană în societatea
capitalistă contemporană 4. Dezvoltarea gîndirii contestatare, progresiste și democratice în țările
capitaliste.
Bibliografii 291 |
9. Revoluția socialistă – calea trecerii omenirii la socialism. 1. Necesitatea, conținutul și forțele

motrice ale revoluției socialiste 2. Diversitatea formelor și metodelor de înfăptuire a revoluției
socialiste 3. Procesul istoric al desfășurării revoluțiilor socialiste 4. Caracterul creator al politicii
P.C.R. în înfăptuirea revoluției în România.
10. Mișcările și revoluțiile de eliberare națională, anticolonialiste, antiimperialiste și perspectivele
evoluției țărilor eliberate de sub dominația colonială. 1. Conținutul mișcărilor și revoluțiilor de
eliberare națională. Semnificația istorică mondială a prăbușirii colonialismului 2. Probleme și per-
spective ale procesului dezvoltării naționale a noilor state independente 3. Necesitatea lichidării
ultimelor vestigii ale colonialismului 4. Solidaritatea României cu lupta de eliberare națională, cu
eforturile de dezvoltare ale noilor state independente.
Partea a II-a. Dialectica construirii și dezvoltării societății socialiste
11. Societatea socialistă. Politica Partidului Comunist Român de construire a socialismului și co-
munismului. 1. Concepția marxistă despre necesitatea istorică obiectivă și conținutul construirii
societății socialiste 2. Experiența istorică a construcției socialiste 3. Caracterul creator al politicii
Partidului Comunist Român de edificare a socialismului în România 4. Comunismul – faza su-
perioară a noii societăți.
12. Clasele sociale și relațiile de clasă în socialism. 1. Evoluția structurii sociale și de clasă în pro-
cesul revoluției și construcției socialiste 2. Relațiile dintre clase în societatea noastră 3. Omogeni-
zarea socială a societății 4. Politica demografică a Partidului Comunist Român.
13. Locul și rolul statului în sistemul politic al societății socialiste. 1. Sistemul politic al societății
socialiste 2. Statul socialist, stat de tip nou 3. Funcțiile statului nostru socialist 4. Congresul al
XIII-lea al P.C.R. despre creșterea rolului statului în conducerea unitară a vieții economico-sociale
5. Suveranitatea și independența – atribute inalienabile ale statului socialist.
14. Democrația socialistă. 1. Socialismul și democrația. Conținutul și trăsăturile democrației socia-
liste 2. Democrația socialistă – cadru optim de integrare socială a persoanei umane 3. Politica
Partidului Comunist Român de dezvoltare și perfecționare continuă a democrației în țara noastră
4. Democratism și responsabilitate.
15. Partidul Comunist – centru vital al societății socialiste. 1. Necesitatea obiectivă a conducerii de
către partidul comunist a procesului de edificare a socialismului și comunismului 2. P.C.R. – cen-
tru vital al societății noastre socialiste. Creșterea rolului conducător al partidului în toate sectoarele
de activitate 3. Congresul al XIII-lea – treaptă superioară în dezvoltarea Partidului Comunist Ro-
mân, în înfăptuirea misiunii lui în societate.
16. Activitatea politico-ideologică de ridicare a conștiinței socialiste și formare a omului nou. 1.
Programul ideologic al partidului. Documentele Congresului al XIII-lea al P.C.R. despre necesita-
tea intensificării activității de cercetare științifică a fenomenelor evoluției societății noastre și a
celor ce se produc la nivel internațional 2. Formarea conștiinței politice înaintate a oamenilor
muncii 3. Dezvoltarea culturii socialiste – cerință primordială a progresului societății noastre soci-
aliste 4. Educarea în spiritul patriotismului socialist, al solidarității internaționale.
17. Națiunea și relațiile naționale în socialism. Politica Partidului Comunist Român în problema
națională. 1. Națiunea socialistă – treaptă calitativ superioară în evoluția vieții naționale al popoare-
lor 2. Rezolvarea marxist-leninistă a problemei naționale în România. Întărirea unității și frăției
oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate 3. Necesitatea combaterii hotărîte a manifestări-
lor de naționalism, șovinism, a încercărilor cercurilor imperialiste, reacționare de a folosi problema
națională ca motiv de amestec în treburile noastre interne.
Partea a III-a. Relațiile internaționale contemporane și politica externă a Partidului și Statu-
lui nostru
| 292 Bibliografii
18. Conținutul și structura relațiilor internaționale în lumea contemporană. 1. Conceptul de relații

internaționale 2. Conținutul relațiilor internaționale contemporane.
19. Apărarea păcii – problema fundamentală a epocii noastre. 1. Problema păcii – problemă globa-
lă a omenirii 2. Consecințele social-economice și politice ale cursei înarmărilor 3. Concepția și
inițiativele României în problema dezarmării.
20. Politica externă a României socialiste. 1. Unitatea dintre politica internă și politica externă a
partidului și statului nostru 2. Relațiile internaționale ale României socialiste 3. Contribuția activă
a României socialiste la soluționarea principalelor probleme internaționale.
21. Relațiile internaționale ale Partidului Comunist Român. 1. Creșterea rolului partidelor comu-
niste și muncitorești în viața internă a țărilor și pe plan internațional 2. Relațiile dintre partidele
comuniste 3. Politica P.C.R. de întărire a solidarității și colaborării cu partidele comuniste, cu toate
forțele revoluționare și progresiste.
Contents; Sommaire; Coдержание.
PdF
P A G I N I R E G Ă S I T E
DIMITRIE CANTEMIR – 350 DE ANI DE LA NAȘTERE
LA ANIVERSAREA PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR

Nu peste multe zile se vor împlini trei veacuri și jumătate de la nașterea lui Dimitrie Cantemir
(26 octombrie 1673 – 21 august 1723), Domn al Țării Moldovei, fiu și frate de Domn, unul dintre cei
mai luminați bărbați ridicați vreodată între români (adică între vorbitorii de limbă latină care locuiesc
pe teritoriile fostului Imperiu Roman de Răsărit). Cu puțin înaintea acestei aniversări, s-au consemnat
și trei veacuri de la săvârșirea lui din viață, prea departe de patrie, în Rusia, și prea devreme.
Dimitrie Cantemir a fost metafizician, teolog, istoric, geograf, muzician, om de stat, remarcându-se în
fiecare dintre îndeletnicirile către care a avut înclinație sau spre care s-a simțit constrâns să se îndrepte.
În câteva din aceste îndeletniciri, n-a mers pe urmele nimănui, fiind un deschizător de drum în cel mai
curat înțeles al expresiei. În celelalte, n-a purtat cuminte coronița elevului sârguincios, repetând cu
ochii închiși ce-a învățat de la dascăli, ci a privit îndrăzneț înainte, căutând să vadă puțin mai departe.
Primele trepte ale învățăturii le-a urcat în țară, sub aripa iubitoare a tatălui, Constantin Vodă, îndrumat
de dascălul Ieremia Cacavela, grec originar din Insula Creta, care călătorise și se instruise în Europa
apuseană. Chemat anume – din Țara Românească, unde era egumenul unei mănăstiri – la Iași,
Cacavela i-a insuflat feciorului domnesc primele cunoștințe din greaca veche, din logică, din teologie
și din alte științe. Fermecat de Privighetoare, în scurta eternitate a anilor de-acasă, anii copilăriei,
Inorogul a ținut, întreaga viață, credința strămoșească, creștin ortodoxă, și a transmis-o urmașilor săi.
Destinul capricios l-a purtat pe Dimitrie Cantemir departe de ținuturile natale, despre care a scris,
totuși, cărți de seamă. A trăit cei mai mulți ani din viață, destul de scurtă din păcate, printre străini: în
vechiul Constantinopol cotropit, de secole, de otomani, ca ostatic, apoi ca reprezentant al fratelui său
urcat pe tron în țară și, în fine, ca pretendent la tron; în exilul fără întoarcere din Rusia, ca sfetnic al
țarului Petru I, după ce planurile politice croite împreună cu acesta s-au năruit.
La Constantinopol, Dimitrie Cantemir nu a fost prizonier, fie el și unul privilegiat. S-a numărat printre
locuitorii de vază ai cetății, considerate cândva centrul lumii, a devenit chiar prieten al unora dintre
stăpânitorii asiatici ai Bosforului. Profitând de situație, și-a multiplicat cunoștințele. A deprins limbile
turcă, arabă, persană, a învățat să cânte și să compună muzică turcească, a acumulat vaste cunoștințe
istorice, artistice și privitoare la mentalitățile popoarelor supuse de sabia otomană, precum și la religia
muhammedană, devenind (fără s-o știe, firește) ceea ce s-a numit mai târziu un orientalist.
De asemenea – și aici devine izbitoare excepționala-i capacitate de a asimila – Cantemir n-a întors
fața de la știința occidentală, de care era sigur că aparține, mergând până acolo încât a copiat, pentru
uz propriu, opera unui iatrochimist flamand, Jan Baptist van Helmont. Considera că poate clădi, pe
temeliile experimentale puse de aceasta, o nouă metafizică, dispensându-se de aristotelismul scolastic,
pe care-l considera obscur și păgânesc; a trecut la fapte, elaborând o parte din proiect. Multă vreme,
această faptă a lui a rămas neștiută de nimeni.
Se poate spune că, bucurându-se de reputația familiei din care făcea parte, de caracterul său plăcut,
perfecționat prin efort necontenit, în momentul urcării pe tron, în țară, Dimitrie Cantemir era unul
dintre cei mai respectați creștini din Imperiul otoman. Fără domnia Moldovei, s-ar fi bucurat de o
viață tihnită, adăpostită, fără griji. Înalta poziție în care ajunsese a fost însă pierdută la Stănilești pe
Prut, în anul 1711. De acum și până la moarte, Cantemir a început o altă pribegie.
În Rusia occidentalizată, expansionistă, interesată să-și lărgească posesiunile în orice direcție, dar mai
ales înspre Mediterana, cunoștințele bogate despre Orient, depozitate în mintea prințului moldovean,
s-au dovedit foarte folositoare. Țarul i-a compensat cu generozitate, dar și din interes, cât s-a putut,
pierderile materiale suferite; a devenit consilierul său intim în probleme orientale, singurul sfetnic cu
adevărat competent, după cum și declară undeva. La început, Dimitrie Cantemir a nădăjduit că

| 294 Pagini regăsite. Dimitrie Cantemir – 350 de ani
surghiunul aceasta va fi trecător; cu timpul, și-a dat seama că va dura; în cele din urmă, că nu va mai
prinde momentul victoriei și revenirea acasă.
Atât la Constantinopol, cât și în Rusia, trecerea sa a lăsat urme care nu s-au șters. Pe cine ar putea
interesa aceste urme, dacă nu pe cei care vorbesc aceeași limbă ca el și mărturisesc aceeași credință?
Revista „Pagini de filosofie” oferă, în continuare, cititorilor săi, două materiale scrise cu o
jumătate de veac în urmă, pentru a-l onora pe marele savant român la tricentenar. Textele sunt, așadar,
destul de vechi; însă nu s-au învechit, ci par a-și dezvălui acum, chiar mai bine, mesajul. Momentul
când s-au scris le-a lăsat ca și necunoscute, imitând soarta unei bune părți a operei principelui.
În ele, Dimitrie Cantemir este numit, și recunoscut, drept model cultural al românilor. Modelul (luat
în genere) este un arhetip sau un prototip, o idee care ghidează acțiunea, în vederea realizării ei.
Modelele sunt, cu adevărat, modele doar în măsura în care materia se agregă în prezența lor,
transformându-se din materie primă (o persistență inertă, pură așteptare în vederea posibilei
actualizări) în produs al activității omenești, individuale sau colective, înzestrat cu valoare, i.e. cu un
surplus în raport cu materia primă. Acest surplus provine din idee, nu din materia primă însăși, fiindcă
ea nu-i înzestrată cu puterea de-a genera surplusul denumit valoare.
Modelele nu se epuizează prin realizare, ci se actualizează. Această trecere continuă a pragului dintre
ideal și real deosebește un model autentic de un simplu simulacru de model. Simulacrul de model nu
imprimă materiei prime decât o formă, nu și o valoare, pentru că el însuși nu este decât materie primă
deformată, agitație a materialului, val trecând ca valul.
Modelele actualizate nu sunt simple monumente (instituții, clădiri, statui, amintiri) neînstare de a-și
purta ele singure de grijă și care, din această cauză, așteaptă, tânjesc, strigă după cineva, pentru a le
repara, restaura, recita, iubi. Se regenerează singure, ieșirea din ruină fiind, de altfel, indiciul că, în ele,
se ascunde (uneori se ascunde bine, secole) acel surplus în raport cu materia primă: valoarea.
Dacă Modelul Cantemir este cu adevărat un model, atunci el va găsi o cale de a se regenera în
propria-i realizare. Nu trebuie să ne facem mari griji cu privire la aceasta; trebuie doar să credem. Am
mai putea să adăugăm, eventual: cu fiece ocazie de a trece peste o (inevitabilă) fază de degradare,
apare și o nouă ocazie de confirmare a veritabilului model.
Nu dacă, ci cum se explorează în textele ce urmează. Nimeni nu poate trasa dinainte o cale fără a păși
deja pe ea. „Situația spiritului”, în Țările române, ca și oriunde altundeva, la Constantinopol sau la
Moscova, este de a nu sta niciodată, de-a fi mereu pe cale să. „Lăutărismul”, „citharismul” – sau
oricum am mai denumi noi simulacrul, neautenticul, mimeticul – nu se poate ocoli prin refuzul de a-ți
interpreta bucata pe care-o ai de interpretat, care ți s-a dat s-o interpretezi, ci doar luând instrumentul
în mână și cântând.
Dimitrie Cantemir și-a cântat bucata pe care o avea de interpretat, chiar și cu instrumente turcești.
Poate că, dacă trăia azi, folosea instrumentele europene. Numai că, pentru situația spiritului, n-a
contat, oricum, la ce instrumente a cântat, ci faptul c-a făcut-o, realizându-și astfel posibilul (idealul)
și permițându-ne și nouă să-l vedem ca model.
Judecând lăutărismul altora, din perspectiva îngustimii posibilului, niciodată real, preocupat a primi
de undeva instrumentele potrivite, irosim timpul și-i facem și pe alții să-l irosească.
PdF
CONSTANTIN NOICA
MODELUL CANTEMIR ÎN CULTURA NOASTRĂ
SAU
MEMORIU CĂTRE CEL DE SUS ASUPRA SITUAȚIEI SPIRITULUI
ÎN CELE TREI ȚĂRI ROMÂNEȘTI
Ne-am lăudat în toate felurile cu Dimitrie Cantemir, în anul comemorării lui,
1973; dar am uitat să spunem că el nu ne lăudase prea mult. Cel puțin în două pri-
vințe, el și-a certat neamul său moldovenesc, așadar ne-a certat pe noi toți, cei care
țineam de „rumânie”: în privința limbii și în privința firii noastre.
Că limba noastră era încă, prin veacul al XVII-lea, săracă în termeni ab-
stracți și „loghicești”, cum spunea Cantemir singur, nu ar fi fost mare prilej de su-
părare pentru el; și de altfel, chiar fără sprijinul lui (căci operele lui au intrat în cir-
culație românească abia mai târziu, după cum se știe), ne-am fi însușit și ne-am
însușit efectiv, sau ne-am făurit în spiritul limbii termenii pe care îi avem astăzi la
dispoziție și care ne pun în măsură să traducem orice din orice limbă, ba chiar să
închipuim câte ceva care nu e de rostit aidoma, și cu atâta înțeles sau subînțeles, în
alte limbi.
Dar el ne-a certat limba pentru altceva: pentru topica ei, de vorbitori care
gândesc mai degrabă leneș, iar sub acest raport suntem descoperiți și, într-un fel,
vinovați încă. Așa vom rămâne, de altfel, cât se va vorbi limba românească pe
acest pământ și, în această privință, suntem părtași de vină cu toate celelalte limbi
neolatine, dacă nu ne înșelăm, așadar cu toate limbile pe care poporul, ceva mai
nepăsător față de vorbirea prea iscusită, le-a scos din latina vulgară.
Noi spunem, de pildă: omul merge (pauză) la pădure (pauză) ca să taie (pa-
uză) lemne (pauză) pentru iarnă. Cam așa spun și celelalte limbi surori. Dar Can-
temir ar fi vroit să spunem – și încerca el însuși s-o facă, în scrierile sale românești
– în felul următor: ca să taie lemne pentru iarnă la pădure omul merge. Este o de-
osebire, așa-i?
Filologii și lingviștii noștri, și chiar câte unul mare de tot, ca Sextil Pușcariu,
s-au speriat de noutate și s-au mai și supărat puțin. Poate că principele nu „simțea”
destul de bine care e topica firească a limbii românești – au îndrăznit unii să spună
– prin prea multe străinătăți cum umbla. Poate că a luat topica asta din latinește,
din turcește, puțin și din grecește ori rusește, cum ar fi luat-o din nemțește, dacă ar
fi știut limba din urmă mai din tinerețe, și dacă a știut-o bine vreodată. În orice caz,
spun lingviștii, chiar dacă nu e o topică de împrumut, căci omul acesta părea să-și
cunoască bine limba sa moldovenească (ba ne dă uneori de rușine și pe noi, cei de
astăzi, cu câte știa dintr-ale limbii sale), este vorba de o inovație, o strădanie și,
până la urmă, când îl vezi că scrie cu topica aceasta cărți întregi, de o încăpățânare,
ce n-a servit la nimic limbii și poate că nici lui, ca scriitor de limbă română.
Iată, însă, că ne vine acum în minte să spunem altfel: că și-a certat limba, nu
din ambiția de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere și lene.

Firește, numai leneși la minte nu par să fie românii aceștia tare isteți, cum nu sunt
leneși, deși vorbesc cu aceeași topică, nici francezii ori italienii, slavă Domnului.
Dar s-ar putea ca vioiciunea vorbirii și locvacitatea aceasta a neolatinilor să nu fie
tot una cu tensiunea gândului; ba chiar am spune că tocmai, deoarece gândul lor nu
mai stă sub tensiunea rostirii unei fraze cu verbul din urmă, deci a rostirii gândului
întreg și ca un întreg, tocmai de aceea limbile neolatine, cu a noastră cu tot, s-ar
putea să fie atât de vorbărețe.
Noi peticim gândirea tot timpul: spunem ceva cu sens încă de la început, și
pe urmă, dacă vrem (și vrem adesea, căci ne place să vorbim) mai peticim gândul
cu un atribut, cu un complement, cu încă o propoziție și încă alte, oricâte. Gândul
nostru nu ne iese întreg din minte, și parcă nu e niciodată întreg nici în cugetul nos-
tru. Apucăm, așadar, să spunem ceva, și ne mai vine pe drum o idee, mai introdu-
cem o circumstanță, uneori mai înțelegem câte ceva, pentru ca să ne oprim doar
când vrea vorba, nu și gândul. Dacă ne place, spunem: „muieți îs posmagii?” Une-
ori adăugăm: „și dulci?”. Dacă vrem, ne ostenim să dăm o explicație: „fiindcă
vreau să-i vâr în gură”. Cantemir ar fi spus: „Fiindcă vreau să-i vâr în gură, vă în-
treb dacă muieți și dulci posmagii îs?” Și atunci, parcă ai zice că n-ar mai fi vorba
de posmagi, și nici de gândire leneșă.
Acesta este un fel în care ne-a certat Cantemir. Că nu i-a reușit să schimbe
firea vorbirii noastre, e altceva; dar merita s-o încerce, poate, și nu după latină ori
turcă, ci dinăuntrul limbii noastre, cum a făcut-o. De vreme ce, însă, nu a mai putut
schimba firea limbii – și tare curios, ba chiar de tot interesul ar fi fost s-o schimbe,
printre surorile ei neolatine de care limba noastră e despărțită prin atâtea trăsături –,
nu cumva trebuia să se întâmple la fel și cu firea românului pură și simplă? Nu
cumva nu i-a reușit s-o schimbe nici pe aceasta, ba chiar mai puțin decât firea lim-
bii pe aceasta, firea însăși a unui popor, certând-o?
Căci ne-a certat și firea, adică făptura aceea din duh și carne, pe care o întâl-
neam printre moldovenii săi și poate ar mai întâlni-o încă. Ne-a certat în cartea cu
care ne lăudăm atât de mult – și pe drept –, în Descriptio Moldaviae, unde, la capi-
tolul despre „obiceiurile” moldovenilor și despre firea lor așadar, a spus că oamenii
aceștia n-aveau nici o însușire „în afară de dreapta credință și de ospitalitate”. Ba,
principele adaugă o mulțime de alte trăsături proaste ale românului, între altele și
apucătura spre lene și beție, după cum arată că e vorba de oameni tare iuți la înce-
putul războiului, dar care o lasă ceva mai moale după aceea. Nu cităm cu exactitate
locul, nici învinuirile, căci ar trebui să le știe pe de rost oricine, iar dacă vreun ro-
mân citește Descriptio Moldaviae și trece cu ușurință peste capitolul acesta – cum
din păcate o facem prea des –, atunci e spre rușinea și netrebnicia sa.
Ca și lingviștii, noi luăm această mustrare drept una pe care o aduce Cante-
mir altora, nu nouă, așa cum imputa limbii lucruri nepotrivite. Aproape că spunem,
la fel cu lingviștii până la urmă: cu sau fără mustrarea lui Cantemir, omul nostru
românesc s-ar fi îndreptat și s-a îndreptat efectiv, având acum multe și chiar groza-
ve însușiri (așa cum are astăzi cuvintele ce-i trebuie, și câte unele pe deasupra). Ba
Modelul Cantemir sau Memoriu către Cel de Sus 297 |
chiar românul de după Cantemir, nu numai că are „șapte vieți în pieptu-i de ara-
mă”, dar e și născut poet, are mari virtuți ostășești sau pașnice, și mai ales are o
„omenie” de stă lumea în loc să ne ceară sfaturi în caz de nevoie, sau dacă nu vine
să ne întrebe pe noi, rău face. Când a venit între noi un mare avocat și om de stat
din Apus să rezolve nu știu ce litigii și ne-a văzut cum suntem, cam pe la începutul
veacului acestuia, a spus, după cum știe toată lumea: „Nous sommes ici aux portes
de l’Orient, où tout est pris a la légère”. Mi se pare că nimeni nu și-a adus atunci
aminte de Cantemir (deși Descriptio Moldaviae apăruse de mai multe ori); am luat
vorba drept o glumă reușită și ne-am văzut de ale noastre în firea noastră.
Dar ne gândim acum, ca în cazul limbii și poate mai cu rost decât în cazul ei,
că nu ne-ar fi stricat să luăm în serios mustrarea lui Cantemir și, oricât n-are lecuire
năravul din fire, poate că așa, dacă ne-am fi scuturat puțin și dacă diferitele minis-
tere ale Propagandei ar fi înțeles că nu au de întreprins numai laudă de sine pe lân-
gă străini, ci și educația printre români, vreun ministru mai curajos ar fi scos în
broșură, în câteva sute de mii de exemplare, capitolul lui Cantemir despre „obiceiu-
rile” moldovenești, adică românești și – cine știe?, ne întrebăm – ar mai fi schimbat
unele năravuri, punându-le sub ochii tuturor, în lumina lor crudă. Dar o spunem și
noi așa, în treacăt, fiindcă vorbim atât de mult despre părintele culturii noastre,
Dimitrie Cantemir. Părinții te mai și ceartă câteodată.
Altceva, totuși, ne stă în gând să spunem, ca o a treia mustrare pe care ne-ar
putea-o aduce astăzi Cantemir, și despre acest lucru vrem să spunem câte ceva în
studiul de față, după ce am arătat că, în primele două privințe, verdictul lui Cante-
mir nu era chiar atât de nesăbuit și – cel puțin în ultimul caz – nici atât de zadarnic,
cum ne-a plăcut s-o spunem sau s-o subînțelegem, cu tăcerea noastră. Cu acest al
treilea prilej de ceartă, lucrurile sunt însă tot atât de încurcate și atât de vii, încât
unii (nu doar străini, dar chiar și români, cum se va vedea) au spus și ar spune că
însuși Cantemir se face undeva vinovat de cele pe care le-ar putea imputa multora
dintre cărturarii noștri de un veac și jumătate încoace, de când am ieșit la lumina
istoriei.
Iată despre ce este vorba: o vom spune oarecum pe scurt, dar cu nume și
ilustrări, în așa fel încât oricine dintre noi (rămâne de văzut cum vor înțelege și
judeca lucrurile străinii) va pricepe despre ce e vorba. Cantemir ne-a dat un fel de
model al omului de cultură român, dar modelul acesta, bun în el însuși, are o con-
traparte tare proastă.
Au mai fost și alți mari cărturari români, în minunatul nostru veac al XVII-
lea, cel în care unii vor să vadă o Renaștere românească, cel în care apar oameni de
o măsură cum n-am mai avut, parcă, de atunci, și cel în care limba românească
(după ce ieșise la lumina scrisului în veacul al XVI-lea) făcea – cum abia astăzi ar
mai putea să facă, și încă – din mari spirite de origine străină mari cărturari români,
ca un Antim Ivireanul; sau făcea pe câte un mare grec, ca Ghermanos de Nyssa,
mitropolitul, să învețe atât de bine românește, încât să contribuie hotărâtor la tradu-
cerea Bibliei lui Șerban Cantacuzino; sau, în sfârșit, ca să dăm exemplul cel mare,
făcea – în limba aceasta românească, laolaltă cu ființa poporului nostru – ca, la a

doua generație doar, câte un descendent de împărați sau rude de împărați bizantini,
ca Stolnicul Cantacuzino, să se simtă român neaoș și nu doar să scrie în limba
noastră, dar să-i apere obârșia latinească, așa cum arăta, ca istoric, mândra obârșie
romană a poporului căruia i se dăruise.
Toți acești mari cărturari – Stolnicul, sau Cronicarii, sau Spătarul Milescu,
sau Udriște Năsturel, scriitor iscusit cum nu am mai avut mulți de atunci, sau An-
tim Ivireanul, ca și oricare altul – nu au dat, totuși, oricât de mari au fost, prototipul
cărturarului ce avea să fie, mai târziu, omul de cultură român, când era efectiv om
de cultură. Cantemir singur l-a dat; și nu prin exemplul său, de vreme ce cărțile
sale nu erau cunoscute decât mai târziu, ci prin vocația sa, care s-a dovedit exem-
plară, firească, inevitabilă chiar pentru spiritul românesc, un spirit ivit „la răscrucea
marilor împărății” vii și moarte, cum s-a spus.
Într-adevăr, așa cum recunoșteam deschis că arta română este, în fond, o
„sinteză originală” și nu o noutate radicală, așa cum limba noastră este locul de
întâlnire al multor altora (chiar dacă structura ei fundamentală latină a rezistat); așa
cum spațiul românesc este sau un „bulevard al istoriei”, cum îi plăcea lui Mihai
Ralea să spună, sau un centru de interferență a marilor orientări spirituale și un
„pivot” al istoriei, cum îi place lui Mircea Eliade să spună, la fel și spiritul româ-
nesc, mai ales atunci când se exprimă prin câte un mare om de cultură, are o carac-
teristică evidentă: este cel al unui polihistor. Așa a fost Cantemir, și ni se pare că a
fost așa în chip paradigmatic pentru cultura noastră.
Înainte de a dezvolta gândul de mai sus și mai ales de a-i releva, odată cu re-
ușita, riscurile aduse culturii noastre, vom sublinia că am găsit, într-o admirabilă
comunicare făcută de Paul Philippi1 din Heidelberg, în cadrul unei săptămâni ro-
mânești (16 – 23 septembrie 1973) de la studioul de radio și televiziune din Stut-
tgart (comunicare publicată în limba germană, la 15 oct[ombrie] 1973, de revista
din București Tribuna României2) un gând asemănător, la capătul unei neașteptate
și teribil de sugestive alăturări făcute de autor între Cantemir și marele umanist din
Brașov (să fim onești istoricește și să spunem din Kronstadt), Honterus. Autorul
comunicării, P. Philippi, scrie textual: „Und doch mochte ich durch die Parallelisie-
rung mit Honterus nur die Frage provozieren, ob Cantemir Ausbruch in die Vi-
1
Paul Phillipi (1923-2018), teolog german transilvănean, originar din Brașov. După parti-
ciparea la război și un scurt prizonierat într-un lagăr pentru prizonieri germani american,
ajunge în Elveția, în anul 1949; a studiat la Zürich și Erlangen; doctorat în teologie în 1963;
a condus Institutul de Științe Diaconice (Institut für Diakoniewissenschaften) al Universită-
ții din Heidelberg (1971-1986) În anul 1979, după doi ani ca profesor invitat de teologie la
Sibiu (anterior, Institutul Teologic Protestant din Cluj și Sibiu i-a acordat titlul de doctor
honoris causa), este constrâns să părăsească țara. Din 1983 revine în orașul natal, ca profe-
sor permanent de teologie [n. V.B.].
2
Paul Phillipi, Un Marc Aureliu al Moldovei, în Tribuna României, an II, nr. 23, 15 octom-
brie 1973, p. 1, 16.
elseitigkeit nicht der geniale Ausdruck einer allgemeinen Grundgestimmheit des

Landes ist, aus der er stammt”3. E ceea ce ni se pare că putem cuteza să spunem.
Într-adevăr, când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specia-
litate sau simpla, oricât de adâncită specializare. Nici Cantemir nu a putut rămâne
la o singură specialitate, nici Ion Heliade Rădulescu, nici Hasdeu, nici Iorga în isto-
rie, nici Pârvan în clasicism, mai târziu în arheologie, nici Enescu în muzică, nici
Coandă în materie de invenții, nici Blaga în creație, nici Călinescu în cultură și cri-
tică, dacă îl putem trece și pe el aici, nici Moisil în matematici, cu aceeași rezervă,
în orice caz, nici Ștefan Lupașcu, astăzi, în filosofie (unde e poate singurul care să
dea socoteală de tot corpul științelor noi), nici, în sfârșit, și cu un izbitor relief,
acest unic Mircea Eliade.
Că fiind așa, omul de cultură român pune pe gânduri și adesea indispune pâ-
nă la critică severă pe specialiști, nu e lucru de mirare, dar merită să fie amintit, cel
puțin în legătură cu unele nume de mai sus. Se știe, astfel, ce a spus Hammer des-
pre Cantemir, după vreun secol de la apariția Istoriei Imperiului Otoman4; dar chiar
în zile mai apropiate (și în plin București, prin 1941), un Fr. Babinger5, mare orien-
talist, nu s-a sfiit să declare că la Cantemir surprinde numărul izvoarelor „necunos-
cute”, de unde se poate presupune că sau le-a inventat (sic!), sau le-a citat din me-
morie, sau au existat, dar nu s-au găsit încă. Nu vom aminti ce s-a spus despre
„fantezia” istorică și filologică a lui Hasdeu, atât de rodnică totuși. E bine, însă, de
reamintit cazul Iorga măcar cu aproximația nespecialistului: plecat în Franța, spre
19-20 de ani, după ce-și luase licența în litere într-un singur an și câștigase prin
concurs catedra de latină de la un mare liceu din Ploiești, ceea ce atrăgea atenția lui
Odobescu (dacă nu ne înșelăm, ministru, pe atunci), Iorga se pasionează de figura
lui Philippe de Mézières și devine medievist; trece în Germania și dă un examen de
doctorat în istorie cu marele Lamprecht care, după propria mărturisire scrisă a lui
Iorga, îl scutură bine, apoi copiază manuscrise în legătură cu țările românești, îna-
inte de a se întoarce, prin numeroase orașe europene, reapare în țară ca istoric al
românilor („dar istoria României e scrisă!” îi spune, puțin iritat, fostul său profesor
de la Iași, Xenopol – când în realitate ne dăm seama că nu e scrisă nici în 1973,
căci după cum avea să vadă Iorga, spre sfârșit, fără documentele din arhivele tur-
cești nu putem spune nimic sigur), se întoarce, mai târziu, în Apus sau spre Apus
ca istoric universal și, până la urmă, devine mare bizantinolog. Fără să fi fost de-a
dreptul și istoric al antichității, a ținut niște admirabile prelegeri până și despre isto-
3
„Și totuși, mi-ar plăcea, prin punerea în paralel cu Honterus, doar să provoc cu întrebarea
dacă nu cumva, în multipla-i irumpere, Cantemir nu este geniala expresie a unei predispozi-
ții a țării din care se trage” [n. V.B.].
4
Afirmațiile lui Hammer au fost răsturnate și ridiculizate de Aurel Decei, care a dovedit ce
și cât știa Cantemir [n. J.C.D.].
5
Franz Babinger (1891-1967) a fost un orientalist german, istoric al Imperiului otoman,
invitat de Nicolae Iorga la București, unde a activat până în 1943 [n. V.B.].
ria antică, pentru nu mai știm ce Asociație feminină din București. Cum să nu în-
grijoreze pe specialiști un asemenea istoric?
Dacă ne e îngăduit să continuăm, vom reaminti că Enescu, în materie de mu-
zică, a uluit și entuziasmat pe americani ca fiind în același timp violonist, pianist,
dirijor și compozitor, dar a pus pe gânduri, cum spuneam, pe specialiștii din Ger-
mania, unde se pare că, în general, a fost primit mai cu răceală. Să nu menționăm,
deocamdată, cazul Moisil în matematici, care a și fost uitat de specialiștii români,
deși abia s-a stins din viață. Vom spune, însă, despre un Stéphane Lupasco că a
înfruntat și probabil înfruntă nenumărate adversități (curios că vin mai mult de la
filosofi, care cer să fii „specialist”, și nu întotdeauna de la specialiștii în științe
exacte, care adesea simt ce binefăcător e pentru ei acest polihistorism, enciclope-
dism creator sau cum vrem să-l numim). Și nu ne-ar mira dacă, printre indianiștii
de care Eliade s-a îndepărtat, printre istoricii religiilor a căror îngustime el singur a
condamnat-o, printre filosofii culturii pe care – mai ales când sunt europeni – nu
încetează să-i denunțe ca „provinciali” în măsura în care nu cuprind culturile glo-
bului, printre toți aceștia nu s-ar găsi (în frunte cu înșiși sorbonarzii, care probabil
nu-i iartă lui Eliade că n-a învățat de la ei și în maniera lor) destul de mulți care să
pună în discuție acest extraordinar polihistor și creator ce, pe deasupra, își îngăduie
și să scrie atâta literatură, esențială pentru el și cunoașterea lui, într-o limbă necu-
noscută și „fără viitor”, ca limba română.
Acesta este, totuși, modelul Cantemir în cultura noastră, și iată că spirite
adânc înțelegătoare, cum era cazul cu Paul Philippi, nu văd în el ceva condamnabil,
dimpotrivă. Dar există o contraparte condamnabilă a acestui model, și aici ar putea
intra în joc cea de a treia mustrare, de care vorbeam, a lui Cantemir. La treapta
imediat mai jos de cea a omului de format mare, polihistorismul creator al românu-
lui, deschiderea sa către mai multe lucruri deodată, înțelegerea sa atât de cuprinză-
toare, dar acum fără suficientă acoperire, nici creativitate, devine lăutărism. Nu am
găsit alt termen mai potrivit și nici nu căutăm un altul, fiindcă e vorba tocmai de
reușita de a spune lucrurile oarecum „după ureche” și de-a face, în definitiv, ca
Barbu Lăutaru, care l-a uluit chiar pe Liszt cu ușurința cu care i-a redat o melodie
abia auzită.
Dat fiind că vorba lui Goethe se verifică statornic: „Ce e mai groaznic este
că, în cele din urmă, trebuie să te ridici împotriva propriului tău profesor”, vom
spune că unul din cele mai uluitoare spirite pe care le-a produs cultura românească,
anume Nae Ionescu, s-a așezat, conștient parcă, în această condiție lăutărească, de
nivelul oricât de ridicat ar fi fost ea. Nu am avut norocul, ca Mircea Vulcănescu,
Mircea Eliade sau Constantin Floru, să-l prind pe profesorul acesta în primii săi ani
de activitate universitară, când avea interes și pentru ce spune, și pentru cei care-l
ascultau. Îndemnul său către Floru să urmeze matematicile, dacă vrea să facă bine
logică; extraordinara lecție dată lui Vulcănescu, căruia îi punea nota maximă în
carnet, fără să-l asculte, și-i spune: „Nu te ascult, ca să nu-ți închipui că știi ceva!”;
înțelegerea sa și sprijinul statornic dat lui Eliade pentru preocupări orientaliste, care
pe vremea aceea nouă tuturor ne păreau excentrice, toate și probabil multe altele
arată ce dascăl adevărat ar fi putut să fie Nae Ionescu. Dar nu i-a plăcut să rămână
nici măcar un mare dascăl, iar în ce privește scrisul, îmi amintesc cum ne spunea,
spre finele vieții, când prof[esorul] Rosetti îi ceruse să scrie un tratat de logică pen-
tru Editura Fundațiilor [Regale]: „În definitiv, cât de multe trebuie să știi ca să nu
spui anumite lucruri”. Scrisese doar o pagină din tratat. În schimb ținea cursuri care
ni se păreau extraordinare, și fără îndoială că erau cu totul deosebite, cum se vede
și s-ar fi văzut și mai bine dacă am fi putut publica nu doar 4 din ele – cum am fă-
cut între anii 1941–1944 –, ci toate cele 12 sau 14 pe care le păstrase cu pietate
Mircea Vulcănescu.
Dar tocmai aici se înscrie aceea ce astăzi – după trecerea atâtor ani și cu
dreptul pe care ni-l dă faptul de-a fi editat cât am putut din cursurile acelea, steno-
grafiate oarecum la întâmplare și revăzute, unele, numai de D[umitru] C[ristian]
Amzăr, niciodată de profesor însuși – aș cuteza să numesc o inegalabilă formă de
lăutărism. Nu voi vorbi de obiecțiile meschine ce se pot aduce cursurilor – cum s-
au și adus unuia dintre cele publicate – anume că au prea des în ele idei de-ale alto-
ra, necitați. Întâi, era vorba de cursuri, nu de cărți; apoi, profesorul însuși spunea:
„Dacă ai regândit cum trebuie o idee, atunci este a ta”. Voi menționa, însă, o scenă,
o situație, care ni s-a părut, atunci când a avut loc, strivitoare pentru oricine l-ar fi
contestat pe Nae Ionescu și care astăzi, păstrându-și extraordinarul ei, ne pare că
poate fi trecută pe registrul superior lăutăresc. Era în 1937, când profesorul își ținea
ultimul curs, unul de Metafizică (prevăzut ca Metafizica III în ediția cursurilor sale,
dar nepublicat). Cu Mircea Eliade și Emil Cioran, primul deja universitar, noi, cei-
lalți doi, licențiați de câțiva ani, dar încă doctoranzi (Cioran este așa și astăzi, căci a
ales drept conducător de teză pe bunul Dumnezeu, care n-a avut încă timp să-i ci-
tească lucrarea – o întinsă monografie despre Inconvenientul de-a te fi născut, din
care a publicat, de curând, fragmente în limba franceză), ne-am dus să-l mai auzim
pe profesor și, după curs, am intrat în cancelarie să-l salutăm. Sincer sau nu, profe-
sorul ne-a întrebat: „Măi băieți, despre ce să vă mai vorbesc eu data viitoare?”
Atunci Cioran a spus: „Vorbiți despre plictiseală, domnule profesor”. Nu am fost la
lecția următoare; curând după aceea profesorul a fost închis, apoi a murit în martie
1940. Prin 1941, un stenograf mi-a adus spre consultare – numai pentru o zi, ca să
nu copiez manuscrisul, căci dorea să-și rezerve drepturile de autor pentru el, în loc
să le dea familiei, cum făceam noi – textul lecțiilor din 1937 ale profesorului. La
locul respectiv din cursul acela de Metafizică există – stenograful trăia încă, acum
câțiva ani, și spunea că posedă cursul în continuare – o lecție despre plictiseală,
care sunt sigur că și astăzi mi-ar părea, ca atunci, nu numai extraordinară în ea în-
săși, dar neașteptat de bine integrată în ansamblul cursului respectiv. Undeva totuși
cred că am dreptul să dau unei asemenea virtuozități filosofice alt nume decât
atunci.
Să trecem peste spiritele lăutărești de proastă calitate, ca răposatul Nichifor
Crainic, sau cele de bun gust și rafinament, ca Mihai Ralea. Nu încercăm să dăm o
listă a spiritelor lăutărești din cultura noastră dintre cele două războaie – o epocă pe
care totuși tineretul de astăzi o caută cu atâta interes –, cu atât mai puțin o descriere
a lăutărismului din cultura noastră umanistă de după cel de al doilea război mondi-
al, când, la un moment dat, oricine s-a putut improviza în profesor universitar. Aș
mărturisi, mai degrabă, că toți suntem amenințați – și Dumnezeu știe dacă scăpăm
– de riscul acesta al lăutărismului, dar mai ales că, în ultimul timp, riscul s-a agra-
vat în țară prin redescoperirea și revalidarea eseului și eseismului.
Din lipsă de altă ieșire în cultură a inteligenței înnăscute românești – aș spu-
ne din lipsă de pregătire chiar în materie de marxism, unde se cer multe alte cunoș-
tințe decât cele cu care se manevrează obișnuit aici –, numeroși condeieri, mai ales
tineri sau relativ tineri, după ce au întârziat mai mult decât trebuie în genul facil
(dar în fond teribil de dificil) al „criticii”, se îndreaptă acum spre eseu. S-a încins și
un fel de polemică, în țară, asupra meritelor eseului ca gen. Singurul lucru care nu
s-a spus, credem, este că eseul nu reprezintă cu adevărat un gen, ci o relaxare, o
concesie, aproape o slăbiciune a spiritelor mari. Nu faci eseu de jos în sus, de la
ignoranță spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre cititorul mai puțin avizat.
Eseu face de pildă Henri Poincaré, când vrea să vorbească despre matematici, dar
unui public mai larg, sau istoricul Toynbee, matematicianul și logicianul Russell,
Ortega y Gasset, sau Norbert Wiener, un Borges și un Mircea Eliade.
Nu înseamnă, neapărat, că omul învățat, care se „destinde” în eseu, spune
lucruri cuceritoare întotdeauna: ne amintim despre puține pagini mai mediocre sau
chiar mai proaste decât cele ale marelui Einstein, în cartea tradusă în limba france-
ză sub titlul Comment je vois le monde6. Dar pretindem, invers, că nici un om neîn-
vățat nu are dreptul la eseu – dacă nu vrea, firește, să cadă în lăutărism. De altfel,
este o întreagă poveste în cultura europeană cu „eseul”, pe care l-au pus în joc cam
în același timp Bacon, mare învățat, și Montaigne, care a și dat numele de „eseu”,
dacă nu ne înșelăm, dar care era mai puțin învățat (nu-și cunoștea bine decât latinii
și pe Plutarh, în traducere), care introduce cam mult „jurnal” în eseurile sale, vor-
bește într-atât de gustul și dezgustul propriu încât devine câteodată de prost gust, și
care, în definitiv, oricât a fost el de slăbit, nu vorbește îndeajuns despre tine – ca
toți cei mari –, ci mai degrabă despre el. Să lăsăm, însă, deoparte asemenea gânduri
mai riscate, să admitem că și moraliștii, în primul rând cei francezi, sunt mari ese-
iști, dar să ne menținem gândul principal: nu are dreptul să fie frivol decât cine știe
carte. E aproape ca în povestea cu apolinicul lui Nietzsche: „Grecii erau superfici-
ali, din adâncime”. La fel, ar trebui spus: nu poate face eseu decât o cultură adânci-
tă, sau măcar un autor care a coborât în Infernul culturii. Altminteri eseul este ex-
presie tipică a talentului fără răspundere, a inteligenței „libere” pentru că nu e gre-
vată de suficientă cunoaștere – în termenii noștri: expresia lăutărismului.
De altfel, cu vocația noastră eseistică – redescoperită, acum, în țara noastră –
luăm repede ochii străinilor în tinerețe. Câțiva profesori de la Sorbona, pare-se, ca
6
În românește, a apărut sub titlul Cum văd eu lumea [n. V.B.].
și câțiva mari profesori germani – între alții însuși Heidegger, care, la un moment
dat, vorbea cu simpatie de românașii ce trecuseră pe la el, despre „die Lateiner”,
cum spunea el – s-au întrebat uneori ce s-a întâmplat, de-a lungul anilor, cu tinerii
de mare talent care-și luaseră doctoratele cu ei. Nu s-a întâmplat mai nimic, li s-ar
fi putut răspunde. Unii au devenit buni lăutari în cultura română, alții – puțini – au
luat contrapartea și au renunțat să facă orice, spre a nu cădea în lăutărism.
Căci acesta e faptul semnificativ pentru o cultură ca a noastră, prezidată de
modelul Cantemir. Un asemenea model poate duce, prin degradare, la lăutărism,
dar poate duce și la antilăutărism scuzat, ba, până la urmă, la refuzul oricărei afir-
mări „culturale”, sau măcar la o afirmare vroit unilaterală. Trei cazuri ne ies înain-
te, și le vom enumera pe scurt, spre a învedera că și antilăutărismul, care, în fond, e
solidar undeva cu lăutărismul ca fiindu-i antagonic, este vinovat în cultura noastră.
Alegem, mai întâi, un caz excepțional, pe linia extraordinarei lui afirmări eu-
ropene, cazul lui Emil Cioran, care nu mai vrea să aparțină culturii noastre, dar pe
care tot aceasta îl va prelua într-o zi, nu numai prin cărțile sale de tinerețe, în pri-
mul rând prin acea fascinantă Schimbare la față a României, scrisă la 22 de ani, ci
prin toate cele scrise într-o franceză desăvârșită, în calitate de „cel mai mare mora-
list francez contemporan”, cum au spus unii critici străini ei înșiși. Cultura noastră
îl va reintegra, în ceasul când cealaltă cultura îl va păstra doar printre marii ei „po-
eți celți de limbă latină”, respectiv scriitori traci sau agatârși de limbă franceză; îl
va relua cu tot ce a scris într-o limbă sau alta, pentru că el se înscrie pe marea linie
spirituală a jalei ultime, care a făcut ca duhul Psaltirii și al Ecleziastului să însufle-
țească și paginile mari din Învățăturile către fiul său, scrise sau luate din scriitori
duhovnicești de către Neagoe, și paginile mari din Divanul lui Cantemir, câte sunt,
și tristețile atâtor poezii din Eminescu, și izbucnirea neasemuită, în plus, din Rugă-
ciunea unui dac (despre care Cioran s-a bucurat să afle că se intitulase Nirvana).
Dar dacă jalea ultimă nu e o poveste oarecare, ea face să vorbească într-un
singur fel un suflet și un cuget, iar cugetul și sufletul lui Cioran au mai mult decât
o singură coardă. Îndrăznesc să-l denunț aici – cu dragostea uimită pe care i-am
purtat-o o viață întreagă – drept un om de cultură în sensul cel mai bun și cel mai
rău al cuvântului, aproape drept un „savant” de speța celor batjocoriți de către
această ironie a culturii franceze care a rămas să fie Anatole France. Știe tot ce știu
alții despre cele patru sau cinci mari culturi ale lumii, plus ceva. Intuiește fenome-
nul de cultură și de artă ca nici unul dintre cei de astăzi. A învățat (probabil per-
fect) engleza spre a citi cum trebuie pe Shelley, și desigur pe Shakespeare, dar nu a
scris decât câteva rânduri despre ei, cum nu spune nimic organizat și cu suflu des-
pre mai nimeni. Nu vrea să mărturisească altceva din ce-i bântuie sufletul și min-
tea. Se bucură pe ascuns de toate creațiile, ca și de toate dreptățile și strâmbătățile
omului, dar nu vorbește decât de strâmbătatea ultimă – sau primă –, aceea de a fi
om. Prins între îngustimea limbii franceze și îngustimea unei teme unice, cum este,
el nu vrea să fie lăutar. Știe perfect că are dreptate cu tema sa, dar uită că nu are
decât dreptate; astfel că nu vrea să intre în orchestră, în taraful acesta al culturii, și

să cânte, cu sorții de-a face pe ceilalți să lase arcușul din mână și să spună:
Și-așa cântă cu căldură,
De stă Oltul și nu cură.
Îi rămâne numai să cânte un singur cântec, care și acela e cuprins în versul

popular:
Ș-așa cântă de cu jele,
De Oltul stă și nu mere.
Acum, un alt exemplu de antilăutărism, opus celui dintâi prin lipsa totală de
strălucire a personajului. Sunt printre noi unele naturi umane excepțional înzestra-
te, care se refuză pur și simplu oricărei afirmări, de vreme ce n-au avut (respectiv
nu și-au creat, am zice) condițiile potrivite. Despre Alexandru Dragomir nu suntem
decât doi sau trei în țară care să credem și să știm că putea fi o figură de prim ordin
a culturii noastre. Dar mai este cineva, în afara țării, care știe de el, cineva care se
numește Martin Heidegger. Acest Alexandru Dragomir, necunoscut astăzi în cultu-
ră, era cel care, în primul rând, îl făcea pe prof[esorul] Heidegger să exclame, prin
1942-43: die Lateiner! Prin 1970 a și întrebat pe un român: ce face „Herr Drago-
mir?”, căci îl ținea bine minte după vreo trei decenii. Nu i-am fi răspuns: Herr Dra-
gomir nu face nimic din ce credeți Dv. că avea să facă (dacă cumva are în sertare
cine știe ce lucrări, pe care cu siguranță le va distruge spre finele vieții). E un fel de
director de Minister și călătorește peste tot în lume, ca un funcționar extrem de util
comerțului exterior al țării.
N-a vroit nici el să creeze în condiții lăutărești. Poate că n-a ținut seama cum
trebuie de deosebirea lui Toma din Aquino dintre ignoranță și neștiință: ignoranță
este a nu ști ce trebuie să știi, neștiință e restul. A vroit să știe bine tot ce făcea în
cultură (nu s-a dus la Heidegger decât când a știut perfect germana și greaca); a
văzut că nu se poate continua așa în orice condiții – și a demisionat total.
În sfârșit, un al treilea exemplu de antilăutărism, de astă dată cineva al cărui
nume măcar e cunoscut, dar a cărui operă e inexistentă: Alexandru Elian. Cel mai
învățat bizantinolog român, cunoscut și în străinătate, dar numai din intervenții la
discuții, în același timp mare cunoscător (și ca istoric, și ca filolog, și ca om de
gust) al câtorva culturi, rafinat până la a frecventa, ca puțini oameni în cultură, po-
ezia engleză și mistica ortodoxă, profesorul Elian, care nu lasă în urmă-i nici măcar
elevi7, lasă în schimb splendide referate pe la editurile românești de astăzi, care-l
solicită să facă diverse „controlări științifice” ale lucrărilor date spre editare, refera-
te ce arată erorile, incompetența și lăutărismul mai tuturor celor care se avântă să
7
La această afirmație, după cum povestea Constantin Noica, Al. Elian a protestat și atunci,
întrebat ce elevi are, a răspuns: „Zamfirescu, hélas!” [n. J.C.D].
întreprindă câte o lucrare cu pretenții (autorul acestor rânduri a fost și el victima

unui asemenea referat îndreptățit, cu prilejul unei traduceri din limba greacă), refe-
rate, în sfârșit, care ar merita să apară cândva, ca un model de control, de severita-
te, de stil literar chiar, și în orice caz ca un model de antilăutărism.
Fiindcă îl aniversăm cu atâta pathos pe Cantemir, vom face indiscreția de-a
spune că judecata de istoric și învățat (fost elev al lui Demostene Russo, singurul
cărturar de a cărui judecată se temea Iorga), judecata lui Elian asupra lui Cantemir
este zdrobitoare. I-am cerut să o dea la iveală; am adăugat că, în cultură, până și
mistificările de genul celei a lui Macpherson cu Ossian, bardul străvechi, a cărui
„reînviere” a făcut epocă în anii tinereții lui Goethe, până și așa ceva poate fi un
lucru pozitiv, cu atât mai mult apariția în cultură a unui Cantemir oricât amendabil.
Este, însă, probabil că nu o va face. Sau dacă, totuși, o va face, va fi, pentru cultura
noastră, suprema scuză de lăutărism. Căci, în definitiv, marele Cantemir, care nouă
ne pare a da modelul cel mai bun pentru omul de cultură român (când e mare și el),
fusese la propriu în tinerețe un fel de lăutar, pe la ospețele mărimilor turcești unde
era invitat în acest scop. Că din talentul său lăutăresc a știut să scoată și un sistem
de notație muzicală, și o primă monografie despre muzica orientală, acestea îl ab-
solvă de lăutărism la propriu. Dar cine știe? ar spune necruțătorul nostru compatri-
ot; poate că ceva din lăutarul anilor tineri a rămas, totuși, în polihistorul și creatorul
Cantemir („Avea un suflet slab, de citharist”, spune undeva un personaj al lui Pla-
ton despre Orfeu, care nu făcuse ca Alceste după moartea soțului ei).
Întorși astfel la modelul Cantemir, la polihistorismul creator, la lăutărismul a
toate stimulator și la antilăutărismul a toate negustor, până la negarea de sine a per-
soanei proprii și a culturii românești în general, ce putem oare spune despre acesta
din urmă? Ce perspectivă are o cultură, cu răzlețe reușite mari și, în rest, cu un
simplu lăutărism cultural, dacă nu cu un adevărat „boicot al culturii” de către inte-
ligențe, așa cum spunea Blaga că se practicase aici boicotul istoriei?
Vom recunoaște deschis noi înșine, cei care iubim și slujim cultura noastră
cu mijloace mai mult sau mai puțin lăutărești că, dacă prin imposibil România ar
dispărea din lume (sau dacă, întocmai Bithyniei din antichitate, ar cere să fie ane-
xată cine știe cărui nou imperiu roman), atunci măcar o filă întreagă din istoria cul-
turii europene nu s-ar rupe. Pe Cantemir l-ar prelua turcii (sau tătarii, căci el însuși
își socotea neamul de obârșie nobil tătărească) sau mai degrabă rușii, iar pe Brân-
cuși, cum s-a și întâmplat, l-ar revendica americanii ce l-au prețuit (= cumpărat)
mai întâi, sau francezii ce l-au adăpostit statornic, și câte un Sidney Geist8 ar lăsa
lesne deoparte orice influență românească, până și lemnul sculptat din Oltenia, și ar
vorbi de influența „primitivilor” din restul lumii. De altfel, poetul preferat al lui
Brâncuși nu era Eminescu, nici Dosoftei, ci tibetanul Milarepa. Restul, cel puțin în
cultura umanistă? Restul ar fi lăutărism (oricum s-ar numi în termeni mai euro-
8
Sidney Geist (1914-2015) a fost un sculptor american, autor al cărții Brancusi: a Study of
the Sculpture (1968) [n. V.B.].
peni), folclorism banal și exotic, amestec de influențe, iar nu „sinteză originală”, pe

scurt: un bulevard al istoriei, cum spunea Ralea.
Ar rămâne limba, care e, totuși, ceva atât de surprinzător încât un învățat ca
suedezul Alf Lombard o consideră cea mai interesantă dintre limbile europene,
fiindcă e singura de obârșie latină care a supraviețuit miraculos dincolo de orice
latinitate. Poate ar rămâne și extraordinara noastră protoistorie sau chiar preistorie.
Dar pentru preistorie și o simplă limbă (provensala este și ea o limbă interesantă)
care n-a dat, în fond, la ultimul nivel european, decât pe un Eminescu intraductibil,
istoria culturii europene nu rezervă prea mult spațiu. Ea vrea persoane. Aici, la noi,
e mai degrabă un duh plutind peste ape, ceva ca Orfeu, tracul acela citharist. E to-
tuși un duh straniu, cel care plutește peste spațiul românesc. E un duh care l-a făcut
pe Mircea Eliade să spună recent: „Cred mai mult în viitorul culturii românești de-
cât în cel al culturii europene”. Cum asta? Cum poate s-o spună un Eliade, care
cunoaște ca nimeni altul toate culturile lumii, despre o cultură europeană ce nu are
nici măcar un biet premiu Nobel, oferit altminteri atât de generos în diverse părți
ale subdezvoltatei Americi Latine? Cum se poate spune așa ceva?
Eliade nu este oracolul de la Delfi. Dar el nu e nici zănatecul de Cherephon,
prietenul tânăr al lui Socrate, ce se duce la Delfi și întreabă dacă există vreun om
mai înțelept decât Socrate. Și atunci, ne rămâne, ca români, să facem ce spune So-
crate însuși, în Apologia sa, că a făcut, când a aflat că oracolul răspunsese „nu exis-
tă” la întrebare: s-a dus în dreapta, s-a dus în stânga, iscodind pe unul și pe altul,
spre a dovedi că știe mai multe decât el, care nu știe decât că nu știe nimic sigur,
lucru pe care – spre surprinderea sa – a văzut că ceilalți, în trufia lor, îl ignorau
despre ei înșiși. Ne rămâne, deci, să ne uităm la restul Europei, spre a dovedi că
Eliade nu poate avea dreptate, cum nu părea să aibă nici oracolul.
Și atunci, știți ce s-ar putea întâmpla? S-ar putea întâmpla, ca povestea lui
Socrate – care se convingea, în toată umilința, că oracolul din Delfi nu greșise –, să
constatăm și noi că, într-adevăr, este ceva în vorba lui Eliade; că partea de real is-
toric și chiar actual, a mai tuturor țărilor europene, este extraordinară față de neîm-
plinirea noastră, dar că nouă ne rămâne o margine de posibil, pe care celelalte țări
nu o mai au, și că, în acest sens, vorba lui Eliade s-ar putea să nu fie chiar atât de
nebunească.
În fapt, întotdeauna posibilul românesc, și chiar cel anterior românescului,
au plutit ca un duh peste apele realului de aici. Cioran spunea, în chip nepotrivit, în
marea sa carte despre România, scrisă la 22 de ani: adamismul românesc, gândind
că trebuie s-o luăm de la început ca Adam. Împotriva acestui gând s-ar putea spu-
ne: sau am tot luat-o de la început totdeauna, sau n-o să mai „începem” niciodată.
O ispravă mare în veac nu ne e dat să facem (nici împărăție mare, nici ceva de or-
dinul sec[olului] al XIX-lea rusesc, adică o literatură care să taie dintr-o dată răsu-
flarea lumii culte, nici lanț de invenții în era tehnico-științifică, nici mari sfinți –
așa cum ne plângeam între cele două războaie că România este singura țară ce n-a
dat bisericii un sfânt). Dar nici nu e nevoie să „începem” ceva, fiindcă suntem cam
de totdeauna într-un fel, și anume suntem în posibil și nu în real. Nu „adamismul”

românesc trebuie să-l cerem, ci dezvoltarea noastră în posibilul românesc. Cu rea-
lul (istoric sau de orice fel) să-i lăsăm pe alții să stea bine. Noi stăm bine cu posibi-
lul. „Die Deutschen sind nichts, sie werden etwas”9, spunea Nietzsche despre ai
săi. S-o spunem și noi, dar în sensul devenirii în posibil, nu în real.
Aceasta ne-o spune și limba. În toate limbile – câte se întâmplă să știm –
verbul a fi nu e decât a fi, și sau este sau nu este, nu se joacă cu el însuși. La noi, el
intră într-un fel de joacă de-a v-ați ascunselea cu el însuși. Se combină cu sine –
cum arătam într-o carte despre rostirea noastră românească – și dă pe: va fi fiind, ar
fi să fie, era să fie, a fost să fie, n-a fost să fie. Dar ce sunt toate acestea? Sunt irea-
litățile românești. Nu e neapărat nevoie să te duci la câte un cuvânt ca „dor” – prea
tocit de atâtea săruturi, și pioase și mai nepioase, ca icoanele acelea făcătoare de
minuni – spre a putea spune că românul are organul bunei irealități. O spune verbul
cel mai tare (în toate sensurile tare) el însuși, verbul a fi, care se „slăbește” de bună
voie prin autocompunere și ne mută în alte lumi decât cele imediate și reale, în
lumi uneori de vis, ca și de „dor”, în lumi de cithariști, dar și în lumi serioase, de
răspundere față de cunoaștere și simțire, lumi uneori chiar aprigi în jumătatea lor
de ființare, cum este lumea lui „va fi fiind” (s-ar putea să fie, deci trebuie să caut,
să cercetez, să iscodesc cu mintea) sau „a fost să fie”, deci trebuie să pricep, să fi-
losofez, să dau socoteală ultimă de lucruri.
Nu stăm bine cu realul pentru că, într-un fel, iarăși, nu stăm bine cu agentul
lui, care este timpul. Am zice că românului (sau omului de pe acest petec al Terrei)
i-a fost dat să stea bine cu spațiul, dar nu cu timpul. Dacă putem judeca și după
istoria noastră, și după proverbe, și după folclor, am zice că stăm chiar prost cu
timpul sub toate formele lui: cu timpul real, cu eternitatea, ba și cu ceea ce medie-
valii numeau aeviternitatea, adică eternitatea în veac. În schimb, stăm bine cu spa-
țiul, cu spațiul acesta de pe amândouă părțile arcului carpatic: atât de bine încât
putem face operă de transhumanță peste tot, până și în cele două Americi, dar tot
aici ne întoarcem cu gândul (ca grecii la insulele și insulițele lor).
De altfel, noi simțim undeva că, dacă ne-am aflat sub blestemul timpului
(„cumplite vremi” sau „e bietul om sub vremi”), am stat, în același timp, sub bine-
cuvântarea spațiului. Să lăsăm deoparte preistoria, care și ea a fost binecuvântată în
spațiul acesta. Dar să ne apropiem de istorie prin legendele istorice și să spunem că
din vastul spațiu al Thraciei, ce ne învăluie și pe noi, a plecat Dionysos sau măcar
mitul lui Dionysos; de aici a coborât „legendarul” Orfeu, citharistul, cel care a dat
grecilor cultura, aproape așa cum dăduse Prometheu omului civilizația; de aici a
plecat femeia aceea înțeleaptă, care râdea de Thales când îl vedea căzând în gropi
pentru că sta prea mult cu ochii spre cer, și tot de aici a venit către Socrate, să-l
învețe ultimele lucruri despre viață, Diotima.
9
„Germanii nu sunt nimic, ei devin ceva” [n. V.B.].
Dar dacă este să trecem de la legendă la istorie, încă trebuie să spunem că

spațiul acesta era binecuvântat dintru început și încărcat de posibil. În definitiv,
Histria era o colonie a Miletului făcută tocmai în veacul acela al VII-lea și al VI-
lea î.e.n. când apăreau, la Milet, Thales, Anaximandru, Anaximene, așadar când se
năștea cultura europeană, cu știință și filosofie cu tot. Dar în timp ce în Franța tutu-
ror împlinirilor și rafinamentelor se aflau doar celții aceia care nu știau să numere
decât până la 20, cu cele zece degete ale mâinilor și cele zece ale picioarelor goale
(de unde, după cum ni se spune, acel quatre-vingts păstrat și astăzi în numărătoarea
franceză), la noi sau în spațiul nostru, la Histria, în lungile nopți de iarnă dobroge-
ne, câte un discipol de-al lui Thales – o spuneam într-o introducere posibilă la tra-
ducerea completă a Presocraticilor, ce stă să apară în România –, sau măcar câte un
cititor de-al lui, ori de-ai lui Anaximandru și Anaximene, va fi visat și reflectat
despre roțile de foc din cer, sau despre mările calde ale începutului, cu apa lui Tha-
les, sau despre aerul din condensarea și rarefierea căruia se fac toate, așa cum spu-
nea Anaximene.
Dar coborând și mai mult în istorie, de ce să vorbim despre zeii și înțelepții
altora și nu despre ai noștri, care veneau și ei să se înscrie în posibilul românesc?
Zalmoxis acesta, al cui să spunem că este, dacă nu al spațiului nostru? El încă, le-
gat de preistorici, ca fiind „sclav”, adică prieten al lui Pitagora câtăva vreme, se
întoarce din sudul Italiei aici, dă strămoșilor noștri un fel de religie sau măcar o
învățătură – pe care Platon o considera cu mare cinste – și apoi, spre a-și întări doc-
trina, ne spune legenda, coboară sub pământ, intră în moarte provizorie, se cufundă
în posibil, cum am spune noi, spre a reveni, după câțiva ani, la lumină și a dovedi
geților acelora hirsuți că posibilul este și el o formă de realitate și de adevăr.
Dar să continuăm, deocamdată, în acest posibil, adică într-altă formă de rea-
litate și de adevăr decât cele sub care se trăiește pe alte tărâmuri și în alte țări, așa
am trăit noi aici, de-a lungul istoriei noastre. Dacă îmi va fi dat, voi încerca o Isto-
rie a vieții spirituale românești, care ar începe așa, cu pagina de mai sus, despre un
spațiu binecuvântat și de legendă și de istorie. Însă va trebui să continuăm cu ex-
plorarea posibilului istoric efectiv, și de acolo încă sunt de scos la lumină cum sunt
de scos, mai ales, câteva deschideri spre viitor.
Ba, am spune, dacă deschiderea cea mare spre viitor a lumii europene și eur-
americane este către Răsărit, către o Asie care în veacul al XV-lea era, cu China ei
de atunci și cu India de totdeauna, înaintea noastră, a europenilor, dar care a intrat
în somn pentru câteva veacuri, spre a se trezi abia acum la viață istorică și a da
poate noi valori spiritului (în cazul că europenii nu vor mai avea un dram de geniu
să spună ceva nou lumii), dacă așadar deschiderea lumii este spre Marele Răsărit,
atunci cine, unde și cum să facă legătura dintre un spațiu și altul, ce verigă mai bu-
nă, ce „pivot” mai autentic istoricește, cum spune Eliade, s-ar putea găsi, decât spa-
țiul acesta românesc și spiritul românesc, împlinit sau neîmplinit, dar închegat și
concentrat în duhul plutind aici peste ape?
Și nu știm bine cum, din toate aceste evadări în legendă și posibil, ne putem
întoarce la Cantemir, de la care pornirăm, și chiar la prezent, ca și cum nici nu ne-
am fi despărțit de subiectul nostru. Căci știți ce vrem să facem acum în posibilul
românesc? Ceva care să justifice și posibilul acesta, lărgindu-l până la o mare misi-
une istorică, în același timp, vorba lui Eliade cum că are rost să crezi mai mult în
cultura românească (posibilă) decât cea europeană; ba ceva care să ne mai lase și
un rest, poate. Vrem anume să facem dintr-un lucru mic, mic de tot, care este o
simplă asociație de 5-6 oameni învățați în cele ale Orientului, o mare „Asociație de
Studii Orientale Dimitrie Cantemir”, care să se resfire oricât, să poată face orice
operă de mediație și cunoaștere, dacă are mijloace (adică dacă intră în joc posibilul
acesta prin excelență, care e banul, și care urmează să fie obținut prin subscripția
atât a românilor din străinătate, cât și a celor din țară, deocamdată Asociația având
ca subvenție doar 27 000 lei anual, adică o biată leafă pentru un secretar) și care, în
definitiv, să pregătească dialogul cu Răsăritul, unul în vederea căruia europenii nu
sunt pregătiți, dar care reprezintă marea încercare a posibilului istoric de mâine.
Căci, spre deosebire de „stupidul veac al XIX-lea” (dar nu atât de stupid ca
prima jumătate a veacului al XX-lea, putem spune acum în treacăt), care se temea
de „pericolul galben”, noi știm acum că ne vom întâlni cu posibilul galben, cu mi-
racolul indian și galben, între altele cu o plenitudine spirituală pierdută în Europa
aceasta provincială și exclusiv scientistă. De ce să nu facem din întâlnirea aceasta
dintre două mari spații istorice, o întâlnire inevitabilă și care, cu puțină prostie și
îngustime, s-ar putea transforma într-o catastrofă, de ce să nu facem o sărbătoare?
Și de ce n-am fi tocmai noi, românii (cum s-a întâmplat, în câteva rânduri, pe plan
de politică externă, în ultimul timp) cei care pregătim, să favorizăm și până la urmă
să ne prindem în această mare sărbătoare posibilă a Terrei și a spiritului de pe Ter-
ra? Scriitorul german de care aminteam, P. Philippi, se întreba în același articol: nu
cumva este „des ererbte Geschick Rumaniens, durch eigene Kollektive Existenter-
fahrung in einer Krisenzone Dolmetscher Europas zu sein?”10
E o lipsă de măsură! se va spune: e o lipsă de măsură să închipui un aseme-
nea rol pentru România – și nu rapsodic, ca pe plan politic, ci permanentizat prin
cultură și prin organizarea vastă a unei echipe de interpreți și învățați acoperind
toate problemele Răsăritului – când știm bine ce mare e neputința, neseriozitatea,
înclinarea lăutărească a românului. În fond, ar adăuga cineva, dacă există un lucru
bun român este că are măsură: fiți deci serioși.
Că românul are măsură? Dar ce înseamnă măsură, prea stimabile cârtițe, di-
năuntrul și din afara României? Măsura nu este pentru cele dinainte măsurate. Mă-
sură nu înseamnă să te resemnezi că nu ai munți prea înalți, istorie prea falnică, sau
că ai oameni cum dă Dumnezeu pe aici. Așa cum e o prostie să spui că mișcarea
dialectică e pentru cele ce se mișcă (faptul că apa râului e întotdeauna alta nu era
10
„Destinul hărăzit românilor, de a fi prin proprie experiență colectivă existențială într-o
zonă de criză, tălmaciul Europei?” [n. V.B.].
nevoie s-o spună Heraclit, dacă așa îi înțelegi gândul), ci mișcarea dialectică e pen-
tru cele ce nu se mișcă în chip obișnuit, pentru ideile în care se fixează lucrurile,
pentru speciile în care se fixează viul și pentru formațiile sociale ori statale în care
se fixează istoria, la fel este o prostie solemnă să spui că măsura românului este
pentru cele dinainte măsurate.
Măsura românului – dacă ea este și altceva decât o resemnare în fața istoriei
– este față de nemăsurat. Este măsura lui Brâncuși, care știe să reducă la scara
omului Infinitul (spre deosebire de nătânga năzuință „faustică” spre infinit a turnu-
rilor gotice sau cea la fel de nătângă a zgârie-norilor); este măsura lui Eminescu,
care în câte un vers uitat prin manuscrise și nefolosit, cum e versul:
Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit
îi închide, ca într-o scoică, toată povestea omului, de la spaima originară la marile

încremeniri, în state, creații de artă și construcții ale gândirii; măsură românească
este cea a unui Cioran, care în concentrarea unui aforism sau sub rigoarea unui pa-
radox știe să spună mai mult decât 72 de tratate ale marilor specialiști în materie de
istorie a vieții spirituale omenești. Măsura e în nemăsurat.
Măsura de care ni se vorbește ca fiind caracteristică nouă este, de altfel, una
în real, pe când noi trăim în posibil. Să nu confundăm planurile de realitate, căci și
posibilul este unul. Într-un ceas istoric al „sinelui înnebunit”, cum spun indienii,
când unii dintre europenii cei mari și măsurați trăiesc sub spaima anului 2000
(Clubul de la Roma) și alții sub delirul erei răgazurilor (doar ceva ca fotosinteza, și
omul ar deveni dintr-o dată „fiu al soarelui”, înmulțindu-se oricât, trăind oricât și
roind în spațiu oricât), este loc și pentru posibilul românesc, sub semnul lui Can-
temir, sub semnul structurilor în lemn din Maramureș sau sub semnul lui „ar fi să
fie” din cugetul și vorbirea noastră.
Aceasta este, cu neputințele și putințele ei, situația spiritului în cele trei țări
românești, la finele anului de grație 1973.
PAUL ANGHEL
RĂSPUNS LA UN „MEMORIU CĂTRE CEL DE SUS
ASUPRA SITUAȚIEI SPIRITULUI ÎN CELE TREI ȚĂRI ROMÂNEȘTI”
– SCRISOARE INTIMĂ –
Lucrarea Dvs. m-a încântat, m-a tulburat și m-a revoltat în egală măsură.
L-ați atins pe Cioran în patima negării, care e o formă pură de dragoste, iar prin
Dvs., ca și prin el, se realizează – iată! – în chip sublim, negarea negației, splendidă
afirmare a spiritului românesc, cu piscurile și abisurile lui, cu exploziile și implozi-
ile lui, cu lumina și cenușa. (Și soarele are pete!). Rușii, în sec[olul] al XIX-lea, nu
au procedat altfel, de fapt, în acest fel au ieșit – prin negare! – la marea afirmare,
iar în ceea ce ne privește e prețios, extrem de prețios faptul că Dvs. ați identificat
acest simptom al negării la români, încă în sec[olul] al XVII-lea, și nu la oricine, ci
la Cantemir, spiritus rector al culturii noastre. Trebuie să vă spun, în această ordine
de idei, că problema m-a preocupat și pe mine, încă mai de mult. Am crezut și cred
că unei culturi nu i se poate asigura evoluția fără a i se extrage negativul, într-un
anume moment al dezvoltării. Momentul a sosit de mult. Și tocmai de aceea, în
ceea ce mă privește, m-au reținut nu numai pasajele din Descriptio Moldaviae, pe
care le citați, dar și niște pasaje, la fel de semnificative, din Letopisețul lui Miron
Costin, unde lucrurile sunt spuse cu o severitate egală. Moldovenii îi apar lui Cos-
tin „lacomi de jac”, „fără măsură și nesocotiți”, „ușurateci în toate”, „bucuroși de
schimbarea domnilor”, adică instabili ca și domnii, care sunt „repede vărsători de
sânge”.
Dacă ar fi să ne întoarcem la Cantemir, la însușirile fericite – „dreapta cre-
dință” și ospitalitatea pe care le reține pentru neamul moldovenesc –, prima ar tre-
bui să cadă, fiindcă moldovenii numai drept credincioși nu se dovedeau, după chiar
argumentele principelui, care în Pars tertia, Cap[itolul] 1, în notele din aceeași
Descriptio, transcrie o sumă de eresuri și practici magice ce contraziceau, ba erau
chiar violent opuse „dreptei credințe”, adică bisericii oficiale. Ce ne mai rămâne
pentru moldoveni, adică pentru români?... Ospitalitatea, însușirea comună unor
anume tipuri de culturi primitive, însușirea pe care principele n-o putea situa într-
un tablou general de umanitate, așa cum nu putea așeza într-un tablou cultural ge-
neral (fiindcă n-avea instrumentele), datinile și eresurile aceluiași neam, pe care le
expediază în note. Ceea ce rămâne e cam puțin pentru un neam, iar prin aceasta
principele se dovedește subiectiv, am putea spune că el introduce, primul, subiecti-
vismul în evaluarea noastră spirituală, deși argumentele unei evaluări obiective ni
le oferă, tot primul, același Cantemir.
Voi îl urmați în subiectivism, îl urmați în chip grandios, și poate că e bine că
un asemenea gest de dilatare a subiectivismului cantemirian se produce chiar în
anul când îl slujim, 1973, la două secole și jumătate de la moarte, aceasta îngădu-

indu-ne să-l reevaluăm mai exact pe prinț și să ne evaluăm noi înșine, oricât de
aspru.
Fiindcă, iată, glosând despre certarea lui Cantemir, vă certați voi înșivă, vă
certați amarnic de aspru, fie și involuntar, ca fiu al acestui neam, mai mult decât
atât, cădeți voi înșivă în păcatele pe care le imputați spiritului nostru, inclusiv în
tehnicile intelectuale prin care se realizează aceste păcate, iar una dintre aceste
„tehnici” este eseul. Lucrarea Dvs. e un eseu! Un eseu, deci o lucrare care se refuză
controlului prin neinvocarea izvoarelor, care se sustrage ordinii și tăriei argumente-
lor, care deschide larg ușa aproximărilor – foarte amendabile, care își ia libertăți
extreme atât în evaluare, citare, situare, cât și în ceea ce privește viziunea globală
ce trece din subiectivism în delir. Delirul își ajunge sieși, delirul e o probă de forță
absolută, iar din acest punct de vedere numai Cantemir vă întrece, în experiența la
care supune limba neamului său.
Ce grozav e că ați remarcat aceasta, cultura română vă datorează, chiar din
această clipă, imens. Cantemir ceartă limba română, cum spuneți, pentru păcatul de
a fi ea însăși, pentru păcatul de a nu răspunde, în absolut, ca latina lui Tacit și ca
germana lui Leibniz (contemporan cu principele și delirând în Monadologie) la
trebuința gândului de a fi, oriunde și pretutindeni, egal sieși și treaz, întreg nu prin
părțile sale, ci prin integritate. Și fiindcă – limba română – nu putea făptui prin sine
însăși această ispravă, cum n-o puteau făptui nici celelalte limbi neolatine. Cante-
mir se ridică împotriva firii, împotriva limbii, împotriva rațiunii lucrurilor, făptuind
el însuși, prin opera sa, isprava râvnită, care este, cred, din acest punct de vedere,
unică în lume. Transpusă în limba lui Cantemir, aserțiunea de mai sus ar suna cam
așa: „Isprava râvnită împotriva limbii și împotriva rațiunii lucrurilor prin opera sa,
făptuind el însuși, în lume unică este”. Nu știu dacă cineva, în lume, a mai încercat
într-adins să făptuiască lucrarea lui Cantemir, dar dacă nimeni, înseamnă că prințul
nostru și-a asigurat, fie și pe acest plan, unicitatea, unicitatea de a impune firii o
măsură imposibilă. Și aceasta dintr-o rațiune nebunească, din voința de a corecta o
lacună a firii, fiindcă geniul ori lucrează în cursul firii, exacerbând-o, ori contrazice
firea, exacerbându-se în măreție.
Dar atunci, înseamnă că prințul nostru a sfidat măsurile comune, a sfidat
ideea însăși de măsură, a lucrat cu nemăsuratul sau cu imposibilul, iar dacă impo-
sibilul e geamăn cu absolutul, iar dacă Cantemir ia absolutul ca măsură, e drept să-l
așezăm pe prințul nostru printre autorii de isprăvi unice și să socotim măsura lui –
nemăsurată – drept o dimensiune sau măcar un reper al spiritului românesc. (Este
ceea ce face, pe un alt plan, Ștefan, cu vreo 250 de ani înainte, sfidând, la rându-i,
imposibilul, încercând să se opună puterii otomane nu în perioada declinului, ca
succesorul său Cantemir, ci în epoca expansiunii otomane extreme, la puțini ani
după căderea Bizanțului sub Mahomed al II-lea.) Mă mulțumesc că ne-ați atras
atenția asupra acestei șanse de a ne reevalua: lupta cu imposibilul, cu absolutul,
dimensiunea delirului, în care se vor afirma mai târziu, în scara personalităților, un
Răspuns la „Memoriu către Cel de Sus” 313 |
Heliade, un Hasdeu, un Iorga, un George Călinescu, un Constantin Noica. E oare

puțin lucru?
Mai departe, recitindu-vă, mă obligați să nu vă amendez lucrarea, fiindcă e
un eseu și, fiindcă ordinea eseului vostru e o ordine specială, ordinea delirului, cum
spunem. Delirul m-a vrăjit și pe mine, am intrat în el ca în matca-mi proprie, dar
același demon al delirului mă împinge să vă contrazic, de la lucrurile esențiale până
la amănunte. Sar deci în această ordine specială și vă contrazic, începând cu afir-
mația, ca să isprăvesc cu negația.
Porniți de la presupunerea că, urmându-l pe Cantemir – sau mai înainte de el
– avem o misie de împlinit aici, că locul nostru e un loc pivot, că spiritualitatea
noastră, fiind o spiritualitate de sinteză, are funcția de a mijloci dialogul între Ori-
ent și Occident. Dar de ce numai noi, exclusiv noi, și nu spaniolii, să spu[nem?]1
(…)
de la cele parlamentare sau naționalist-burgheze până la cele proletar-marxiste?2 În
tot acest dialog surd cu Asia, dialogul forței și dialogul inteligenței, dialogul sânge-
lui și dialogul spiritului, dialog motor în istoria omenirii, dialog menit să modifice
azi soarta lumii, ce loc și ce rol avem noi, românii? Dintr-o dată, mă văd silit să
extind circumferința pivotului la cuprinsul întregii Europe, renunțând la monopolul
dialogului în favoarea unei polifonii de dialoguri, în care nota noastră putea fi, pâ-
nă nu de mult, dintre cele mai modeste.
Trecând la orientalistică – descoperirea științifică –, un examen oricât de
sumar ne convinge că polonezii, spre exemplu, au o producție cu mult mai mare
furnizată în dialogul nord-sud, est-vest, inclusiv cu otomanii și cu Asia extremă,
decât românii. Ei au o turcologie, o sinologie și o nipologie de primă mână, de au-
toritate mondială. Numărul orientaliștilor români nu depășește 20, în trei secole,
incluzându-i și pe traducători, pe câtă vreme orientaliștii pe care i-au dat vecinii
noștri – ungurii, bulgarii, polonezi, ruși – se numără cu sutele. Și atunci cum rămâ-
ne cu rolul de mijlocitor? Cu ce mijloace să-l fi înfăptuit?3
(...)
105-106, e.n., Decebal, regele Daciei, sub presiunea Romei, concepe și tratează o
alianță cu regele parților, încercând să-și asocieze Asia mijlocie împotriva iminen-
1
În continuare, lipsește o pagină din dactilogramă, eliminată de Paul Anghel [n. V.B.].
2
Comandantul de escadră Matthew C. Perry, cu numai patru canoniere, sub steag ameri-
can, intră în golful Tokyo, în 1853, somând Japonia să se deschidă Occidentului. Coman-
dantul de aeronavă Michael John, tot american, cu o bombă atomică la bord, lansată asupra
Hiroshimei la 6 august 1945, silește Japonia să depună armele, curmându-i-se astfel expan-
siunea imperialistă. Consecințele celor două gesturi sunt știute: epoca Meiji (1868–1912),
cu cea mai fantastică dezvoltare din câte se cunosc în lume; și a doua epocă Shōwa (1952–
1970), când Japonia își reocupă locul de mare putere a lumii. După 1949, China populară
alege un alt drum: o intensivă dezvoltare internă, care silește Occidentul, după 1972, să-i
deschidă porțile și să-i recunoască locul de mare putere.
3
În continuare, lipsește încă o pagină din dactilogramă, eliminată de Paul Anghel. [n. V.B.]
tei invazii romane. În 1475, Ștefan cel Mare, principele Moldovei, recurge la ace-
eași strategie diplomatică, încercând să-l asocieze pe Ossun Hasan al Persiei împo-
triva invaziei otomane. În 1968, Nicolae Ceaușescu, sub presiunea ocupării Cehos-
lovaciei de către trupele a cinci țări vecine cu România, extinde strategia asocierii,
recurgând la forța de echilibru a Chinei populare, pentru a stăvili un alt iminent
pericol de invazie. În trei momente istorice diferite, în Antichitate, în Evul de Mij-
loc și în vremea contemporană, strămoșii românilor, românii medievali și românii
de azi, sunt siliți să recurgă la o strategie planetară, ca să-și apere existența4.
Exemplele s-ar putea multiplica, dar nu sunt importante. Important e doar
faptul că oamenii de la Carpați și Dunăre, indiferent de stadiul tehnic al comuni-
cațiilor, au conștiința existenței Asiei, mai mult chiar, recurg la ajutorul Asiei – și
nu numai al Asiei! – în ciuda paradoxalelor distanțe, în momente hotărâtoare pen-
tru destinul neamului lor. Restul sunt consecințe, restul se poate dispensa, în unele
cazuri, de orientalistică (sau își poate asocia ca instrument pur tehnic orientalisti-
ca), de vreme ce, prin condiția lor, românii și-au descoperit vocația legăturilor
multiple și simultane, de vreme ce sunt siliți să dea curs acestei vocații pentru a-și
conserva ființa, de vreme ce ființa lor trebuie să se exprime, pentru a putea exista,
prin vocația unei diplomații planetare, deci fără margine. [Omenia lor (și ospitalita-
tea lor) își capătă dintr-o dată un suport.]5 Marea cultură își capătă dintr-o dată su-
port și propensiunea românilor spre enciclopedism. Ei sunt siliți să știe tot, așa cum
sunt siliți să caute și să cultive prietenia tuturor, împotriva vrăjmășiei unora sau a
vrăjmășiei tuturor; și n-au altă forță decât aceasta, fiind lipsiți de forță numerică
sau de forța spațiului. Ei n-au unde fugi din fața istoriei, ei nu-și pot părăsi spațiul,
ei nu pot boicota timpul, fiindcă s-ar anula ca neam. Nu e numai cazul nostru, dar
cazul nostru e pilduitor pentru cei aflați în condiții asemănătoare, iar în lumea de
astăzi sunt foarte mulți cei asemenea nouă. Legătura cu Asia e, pentru noi, o șansă,
așa cum o șansă e legătura cu toată planeta. O viziune parcelară, regională, nepla-
netară, mărginită ne-ar pune în pericol ființa. O viziune mărginită pune în pericol
existența oricui, chiar a celor mai puternici. Din acest punct de vedere, România de
azi n-a făcut decât să ridice la nivelul actului consecvent de stat, o politică ce re-
prezintă una din expresiile conștiinței istorice a poporului român.
Văzute astfel, lucrurile capătă un alt suport, mai curând geopolitic. Exclu-
zând factorul etnic, aceasta înseamnă că oricine ar ocupa acest spațiu, s-ar hrăni
din el și l-ar apăra, ar fi silit să recurgă la o astfel de strategie, ca cea definită mai
sus, indiferent de timp. Românilor li s-a rezervat deci un anume tip de mișcare pe
această tablă mondială a legăturilor, asemănătoare unei table de șah, locul lor nepu-
tând fi menținut decât prin cea mai liberă și mai imprevizibilă mișcare a piesei pe
care ei toți o reprezintă. [Libertatea lor ca neam e condiționată, cum e condiționată
4
Înaintea începerii paragrafului următor, notă olografă pe margine: „Stăniloae” [n. V.B.].
5
Text tăiat în dactilogramă [n. V.B.].
libertatea oricărui neam, iar pentru a-și face favorabilă condiția, ei,]6 românii trebu-
ie să extindă necontenit sfera mișcării, implicând toate vecinătățile, până la cele
extreme, implicându-se ca neam în istoria generală și implicând istoria generală în
folosul lor.
Din acest punct de vedere, se poate observa, în istoria românilor, nu numai o
anume întârziere (anistorică, spune Blaga), dar și o anume grabă (mai exact:
promptitudine). Strămoșii românilor, cu mult înainte de sinteza cu slavii, adoptă,
timpuriu, creștinismul (sec[olul] al IV-lea), care le oferă un avantaj față de migra-
tori: îi leagă de lumea stabilă a marilor state mediteraneene. Tot ei primesc gene-
ros influența Nordului, legitimându-și limba, datorită Reformei, ca limbă de cult,
iar prin limbă conștiința națională. Tot ei, printre primii, în secolul al XIX-lea,
realizează statul național, grăbindu-se să-l emancipeze și să-l impună Europei.
Despre întârzieri s-a vorbit prea mult ca să mai zăbovim. Întârzierile ne-au exaspe-
rat și ne-au făcut să uităm atât graba sau viteza cu care recuperăm, cât mai ales
momentele de anticipație și pionierat.
Personalitățile românești se supun acestor date de mai sus sau se exclud ca
semnificative. Însuși Cantemir, la care v-ați referit și ne vom referi și noi, recurge,
și ca om politic și ca savant, la strategia implicării multiple, iar când condițiile îl
obligă să rateze pe un plan, cel politic, el are instrumentele să biruie în celălalt, cel
științific. De aceea, pentru definirea spiritului românesc, va trebui să recurgem mai
întâi la valorile politice, prin care se explică – vrem sau nu vrem – celelalte valori.
Dar, aici, intervine o nouă despărțire de punctul dvs. de vedere, pe care, dacă
l-aș accepta, ar însemna să nu fac dreptate neamului meu.
Ca european, cum sunteți și cum vă mândriți a fi, Dvs. aplicați istoriei gene-
rale o măsură europeană, deci locală, deci periferică, deci mărginită, pe care eu o
refuz: măsura unei „istorii care vrea persoane”, măsura istorismului, a unei istorii
văzute ca succesiune de nume proprii sau de evenimente memorabile. N-au istorie
neamurile care nu pot compune o succesiune convenabilă de regi, filosofi, arhitecți,
matematicieni, filologi, fizicieni, prelați, primadone. N-au istorie neamurile care nu
pot alinia, evenimențial, niște fapte consacrabile lângă fapte „unanim” consacrate:
Salamina, Termopile, Actium, Valmy, Verdun ș.a.m.d. N-au istorie neamurile care
n-au construit cetăți, catedrale, edificii aliniabile, cu planul în mână, unor alte edi-
ficii socotite a priori ca singurul model posibil în istoria universală... Judecata e
strâmtă, dovada peremptorie a egocentrismului european, a europocentrismului
care, fatal, a devenit o gândire și o politică locală, desuetă, de margine. Vesteuro-
penii nu mai au, prin aceasta, acces la universalism, chiar dacă ei au propus lumii,
în atâtea rânduri, valori – dar nu măsuri! – universale. A mă include măsurilor
acestora înseamnă a mă mutila sau anula, înseamnă a accepta sclavia unor dimen-
siuni care nu-mi sunt proprii, care îmi contrazic esența. [Înseamnă, în scara zoolo-
giei, să silești cămila să devină asin, să silești struțul să devină găină, să silești pa-
6
Pasaj tăiat în dactilogramă de către autor [n. V.B.].
hidermul să devină șoarece, să refuzi unor ființe calitatea de ființe vii, numai prin
faptul că nu sunt identice altor ființe.]7
Nu știu ce s-a întâmplat cu Bithynia, nu cunosc istoria Bithyniei, dar știu ce
s-a întâmplat cu istoria culturilor sud-americane – astecă, mayasă și incasă –, după
sosirea europenilor, culturi anulate violent, prin aceleași măsuri europene după care
„ce nu-i conform cu mine nu trebuie să existe”. Ce-a urmat? Era unor măsuri false,
transformarea unui continent gigantic într-o periferie a unei culturi locale – marea
cultură hispanică –, calchierea unor moduri de gândire sau stiluri care n-au putut
conduce la valori, decât în clipa în care, foarte recent, au recuperat modelele arha-
ice, mesajul originar al unei lumi sufocate sieși (așa cum toate lumile sunt lor înse-
le suficiente).
Într-un alt capăt al lumii, în insulele nipone, a avut loc un proces asemănă-
tor, realizat însă cu instrumente ceva mai blânde. China și Coreea au reprezentat
cultural, pentru japonezi, între sec[olele] al V-lea și al VII-lea, ceea ce a reprezen-
tat Spania pentru sud-americani, începând din sec[olul] al XV-lea. Confucianism și
budism, scriere ideogramatică, astronomie, calendar, arte, sistem politic, toate vin
din vest către est, din vestul galben desigur, din civilizatul „vest” coreean și chinez,
către Estul galben al triburilor Yamato. Consecințele? Cultura japoneză rămâne o
cultură de imitație, până în epoca heiană (sec[olele] VIII-XII), când se produce
emanciparea, când japonezii își recuperează și își pun în valoare mesajul uitat.
Momentul acesta al recuperării mesajului, sau al formulării mesajului, coin-
cide adesea cu momentul ieșirii la istoria mare, în înțeles european. Spun adesea,
fiindcă conexiunea celor două momente nu e obligatorie, nu e obligatoriu nici mă-
car ca cel de al doilea moment să se producă. [Conștiința unei istorii nu cred, fapt
care nu ne surprinde.]8 Din punctul de vedere european, mayașii, incașii, aztecii nu
aveau istorie, până la sosirea lui Pizarro și Cortés, așa cum nici dacii n-aveau isto-
rie până la sosirea lui Traian, așa cum asiaticii n-aveau istorie până la sosirea lui
Marco Polo. Din celălalt punct de vedere, al popoarelor mai sus citate, istoria ființa
și funcționa, până acolo încât putea să ignore, cu aceeași suveranitate, istoria eu-
ropeană.
Dar intervine aici, tocmai în acest punct, o distincție calitativă, asupra căreia
a atras atenția, întâiul, Mircea Eliade. Este vorba de tipul de istorie pe care îl adop-
tă o societate – istoria evenimențială sau istoria mitică –, ambele tipuri asumându-
și drepturi egale în tabloul culturii, în tabloul universal al valorilor. A imputa unei
societăți refuzul său de a participa la un alt tip de istorie decât acela pe care și l-a
ales, a o certa pentru faptul de a nu produce valorile specifice celuilalt tip, înseam-
nă, chiar după logica europeană, o ignorare a evidenței.
Este și cazul nostru. Poporul român n-a boicotat istoria, cum fals presupunea
Blaga, cum just îl corectează Mircea Eliade, ci a participat – activ și dinamic –,
7
Text tăiat de autor în dactilogramă [n. V.B.].
8
Notație marginală a autorului, trasată în interiorul textului [n. V.B.].
vreme de veacuri, la un alt tip de istorie, la o istorie mitică. Din acest punct de ve-
dere, el se află, până la un anume punct, mai aproape – tipologic – de popoarele
asiatice sau sud-americane decât de popoarele vestului european, și, din același
punct de vedere, legătura românilor cu spiritualitatea acestor zone extraeuropene, e
mai aproape de ordinea firească a lucrurilor, e organică, putem spune9.
Așa stând lucrurile, recuperarea valorilor românești nu poate fi concepută
decât în tipul de creație și de istorie în cadrul căruia lucrăm. E nedrept să ne asu-
măm carențe pe care tipul nostru cultural le refuză, numai pentru motivul că valori-
le noastre par invizibile, privite din alt unghi. Așa cum e riscat să încercăm a in-
venta o spiritualitate, pornind de la injoncțiunile eline sau latine, dar ignorând fe-
nomenul originar, fără de care injoncțiunile, implanturile, impacturile altor mesaje
n-au un suport temeinic, nici o șansă de a se revela ca fertile.
[„Ce perspectivă are o cultură cu reușite mari, și în rest cu simplu lăutărism
cultural, dacă nu cu un adevărat «boicot al culturii» de către inteligențe...?” vă în-
trebați. Întrebarea o poate formula un cărturar vesteuropean, ignorând restul lumii,
adică marea lume sau lumea cea mare. Întrebarea e formulată în spiritul egoismului
zoologic al culturii vest-europene, de vreme ce se poate reformula așa: ce perspec-
tive de existență au cămilele, struții, elefanții, neacceptând să fie asini, găini și șoa-
reci? Altfel spus, ce perspectivă are cultura indiană, chineză, japoneză, fără Anglia,
Germania și Franța? Dar întrebarea propune o falsă dilemă. Și primele culturi și
ultimele își sunt suficiente. Evident, numai ultimele își condiționează existența prin
excluderea primelor, ultimele nu-și pun o asemenea problemă. Veți spune: e vorba
de niște mari culturi. Voi răspunde cu un argument din Mircea Eliade extras din
ultima sa carte (Religions australiennes): cultura Aranda din Australia, cultura unui
trib de câteva sute de persoane, a reușit să formeze, chiar discursiv, în anistorie, o
filosofie presocratică, care nu datorează nimic lui Anaximene sau Anaximandru,
maeștri ai spiritualității europene, pe care îi vom avea curând, în sfârșit, în româ-
nește, grație Dvs.
Desigur, aborigenii australieni n-au nici o vină că i-a ignorat întreaga scară a
filosofiei, până la Heidegger, care l-a ignorat, pe bună dreptate, chiar și pe Alexan-
9
Pe planul culturii, necesitatea legăturii cu extraeuropenii o resimt cele mai înalte spirite
românești, iar Blaga are dreptate să-l citeze în această chestiune pe Eminescu: „Din mo-
ment ce isvoade indice au fost asimilate de geniul poetic al lui Eminescu, substanțele străi-
ne ne deveneau consubstanțiale. Cert, la noi nu s-au scris în acei ani de chinuită lămurire
interioară a lui Eminescu cărți în multe tomuri despre filosofia indică, cum se întâmpla în
Germania, unde aceste tomuri se pierdeau în ușoara producție literară și filosofică a timpu-
lui ca un râu într-un imens deșert de nisip. În schimb, câteva din motivele esențiale ale gân-
dirii indice îmbogățeau patrimoniul nostru spiritual prin creațiile unui mare geniu al poezi-
ei, destinate să devină o permanență inalienabilă. Prin asimilare totală, motivele de prove-
niență indică au intrat în însăși ființa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distru-
gând țesuturi vitale” [nota autorului; transferată din text la subsol prin indicație trasată cu
stiloul – n. V.B].
dru Dragomir. Dar aceeași lipsă de vinovăție o au și aztecii lui Montezuma, și inca-
șii ultimului Inca, și țăranii din Carpați, autori ai unui dualism mitologic de valoare
planetară (vezi Le Diable et le bon Dieu, de același Mircea Eliade), inocența nefi-
ind a tuturor acestora, ci a celorlalți, cărora le-am putea foarte bine aplica eticheta
„adamismului”, fie și prin faptul că încep și reîncep mereu, spunând mereu lucruri
știute de ceilalți, dar în numele tuturor. Așa cum nu suntem de vină că omul occi-
dental de azi, la scară de masă, confundă Bucureștii cu Tirana, Sofia sau Budapes-
ta, având cele mai vagi cunoștințe privind geografia și istoria propriului continent.
Chestiunea nu e nouă și nu e nici oarecare,]10 omul occidental e omul surprizelor,
pentru că trăiește evenimențial. El a fost „surprins”, ieri, de un război mondial, des-
lănțuit în inima continentului pe care-l locuiește11, el e „surprins”, azi, de războiul
petrolului, deslănțuit de neamurile arabe, pentru motivul simplu de a fi ignorat că
între scânteie și foc e o strictă legătură, că legătura între două continente se face, în
cel mai pragmatic mod, și prin conductele petrolifere, așa cum se face în interiorul
Europei prin conductele de gaz metan12.
Presupuneți13, mai departe, de fapt postulați, că „dacă prin imposibil Româ-
nia ar dispare din lume (sau dacă, întocmai Bithyniei din antichitate, ar cere să fie
anexată cine știe cărui nou imperiu roman), atunci nici măcar o filă întreagă din
istoria culturii europene nu s-ar rupe”. Se poate. Dar din perspectiva aceluiași
unghi exclusivist, același unghi care a descoperit Cartea morților după 1800,
Upanishadele după 1850, care a descoperit literatura aztecă după 1939, și care nu
ne-a descoperit încă.
Inversați însă perspectiva – vă invit din nou! – și încercați să rupeți din isto-
ria culturii europene filele care nu-i aparțin și socotiți ce mai rămâne!... Mai rămâ-
ne o margine, o margine strălucită, desigur, dar o margine sau, dacă vreți, cotorul
unei cărți scrise cu mâinile celorlalți, care au inventat scrierea, papirusul, perga-
mentul, hârtia, culorile, cifrele, chiar dacă cartea, ca tipăritură, începe de la Guten-
berg.
În această carte eu nu știu bine ce am dat, fiindcă nu mă cunosc încă bine14,
și nu mă cunosc bine, în bună măsură și pentru faptul că această carte e lacunară. E
scrisă de vest-europeni, în folosul lor, în paginile ei nu mă regăsesc, în paginile
acestei cărți nu se regăsesc decât ei. Iar dacă aceștia și-au permis luxul de a ignora
cultural Bizanțul, care a durat un mileniu, de ce nu și-ar permite luxul să ne ignore
10
Această pagină din dactilogramă a fost tăiată de autor, cu carioca, iar pe margine se află
însemnarea: „aici e o idee f[oarte] bună, dar de folosit altfel sau altundeva” [n. V.B.].
11
Acest pasaj este subliniat, iar pe margine, însemnarea: „Aici e f[oarte] bine. De încadrat
la cele două tipuri de istorie sus amintite, prin cronicari” [n. V.B.].
12
În marginea acestui enunț se află însemnarea: „de regândit” [n. V.B.].
13
Lângă începutul acestui paragraf, însemnare pe margine: „de aici e f[oarte] bine!” [n.
V.B.].
14
Acest pasaj subliniat de autor are, pe margine, însemnarea: „excepțional!” [n. V.B.].
pe noi, cei cu mult mai modești, dar prin care același Bizanț, ca expresie a legăturii
cu Asia, a continuat să dăinuie și să clădească, oricât de obscur, pentru toată lumea.
Dar viziunea voastră mai comportă încă un viciu, tot de optică – și tot euro-
pean! –, istoria ca istorie finită. Toate exemplificările la care recurgeți țin de istoria
consumată, deci de o istorie fatal închisă. Existența grecilor se încheie cu Elada,
existența evreilor se încheie cu Biblia, existența arabilor se încheie cu sasanizii.
Din fericire, istoria noastră n-are, în istoria consumată, un asemenea punct de asi-
mut, dar pe mine „lacuna” nu mă scoate din minți. Trăim ceasul istoric în care chi-
nezii, arabii, evreii își reîncep istoria, redimensionând – după forțe! – o istorie mi-
lenară, care îi conduce cu aceleași șanse, tragice sau fericite, ca și pe români. În
această nouă istorie, nefinită, ci dimpotrivă, exprimând viitorul, de ce românei, ca
limbă, nu i-ar fi rezervat un destin, pe care l-a avut cândva, să spunem, araba – „re-
gina limbilor semitice”? De ce nu ne-ar fi rezervată șansa de a iniția și promova un
nou clasicism, ca instrument de sinteză și liniștire, la fel de intim cu cel chinez, la
fel de hieratic ca cel bizantin, la fel de laconic ca cel al artei lui Brâncuși! Și de ce
nu ni s-ar rezerva șansa de a statua și codifica, sub numele nostru, o nouă etică a
raporturilor între state și neamuri, pe care am și inițiat-o, pe care o și promovăm,
pornind de la condiția noastră, transformând condiția noastră într-un reper al su-
praviețuirii pentru toți!...
Chestiunea este dacă posibilul nostru se întâlnește cu istoria. Am convinge-
rea că se întâlnește. Istoria mare la care am participat – fiindcă n-am făcut numai
istorie mitică – este suficientă, chiar numai prin numele și momentele pe care le-
am propus, până la cele mai recente, ca să ne probeze existența și virtualitățile. Nu
e vina noastră că cei cinci-șase mari bărbați de la care continentul binemerită, n-au
statui la răspântiile Europei, nu e vina noastră că din cei cinci-șase scriitori mari
care puteau primi premiul Nobel (citez doar pe Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Mircea
Eliade) nici unul n-a primit acest premiu, acordat unor scriitori de a zecea mână, în
ultimii 50 de ani. Așa cum nu va fi eroarea noastră dacă un Sidney Geist viitor îl va
ratașa pe un Brâncuși viitor unei alte mitologii primitive, decât cea românească.
Așa cum nu e vina noastră că Hammer [care nu știa turcește]15, l-a scuzat pe Can-
temir de ignoranță în otomană[, fiindcă nu cunoștea tratatele de muzică turcă, deci
cea mai elegantă limbă cultă și folosea ca unic argument greșelile de tipar din edi-
ția versiunii engleze a Istoriei Imperiului Otoman. Nu vă iertăm, însă, Dvs. faptul
că, scriind la sfârșitul „anului Cantemir”, mai invocați acest exemplu, după ce lu-
crurile au fost deja lămurite de marele turcolog A. Decei16, în două comunicări pu-
blice și în articolul din Săptămîna! Ce pretenții să mai avem [de] la străini?]17.
15
16
Aurel Decei (1905-1976), turcolog român, a fost membru de seamă al Comitetului Ro-
mân în Exil. A fost răpit de Securitate din Berlinul de Vest și adus în România, unde a fost
condamnat la moarte (1960); pedeapsa i-a fost comutată și a fost eliberat în 1964; după
1947, până la readucerea sa forțată în țară, a lucrat la Arhivele Naționale din Turcia, unde a
[El, Cantemir, care petrecuse peste 20 de ani la Înalta Poartă, nu numai cân-
tând din tambură, ca un „citharist” oarecare, ci descifrând pergamentele cronicari-
lor otomani fără dragoman de paleografie orientală. Dar asemenea ignorări sau ig-
noranțe sunt proprii culturii occidentale, care inventează adamic, care descoperă cu
râvnă fudulă lucruri de mult descoperite (inclusiv structuralismul etnologic, inven-
tat în 1928 de rusul V.I. Propp), care reinventează propriile descoperiri (vezi prin-
cipiile zborului formulate de Da Vinci), pentru simplul motiv că e o cultură exclu-
sivistă și fudulă.
Inclusiv „citharismul” are aici o istorie lungă, care începe cu sofiștii antici și
nu se termină cu Jean-Paul Sartre. (Ce sunt sofiștii decât niște „cithariști”?...) Că
„citharismul” începe cu nesațiul de cultură sau cu sațiul de cultură e o altă proble-
mă, rezultatul e același.]18
Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Să intrăm în jocul ignorării, propus cu atâta
insistență de vest-europeni, de câteva veacuri, un joc care ne oferă o singură șansă
și o singură măsură – șansa periferiei și măsura imitației (numită fals sincronism),
sau să ne întoarcem la noi înșine, neignorându-i pe vest-europeni, adică, așa cum
spuneați, să ne întoarcem la nemăsurat?
[Dar nemăsuratul ni-l oferă implicarea multiplă și simultană, de care vor-
beam, peste toate, legătura cu Asia, cu marile și micile culturi asiatice, cu spiritua-
litatea care concepe existența în integritate, cu ființa și neființa, cu secularul și
eternul, cu cosmicul și terestrul, cu realitatea și irealitatea într-o singură măsură,
nemăsurată.]19 Nu e semnificativ oare faptul că asiaticii reușesc să revină, cu viteze
fantastice, din ireal în real, din istoria sacră sau din istoria mitică în istoria mare,
chiar cea de tip european, însușindu-și până la perfecțiune tehnicile occidentale,
isprăvind prin a covârși Occidentul sub amploarea torențială a propriilor lui teh-
nici!... Procesul e prea bătător la ochi ca să mai scape cuiva, fie și occidental, dar e
semnificativ faptul că gândurile pe care le voi transcrie, în continuare, aparțin unui
occidental de adopțiune, de fapt un român, Eugen Ionesco. Comentând cu pertinen-
ță și cu setea-i cunoscută de paradox, recenta criză din Orientul Apropiat, românul
nostru se ocupă fatal de occidentalizarea Orientului, de opoziția sau fuziunea Ori-
ent-Occident, ca să conchidă: „On pensait, il y a encore une trentaine d’années, que
la rencontre de l’Occident et de l’Orient serait fructeuse et qu’elle aiderait les Oc-
cidentaux à retrouver des traditions spirituelles abandonnées, perdues, oubliées.
identificat surse orientale privind istoria românilor. Articolul din Săptămîna, la care se face
referire în continuare era: Dimitrie Cantemir, istoric al imperiului otoman. A apărut în nr.
149 din 18 octombrie 1973, p. 3, 4 [n. V.B.].
17
Textul în paranteze drepte este o completare a lui Paul Anghel, cu carioca și stiloul, pe
marginea dactilogramei [n. V.B.].
18
Aceste două paragrafe sunt tăiate în dactilogramă [n. V.B.].
19
C’est le contraire qui s’est produit. C’est l’Orient qui s’occidentalise et qui,
en s’occidentalisant, se retourne contre l’Occident (…) c’est maintenant que se
realise la veritable colonisation occidentale au detriment de l’Occident. La deco-
lonisation les colonise”20. Și în concluzie: „L’Occident a gagné. C’est cela qu’il est
perdu”21 (Le Figaro, le 29 octobre, 1973).
Este și părerea noastră. Mici state, cu o istorie închisă, care fac o politică de
margine, plasându-se fatal la margine. Asiaticii, africanii, sud-americanii care ase-
diază Occidentul, jefuiesc cultural în clipa de față un mit. Lor, de fapt, li se restitu-
ie ceea ce le fusese luat, iar restituția se produce cu forța mitului. Occidentalizarea
ca antioccidentalism, la noi, de un secol, adaptarea formelor, iar apoi a conținuturi-
lor; iată o dinamică paradoxală, pe care eu, [într-o carte,]22 o și numesc ca atare,
„spectacolul dezvoltării paradoxale”. Dar de ce nu m-aș cita, în acest caz, cu neru-
șinare? Vorbind despre nevoia imperioasă a culturilor tinere, deci a culturilor cu
istorie deschisă, de a lucra cu mai multe modele temporale, în cartea mea despre
posibilul literaturii (sau al spiritualității române), scriam cam așa: „Plurivalența,
adică adeziunea simultană la mai multe modele de timp, reprezintă expresia tipolo-
gică a unei culturi tinere, obligată să ardă etape, să folosească concomitent mai
multe modele, aderând la acestea sau respingându-le, pentru a-și apropia timpul și
a-l supune” (O istorie posibilă a literaturii române). Și mai departe, aducând, fără
să știu, un argument în favoarea gândurilor lui Ionesco: „Au trecut prin această
etapă nu numai tinerele culturi europene, emancipate în cursul ultimelor trei secole,
dar au parcurs și mai parcurg fenomenul plurivalenței și câteva dintre multimilena-
rele culturi asiatice: japoneză, indiană, chineză. Se pregătesc, în clipa de față, pen-
tru acest ciclu, culturile arabo-africane. În toate aceste culturi, ca urmare a dinami-
cei procesului, se resping modelele tradiționale sau se redogmatizează, se adoptă
noi modele, care par hibride sau sunt hibride, se fabrică modele locale, de tip ex-
clusivist sau se ivește scepticismul față de orice model; apetitul noutății în confrun-
tare acerbă cu încăpățânarea păstrării, asigurând peisajului acestor culturi o culoa-
re, o mișcare și un inedit absolut fascinante”. Să vă mai spun că acesta este și cazul
culturii noastre, inclusiv prin ipostaza sceptică prin care ne stimulați?
Măsurile Occidentului – dar nu numai ale Occidentului! – sunt reluate, după
cum vedem, și vor fi reluate, la scara nemăsuratului, de această lume, cea mai tână-
ră lume, cealaltă, prima, cea veche, nefiind pregătită să lucreze cu nemăsuratul, ea
rămânând în mărginirea ei, în marginea ei asediată sau respinsă. Dar atunci, de ce
20
„Se credea acum treizeci de ani că întâlnirea Occidentului cu Orientul ar fi fructuoasă și
că i-ar ajuta pe occidentali să regăsească tradiții uitate, abandonate, pierdute. S-a întâmplat
pe dos. Orientul s-a occidentalizat și, occidentalizându-se, s-a întors contra Occidentului
(...) iar acum se realizează adevărata colonizare occidentală în detrimentul Occidentului.
Decolonizarea îi colonizează” [n. V.B].
21
Occidentul a învins. Celălalt este pierdut [n. V.B.].
22
să suferim pentru faptul că noi nu încăpem, și nu putem încăpea în această margi-

ne, când nemărginitul e la noi și nu aiurea? Spiritele românești au fost adesea chi-
nuite de imposibilitatea de a intra în aceste măsuri occidentale, improprii lor, iar
acest chin subiectiv și nedrept l-au întors împotriva spiritului celui mare al nostru,
deci al Răsăritului, sub forma unor mustrări amarnice. A îndurat acest chin Blaga,
care ne-a dat atât de imens, exasperat de existența unor goluri, în istorie și cultură,
vizibile numai din unghiul culturilor occidentale. Acum îl îndurați voi înșivă, pro-
punându-ne să vedem alte goluri – improvizația, lăutărismul –, care se văd, într-
adevăr, din unghiul acelorași culturi occidentale, unghi care nu e însă propriu mă-
surilor noastre vechi. Dar Cantemir, cum ați remarcat atât de pătrunzător, n-a îndu-
rat un asemenea chin. El ne-a propus nemăsuratul. L-au și realizat câțiva români,
dintre care unul a lucrat, o știți prea bine, „cu asupra de măsură”.
De ce-am mai fi, atunci, neliniștiți cu privire la soarta spiritului românesc,
care știe a lucra cu atâta pricepere și în vremi, și sub vremi, și peste vremi?
Poate, de aceea, reușim să înfruntăm, cum am făcut-o în atâtea rânduri, cum
a făcut-o Cantemir, imposibilul.
APENDICE
LA MANUSCRISELE LUI CONSTANTIN NOICA ȘI PAUL ANGHEL
Publicând cele două manuscrise de mai sus, am nădăjduit ca, pe lângă omagierea a
350 de ani de la nașterea marelui voievod cărturar român, Dimitrie Cantemir, să aducem –
precum am procedat în toate numerele de anul acesta ale revistei noastre – și o contribuție
editorială la opera patriarhului filosofiei românești, Constantin Noica.
De data aceasta, textul lui Constantin Noica nu este inedit, ba chiar a fost editat de mai
multe ori; dar l-am reluat integral, și noi, încă o dată, și anume pe urmele unui manuscris
(dactilografiat) până acum necunoscut. Acesta diferă, într-o foarte mică măsură, de cel deja
în circulație, având o înfățișare a lui, aparte: dactilograma poartă, pe aproape fiecare pagi-
nă, antetul Tribunei României și se află în arhiva lui Paul Anghel.
Având în vedere că pornim de la o altă sursă decât cea a versiunii publicate în 1993 – adică
cea larg cunoscută astăzi, fără să fie, însă, nici aceasta, prima publicare –, am socotit opor-
tună reluarea lui, alături de textul lui Paul Anghel.
Despre traseul acestui text al lui Constantin Noica, de la elaborarea lui în 1973 și până as-
tăzi, precum și despre circumstanțele în care el a fost scris, vom discuta în continuare.
(1) Articolul lui Constantin Noica, Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către
Cel de Sus asupra situației spiritului în cele trei țări românești, s-a tipărit, întâia oară, în
1989, în Revista Fundației Drăgan, editată de Iosif Constantin Drăgan1. Deși a fost publicat
după săvârșirea din viață a lui Constantin Noica, Drăgan nu menționează nimic despre sur-
sa manuscrisului, nici măcar faptul că era, la clipa aceea, inedit. Am preluat și noi, în cadrul
textului reprodus aici, cele două note ale lui Iosif Constantin Drăgan din revista citată, de la
pagina 472, pe care le-am semnalat, precum o făcuse și el, cu „n. J.C.D.”.
(2) La 4 ani de la publicarea în Revista Fundației Drăgan, eseul lui Constantin Noica va fi
reeditat – de data aceasta pe o filieră cunoscută: pornind de la soția filosofului, Mariana
Noica, care l-a primit de la V. Măgureanu, directorul S.R.I. – de către Marin Diaconu. Mo-
delul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritului
în cele trei țări românești apare, așadar, în 1993, în Viața Românească2. La această nouă
ieșire de sub tipar, editorul va explica, într-o notă editorială, câteva dintre aspectele textului
noician, pe care-l socotește inedit și îl descrie ca o lucrare a lui Constantin Noica cu circu-
lație „printre apropiați”, după moartea filosofului, neștiindu-se, însă, nimic altceva despre
ea. S-a putut deduce totuși, din finalul lucrării, că ar fi fost scrisă cândva, în cursul anului
1973, însă nimic în plus.
1
Constantin Noica, Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus
asupra situației spiritului în cele trei țări românești, în Revista Fundației Drăgan, [Roma],
nr. 5-6, 1989, p. 459-472.
2
Constantin Noica, Modelul Cantemir în cultura noastră..., în Viața Românească, an
LXXXVIII, nr. 1, ianuarie 1993, p. 1-17.

(3) Versiunea din 1993 a articolului lui Constantin Noica, așadar cea provenind de la Mari-
ana Noica – și nu cea a lui Iosif Constantin Drăgan – va fi reluată, în 2009, într-un volum
de autor, intitulat Despre lăutărism, la Editura Humanitas.
În volumul amintit, Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus
asupra situației spiritului în cele trei țări românești va fi pus alături de alte două texte ale
lui Constantin Noica: eseul Cei 22 sau despre cultura de performanță, publicat, mai întâi,
în revista Ramuri3 și Ce înseamnă cultura de performanță, reluat din Steaua4.
Selectarea textelor – ni se mărturisește de către editorul noului volum – s-ar fi făcut după
un criteriu tematic stabilit de acesta; volumul în discuție nu exprimă deci voința lui Con-
stantin Noica.
Dacă ne este îngăduită și o remarcă vizând procedura editorială, am cuteza să adăugăm că
sensul Modelului Cantemir... al lui Noica nu este unul exclusiv polemic, prin care se inten-
ționează să se condamne lipsa de pregătire temeinică a oamenilor de cultură români, ci tra-
tează, îndeosebi, o atitudine culturală a savanților autohtoni, ce își face apariția odată cu
Dimitrie Cantemir: enciclopedismul creator românesc5. Cultura de performanță nefiind
obligatoriu enciclopedică – chiar e preferabil să nu fie, în zilele noastre, care sunt, încă, în
bună parte, și ale lui Noica –, nu socotim criteriul tematic declarat ca fiind și îndeplinit de
acest volum.
(4) O reluare – curioasă – a eseului noician a avut, apoi, loc în 1994, de data aceasta la Edi-
tura Athena, din București, unde Ion Bogdan Ștefănescu l-a publicat într-o ediție bilingvă,
română-engleză.
Iese în evidență aspectul comercial al volumului din anul 1994; el a și fost, de altfel, primit
cu o oarecare răceală – poate îndrituită – la clipa respectivă, acest eseu al lui Constantin
Noica nefiind socotit cea mai inspirată alegere pentru inițierea difuzării operei sale în alte
limbi europene, mai ales într-una de atât de largă circulație, cum este engleza6.
Și noi împărtășim părerea că mai reușită ar fi fost o antologie de texte din Șase maladii ale
spiritului..., Sentimentul românesc al ființei sau, de ce nu, Povestiri despre om... ori Anti-
Goethe, care cuprind eseuri ce pot interesa mult mai mult pe un eventual cititor străin, chiar
neavizat, decât Modelul Cantemir în cultura noastră...
După seria de editări de mai sus, o apariție recentă, în întruchiparea corespondenței lui
Constantin Noica cu Paul Anghel, a reușit să ne clarifice circumstanțele alcătuirii eseului
noician.
Într-una dintre scrisorile către Paul Anghel – pe care o reproducem, în facsimil, mai jos –
Constantin Noica spune:
3
Constantin Noica, Cei douăzeci și doi sau cultura de performanță, în Ramuri, nr. 3 (201),
15 martie 1981, p. 1, 2,
4
Constantin Noica, Ce înseamnă cultura de performanță, în Steaua, an XXXII, nr. 3 (414),
septembrie 1981, p. 9.
5
Acest tip de a vedea „istoria vieții spirituale românești” va fi dezbătut și de Paul Anghel,
iar nu pasajele despre lăutărism, fapt ce dovedește că și gazetarul nostru a înțeles că dialo-
gul se poartă într-un registru superior.
6
Vezi, de pildă, recenzia lui Călin Sămărghițan din Gândirea, serie nouă, an V, nr. 5-6,
1996, p. 102-104.
Apendice 325 |
„6 decembrie [1]973, București

Iubite prieten,
Îți las spre citire – când vei avea timp – comunicarea trimisă lui Paul Mi-
ron la colocviul la care nici nu am încercat să mă duc. S-a dus, în schimb
[Virgil] Cândea, de a cărui întoarcere te rog să pui pe cineva de la d-ta să mă
anunțe, căci vreau să mă răfuiesc cu el în chestiunea ediției Cantemir, de care
văd că nu se ocupă, deși i-am trecut-o lui, ca mai competent (...)”7.
După cum am amintit și în notele critice ale scrisorii, „comunicarea trimisă lui Paul Miron”
nu poate fi decât Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asu-
pra situației spiritului în cele trei țări românești.
Paul Miron, profesor de limba română la Freiburg, a organizat, în decembrie 1973, cel de al
X-lea Colocviu al Societății de Studii Germano-Române de la Freiburg, cu tema: Dimitrie
Cantemir.
7
Constantin Noica, Scrisori către Paul Anghel, Iași, Editura Junimea, 2023, ediție îngrijită
de Vlad Bilevsky, p. 34-35.
S-ar părea că la acest colocviu ar fi fost invitat și Constantin Noica, însă, după cum îi măr-
turisește lui Paul Anghel, filosoful nici măcar nu a încercat să se ducă. A scris, în schimb,
comunicarea pentru acest colocviu, pe care i-a trimis-o lui Paul Miron pentru volumul de-
dicat lucrărilor.
Răsare o întrebare: dacă Noica a fost trecut ori nu în programul evenimentului, din moment
ce a trimis, totuși, comunicarea coordonatorului volumului.
La începutul anului 1974, când a apărut numărul 2 din anuarul Dacoromania, coordonat
chiar de Paul Miron, unde s-au publicat comunicările colocviului, Constantin Noica nu se
regăsea printre colaboratori. Mai deținem mărturia personală a unui alt participant la acel
colocviu, Dan Zamfirescu, care, nici el, deși a fost prezent la manifestare, nu se află printre
colaboratorii volumului. Așadar, nu numai lui Constantin Noica i s-a întâmplat ca lucrarea
sa, deși trimisă, să nu-i apară în volum.
Trebuie să mai adăugăm, totuși, că lui Paul Miron – care era angajat, să nu uităm, al statu-
lui român, iar nu al celui german – i-ar fi fost dificil să publice o lucrare în care se vorbea,
pe pagini întregi, despre Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran și alții. Reproducem mai
jos, pentru conformitate, coperta și cuprinsul numărului 2 al anuarului Dacoromania.
În aceste condiții, cum a procedat mai departe Constantin Noica? Văzând că nu are succes
cu Paul Miron, i-a trimis manuscrisul lui Paul Anghel, care la clipa aceea era director și
redactor-șef al Tribunei României, revistă pentru românii din străinătate. Acesta din urmă a
fost atât de impresionat de textul lui Constantin Noica, încât a scris el însuși un Răspuns la
Apendice 327 |
Memoriu către Cel de Sus..., ca scrisoare intimă, proiectat să apară într-un viitor grupaj în
Tribuna României, în 1974.
Atât dactilograma lui Constantin Noica, cât și cea cu corecturi a lui Paul Anghel, au antetul
Tribunei României, cea dintâi pe aproape fiecare pagină; așadar, sunt documente din arhiva
publicației (donată, pentru anii cât a fost la conducere, Bibliotecii Academiei Române).
Prima pagină din Răspunsul la un „Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritului în
cele trei țări românești” – Scrisoare intimă, al lui Paul Anghel o reproducem în continuare:
Din nefericire, în urma acestei tentative – precum și a altora, cu Mircea Vulcănescu, Mircea
Eliade și alții, unele dintre ele menționate și în volumul de corespondență citat –, Paul An-
ghel a fost destituit, în 1974, din funcția de conducere de la Tribuna României, în fotoliul
directorial urmându-i Petre Ghelmez, care a condus ziarul până în 1989, la transformarea sa
– a doua oară! – în Curierul românesc. În acest fel, atât Modelul Cantemir în cultura noas-
tră... al lui Noica, cât și Răspunsul... lui Paul Anghel au rămas inedite: primul până la pu-
blicarea lui de Iosif Constantin Drăgan, în 1989, iar al doilea până la numărul de față al
revistei noastre.
Omagiindu-l, totodată, pe marele nostru voievod cărturar, Dimitrie Cantemir, ne ex-

primăm bucuria de a reuși să punem eseul lui Constantin Noica, intrat, deja, în „folclorul”
nostru cultural, în matca dorită de autor, după jumătate de veac de la scrierea sa.
Vlad Bilevsky
Serviciul Manuscrise, Carte rară
Biblioteca Academiei Române
vlad.bilevsky@biblacad.ro
I D E I
SEMIOTICA VIZUALULUI
SCENE BIBLICE PICTATE PE PLANURI PERPENDICULARE

COSTIN POPESCU
Biblical Scenes Painted on Perpendicular Planes. In some orthodox churches, scenes painted on
perpendicular planes show a constantly pursued intention. Already scenes of larger or smaller length
on a wall claim different rhythms of reading and understanding; when represented on perpendicular
planes, they change their reference: it is not the wall anymore, but the whole sacred room. The fluidi-
ty of these scenes emphasizes their narrativity and involve in higher degrees the beholder.
This paper is interested in two aspects concerning biblical scenes on perpendicular planes. First, the
beholder spends simultaneous efforts to recreate the isotopy (coherence of meaning) of the scene and
to restore the unity of the forms on one surface. The beholder has to see the scene on a single plane
too and to compare the messages of both. The effort of this perceptive and mental come-and-go, be-
tween the one-plane variant and the two-plane variant, with the interpretive processes which go with
it, can take some time and stress a connotative play meant to enrich the meaning of the scene.
Second, the organisation of a scene on perpendicular planes depends on a new factor too, the edge
that separates the planes. The edge creates two uneven subfields and this sui generis axis becomes the
rival of the axis the beholder expects in the same scene on one plane (this axis is central); the play
between these axes creates for every scene a new relationship between stability and dynamism. The
painters use different criteria to organise the scene following the edge: for example, they create oppo-
sitions (divine / mundane), temporal sequences (moment a in the first plane, moment b in the second),
or, when a clear and efficient criterium lacks, fill a plane with jammed architecture.
Keywords: relational iconography; visual semiotics; organisation and rhythm of planes; isotopy;
parts of church (naos, pronaos)
Acest text nu este rezultatul unei cercetări obişnuite în câmpul istoriei ar-
tei1. Dacă ar fi fost, ar fi arătat probabil diversele acţiuni prin care, de pildă, Matei
Basarab făcea din mănăstirea Arnota o necropolă a familiei, ar fi prezentat progra-
mul iconografic ca dovedind intenţia voievodului2, ar fi stabilit răspândirea cutărei
1
Calde mulțumiri maicii Ecaterina, de la Hurezi; cercetarea de față datorează mult ajutoru-
lui ei. De asemenea, Irinei Popescu pentru desene.
2
În absida de nord apare Cina din casa lui Simon leprosul, unde Maria Magdalena îl unge
cu mir pe Isus și îi șterge picioarele cu părul (Mt, 26: 6-12, Mc, 14: 3-9, In, 12:1-8): „Mi-a
uns trupul cu mir, spre îngropare” (Mc, 14: 8), spune Isus. Urmează în registrul Patimilor
scene ale sfârşitului vieţii lumeşti a lui Isus, nelipsite din acest ciclu: Cina cea de taină,
Sărutarea Iudei, Judecata lui Pilat, Drumul crucii etc., dar scenele şi personajele dimprejur
– în concile absidelor, în timpanul peretelui de vest al naosului, în intradosul arcului lipit de
acest perete etc. – tot de moartea pe Pământ întru Domnul şi de viaţa viitoare din ceruri
vorbesc: Eustatie Plachida şi cei doi fii ai săi, Soborul îngeresc cu chipul lui Isus în medali-
on (biruinţa asupra morţii – îngerii apar lângă Isus la Judecata de Apoi), Botezul, Avacum
(2:4: „Dacă [un om] se va feri, sufletul Meu nu are’n el plăcere; însă cel drept al Meu, el
din credinţă va trăi”, spune Dumnezeu profetului) etc. Lipsesc scene precum vindecările
miraculoase, Uciderea pruncilor, Batjocorirea etc. (e drept, biserica e foarte mică).

| 330 Idei. Semiotica vizualului
sau cutărei scene (Cina din casa lui Simon leprosul, de pildă, se află şi la Polovragi,
la circa 35 de kilometri) în cutare sau cutare perioadă istorică etc. Dar nu chestiuni
precum coerenţa sau unicitatea programelor iconografice m-au preocupat; am vrut
să văd cum sunt organizate scenele pentru a impresiona privitorul şi a-i întări cre-
dinţa şi, în special, să (îmi) lămuresc mizele desfăşurării unor scene pe două pla-
nuri, de obicei perpendiculare, pe suprafeţe având de cele mai multe ori mărimi
diferite. Cum s-a ajuns la ele, ce spor de semnificaţie a adus această organizare a
expresiei vizuale? Asemenea idei sunt inspirate de semiotica artefactelor vizuale şi
a producerii lor; m-a atras de asemenea ideea de a reconstitui fie şi fragmente din
gândirea plastică a zugravilor, cu rezistenţa şi maleabilitatea ei în faţa factorilor
care o pot influenţa.
Considerată ca avându-şi începuturile în anii 1960, semiotica expresiei vi-
zuale nu s-a preocupat chiar imediat de câmpul artei religioase. Chiar şi aşa, presti-
gioşi istorici de artă au semnalat importanţa câştigurilor analitice pe care disciplina
le putea aduce în înţelegerea modurilor de construire a artefactelor vizuale. În al
său „Cuvânt-înainte” la L’iconographie médiévale, Jérôme Baschet notează: „Bo-
găţia expresivă a imaginilor medievale, dimensiune încă prea neglijată, sau cel
puţin abandonată unor abordări mai degrabă tradiţionale, pretinde un important
efort de înnoire metodologică” (Baschet, 2017: 20), efort a cărui ţintă, pentru autor,
este o iconografie relaţională şi serială. Pe această cale, „analiza înlănţuirilor în
ansamblurile pictate nu se dovedeşte pertinentă decât dacă se străduieşte să lege
trei factori (cel puţin): - logica narativă (…) - asocierile tematice între scene (…) -
interacţiunile cu spaţiul ritualic.” (Baschet, 2017: 149-150) Analiza sensului struc-
tural al unei opere nu mai ajunge, e nevoie şi de o cercetare a felurilor în care opera
şi înlănţuirile din care face parte, prezente şi absente (purtate în minte, adică), pro-
duc efecte asupra contemplatorilor.
Primii paşi au fost precauţi. În On some problems in the semiotic of visual
art. Field and vehicle in image-signs, conferinţă prezentată în 1966 la Kazimierz
cu ocazia celui de-al doilea colocviu internaţional de semiotică, Meyer Schapiro
observa că proprietăţile locale ale câmpurilor picturale prezintă „diferenţe de cali-
tate expresivă între larg şi strâmt, înalt şi scund, stâng şi drept, central şi periferic,
între colţuri şi restul spaţiului“ (Schapiro, 2005: 15) şi continua subliniind că for-
matul semnului iconic este el însuşi un factor expresiv („Prin format înţeleg forma
câmpului, proporţiile lui şi axa dominantă, ca şi dimensiunea pe care o are.“ (Scha-
piro, 2005: 24))
Iconografia relaţională are de luat în considerare, precizează destui ani mai
târziu J.-C. Bonne şi, după el, J. Baschet,
poziţia elementelor, figuri sau obiecte, în raport cu proprietăţile câmpului imaginii (sus/jos,
dreapta/stânga, centru/margine), raporturile figurilor cu fondurile diferenţiate din care se de-
taşează (…) Cât despre raporturile între figurile însele, acestea pot fi definite prin poziţiile lor
relative – juxtapunere laterală, suprapunere verticală, simetrie, situare faţă în faţă –, şi prin
eventuale modalităţi de contact, prin variaţii ale scalei de reprezentare, prin compararea gestu-
Scene biblice pictate pe planuri perpendiculare 331 |
rilor şi posturilor, ca şi prin scala modală pe care caracterele ornamentale ale reprezentării o
pot construi. (Baschet, 2017: 166)
Că a studia pictură religioasă nu este nicidecum comod o arată Carlo Se-

veri când comentează eseul lui Michael Baxandall referitor la transpunerea vizuală
a unui text biblic (fragmentul din Luca legat de Bunavestire). În transpunere artis-
tul trebuie să construiască o nouă coerenţă, alta decât a textului: o coerenţă a ima-
ginii – aceasta din urmă trimite la textul de origine, dar nu poate fi redusă la el.
Astfel, „imaginea (…) sporeşte întotdeauna conotaţiile deja prezente în text. Pre-
tinde, ca atare, o altă complexitate.“ (Severi, 2007: 319) Îmbogăţirea conotativă pe
care transpunerea vizuală o produce textelor Baxandall a numit-o pictorial enfor-
cement. Dar a compara complexitatea conotativă a unui text cu complexitatea co-
notativă a versiunii sale vizuale poate cu uşurinţă nedreptăţi unul sau altul din cele
două artefacte (nu pot trece cu vederea că sunt conotaţii ale textului pe care suspo-
menita transpunere le atenuează sau chiar omoară). Să ne gândim la episodul în
care la Ierihon se întâlnesc Isus şi Zaheu. Mai-marele vameşilor, scund, nu putea
să-l vadă pe Isus din pricina mulţimii; s-a urcat într-un sicomor, pe drumul pe care
avea să treacă Mântuitorul. Când l-a zărit, Isus i-a cerut să coboare şi a zis că va
intra să găzduiască la el (Luca, 19, 1-10). De aici putem infera că între o dorinţă şi
îndeplinirea ei este un interval – mai scurt sau mai lung – pe care îl umple aştepta-
rea sau, poate mai bine spus, sentimentul aşteptării, un ansamblu nebulos de ener-
gii psihice: tatonări, ezitări, precipitări etc. Acest sentiment este deci activ, îşi caută
o albie (pe care o poate afla sau nu). Dorinţa lui Zaheu de a-l vedea pe Isus are o
istorie, oricât de scurtă (Isus se apropia de Ierihon, spune Luca, şi relatările faptelor
lui îl precedau). Luca nu dă detalii despre ce se petrece în sufletul lui Zaheu, dar,
dacă ascultătorul / cititorul evangheliei lui încearcă să lege dispoziţii sufleteşti de
actele vameşului, va trebui să conchidă că aceste dispoziţii probează punctul cul-
minant al unei dinamici sufleteşti. Să fie prea puţine şi prea slabe conotaţii în
această dinamică? În catoliconul de la Hurezi, o scenă este consacrată episodului
de la Ierihon; nu pare să cuprindă mai multe conotaţii decât cele implicate de evan-
ghelia lui Luca. Să fie vina pictorului? să fie neputinţa imaginii? Pentru o cercetare
comparativă ar trebui o colaborare între minţi bine antrenate în ambele sisteme
producătoare de conotaţii.
Problematica expresivităţii vizuale a câştigat în sistematicitate o dată cu
cercetările lui Groupe μ; cercetătorii belgieni au propus ca aspectele plastice ale
reprezentărilor vizuale să fie privite ca semne alcătuind un sistem de sine stătător,
şi nu ca semnificanţi ai semnelor iconice; „Confuzia între semnificant plastic şi
semnificant iconic corespundea în realitate ideii unui «semn-imagine» unic, exerci-
tând o funcţie esenţialmente iconică şi susceptibilă să cunoască variaţii stilistice.“
(Martine Joly (1997: 101)) Or, Traité du signe visuel examinează semnele iconic şi
plastic ca fiind perfect autonome în plan teoretic, având o structură foarte diferită şi
dovedindu-se cel mai adesea solidare în manifestările lor materiale (Groupe μ,
1992: 115, 119) şi ordonează diversele aspecte ale funcţionării lor. Stratificările de
procese constitutive din artefactele vizuale pot fi recunoscute cu ajutorul semnelor

iconice (asamblări de semnificanţi, referenţi şi tipuri) şi al familiilor de semne plas-
tice: textură (granulă, ritm), formă (dimensiune, poziţie, orientare), culoare (tonali-
tate, saturaţie, strălucire). Textele vizuale solicită o lectură tabulară, care combină
lecturi diferite ale unităţilor textelor respective (vezi şi Groupe μ, 1977: 58-62).
Chestiunea care mă interesează, a scenelor pe planuri perpendiculare, solicită ob-
servaţii şi interpretări legate nu numai de semnele iconic şi plastic, ci şi – mai ales
– de raporturile între contururi şi margini (rame, borduri), acestea din urmă aparţi-
nând familiei indexurilor.
Un avantaj pentru iconografia relaţională este că pictura religioasă reia de
nenumărate ori aceleaşi teme/scene. Fiecăreia i s-au putut în bună măsură reface
sursele, stabili variantele, determina răspândirea etc. Dar şi semiotica vizuală profi-
tă de pe urma acestei stări de lucruri; variantele unei teme sprijină studierea diver-
selor solidarităţi între semnele iconic şi plastic, compararea organizărilor de câm-
puri vizuale etc. Ajungă două exemple. Crucificarea lui Isus cunoaşte două mari
variante: cea dintâi prezintă trei cruci pe care au fost suiţi trei bărbaţi, sub una din-
tre ele, cea aflată în ax, aflându-se persoane apropiate Mesiei; în cea de-a doua va-
riantă se află doar o cruce, în ax, şi sub braţele ei se află, în dreapta crucii, persona-
FIG. 1
je feminine, în stânga ei, un personaj masculin sau două. La mănăstirea Hurezi,
scene pe două planuri perpendiculare se află în biserica mare, în paraclis şi în bise-
rica bolniţei; această consecvenţă dezvăluie o intenţie. În paraclis, Isus pe cruce
(FIG. 1) se află în colţul de sud-vest, sub una din ferestrele sudice. Într-unul din
planuri, crucea stă în faţa tradiţionalei arhitecturi urbane din pictura ortodoxă, urca-
tă pe un monticul care dezvăluie un craniu, al lui Adam. Cele trei Marii se află sub
braţul drept al Mântuitorului, sub fereastră; sub braţul stâng al crucii, Ioan îndure-
rat îşi înclină capul. În fâşia celuilalt plan, un singur personaj: sutaşul (care excla-
mă: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Omul Acesta!” (Mc, 15, 39))
Mirarea noastră la o primă privire asupra scenei este legată de golul de
deasupra sutaşului; în toate celelalte colţuri de la Hurezi cele două planuri benefi-
ciază, adeseori simetric, de un fundal bogat. Dar dacă reconstituim imaginar scena
pe un singur plan vom constata că dezechilibrul din organizarea pe două planuri a
scenei dispare; golul de deasupra sutaşului îşi diminuează considerabil importanţa,
compensat de golul care poate fi reconstruit (iată, încă o reconstrucţie) prin elimi-
narea din imagine a cadrului ferestrei care ocupă cerul din dreapta lui Isus, deasu-
pra Mariilor; compoziţia îşi recapătă simetria. Iar personajele masculine revin la o
poziţionare familiară, la o distanţă de margine care nu le înghesuie şi care nu le
stânjeneşte perceperea. Orice formă de deasupra sutaşului ar dezechilibra com-
poziţia „îndreptată”. În întreaga bandă superioară a scenei se află doar trupul cruci-
ficat al Mântuitorului. Şi o compoziţie pe un singur plan ar fi etalat o asemenea
bandă. Cu scena îndreptată pe un singur plan, crucea cu trupul lui Isus în ax tran-
smite pe loc simetria în stare să împietrească lumea în durere. Este greu să te
smulgi stabilităţii în care simetria fixează durerea. Dar în scena pe două planuri
golul acela din fâşie produce o pustiire şi o înfiorare de care cu greu te poţi smulge.
Să fi vrut zugravul să ne cheme la un du-te-vino perceptiv şi reflexiv între scena
din faţa ochilor şi scena reconstruită imaginar? Acest du-te-vino cere timp şi lasă
urme. Îl putem bănui pe pictor de „şiretlicul expresiv” al provocării unei duble lec-
turi?
În general, dacă poate atribui unei intenţii dezvăluite de o operă semnifi-
caţii suplimentare şi găsi în opera însăşi cum să justifice faptul, destinatarul respec-
tivei opere (de oricare natură ar fi aceasta) nu va pregeta să valideze intenţia res-
pectivă.
Fapt este că o analiză a înlănţuirilor în ansamblurile pictate, aşa cum perti-
nent o vede Baschet, nu se poate dispensa de o trecere în revistă a fiecărei scene
din înlănţuire şi a variantelor, desigur absente din înlănţuire, în care scena respecti-
vă mai circulă; motivele pentru care zugravul a ales această variantă şi nu alta sunt
diverse. În biserica bolniţei de la Hurezi, ca şi în atâtea alte locuri din România (la
Polovragi, în judeţul Gorj, de pildă – FIG. 2), se află şi cealaltă mare variantă pen-
tru Isus pe cruce. Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să înlocuim varianta sce-
nei din paraclisul hurezean cu varianta gorjeană; în această a doua variantă, ce ar fi
plasat zugravul în al doilea plan? Pe cine ar fi putut plasa? Cel mai verosimil, pe al
doilea tâlhar, cel rău (care trebuie să fie la stânga lui Isus, şi care uneori apare cru-
cificat cu spatele la privitor, ca la Polovragi). Ioan şi sutaşul ar fi rămas sub braţul
stâng al lui Isus, în grupul celor apropiaţi lui Isus care îl plâng.
Desigur, greu de crezut că un contemplator al scenei din paraclis va trece

în revistă toate celelalte variante ale scenei pe care le ştie; dar, chiar dacă nu ştie
nici o altă variantă, nu va pierde senzaţia de pustiire a lumii pe care i-o dă golul de
deasupra sutaşului, iar dacă ştie şi alte variante şi şi le cheamă în memorie va putea
ajunge la nuanţa conotativă a soluţiei din paraclis. Al doilea tâlhar nu şi-ar fi găsit
nicicum locul în planul îngust al scenei.
FIG. 2
Se poate conchide aşadar că e profitabil să reflectăm nu numai la organiza-

rea variantei pe două planuri a unei scene, ci şi la organizarea aceleiaşi „îndreptată“
pe un singur plan.
Al doilea exemplu: părintele Gabriel-Dinu Herea a discutat proiecţiile so-
lare din biserica Înălţarea Sfintei Cruci de la Pătrăuţi, judeţul Suceava, şi semnifi-
caţiile lor; la echinocţii, proscomidiarul – simbol liturgic al Peşterii din Betleem şi
al Cerurilor deschise pentru primirea lui Isus înviat – este luminat direct de pe fe-
reastra sanctuarului, iar Sfânta Masă primeşte de pe uşa intrării lumina soarelui
care apune (fereastra altarului este montată deviat de la axul bisericii, ca să permită
aceste proiecţii).
În perioada solstiţiului de iarnă, proscomidiarul primeşte direct lumină prin
fereastra de sud a naosului. Etc. (Herea, 2019: 55, 62, 63) Or, Isus este Lumina (In,
9, 5). Biserica nu a fost orientată spre răsărit şi atât; locul unde a fost înălţată, di-
mensiunile şi compartimentările ei sunt dovada unei intenţii omagiale consecvent

urmărite.
În ce mă priveşte, am avut ambiţii mai modeste: să constat dacă există,
pentru aceeaşi scenă, variaţii / nuanţări de semnificaţii între varianta ei pe un singur
plan, pe un perete, şi varianta ei pe două planuri perpendiculare rupte de muchia
dintre doi pereţi (FIG. 3a) sau de muchia dintre faţa unui arc şi intradosul arcului
următor cu deschidere mai mare (FIG. 4). Cu ce gând le-a desfăşurat zugravul aşa
(când avea la îndemână soluţii comode, mai frecvente, cu scene sau portrete pe un
singur plan, înşirate fără să invite la suplimentare eforturi de interpretare)?
FIG. 3a
FIG. 3b
FIG. 4
În FIG. 3a, desenul din stânga prezintă planul unei încăperi în care una din scene (corespunzătoare
liniilor îngroşate) începe pe un perete şi continuă pe peretele perpendicular. Desenul din dreapta este
o schiţă de elevaţie, cu peretele perpendicular figurat oblic. Scena corespunde suprafeţei haşurate. În
FIG. 3b, planul încăperii devine mai complicat în urma adăugării în dreptul muchiilor a unor rezalite,
fragmente de zid care avansează de la planul peretelui spre interiorul încăperii; am numit fâşii aceste
fragmente de mică lăţime. FIG. 4 redă un sistem de arce cu deschidere crescândă (1, 2, 3), de obicei
cu o fereastră în centru; liniile continue drepte verticale şi liniile curbe indică traseul unui arc (picioa-
rele şi curbura lui); linia întreruptă indică muchia între faţa unui arc şi intradosul arcului următor (faţă
şi intrados sunt perpendiculare); liniile punctate indică planurile arcelor succesive cu deschidere cres-
cândă; linia continuă oblică indică planul unui intrados; suprafeţele haşurate (a, b, c, d) indică posibi-
le scene (consacrate, de pildă, personajelor şi faptelor din Menolog). Am numit faţă partea din planul
arcului care însoţeşte la distanţă constantă traseul acestuia până la arcul următor, al cărui plan este
mai avansat spre interiorul încăperii.
Una din chestiunile importante ale înfăţişării bisericilor ortodoxe este core-
larea ordonării arhitecturale a interioarelor cu înlănţuirile de scene. Încăperile au de
obicei plan dreptunghiular, iar felurile în care se organizează spaţiul care creşte pe
acest plan produc diferite niveluri de dificultate a pictării. O discuţie cu arhitectul
Radu Teacă a evidențiat riscurile compartimentării spațiului în planul de cruce
greacă înscrisă asupra fluidității narative a picturii (vezi și Teacă, 2013: 22-23). Ne
putem gândi că întinderea pe două planuri a unor scene este și rezultatul unor în-
cercări ale zugravilor de a rezolva din tensiunile între arhitectură și pictură. Întin-
derea în cauză este și rezultatul unei gândiri înnoitoare asupra spațiului eclezial.
Nu am investigat altceva decât o chestiune de ritm atunci când m-am ocu-
pat de felul în care, în Oltenia secolelor XVIII și XIX, Bunavestire a fost reprezen-
tată, deasupra ferestrei sanctuarului, în arcatura unor biserici. (Popescu, 2019: 55-
100) Tot de chestiuni de ritm mă ocup și în paginile care urmează; scenele pe două
planuri se află la edificii de cult din Valahia și Moldova.
***
Pornesc de la două aspecte relativ simple: modul de compartimentare a
unui perete de biserică în vederea pictării (FIG. 5) şi planul unei încăperi (FIG. 3a,
FIG. 3b).
FIG. 5
Constructor şi pictor încearcă să ofere contemplatorului stimulări în măsu-

ră să-i reţină atenţia asupra scenelor reprezentate şi să-l facă să revadă semnificaţii-
le pe care a fost obişnuit să li le atribuie. Poate fi vorba de variaţii de suprafeţe ale
scenelor pe un perete (FIG. 5). Poate fi vorba de „zigzag“-uri (rezalite) adăugate în
colţuri planurilor dreptunghiulare (FIG. 3b). Adăugarea lor poate trece drept o în-
cercare de a atenua bruscheţea austeră a formei geometrice simple. Într-o plimbare
orizontală, privirea va întârzia pe „zigzag“-urile respective, va trebui să interprete-
ze variaţia de dimensiune a suprafeţelor pe care le întâlneşte şi să se acomodeze cu
ea. Va constata o schimbare de ritm; încăperilor cărora le corespund cele două pla-
nuri (a1, a2) din FIG. 3b le va da ocol vizual cu viteze diferite. Spaţiile nu mai sunt
doar actualizări ale unei figuri geometrice ideale (dreptunghi, paralelipiped etc.),
„zigzag“-urile le conferă un spor de materialitate, cer privirii să le urmeze, să se

adapteze schimbărilor de planuri, să devină conştientă de această materialitate care
o solicită. În fine, creşte suprafaţa acoperită de pictură, iar formele şi culorile vor
accentua sporul de materialitate.
Ochiul are de interpretat:
- suprafeţe de dimensiuni variabile,
- ritmuri de curgere variabile,
- organizări diferite ale suprafeţelor pictate.
De obicei, o scenă pe două planuri perpendiculare este astfel construită, încât
unghiul perceput între planuri să fie de 90 de grade (suntem atât de obişnuiţi cu
asemenea organizare încât nu ne mai atrage deloc atenţia): între a1 şi a2 în FIG. 3b
vedem un unghi drept. Dar planurile perpendiculare pot forma şi un unghi pe care
modul în care scena le acoperă îl face interpretabil ca unghi reflex, ca acela între
planurile a2 şi b1 din FIG. 3b, cu riscul de a strica unitatea scenei de pe planurile
respective (vezi naosul bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de
la mănăstirea Arnota, FIG. 41, FIG. 42, FIG. 43). Disconfortul la perceperea scene-
lor este considerabil, organicitatea lor este afectată de organizarea după-colţ a pla-
nurilor. Fâşia pare cu totul inutilă.
FIG. 6
FIG. 7
Folosirea de scene pe două planuri perpendiculare e la Hurezi expresia

unei intenţii. O probează împreună naosul bisericii mari (pictura, terminată în
1694, a fost executată de Constantin, Ioan (greci), Andrei, Stan, Neagoe şi Ioa-
chim), paraclisul (pictat în 1697 de Marin şi Preda) şi biserica bolniţei (pictura, din
1699, i se datorează lui Preda, Nicola şi Efrem / Ianache). FIG. 6, FIG. 7 şi FIG. 8
prezintă iconografia pereţilor sudic, vestic şi nordic ai paraclisului.
FIG. 8
În alte registre decât cele superioare, pictura din colţuri revine la organiza-
rea obişnuită; în registrul inferior al paraclisului, în fâşii sunt sfinţi şi motive deco-
rative. De altfel, de cele mai multe ori practica picturală în bisericile ortodoxe ro-
mâneşti numără în fâşii fie personaje izolate (de pildă, stâlpnici) (FIG. 9 – mănăsti-
rea Mamu, la Stăneşti-Lunca, comuna Lungeşti, Vâlcea), fie motive decorative
(geometrice, vegetale…) (FIG. 9, FIG. 10 – mănăstirea Surpatele, comuna Frân-
ceşti, Vâlcea).
FIG. 9 FIG. 10
Cazurile documentate vizual de FIG. 9 şi FIG. 10, pe de-o parte, şi insis-

tenţa cu care în biserica mare, paraclisul şi biserica bolniţei de la Hurezi se repetă
atât de asemănător procedeul desfăşurării unor scene pe două planuri perpendicula-
re, pe de altă parte, susţin ipoteza că pictorii brâncoveni au urmărit o împrospătare
expresivă. Un aspect al ei viza soluţii diferite de acelea semnalate de FIG. 9 şi FIG.
10. Până la examinarea unor aspecte şi implicaţii generale ale acestei intenţii, tre-
buie cercetat felul cum a fost organizată fiecare scenă pe două planuri (nu mă voi
opri totuşi decât la unele).
Jean-Pierre Vernant a creat termenul de prezentificare, aducere în faţa
simţurilor, pentru a sugera „un proces şi o tensiune menite să mobilizeze o prezenţă
sperată, dar niciodată garantată.” (Baschet, 2017: 43) Pictorii învie credincioşilor
scene care să le reliefeze mai convingător semnificaţia prezenţei lor în această lu-
me. Putem admite că în aceste scene aceştia vor recunoaşte urzeala divină care le
susţine? Dacă da, atunci vom admite că pregnanţa scenelor respective trebuie să fie
cât mai mare, că evoluţia felurilor în care au fost redate caută să împlinească aceas-
tă pregnanţă. Şi că rămâne destul loc pentru noi încercări de a-i căuta împlinirea, de
a ne căuta participarea afectivă. Cine ia astfel în considerare lucrurile încearcă să
reconstituie gândirea celor care au pictat scenele, să o urmărească în felul în care
le-au pictat. Scenele pe două planuri sunt aproximări expresive ale unor episoade
sacre socotite de credincioşi exemplare pentru existenţa lor.
Suspomenita pregnanţă ar trebui să însemne în primul rând organizare
ideatic limpede şi vizual echilibrată; în pictura ortodoxă, vom recunoaşte de pildă
importanţa unui personaj după instalarea lui în ax sau după contrabalansarea vizua-
lă a lui cu grupuri întregi, sacralitatea spaţiilor după organizarea lor simetrică, tem-
poralitatea unei acţiuni după desfăşurarea ei liniară văzută lateral etc. Intervenţiile
zugravilor în felurile de prezentificare a scenelor cuprind schimbări mai mari sau
mai mici în modurile obişnuite de construire a suprafeţelor.
*
Ideatic vorbind, o cale convingătoare de distribuire a formelor în câmpurile
vizuale este subordonarea lor la opoziţii semantice pregnante (divin / mundan, vir-
tuos / păcătos etc.). Categorizările pe care acestea se sprijină susţin cu claritate or-
ganizarea scenelor; punerea acestora pe două planuri va adăuga noi semnificaţii,
unele importante.
FIG. 11
La biserica bolniţei de la mănăstirea Hurezi, de la Romanii de Jos, judeţul

Vâlcea, în al doilea registru al peretelui sudic se află în colţul de sud-est scena Spă-
lării picioarelor (FIG. 11). Pe perete apostolii înşiraţi pe două rânduri se descalţă;
în fâşia perpendiculară, spre est, Isus cu un prosop şterge piciorul drept al unui Pe-
tru aflat dincolo de muchie şi al cărui deget la frunte îl arată nedumerit de semnifi-
caţia faptelor. Muchia care desparte perete şi fâşie desparte mundan şi divin: iată
criteriul de organizare. Desigur, scena are cel mai adesea această organizare, dar
„îndoirea“ ei printr-o muchie face şi mai vizibil factorul divin (şi astfel îi sporeşte
importanţa), mai ales că fâşia unde se află Isus este paralelă cu peretele vestic, pe
care se află intrarea: cei care, din pridvor, pătrund în naos, vor vedea pe Mântuitor
FIG. 12
în faţa lor şi aproape de iconostas. Vor avea de înţeles şi mai bine, pe de-o parte,
forţa divinităţii şi importanţa deşertării de sine (kenosis) pe care o face pentru mân-
tuirea oamenilor, pe de altă parte, dependenţa mântuirii (îndumnezeirii) lor de co-
borârea în carne asumată de Logos.
Aceleaşi criterii de organizare a scenei şi de amplasare a ei au fost folosite

pentru Întâmpinarea Domnului, scenă din colţul nord-estic al paraclisului (FIG.
12). Pe peretele nordic, Maria, Ana proorociţa şi Iosif cu perechea de turturele; pe
fâşia orientată spre intrare: bătrânul Simeon cu pruncul Isus adus să-i fie închinat
lui Dumnezeu.
FIG. 13
Argumentul prezenţei lui Simeon lângă Isus urmează ghidaje precise: toţi
întâi-născuţii de parte bărbătească erau închinaţi Domnului, sensul închinării lui
Isus era cu atât mai bogat, cu cât el se născuse nu ca toţi ceilalţi, ci prin umbrire
(Domnul o umbrise pe Fecioară, cum se poate citi în Lc, 1, 35). Cu atât mai mult
trebuia întors Domnului. Apoi, Simeon, vestit de Duhul Sfânt că nu va vedea
moartea până nu-l va vedea pe unsul (Christosul) Domnului, venise la templu toc-
mai din îndemnul Duhului (Lc, 2, 22-40).
Prezenţa lui lângă Isus era rezultatul de neclintit al unei lucrări cereşti. În-
tâmpinarea Domnului este perechea în colţul de nord-est a scenei din colţul de sud-
est: Bunavestire.
Scene precum Spălarea picioarelor sau Întâmpinarea Domnului pot fi so-
cotite ca mai simplu de organizat pentru că fac loc categorizărilor comode: divin
(Isus) şi mundan (apostoli; Maria şi Iosif) sunt categorii bine definite, distincte şi
pot fi asociate fără dificultăţi.
Este greu de găsit o mai puternică şi mai plină de consecinţe manifestare a
relaţiei între divin şi mundan decât Bunavestire. Discut o execuţie pe două planuri
a scenei, la paraclisul mănăstirii Hurezi (FIG. 13) şi – spre sfârşitul textului – o
execuţie în două fragmente cu câte două planuri perpendiculare fiecare, fragmente
aflate faţă în faţă în naosul catoliconului aceleiaşi mănăstiri (FIG. 38, FIG. 39),
lângă iconostas.
Execuţia scenei din paraclis e foarte apropiată de execuţiile obişnuite, cu
arhanghelul şi Fecioara ocupând cele două subcâmpuri (stâng, drept) şi înrămaţi de
edificii care ţâşnesc din orizontala mediană a zidurilor. Muchia însăşi dintre cele
două planuri este corespondentul fizic al axei verticale a compoziţiei. Privitorul nu
ar avea nici un fel de dificultate să alinieze cele două planuri, să le reducă la unul
singur prin creşterea unghiului între ele de la 90 la 180 de grade; la capătul acestui
efort nu l-ar aştepta nici o surpriză.
Dar, încă o dată, două planuri în loc de unul (şi uşor de văzut ca două) şi
muchia, ax făcut vizibil, sunt tehnici care invită privitorul să vadă în scenă două
accente diferite: unul care tinde să separe divin şi uman, celălalt care le apropie
(Gabriel şi Fecioara sunt îndreptaţi unul spre celălalt, Fecioara este „mai cinstită
decât heruvimii“ – liturghia lui Ioan Gură-de-Aur); iată un du-te-vino vizual menit
să prezentifice miracolul venirii lui Isus.
*
În câteva scene pe două planuri se vede interes pentru desfăşurarea tempo-
rală; aici pictorul nu reţine un moment dintr-o succesiune (în acest caz, ştie foarte
bine că privitorii vor vedea cu ochii minţii toată succesiunea de momente şi lasă în
seama lor desfăşurarea narativă a scenei), ci prezintă două pe care le plasează în
câte unul din cele două planuri.
Criteriul de organizare este deci temporal. Ţesătura cauzală a momentelor
devine mai limpede prin expresia ei narativă, prezentificarea creşte în intensitate.
FIG. 14 reproduce momente ale episodului în care Isus vindecă un orb din naştere:
în primul îi unge ochii cu tină, în al doilea, orbul se spală în scăldătoarea Siloamul
(minunile lui Isus sunt una din marile teme ale picturii ortodoxe, scene care le în-
făţişează alternează în naos cu cele consacrate Patimilor).
FIG. 14
În fragmentul de pe perete al scenei din paraclisul hurezean, Isus şi orbul

îngenuncheat au în spate obișnuitul munte triunghiular cu o latură fragmentată de
serii de accidente tectonice. În spatele lui Isus și de sub una din ferestrele nordice
(vezi FIG. 8), apostolii urmăresc faptele. Dincolo de munte, în depărtare, clădirile
impresionante ale unui oraș. În fragmentul din fâșie, orbul își spală ochii într-un
bazin, lângă un copac; dincolo de bazin, alt munte.
Pictorul a încercat să lege cele două subcâmpuri nu numai prin motivul
muntelui; câte un munte, am văzut, există în ambele subcâmpuri, iar versanţii lor
creează un triunghi cu vârful în jos (pe muchie) în a cărui parte superioară intră
peisajul urban şi copacul; dar linia pe care stă peisajul urban creează un triunghi
mai mic: linia respectivă este baza acestui triunghi asemenea, laturile sunt de ase-
menea fragmente din versanții celor doi munți.
Triunghiul mic este ocupat de sol (aici îşi are rădăcinile copacul din fâşie),
cromatica lui, de ambele părţi ale muchiei, este cromatica muntelui din fâşie. Picto-
rul a adăugat simetriei un nou factor unificator, cromatic.
FIG. 15
Această unificare lipseşte din scena Căinţei şi spânzurării lui Iuda, din
colţul de nord-vest al naosului la biserica bolniţei de la Hurezi (FIG. 15). Unitatea
conceptuală a momentelor vine din remuşcarea care îl cuprinde pe apostol; ele sunt
părţi ale unui singur episod. Momentul înapoierii arginţilor are loc într-un peisaj
urban, momentul spânzurării – într-unul natural (contaminare poate cu câmpul
cumpărat cu arginţii de arhierei de la olar, Ţarina Olarului, pentru îngroparea străi-
nilor (Mt, 27, 1-10). În faţa modelului oferit de Christos, ar putea Iuda trăi la adă-
post de remuşcări? (de fapt, chestiunea este mult mai complicată; vezi
https://lumea.catholica.ro/2007/03/cum-a-murit-iuda/, de pildă) Dacă nu s-ar sinu-
cide, ar diminua importanţa pentru oameni a sacrificiului lui Isus; trebuie, deci, să
se sinucidă.
FIG. 15 şi FIG. 16 (Sărutarea Iudei) arată ce probleme stau în faţa celui
care pictează scene pe două planuri. Trebuie să judece caracterul unei acţiuni, să
stabilească dacă este posibilă secvenţializarea ei clară, să determine numărul de
personaje care participă la ea şi să definească cu precizie relaţiile între ele. Se poate
obiecta că aceste chestiuni sunt deja lămurite în sursa textuală a scenei. Dar, altfel
decât scriitorul, pictorul le gândeşte în lumina unei alte coerenţe. Ne-am putea
atunci întreba dacă greutatea vizuală (dimensiunile) edificiilor somptuoase din
fâşie nu ar fi putut fi mai mică. De asemenea, dacă grupul soldaţilor cu trio-ul tră-
dător, trădat şi slujitor care îl înşfacă ar fi putut fi extinse şi pe fâşie. Etc. Pentru
fiecare dintre aceste soluţii am fi avut obiecţii; de pildă, Isus pe fâşie ar fi fost greu
vizibil (imediat după uşă), cum tulburată ar fi fost semnificaţia însăşi a acţiunii tră-
dării, ale cărei principale personaje ar fi fost parcă date la o parte. Ar fi o dovadă
de cinism să regretăm că pictorul nu a găsit alt loc scenei; dar, unde? Pictorul s-a
mulţumit să semnaleze trio-ul prin poziţia lui în axul grupului şi prin culorile dife-
rite ale hainelor celor doi din margini în raport cu culorile hainelor celor din grup;
de asemenea, să diferenţieze membrii trio-ului prin culoarea veşmintelor (roşu pu-
ternic pastelat pentru Iuda şi slujitor, albastru pentru Isus). A evitat şi să complice
interpretarea scenei cu soldaţi pe fâşie, compensând cu exagerarea dimensiunilor
edificiilor. Nu pare o scenă de ţinut minte.
FIG. 16
FIG. 17
FIG. 18
FIG. 19
Iată de ce această cercetare e interesată să probeze pornind de la scene pe

două planuri că orice încercare de organizare de câmpuri vizuale e supusă unor
numeroase şi adesea contradictorii presiuni. Pentru a identifica şi a înţelege aceste
presiuni e nevoie de câteva operaţii: a examina dimensiunile, poziţia şi orientarea
formelor în câmpurile vizuale, a le cerceta ordonarea cromatică, a îndrepta scenele
în scene pe un singur plan, a identifica asemănări şi deosebiri între scenele care
interesează şi cele vecine, a căuta scenele din locurile grele, dense, cu valoare de
reper din aceeaşi încăpere etc.
Toate aceste procedee de semiotică vizuală sau, dacă vreţi, de iconografie
relaţională şi serială ar trebui să ducă la o (parţială) reconstituire a gândirii teologi-
ce şi plastice a celor care au pictat frescele. Iată una din bunele căi de a înţelege
frumuseţea şi importanţa acestora. FIG. 17, FIG. 18 şi FIG. 19, schiţe de elevaţii la
biserica bolniţei de la Hurezi (pereţii de sud, vest şi, respectiv, nord), urmăresc deci
să sprijine mai atenta înţelegere a elaborării scenelor comentate.
*
Am vorbit de arhitecturi oarbe. Apar îndeosebi în scene în care categoriză-
rile sunt greu de realizat şi grupurile de personaje, date fiind legăturile existenţiale
şi morale dintre ele, greu de distribuit vizual în câmp. Întruparea (FIG. 20) şi Vizi-
taţia (FIG. 21) din paraclis cuprind asemenea arhitecturi (şi, eventual, semnalează
limitele acelei pictorial enforcement a lui Baxandall).
Vălul celor două personaje (adeseori, îngeri) din spatele Mariei (FIG. 20)
anunţă întruparea Fiului Omului (tot aşa cum catapeteasma de la uşile împărăteşti
ale iconostasului este trupul lumesc al lui Isus). Aceste două personaje trebuie să
stea împreună, dată fiind unitatea vălului; nu pot fi distribuite pe planuri separate.
Nici Elisabeta şi Maria (FIG. 21) nu pot fi separate; rudă cu Maria, Elisabeta a trăit
şi ea un miracol: „cea numită stearpă“ l-a născut pe Ioan Botezătorul. Şi, umplută
cu Duh Sfânt, Elisabeta se întreabă: „de unde mie aceasta, să vină la mine maica
Domnului meu?“ (Lc, 1, 43) Există deci destule argumente puternice pentru ca Eli-
sabeta şi Maria să rămână îmbrăţişate sau foarte apropiate.
Alte soluţii pentru Întrupare şi Vizitaţie nu ar fi uşor de acceptat. Iar dacă
locul celor două episoade este tocmai în zona de biplaneitate perete + rezalit, arhi-
tectura oarbă furnizează o salvare: umple unul din cele două planuri ale fiecărei
scene (arhitecturi oarbe nu sunt decât în fâşii). Vizitaţia încearcă să lege cumva
arhitectura din spatele femeilor îmbrăţişate de arhitectura care umple fâşia perpen-
diculară. Există acolo şi un soclu comun, şi străpungeri asemănătoare (intrări, fe-
restre), chiar o culoare identică a părţilor edificiilor.
Asemenea lucruri nu mai apar în Întrupare, acolo arhitectura din spatele
Mariei şi aceea din fâşia perpendiculară sunt complet rupte şi umplu ochi cele două
laturi ale scenei.
Însă pictorul pune cele două episoade alături, profitând de succesiunea lor
în Luca; acum umplerea fâşiilor cu arhitecturi oarbe nu mai apare neapărat ca o
hibă: scenele sunt legate nu numai de „zigzag“-ul (rezalitul) din colţul sud-vestic,
în spaţiul naosului, ci şi de arhitectura fantastică a scenelor ortodoxe, în spaţiul mi-
tic; vecinătatea între arhitecturile oarbe ne ajută să trecem lin de la Întrupare la
Vizitaţie, scene atât de apropiate temporal şi simbolic.
FIG. 20 FIG. 21
Revenind la scena din FIG. 16; soldatul din partea dreaptă a grupului este
lipit în muchie: multă vreme, pictorii lăsau chiar şi celorlalte personaje decât cele
centrale destul loc până la margine, deci suficientă libertate de mişcare ca să nu
pară înghesuite de compoziţia însăşi în care erau parte. În FIG. 1, Ioan şi sutaşul
sunt presaţi şi ei în muchie (de comparat cu poziţia celor trei Marii); însă, imediat
ce îndreptăm episodul aducându-l într-un singur plan constatăm că ambii capătă
loc destul şi alcătuiesc, sub braţul stâng al lui Isus, un contrabalans la femei.
Dacă îndreptăm Sărutarea Iudei, vedem că soldatul, eliberat de presiunea
muchiei, nu e mai puţin înghesuit de clădiri; dacă forma lui s-ar fi suprapus formei
acelora, am fi văzut în procedeu o cale de a sugera adâncimea scenei. Iar un soldat
mai puţin ar fi relaxat mai mult privirea spectatorului. Între cele două scene sunt
destule diferenţe; mă opresc doar la importanţa constructivă pe care, pe de-o parte,
golul de deasupra sutaşului, pe de alta, arhitecturile din fâşia din Sărutarea Iudei o
capătă în sistemele semnificative ale scenelor.
În fine, nu trebuie să omitem că pictorul bisericii bolniţei i-a rezervat Iudei
două scene pe două planuri care sunt simetric dispuse: Sărutarea, în colţul de sud-
vest, şi Căinţa şi sinuciderea, în colţul de nord-vest.
*
Asta mă face să aduc în discuţie două cazuri instructive de utilizare a

muchiei, la biserica de la Arbore (prima jumătate a secolului XVI), judeţul
Suceava. E vorba de episoadele în care Petru se leapădă de Isus la pretoriu pe când
Christos este dus la Pilat (FIG. 22) şi în care Iuda înapoiază arginţii şi se spânzură
(FIG. 23).
Scenele de la Arbore nu sunt despărţite cu rame, principala cale de a le
identifica este orientarea personajelor; Împărţirea hainelor şi Înapoierea arginţilor
pot fi recunoscute după cum dintre participanţii la ele unii stau spate în spate. Pe
peretele vestic, Isus e dus la Pilat, apoi e batjocorit, i se împart hainele, Iuda înapo-
iază arginţii şi se spânzură.
Dar pictorul a găsit şi alte căi de a separa scenele, şi printre aceste căi a gă-
sit şi muchiilor un rost. Episodul lepădării lui Petru (cocoşul e la o fereastră a unui
turn, în partea stângă a scenei), aflat pe peretele sudic, şi cel al înfăţişării la Pilat,
de pe peretele vestic, sunt despărţite de un turn cu secţiune pătrată pus în muchie în
unghi de 45 de grade:
FIG. 22
această ordonare le permite celor de la ferestre să privească unii spre momentul din
curtea arhiereului şi ceilalţi spre momentul următor al judecăţii lui Pilat (e vorba de
foarte multe personaje; la Arbore, aproape de limita superioară a registrelor consa-
crate Patimilor, se află o mulţime de capete care privesc faptele petrecute în faţă-le
ca din lojele unei săli de teatru). Scena din curtea arhiereului e mărginită, plastic,
de două turnuri adosate la ziduri şi, arhitectural, de nervura absidei sudice şi de
muchia ce separă pereţii sudic şi vestic.
FIG. 23
În faţa turnului din muchie, Isus cu mâinile legate e dus spre Pilat; se află
pe peretele sudic, omul care îl trage la judecată este pe peretele vestic. Această su-
perficială separare a celor doi dă de fapt naraţiunii din scene o fluenţă în stare să
accelereze participarea privitorului. Din fapte ar trebui să păstreze mai degrabă
fluxul semantic decât semnificaţia fiecăreia.
Desigur, un indiciu al trecerii de la o scenă la alta trebuie să existe – şi zo-
nele în care personaje stau spate în spate oferă asemenea indicii. Dar pot fi mai
multe. Ce e de făcut cu muchiile? Muchiile planurilor perpendiculare lăsate neocu-
pate sunt poticneli pentru naraţiune.
Atunci fie plasăm membrii unei perechi pe câte un perete, în faţa unui turn
care ocupă muchia şi de la ale cărui ferestre diverse personaje privesc în ambele
direcţii (sprijinind astfel fluiditatea narării), fie întindem în muchie, ca învăţătură
de minte, corpul Iudei care l-a trădat pe cel coborât în carne să ne mântuiască; mu-
chia a ajuns aici loc pentru autorii Răului, pentru cei de neiertat. Imediat apoi, pe
peretele nordic, însoţit de o mare mulţime, Isus parcurge drumul crucii.
Pictorul de la Arbore nu a întins pe două planuri perpendiculare scene în-
cadrate, dar a reflectat la căi de a le lega – cât mai curgător sau cât mai izbitor.
Pictorul nu a înlănţuit scenele din registrul Patimilor peste tot cu aceeaşi
viteză (FIG. 24). De pildă, la sud jumătatea dinspre est a curbei absidei şi planul
oblic de până la fereastră sunt ocupate de drumul lui Isus spre arhierei.
FIG. 24
Pe celălalt plan oblic şi pe cealaltă jumătate din curbă, Petru discută cu

slujnica ce crede să-l recunoască drept tovarăş cu Isus iar Isus e dus spre Pilat.
Pe ce mai rămâne din planul peretelui sudic este reprezentat restul din Le-
pădarea lui Petru.
La nord, faţă în faţă cu Lepădarea este Drumul crucii. Apoi, pe jumătate
din curba absidei este reprezentată Urcarea pe cruce iar în planul oblic corespon-
dent Isus este împuns în coaste cu suliţa.
Dincolo de fereastră, în planul oblic, se află Coborârea de pe cruce și epi-
sodul în care Iosif din Arimateea cere lui Pilat trupul Mântuitorului; în a doua ju-
mătate a absidei e figurată înghesuit Plângerea. Pe peretele nordic succesiunea
scenelor este considerabil mai alertă decât pe peretele opus.
*
Am văzut că zugravii pot folosi diverse criterii de organizare a scenelor în-
tinse pe două planuri perpendiculare. Unul este opoziţia semantică: personajele
divin şi mundan (divin / mundan este de departe opoziţia cea mai puternică) vor fi
distribuite pe câte un plan.
Altul este secvenţializarea temporală a unui eveniment: fiecare din sec-

venţele reţinute va fi plasată pe un plan.
Sunt scene ale căror personaje îşi manifestă fizic apropierea spirituală sau
sunt însoţite de altele menite să le evidenţieze o însuşire fundamentală; vor fi zu-
grăvite toate foarte apropiate, într-unul din planuri, celuilalt fiindu-i rezervată o
scenografie prea puţin interesantă (arhitectura oarbă, cel mai adesea). Potenţialul
de împrospătare expresivă şi semantică al scenelor construite conform acestor cri-
terii nu este desigur comparabil (iar actualizarea lui depinde de zugrav, de aseme-
nea).
Închei această parte a discuţiei prezentând două Plângeri, de la biserica
bolniţei (FIG. 25) şi de la paraclisul (FIG. 26) de la Hurezi.
FIG. 25
Până acum, privitorul nu a întâmpinat dificultăţi în a recunoaşte clar crite-

riul de organizare a fiecărei scene; la fel de clar, se vede din execuţia însăşi, a fost
criteriul şi pentru pictorul care l-a folosit. Acum însă, lucrurile par mai complicate;
putem găsi în cele două Plângeri un criteriu puternic, care să se detaşeze dintre
celelalte pe care autorii frescelor le-ar fi putut folosi? Cum utilizabile – în elabora-
rea mentală a acestei scene pictate – sunt mai multe criterii de organizare, creşte
posibilitatea ca zugravii să le ierarhizeze diferit; şi să se hotărască greu cum să ex-
prime plastic alegerea. Dacă ne gândim că dificultatea în discuţie poate fi sporită şi
de interesul lor faţă de moduri de organizare a imaginii suficient de variate pentru a
fixa atenţia privitorilor cu soluţii plastice dacă nu noi, cel puţin diferite de celelalte
din acelaşi spaţiu de cult, înţelegem că se poate naşte o tensiune între relevanţa
pentru credinţă a scenei şi forţa ei vizuală.
FIG. 26
În biserica bolniţei, dintre bărbaţii care îl plâng pe Isus, zugravul l-a pus în
fâşie pe Iosif din Arimateea (pe perete, Ioan se apleacă peste trupul lui Isus acope-
rit cu un văl transparent, Nicodim e alături de cruce, în spatele lui Ioan). Vălul
atrage atenţia; transparenţa lui lasă să se vadă sângele din rănile provocate de cuie
şi de suliţă. Dar interesul pentru această imagine nu se opreşte aici.
Dacă am îndrepta-o cu ochii minţii reducându-i cele două planuri la unul
singur, am constata că s-a ivit dintr-o gândire plastică interesată de simetrie. Sub
rama ferestrei, pe perete, zugravul a plasat un munte şi câteva pante curbe de dea-
luri acoperite cu iarbă; Maica Domnului şi un grup de femei se aglomerează sub
ramă; în fâşie, alt munte, în spatele lui Iosif. În triunghiul întors dintre munţi, cru-
cea şi scara care a ajutat la coborârea trupului lui Isus. Cealaltă scenă păstrează
munţii, dar le îndulceşte versanţii şi înlocuieşte crucea şi scara cu o comodă arhi-
tectură urbană. Personajele masculine sunt plasate la capetele pietrei şi la mijlocul
ei, lângă Maica Domnului (Iosif avansează la picioarele pietrei pe care e întins
Isus, pe planul peretelui). Două Marii sunt reprezentate în fâşie. Iosif îşi merită în
ambele scene importanţa formală (ecou al celei religioase: membru al Sinedriului
simpatizant al creştinismului, i-a cerut lui Pilat trupul lui Isus); dar la bolniţă pare
să fie mai multă concentrare simbolică: pe fâşia lui, Iosif, singur, trimite la fâşia de
pe peretele opus, unde, singur, Isus e pe cale să spele picioarele apostolilor (înainte
să moară, Isus îi învaţă umilinţa). În paraclis, Maica Domnului e la jumătatea pie-
trei pe care stă întins trupul Mântuitorului şi îşi contemplă fiul. Dispariţia crucii şi
a scării reduce din forţa afectivă a scenei (ele amintesc momentul precedent, al
crucificării, subliniază caracterul istoric al pătimirilor lui Isus, deci amplifică aceste
pătimiri; căci la ce e mai bună o naraţiune decât la a sublinia consistenţa unei suite
de fapte?).
Mi se pare că în cele două Plângeri zugravii nu au putut stabili, incontes-

tabil în propria lor minte, raporturi clare între personaje (poate că ar fi imposibil).
Desigur, într-o variantă Maria îl susţine pe Isus ca pe un copil iar în cealaltă îi con-
templă chipul aşteptând îndurerată, în zadar, un răspuns la privirea ei; poziţiile ce-
lor doi, liniile corpurilor exprimă în primul rând stările Mariei. Rămâne fiecărui
pictor să hotărască ce face cu atâtea personaje, cum le distribuie în imagine; în bi-
serica bolniţei femeile alcătuiesc un grup compact, separat de bărbaţii din partea
cealaltă a scenei; în paraclis, personajele masculine şi feminine alternează şi sunt
mai răsfirate. Să-i pui în Bunavestire pe Gabriel şi pe Fecioară în acelaşi plan lă-
sând celălalt plan neocupat pare vizual inacceptabil pentru amândoi. Să reflecteze
la asemenea chestiune este pentru pictor timp pierdut. Şi, o dată chestiunea elimi-
nată, el mai are de tratat doar expresivitatea fiecărui personaj în raport cu celălalt:
Gabriel să îngenuncheze, să rămână în picioare, Maria să se retragă înspăimântată,
să primească în seninătate vestea adusă de arhanghel etc.? Nu e loc de îndoieli pri-
vind poziţii şi orientări (unul faţă în faţă cu celălalt, fiecare în câte un subcâmp al
imaginii cu un edificiu în spate drept nouă ramă); dar în Plângere este. Ce pare în
afară de îndoială, în ambele ei variante, şi în atâtea alte scene cu atâtea alte teme,
este simetria din scenografii; trebuie să recunoaştem în ea mai mult decât o con-
diţie pentru înţelegerea comodă a ordinii vizuale. Iat-o criteriu şi indice de sfinţenie
a faptelor şi locurilor.
***
Faţa unui arc şi intradosul arcului următor cu deschidere mai largă pot fi
unite ca planuri perpendiculare ale unei scene în pronaosuri (FIG. 4). Bisericile
mănăstirilor Sf. Ioan cel Nou, de la Suceava, şi Probota, în judeţul Suceava oferă
exemple pertinente.
Pronaosurile sunt rezervate mai multor cicluri şi suite de imagini, printre
care Menologul; există biserici din România care au icoane pentru toate zilele din
calendarul bisericesc. Cum în fiecare zi sunt pomeniţi mai mulţi sfinţi, trebuie sta-
bilit cine va fi reprezentat. Desigur, se folosesc diverse criterii (importanţa sfântu-
lui, dimensiunile fragmentelor de perete, preferinţa ctitorului etc.); poate fi ales
unul sau altul. La Sf. Ioan cel Nou, fiecăreia din cele patru ferestre din pronaos îi
corespund trei arce cu deschidere diferită. Rama semnalează o zi; în cazul care ne
interesează, are de compartimentat alternanţa de intradosuri şi feţe. Câte rame (=
zile) într-o suită de câteva planuri? Cum puţină lume stă să cerceteze Menologul,
discut câteva scene de la Suceava (FIG. 27, FIG. 28, FIG. 29).
În FIG. 27 se văd Naşterea Domnului, 25 decembrie, şi sfinţii Auxenţiu
(14 februarie) şi Onisim (15 februarie). Naşterea ocupă suprafeţe de pe o faţă şi un
intrados; muchia trece peste trupul Maicii Domnului, lucru de neimaginat în cazul
în care planurile scenei ar fi fost pe un perete şi o fâşie. Elementele numeroase ale
scenei şi micul câmp aproape pătrat l-au făcut pe zugrav să le înghesuie; nici unul
din obişnuiţii participanţi la scenă nu lipseşte. În fiecare din dreptunghiurile de jos,
sfântul ocupă axul; pentru 14 februarie a fost ales Auxenţiu în detrimentul lui Ma-
ron, Avraam şi al atâtor altora; alături, Onisim este supus martiriului.
FIG. 27
Sfinţii Mina, Ermoghen şi Eugraf (FIG. 28) sunt pomeniţi la 10 decembrie.

Martiriul lor acoperă cinci planuri (în următorul, despărţit de celelalte printr-o ra-
mă, stă Daniel Stâlpnicul, 11 decembrie). Capul şi nimbul lui Mina se află pe mu-
chia din dreapta a planului de lângă fereastră şi aproape ating capul şi nimbul lui
Ermoghen din planul următor; de aici, o întrebare legată de gândirea picturală: să fi
apropiat într-atât zugravul capetele nimbate pentru a produce un anumit efect? Ca-
pete şi nimburi alăturate apar frecvent; tot aşa cum nu arar martir şi călău sunt în
planuri diferite, uniţi de instrumentul de tortură. În registrul următor, chiar deasu-
pra scenei pe cinci planuri, două episoade pe două planuri (FIG. 29) arată martiriul
sfântului Orest, târât de cal (13 decembrie) şi al sfinţilor Calinic, Filimon şi Apolo-
nie (14 decembrie), martiri descăpăţânaţi; două capete nimbate stau puse unul dea-
supra celuilalt, în muchie (ca şi cum despărţirea de trunchiuri nu ar fi fost de
ajuns).
FIG. 28
Două forme circulare în interiorul cărora se află forme circularoide, capete-

le, nu pot să nu atragă atenţia; aşa de aproape de sol, formele parcă sunt gata să se
rostogolească, ceea ce ar trebui să amplifice spaima privitorului. Muchia însăşi
evocă tăierea, despicarea.
Comentariile lui Paul Henry (Monumentele din Moldova de Nord a apărut
în franceză în 1930) evidenţiază atu-urile şi neajunsurile Menologului:
Fabricarea în serie este însăşi legea Menologului mural (…) fără ca zugravul să încerce în
vreun fel oarecare să-şi reîmprospăteze maniera altfel decât schimbând locul gâdelui sau mo-
dificând culoarea veşmintelor (…) Simplitatea execuţiei şi uniformitatea tipologică, având
drept corolar facilitatea descifrării, iată care este trăsătura caracteristică a Menologului. (Hen-
ry, 1984: 202)
FIG. 29
În altă parte, arată că pronaosul face viu paradoxul

de a juxtapune o multitudine de icoane, valoroase fiecare prin ea însăşi, dar pe care ochiul
abia poate să le distingă. În general, ansamblul sugerează dezordinea şi totuşi nu e câtuşi de
puţin neplăcut ochiului: ceea ce salvează totul (…) este culoarea (…): folosirea în exclusivita-
te a câtorva culori fundamentale, albastru-închis (toate cerurile), roşu aprins, galben sau aur,
ca şi, cu mai multă discreţie, alb şi negru; nici o nuanţă fadă, nici un ton secundar, ci numai,
ici şi colo, un verde mai deschis pentru a pune în valoare un peisaj sau pentru a lumina scena.
(Henry, 1984: 196-197)
Pentru Henry, multe icoane din Menolog sunt în acelaşi timp demne de
apreciat şi anonimizate de aglomerarea lor dezordonată pe pereţi. Le anonimizează
micimea scenelor, e limpede; apoi, unele sunt aşa de sus, încât cu greu se poate
distinge ce se întâmplă în ele: o inducţie nu foarte reductivă face privitorul să bănu-
iască martirii (Menologul abundă în martirii). Dar nu e vorba numai de dimensiuni
reduse, de aglomerări şi de distanţele care le separă de privitor; e vorba şi de sim-
plitatea execuţiei, şi ea, am văzut, recunoscută de Henry. Iată hibele Menologului,
un soi de pomelnic vizual. Înaintea lui, în 1912, Wladyslaw Podlacha notase:
Pridvorul de la Voroneţ cuprinde (…) fresce calendaristice care au oarecare însemnătate pen-
tru iconografie, şi figuri, de altfel lucrări mărunte, superficiale şi, din punct de vedere al isto-
riei artei, lucrări fără valoare (…) însăşi ideea de a transpune întregul calendar pe perete sur-
prinde printr-o artificialitate neobişnuită şi nu poate fi numită o idee fericită. (Podlacha, în
Podlacha, Nandriş, 1985: 98)
Istoricii de artă români au ales alt fel de a se uita la Menolog şi de a scrie

despre scenele lui: comentează compoziţii dintre cele mai izbutite plastic. Radu
Florescu a observat că în Menologul de la Probota
De multe ori îşi fac loc pitorescul şi anedoticul, cîteodată compoziţiile au o rară eleganţă ca în
Bunavestire din cheia de boltă a ferestrei dinspre vest de pe peretele de sud, în sfîrşit, apar
unele neaşteptate sugerări de spaţiu şi adîncime în scene situate pe suprafeţe curbe. (Florescu,
Miclea, 1978: 25)
După ce înşiră scene din Menolog pe care le-a remarcat, Vasile Drăguţ
conchide că
Deşi făcută să se piardă în mulţimea de imagini care îmbracă pereţii, oricare dintre scenele
amintite (şi toate celelalte) are valoarea unui unicat, a unei opere de sine stătătoare, capabilă
să emoţioneze şi să convingă. Este îndeajuns să privim mai îndelung fiecare compoziţie din
vasta galerie de tablouri care alcătuiesc decoraţia murală a pronaosului de la Humor pentru a
descoperi calităţi artistice mereu altele dar coerente în cadrul unei gîndiri unitare şi sigure (…)
poate că cea mai frumoasă scenă din lungul şir conţinut de Menologul de la Humor este aceea
în care este înfăţişat martiriul sfîntului Iacob. Aruncat de la înălţimea acoperişului unei clădiri
cu mai multe caturi, sfîntul are în cădere gestul elegant al înălţării, această inversare avînd
consecinţe imediate pe planul semnificaţiei imaginii. (Drăguţ, 1973: 22)
Fără discuţie, multitudinea de scene din Menolog este deconcertantă; pen-

tru privitorul grăbit, cea mai comodă cale de apărare este să grăbească pasul spre
naos. Dar, câtă vreme în pronaos există şi scene pe două planuri, am să întârzii co-
mentând câteva de la Sf. Ioan de la Suceava, judeţul Suceava. Site-ul oficial al mă-
năstirii (https://sfantulioancelnou.ro), dintre ale cărui secţiuni una prezintă nume-
roase imagini din pictura bisericii celei mari, sprijină identificarea lor comodă.
Ideea de a figura în pronaos vieţile pe zile ale sfinţilor şi-ar avea originea
în miniaturile bizantine. Cel mai vechi manuscris cunoscut al Menologului, aflat la
Biblioteca Apostolică Vaticană, a fost scris şi decorat pentru Vasile II Porfirogene-
tul (976-1025). Deşi la realizarea manuscrisului au colaborat cei mai valoroşi mini-
aturişti ai şcolii imperiale, originalitatea muncii lor este socotită redusă. Copiile
ulterioare au slăbit şi mai mult forţa expresivă a scenelor. Puţinele moduri de a le
alcătui sunt reluate până la saţietate, martiriile prin descăpăţânare sunt scenele cele
mai frecvente. (Kondakoff, 1891: 102-109) Dat fiind un asemenea trecut, ar fi mai
degrabă nerealist să ne aşteptăm în pronaos la performanţe artistice ieşite din co-
mun. Şi totuşi… se recunosc eforturi spre asemenea performanţe. Este ceea ce inte-
resează aici.
Diversitatea de scheme compoziţionale nu ar fi prea mare, dar a) care este
numărul de scheme de la care începem să vorbim fără îndoieli de diversitate şi b)
câtă diversitate, mai ales pe suprafeţe atât de mici, poate cuprinde practica torturii?
Că zugravul s-a străduit s-o producă, să realizeze ceea ce în muzică s-ar numi va-
riaţiunile unei teme o dovedeşte observarea unor scene cu martirii: mucenicii
alungiţi într-un plan paralel cu planul peretelui sunt torturaţi de soldaţi care mânu-
iesc instrumentele din picioare, în ax sau în subcâmpuri (15 septembrie – Nichita);
mucenic ghemuit într-un subcâmp şi călău în picioare, cu instrumentul de tortură
ridicat, în celălalt subcâmp indică o acţiune desfăşurată prin axul compoziţiei (13
octombrie – Carp, Papil şi Agatodor); mucenicul este imobilizat în ax şi torturat
(14 noiembrie – apostolul Filip, atârnat cu capul în jos şi biciuit de doi soldaţi, fie-
care într-un subcâmp; 9 mai – prorocul Isaia tăiat cu fierăstrăul)…
Nu întâmplător, câtă vreme e vorba mai ales de martirii prin descăpăţânare,
capetele devin factori importanţi în conceperea şi realizarea scenelor. Am văzut că
pot fi puse în muchie, fapt care ar repeta ideea ruperii, punerii în bucăţi (separarea
fizică a capului de trunchi e reluată de frângerea plastică a capului şi nimbului
(FIG. 29)). Am văzut, de asemenea, că nimburile pot fi făcute să se atingă, efectul
asupra inferenţei care le rostogoleşte fiind terifiant. Capetele pot deveni puncte pe
un arc de cerc virtual (14 ianuarie – sfinţii părinţi ucişi în Sinai, 31 ianuarie – Chir,
Ioan şi cei împreună cu ei).
Pentru 15 decembrie, pictorul a pus capul lui Elefterie în ax; la suficientă
distanţă de el este trunchiul mucenicului, în stânga; în dreapta, călăul ţine braţul
încă ridicat, deşi lovise.
Capul este în cădere, nu a ajuns pe sol; înţelegem că scena cuprinde două
momente ale aceleiaşi acţiuni, că reconstruieşte trecerea timpului. Nu este nicide-
cum singurul exemplu de acest fel. Scena, pe două planuri, pentru 18 noiembrie
prezintă martiriul lui Platon; în planul din dreapta se află trupul ghemuit al muce-
nicului; în planul din stânga, în picioare, călăul îşi vâră în teacă sabia încă îndrepta-
tă spre umerii mucenicului; capul lui Platon i s-a rostogolit la picioare; în această
scenă putem recunoaşte trei momente: al ghemuirii iniţiale a mucenicului, al lovirii
lui cu spada, al rostogolirii capului; al punerii sabiei în teacă. Etc. Ca să înţelegem
că dincolo de scene există eforturi, oricât de mărunte, de a genera mai multe tipuri
de organizări trebuie să privim scenele în cauză dispuşi să le vedem ca alcătuind un
sistem.
Ar trebui să privim scena din 15 decembrie în care capul este încă în căde-
re ca pe un cadru din filmul execuţiei lui Elefterie. Aici se află argumentele formu-
labile împotriva lui Henry şi Podlacha.
Primul dintre ele, care îl evocă pe Drăguţ, este că dacă privim martiriile ca
acţiuni în desfăşurare, vom constata cu mulţumire un oarecare câştig de diversitate.
Să ne gândim la un singur film; dacă îi privim cadrele unul câte unul nu percepem
mari diferenţe; dar o percepere obişnuită ajunge să ne taie respiraţia. Privitorul
poate suplini riscurile uniformizării reconstruind în imaginaţie scena, aşa cum ar
arăta-o filmul, la viteza de proiectare obişnuită.
În 22 noiembrie, de pildă, putem reconstitui filmul martiriului Ceciliei, al
lui Valerian şi al lui Tiburtie pornind de la scena de pe perete (reamintesc că este
vorba, în acest articol, de o încercare de a reface desfăşurarea unor gândiri plastice;
că produsul acestei gândiri, după ce ea a ajuns să se manifeste, se repetă până la
saţietate e deja o altă chestiune). Iar pictorul ne poate ajuta hotărând să respingă
simultaneitatea, de pildă: după descăpăţânarea propriu-zisă călăul are braţul încă
ridicat, dar probabil că pentru zugrav tocmai nesincronizările aduc în naraţiune
ideea de timp în derulare (ca să nu mai vorbim de ameninţarea pe care o transmite
un braţ gata să lovească).
Henry şi Podlacha ar răspunde că nici un privitor nu stă să reconstituie atâ-
tea scene, când la doi paşi este naosul. Un contrarăspuns nu le-ar lipsi celor din
tabăra lui Florescu şi Drăguţ; nu trebuie să parcurgem cu privirea întregul pronaos
ca să aflăm ceea ce ne spun toate scenele Menologului: credinţa întru Mântuitor
este mai puternică decât o viaţă pământească trecătoare; ajunge să privim câteva.
Al doilea argument este că pictorii par să se descurce mai bine cu mai mul-
te capete tăiate decât cu unul singur; adesea, reuşesc să indice cu ele chestiuni de
compoziţie. Pentru 7 noiembrie, călăul taie capul lui Ieron şi ale celor împreună cu
el (FIG. 30): un şir de trupuri ghemuite reprezentat în trompe-l’œil; sunt orientate
spre stânga şi spre dreapta, ceea ce face ca grămada de trupuri să fie delimitată la-
teral de câte două capete deja tăiate.
Mai mult: persoane mai îndepărtate în şir îşi înalţă capetele, ceea ce face ca
masa atât de slab diferenţiată să primească un contur de nimburi aurite.
FIG. 30 FIG. 31
Pentru Pamfil şi cei împreună cu el (16 februarie) (FIG. 31), pictorul pro-
duce o linie de cinci capete şi un şir (şerpuitor) de cinci trupuri decapitate. Muchia
desparte capetele şi taie trupurile; dar mai importantă decât muchia este ideea care
a organizat scena, a jocului între verticalitate şi orizontalitate. Foarte aproape de
limita superioară a compoziţiei se desfăşoară orizontala zidului. Cât de des vedem
în pictura ortodoxă ceruri aşa înguste?; obişnuitul munte abrupt (aflat în faţa ziduri-
lor!) tinde să facă uitată orizontala; în faţa muntelui, călăul cu braţul încă ridicat şi
cele cinci trupuri, ele însele parcă stivuite: unul din punctele din care pictorul vede
scena este uşor înălţat.
Altul este folosit pentru partea de jos, cele cinci capete sunt văzute de la
înălţimea lor. Compoziţia însăşi e verticală; cu excepţia liniei de capete şi a margi-
nii superioare a zidului toate elementele îi consolidează verticalitatea. Inclusiv mu-
chia.
Totuşi, capete şi muchii nu sunt întotdeauna alăturate în urma unei intenţii
expresive. În Întâmpinarea Domnului (2 februarie) (FIG. 32), Iosif, prorociţa Ana,
Maria şi Isus se află pe o faţă, Simeon pe intradosul corespunzător; Maria îi întinde
pruncul, care el însuşi întinde un braţ, lui Simeon, al cărui nimb e tăiat de muchie.
Dacă în paraclisul de la Hurezi Isus era deja în fâşie, în braţele lui Simeon, şi,
graţie muchiei, separat de partea lumească a scenei, la Suceava el e încă al familiei

lui. Iar lui Simeon însuşi i se estompează legăturile cu divinitatea pe care vizual i le
dădea prezenţa lui Isus în braţele-i. Se poate considera că atenţia pictorului a fost
spre alt aspect decât opoziţia divin / lumesc; răsucirea Anei spre Iosif creează două
perechi, Iosif şi Ana însăşi, prima, Maria (cu Isus în braţe) şi Simeon, cealaltă.
Remarcabil e că tuturor personajelor li se poate recunoaşte comod nu numai orien-
tarea, ci şi, parcă, deplasarea; nu le percepem ca întoarse spre noi, parcă pregătite
să ne comunice vreo parabolă. Îşi urmează drumul trecând prin faţa noastră, pur şi
simplu. Ne-ar plăcea să credem că şi pictorul însuşi a văzut în răsucirea Anei mai
mult decât o cale de grupare a personajelor menită să le indice diferenţa de impor-
tanţă; răsucirea Anei către un Iosif care avansează dă scenei un flux de viaţă reală,
face uitate obişnuitele teorii de sfinţi imobili care ne copleşesc cu autoritatea lor.
FIG. 32
Uniformitatea îi vine Menologului de la marea temă care îl animă: forţa

credinţei pe care nimeni nu vrea s-o abjure. Viaţa adevărată e în ceruri. Iar eforturi-
le de a reduce monotonia scenelor (ordonare diferită a capetelor desprinse de tru-
puri, exploatare a zonelor celor mai consistente vizual ale suprafeţelor, folosire a
muchiilor, crearea de variaţiuni de postură în şirurile de forme în mişcare etc.) se
lovesc de migala muncii pentru fiecare compoziţie. Trebuie lucrat repede. Apoi,
din păcate, dimensiunea scenelor şi distanţa mult prea mare de privitori la care ele
se află le sporesc acestora graba cu care le califică.
Un exemplu de la Probota arată o altă caracteristică a Menologului; spaţiul
redus al fiecărei compoziţii face ca anumite scene, care în altă parte (naos sau zi-
duri exterioare – în Bucovina) ocupă suprafeţe considerabile, să fie comprimate
excesiv şi astfel modificate, private de o parte din relevanţa mesajului lor. FIG. 33
prezintă Adormirea Maicii Domnului din pronaosul ctitoriei lui Petru Rareş; mici-
mea scenei reduce elongaţia corpului Mariei, privită ca semn al spiritualităţii sale;
bogăţia asistenţei se reduce la înghesuiala câtorva capete.
Am pus alături Adormirea Maicii Domnului de la Sf. Nicolae Domnesc din
Curtea de Argeş, judeţul Argeş (FIG. 34) tocmai pentru a sublinia cum se fac ac-
ceptate discrepanţele de conotaţii ale unei scene în funcţie de locul unde ea se gă-
seşte şi de vecinătăţile pe care le are.
La Probota, Adormirea Maicii Domnului (15 august) este de două ori mai
înaltă decât lată; la Curtea de Argeş, scena din naos este poate cea mai mare din
România: se desfăşoară pe peretele vestic (cum se întâmplă constant în bisericile
ortodoxe româneşti), în faţa concii sanctuarului cu Maria cu pruncul Isus şi sub
privirile Pantocratorului din cupola turlei.
Chestiunea diferenţelor între felul cum aceleaşi episoade biblice apar în
Menolog şi în scenele prezentificate în naos în virtutea relevanţei lor pentru cre-
dinţă nu trebuie să ascundă aspecte importante ale înlănţuirii de scene din Menolog
pomenite aici doar în treacăt.
FIG. 33
Scenelor din Menolog, mai ales celor pe două planuri, li se poate desco-
peri, prin comparaţie, un alt merit: evidenţiază ambiţiile ideii care a produs scenele
pe planuri perpendiculare din naosurile de la Hurezi.
FIG. 34
Şi, dacă am ajuns aici, putem încerca un exerciţiu de imaginaţie: cum am

împărţi pe două planuri perpendiculare alte scene? De pildă, Intrarea în Ierusalim.
Scena are trei subcâmpuri: în stânga, al persoanelor care îl urmează pe Isus, în cen-
tru, al lui Isus pe asin, în dreapta, al persoanelor care îl aşteaptă în poarta cetăţii. În
nici unul din naosurile de la Hurezi muchia nu îl poate tăia pe Isus (iar în catolicon
scena nu va primi două planuri); va trece prin faţa sau prin spatele lui? Prin spatele
lui, probabil, pentru că a) a produce o ruptură scenei chiar în faţa mântuitorului i-ar
şubrezi vizual statutul şi b) a păstra fără asperităţi legătura între subcâmpul lui Isus
şi subcâmpul cetăţii uşurează hotărârea oamenilor de a-l urma pe Isus şi ne apropie
de împlinirea unei misiuni urmărind mântuirea oamenilor (în expresia plastică,
probleme psiho-morale ne sunt cunoscute prin gesturi, acţiuni şi relaţii spaţiale).
***
Am văzut două mari tipuri de îmbinare a planurilor perpendiculare: primul
şi le desfăşoară cu suprafeţe inegale pe un perete şi pe un rezalit din naos; al doilea
şi le desfăşoară cu dimensiuni comparabile pe o suită de feţe şi intradosuri produsă
de arcuri cu deschidere crescândă din pronaosuri. În funcţie de ziua din Menolog
pe care o pictează şi de interesul pe care îl arată sfinţilor ei, zugravul poate alege
un număr variabil de feţe şi intradosuri pentru fiecare scenă (FIG. 27, FIG. 28,
FIG. 29).
Putem admite şi un al treilea tip, care preia în măsuri variabile din caracte-
risticile celorlalte două; de exemplu, în acest tip e prezent arcul unei abside, care
lipsea din primul nostru tip, prezentă şi combinaţia de suprafeţe de dimensiuni vă-
dit diferite, care apărea în primul tip, nu şi în al doilea. FIG. 35 prezintă variantele
identificate.
FIG. 35
FIG. 36 FIG. 37
Acest tip poate fi recunoscut graţie felurilor în care planurile sunt ordonate
în spaţiile ecleziale; dar, dacă e vorba de tipurile de scene, vom recunoaşte în mani-
festările lui şi ordonări pe criteriul opoziţiei divin / lumesc, şi ordonări temporale,
şi utilizări de arhitecturi oarbe.
În Spălarea picioarelor, am văzut deja, Isus le dă ucenicilor săi o învăţătu-
ră. Învăţături dă şi în episoadele Iertarea femeii adultere (FIG. 36) şi Banul vădu-
vei (FIG. 37) din naosul bisericii mari a mănăstirii Hurezi. Isus se află într-un plan
iar păcătoasa ori văduva, în celălalt. A ocupa cele două subcâmpuri ale unui câmp
vizual cu două forme pe care le leagă prin ax o idee anume este o tehnică cu un
trecut considerabil; muchia joacă aici, încă o dată, rolul axului. Iar asocierea într-
un episod a două personaje de condiţie atât de diferită (divin, mundan) face como-
dă amplasarea lor pe cele două planuri; se va vedea că lucrurile pot fi făcute să ara-
te mai elaborat. Isus nu mai e singur în planul lui, are în spate, în primul caz, cărtu-
rari şi farisei (şi femeia adulteră îşi împarte planul cu cărturari şi farisei), în al doi-
lea, ucenici. Femeia adulteră şi văduva au în spate câte un munte a cărui înălţime e
apropiată de a clădirilor din celălalt plan.
Asemenea fundaluri au rol de înrămare vizuală; episodul deja are ramă, ca-
re invită la a căuta formele dinăuntru3; alte două rame mai mici (munte, clădire)
sporesc pregnanţa personajelor. Munte şi clădire lipsite de orice integrare vizuală
arată că nu sunt nicidecum menite să creeze vreo identitate a contextului, rolul lor
este să definească vizual actorii scenei. Iar grupurile de personaje din jurul celor
principale sunt martorii care asistă la pildele sau minunile lui Isus, primul cerc din
cercurile concentrice expuse învățăturii pe care Mântuitorul o iradiază (privitorii ar
trebui să-şi afle la rându-le un loc pe unul din aceste cercuri). Planurile mai îngus-
te, ocupate de femei, sunt vecine cu curbura absidelor de sud şi nord; planurile mai
late, în care se află Isus, sunt perpendiculare pe planurile pereţilor între care se află
iconostasul.
Se poate recunoaşte cu uşurinţă caracterul conceptual al acestor compoziţii
vizuale. Apoi, cele două scene sunt faţă în faţă, de-o parte şi de alta a naosului, la
marginile dinspre est ale absidelor: fâşiile, ocupate de femei, sunt paralele cu axul
longitudinal al bisericii, intradosurile, cu Isus, sunt orientate spre intrarea în naos.
Ne putem închipui că zugravul a utilizat aici de două ori acelaşi mod de organizare
a scenelor arătând interes pentru aceeaşi idee (Isus răspândind învăţătură)? Un răs-
puns afirmativ i-ar produce autorului lui o altă întrebare: ne putem închipui, într-o
încăpere, scene pe două planuri la construirea cărora să fie folosite mai multe
scheme compoziţionale, în vederea obţinerii de semnificaţii suplimentare şi a unui
ritm variat de lectură? Răspunsul la această întrebare nu ar fi altceva decât o dez-
voltare a răspunsului afirmativ la întrebarea precedentă.
3
Una din funcţiile ramei este să semnaleze că ansamblul de semne pe care îl conţine trebu-
ie să fie un enunţ omogen. (Groupe μ, 1992: 378)
Bunavestire din catoliconul de la Hurezi repetă procedeul (ceea ce nu e de

mirare: cele două fragmente ale episodului, fiecare pe două planuri, se află deasu-
pra scenelor suspomenite). Arhanghelul şi Fecioara (FIG. 38, FIG. 39) sunt fiecare
în planul paralel cu peretele vestic al scenei şi orientat spre intrarea în naos, deci
mai repede observabil; ce era de făcut cu planul mai îngust paralel cu axul biseri-
cii? În catoliconul de la Hurezi, pictorul acestui episod s-a străduit să creeze o con-
tinuitate între arhitecturile din cele două planuri.
FIG.38 FIG. 39
Marea importanţă a vestirii celei bune şi locul în naos în care aceasta se gă-
seşte pretind o desfăşurare mai mare de mijloace. Nu e de mirare deci că, la etaje
ale structurilor arhitectonice plasate pe planul mai îngust al scenelor şi la destulă
distanţă în urma celor două personaje principale, se află mici Isaia şi David cu fi-
lactere (nu numai că importanţa lor în scene este secundară, dar şi distanţa fizică ce
îi separă de formele mari din prim plan este mare).
Arhanghelul însuşi desfăşoară o filacteră: „Bucură-te, cea plină de har,
Domnul…“; în spatele lui, Isaia desfăşoară la rându-i una: „Iată, Fecioara [va lua]
în pântece“. Dincolo, de cealaltă parte a axului, David ţine şi el o filacteră: „Iată
Fecioara va lua în pântece“. (Popa, Iancovescu et alii, 2008: 67) La dreapta Fecioa-
rei şi la stânga lui Gabriel, pereţii drepţi ai naosului spre iconostas, la stânga lui
David şi la dreapta lui Isaia, curburile absidelor.
FIG. 40
Personaje secundare cu filactere apar și la Bunavestire în două fragmente

pe un singur plan fiecare din arcul împărătesc de la Govora. Dar nu putem să nu
notăm în catoliconul de la Hurezi felul cum, cu ajutorul personajelor, zugravul a
reușit să evite impresia de umplutură pe care arhitecturi oarbe ar fi dat-o fragmen-
telor înguste ale compozițiilor.
În naosul catoliconului de la mănăstirea Hurezi, în dreapta absidei sudice
sunt figurați Îngerul și mironosițele la mormânt (FIG. 40). În stânga mironosițelor,
curbura absidei sudice; în dreapta mormântului gol, fragmentul de perete drept spre
vest. Organizarea scenei este temporală. Principalele variante ale scenei fie îl pun
pe Isus să iasă din mormânt pe când soldații romani dorm (demnitatea lui Isus cere
ca Mântuitorul să se afle într-o postură verticală), fie le înfățișează pe mironosițe
uimite de ceea ce le arată îngerul: mormântul e gol (dincolo de bucăți din giulgiu
„odihnindu-se“ (Lc, 24, 12, In, 20, 5)) (cele două execuții sunt născute din relatări-
le cu destule diferenţe ale evangheliilor).
Pictorul a aşezat episodul pe două niveluri: jos, soldații dorm; de cealaltă
parte a muchiei, doarme unul singur, pesemne comandant al strajei; sus, deasupra
soldaţilor se află mormântul pe a cărui piatră stă așezat îngerul; le arată femeilor
aflate dincolo de muchie, deasupra comandantului străjerilor, că în mormânt nu

mai este decât giulgiul. Dar povestea strajei ţine şi ea, pe de-a-ntregul, de miracol?
Înspăimântaţi de îngerul care s-a pogorât din cer să prăvălească piatra de la uşă,
soldaţii „s-au făcut ca nişte morţi“. (Mt, 28, 4) Arhiereii vestiţi apoi de aceştia des-
pre cele întâmplate le cer, plătindu-i cu arginţi şi promiţându-le protecţie, să decla-
re că noaptea ucenicii au profitat de somnul lor ca să fure trupul lui Isus. Soldaţii
din scena noastră fac pe morţii sau dorm? Ar părea mai verosimil ca, înspăimântaţi,
să facă pe morţii; dar arhiereii se tem de propagarea în popor a ideii divinităţii lui
Isus. Acest moment se petrece înaintea aceluia în care îngerul le vesteşte Mariilor
scularea din morţi a Mântuitorului, oricât de puţin timp e cuprins între aceste mo-
mente. Trei munţi cu povârnişuri abrupte completează scena.
Desigur, atrage atenţia organizarea scenei. De obicei, succesiunea tempo-
rală este indicată pe orizontală, primul timp al episodului aflându-se în stânga, al
doilea în dreapta. Acum, ordonarea momentelor este verticală, probabil din cauza
îngustimii planurilor. Soldaţii înşişi se înghesuie, fie de spaimă, fie în somn. Înghe-
suirea din partea inferioară contrastează cu limpezimea din partea superioară. Al
doilea moment al episodului este figurat pe nivelul superior, deasupra primului
moment – învierea e mai importantă decât somnul, ordinea ontologică decât ordi-
nea cronologică. Singura poziţie slabă din cele patru produse de verticala muchiei
şi orizontala care desparte cele două niveluri ale figurării este a comandantului
strajei: greu de explicat izolarea lui în contextul semnificaţiilor atât de diferite pe
care le determină, pe de-o parte, absenţa din mormânt a trupului lui Isus, pe de altă
parte, somnul sau spaima soldaţilor. Să îl împingă acolo nevoia de a umple într-un
fel un spaţiu gol?
FIG. 41
Am pomenit la început biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil a mă-

năstirii Arnota. Revin în comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, pentru o discuţie privind
felul în care zugravii au rezolvat chestiunea scenelor pe două planuri. În naos, fie-
cărui arc al celor două abside laterale i s-a mai adăugat unul, cu o deschidere mai
mare (vezi FIG. 4); dar spaţiul creat de faţa primului arc şi intradosul celui de-al
doilea nu mai este folosit de pictor ca să adauge noi scene; el leagă faţa de scena
din absidă şi intradosul de scena de pe peretele lateral (FIG. 41). Un rezultat se ve-
de în FIG. 42 (Cina cea de Taină).
FIG. 42
FIG. 41 arată că scenelor dinspre sanctuar din abside (Ungerea din Beta-
nia, la sud, Drumul crucii, la nord) le-au fost anexate şi faţa arcului absidei, şi in-
tradosul arcului următor – scenele cuprind deci trei planuri. Faţa şi intradosul Un-
gerii au fost ocupate cu câte un personaj, dar la Drumul crucii numai intradosul a
primit unul (Simion Cireneul, care în Lc, 23, 26 duce crucea lui Isus), pe faţă e ar-
hitectură oarbă. În cealaltă parte, la nord Judecăţii lui Pilat i se rezervă faţa şi Ju-
decăţii la Anna şi Caiafa intradosul; prima are arhitectură oarbă. La sud, şi Spăla-
rea picioarelor, şi Cina cea de Taină se extind pe faţă şi, respectiv, intrados cu
arhitectură oarbă.
Cum se integrează un personaj plasat „după colţ“ în scena printre ai cărei

participanţi se numără dacă nu o poate vedea (şi dacă privitorul trebuie să-şi expli-
ce în vreun fel izolarea lui)? Ideea arhitecturilor oarbe nu pare bună; zonele pe care
le ocupă sunt slabe, absenţa lor nu ar provoca vreo pagubă. Elemente decorative
(FIG. 10) ar fi rezolvat problema? Ar fi fost poate mai bine să fie amplasate pe feţe
şi în intradosuri scene cu aceeaşi tematică funerară sau sfinţi care au suferit marti-
raje? Ce alt personaj sau ce altă scenă şi-ar fi putut găsi loc lângă Isus sau printre
patimile lui?
FIG. 43
Simion Cireneul e despărţit de partea principală din Drumul crucii de o

faţă cu arhitectură oarbă (FIG. 43); nu îl poţi cuprinde în zigzag-ul scenei decât
dintr-o anumită poziţie; dacă priveşti spre absida nordică după ce ai făcut un pas în
naos e foarte posibil să crezi că personajul aparţine altei scene. Scenele au nevoie
nu numai de unitate tematică, ci şi de unitate perceptivă. Putem admite că există o
gradare a acestei ultime unităţi şi, deci, un prag sub care ea nu mai este limpede şi
comodă. În scenele pe două planuri, de gradare a unităţii perceptive e vorba; am
văzut că poate fi ţinută, gradarea, de partea bună a pragului, vedem că riscă să
ajungă şi sub pragul respectiv. Arnota indică foarte bine miza picturală a scenelor
pe două planuri, miza acordului între arhitectură şi pictură.
***
Scenele pe două planuri perpendiculare ne cheamă să reconstituim gândi-
rea picturală a zugravilor; această reconstituire poate ajunge să spună multe despre
„bucătăria“ expresivităţii. Este vorba, în principal, de două chestiuni: cum distribu-
im elementele scenei pe cele două planuri şi ce urmărim, la nivelul „întregului“

(ansamblului) zugrăvit, cu această organizare?
Am constatat că se poate vorbi la Hurezi de o intenţie consecvent urmărită:
în naosurile catoliconului, bisericii bolniţei şi paraclisului apar asemenea scene, în
primul caz pe faţa arcului absidei şi intradosul arcului următor cu deschidere mai
mare, în celelalte două, pe rezalitele aflate în cele patru colţuri. Mi se pare că în
spatele acestei intenţii stă o idee mai profundă. FIG. 5 arată două modalităţi princi-
pale de a compartimenta un perete; aceste modalităţi utilizează peretele însuşi ca
unitate de referinţă, peretele este un dreptunghi care cuprinde dreptunghiuri mai
mici, are o ramă care închide rame mai mici. Această gândire se aplică la toţi pe-
reţii şi se adaptează la variantele lor (absidele). Dar ea cuprinde deja germenele
unei alte gândiri, mai dinamice: aşa cum se vede în FIG. 5, compartimentarea poate
produce dreptunghiuri de lungimi diferite, care fac scenele să curgă cu viteze dife-
rite şi care cer privitorului ritmuri de lectură cu destule variaţii. O comparaţie cu
notele de pe portativ poate fi de folos: optimi, doimi, pătrimi, şaisprezecimi se „ci-
tesc“ diferit, tot aşa scenele de dimensiuni diferite.
Atunci când scenele se întind pe planuri perpendiculare apare o nouă mo-
dificare a vitezei de lectură. Nu e vorba numai de faptul că ochii schimbă planul pe
care trebuie să focalizeze formele, ceea ce pretinde câteva noi ajustări perceptive. E
vorba şi de încercarea de a reface comoditatea perceptivă îndreptând planurile cu
ajutorul părţii imaginative a gândirii vizuale. Tot uitându-se la cele două planuri,
privitorul lucrează simultan la refacerea isotopică a scenei (la refacerea coerenţei ei
de sens) şi la refacerea unităţii de plan a formelor. Trebuie să vadă scena şi pe un
singur plan şi să-i înţeleagă mesajul. Efortul din acest du-te-vino perceptiv, cu pro-
cesele interpretative care îl însoţesc, poate lua ceva timp şi releva nuanţe importan-
te. Lucrul e bine dovedit la paraclisul de la Hurezi de scena Isus pe cruce (FIG. 1):
între variantele, pe două planuri şi pe un plan, ale scenei există un joc conotativ în
stare să o îmbogăţească.
Nu e vorba numai de viteze diferite de lectură a scenelor. Biplaneitatea
unora schimbă unitatea de referinţă a pictorului şi – e ceea ce pictorul îşi doreşte –
a privitorului. Nu mai e peretele pictat, e întregul perimetru pictat. Sporul de fluidi-
tate din înlănţuirea pe o nouă treaptă, mai cuprinzătoare, a scenelor le accentuează
narativitatea şi astfel implică mai mult privitorul.
În pronaos, principiul înlănţuirii episoadelor este adiţional: sfinţii din 3,
apoi din 4, apoi din 5 decembrie ş.a.m.d. Compartimentarea arhitecturală a supra-
feţelor de pictat şi multitudinea de scene de realizat pot cere omiterea unor zile;
este greu de crezut că omiterea unora şi păstrarea altora se face (mai ales) în
funcţie de posibilităţile de a organiza diferit scene care ar ajunge să devină vecine,
alăturate. Nu voi omite o zi pentru că scenele din zilele de dinaintea ei şi de după
ea mi-ar permite să le dau organizări, şi expresivităţi, diferite. În plus, aici fiecare
dreptunghi concentrează o naraţiune. În naos, scenele sunt integrabile unei na-
raţiuni mai ample, ca episoade ale acesteia; vor conta şi alcătuirea interioară a fie-
căreia, şi raporturile ei cu cele cu care se înlănţuie, cu cele cu care îşi răspunde în

funcţie de punctele-cheie ale încăperii unde se află etc. În naos, privitorul are de
reconstituit ceea ce lipseşte din marea naraţiune, trebuie să „umple“ spaţii goale;
adaugă sprijinindu-se pe ce are (vede); acest efort îl trage în suita faptelor4. Lucrul
poate fi constatat la scenele de pe faţă şi intrados, opt la număr, din catoliconul de
la Hurezi. Unele dintre ele au o organizare foarte atentă, care urmează tipurile
identificate în scenele de pe perete şi rezalit din paraclis şi biserica bolniţei (sec-
venţializare temporală – FIG. 15, opoziţia divin / mundan – FIG. 12). Altele, cu
organizare identică, sunt amplasate în puncte corespondente, simetrice, ale spaţiu-
lui naosului (FIG. 36, FIG. 37). Aşa ceva nu se întâmplă în Menologul din pronaos.
Desigur, o discuţie despre scenele pe două planuri nu poate omite muchia.
Am văzut că la Arbore ea poate susţine forme cu funcţii diferite în desfăşurarea
scenelor (FIG. 22, FIG. 23). Dar tot la Hurezi permite ea observaţii mai consisten-
te. Cea mai de preţ mi se pare aceea că muchia invită la compararea variantelor pe
două planuri şi pe un singur plan ale aceleiaşi scene, cu efecte asupra înţelegerii
vizuale a fluidităţii tuturor episoadelor. Există un argument pentru această funcţie
de intermediere pe care o exercită: în variantele pe două planuri, formele vecine
muchiei sunt foarte înghesuite de-o parte şi/sau de alta a ei, în timp ce alte forme
din câmpul vizual apropiate de ramele laterale se află la o distanţă de acestea care
le lasă spaţiu de mişcare, care le creează o zonă de fundal liberă. E binecunoscut
că, în compoziţii apropiate de tradiţia expresivă, a nu împinge formele în margini
era de la sine înţeles, practica având explicaţii la mai multe niveluri (unul, neu-
ropsihic). „Poziţia periferică va fi numită «slabă» sau «instabilă». Ea corespunde
unei stări de tensiune ridicată. De altfel, maximum de tensiune este atins când for-
ma este tangentă cu limita fondului“ (Groupe μ, 1992: 218-219), adică cu rama. Nu
există, în raport cu muchia, o minimă constanţă a păstrării formelor la o distanţă
vizual comodă pentru receptor, dar această constanţă există în raport cu ramele.
Isus însuşi este adesea înghesuit în muchie, lucru inacceptabil pentru condiţia lui
ontică şi morală dacă funcţia muchiei ar fi să închidă câmpul vizual. Să ne gândim,
în fine, la importanţa muchiei în condiţiile în care privitorul nu numai că are de
comparat variantele pe două planuri şi pe un plan ale aceleiaşi scene, dar poate re-
chema din memorie şi alte execuţii ale aceleiaşi scene. Rezultă cu limpezime că
muchie şi ramă trebuie gândite diferit în funcţie de planurile pe care sunt puse să le
organizeze, în naos şi în pronaos.
Dar muchia ce desparte fragment de perete şi fragment de fâşie împarte
scena în două subcâmpuri cu suprafeţe inegale şi acest ax sui generis devine con-
curentul axului aşteptat de privitor în aceeaşi scenă pe un singur plan (axul e cen-
tral); jocul între axe creează un raport între stabilitate şi dinamism, altul în funcţie
de scenă; de aici, împrospătări plastice şi nuanţări ale conţinuturilor.
4
Procedeul e mai dezvoltat, şi din cauza schimbării continue a poveştilor cărora li se apli-
că, în banda desenată (vezi Groensteen, 2011: 131-135, „A la recherche du blanc“).
Încă ceva: dacă în feţe şi intradosuri ale arcelor sau în rezalite (pe care le-
am numit fâşii) ale pereţilor zugrăvea motive geometrice sau florale ori sfinţi de
mai mică importanţă, pictorul admitea caracterul secundar al planurilor înguste;
aşa, le zugrăveşte ca părţi ale unor scene importante mai extinse, cu funcţii precise
în expresivitatea întregului. Creşterea de fluiditate reduce ierarhiile şi creează un
spor de omogenitate a divinului.
Scenele pe două planuri nu se explică la fel în naos şi pronaos. Pentru na-
os, în mintea zugravului poate fi destul loc pentru gândirea unor nuanţe care, prin
realizarea cutărei sau cutărei scene, să îmbogăţească ideologia (sistemul de precep-
te şi credinţe) creştine. În pronaos, muchiile nu lasă zugravului prea multe opţiuni;
şi rareori le poate exploata. Atent la oricare alte salvări expresive, se descurcă cu
ele cum poate. Dar asemenea concluzii sunt poate riscante; probabil că asemenea
concluzii cer eforturi prea mari ca să fie acceptate. Faptul că unui zugrav i-a trecut
prin minte să picteze scene pe două planuri arată însă că mintea omenească nu obo-
seşte niciodată să sondeze noi expresivităţi, oricare le-ar fi preţul.
Semiotica vizualului are un avantaj; alături de alte – puţine – discipline te-
oretice (retorica, de pildă), semiotica este o disciplină pe care aş numi-o metodolo-
gică; numesc astfel disciplinele la care sistemul conceptual poate fi folosit ca an-
samblu de metode de examinare şi interpretare. Dacă permiteţi o ultimă analogie,
conceptele nu mai sunt doar o aristocraţie ştiinţifică ce pune un ansamblu de meto-
de să-i confirme relevanţa, ies la muncă ele însele.
Referinţe
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, 2001, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, traducere de
Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bise-
ricii Ortodoxe Române
BASCHET, Jérôme, 2017, „La voûte peinte de Saint-Savin: ornementation et dynamique
axiale du lieu rituel“, în L’iconographie médiévale, Paris, Gallimard, p.102-124
BASCHET, Jérôme, 2017, „Le boustrophédon de San Giminiano: nœuds d’images et spati-
alisation du temps“, în L’iconographie médiévale, Paris, Gallimard, p.125-151
DRĂGUŢ, Vasile, 1973, Humor, Bucureşti, Meridiane
GROENSTEEN, Thierry, 2011, Système de la bande dessinée, Paris, PUF
Groupe μ, 1992, Traité du signe visuel, Paris, Seuil
Groupe μ, 1977, Rhétorique de la poésie, Bruxelles, Editions Complexe
HENRY, Paul, 1984, Monumentele din Moldova de Nord de la origini până la sfârşitul
secolului al XVI-lea, trad.rom., Bucureşti, Meridiane
HEREA, Gabriel-Dinu, 2020, Vocea soarelui la Pătrăuţi. Simbolismul unor aliniamente
solare, Timişoara, Editura Universităţii de Vest
JOLY, Martine, 1997, L’image et les signes, Paris, Nathan
KONDAKOFF, N. P., 1891, Histoire de l’art byzantin considéré principalement dans les
miniatures, II, Paris, Librairie de l’Art
MICLEA, Ion, FLORESCU, Radu, 1978, Probota, Bucureşti, Meridiane
POPA, Corina, IANCOVESCU, Ioana, BEDROS, Vlad, NEGRĂU, Elisabeta, 2008, Re-
pertoriul picturii murale brâncoveneşti, I. Vâlcea, 1. Text, Bucureşti, UNArte
PODLACHA, Wladyslaw, 1985, „Pictura murală din Bucovina“, trad.rom., vol.1, în
PODLACHA, Wladyslaw, NANDRIŞ, Grigore, Umanismul picturii murale postbizan-
tine, 2 vol., Bucureşti, Meridiane
POPESCU, Costin, 2019, „Bunavestire în Oltenia de nord, secolele XVIII-XIX“, în Numai
ochi. Despre construirea de imagini, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
p.55-100
SCHAPIRO, Meyer, 2005, „Sur quelques problèmes de sémiotique de l’art visuel: champ
et véhicule dans les signes iconiques“, în Style, artiste et société, trad.fr., Paris, Galli-
mard
SEVERI, Carlo, 2007, Le principe de la chimère. Une anthropologie de la mémoire,
trad.fr., Paris, Editions Rue d’Ulm/Presses de l’Ecole normale supérieure
TEACĂ, Radu, 2013, Spaţiu fără timp. Arhitectură ortodoxă contemporană, Bucureşti,
igloobooks
Sursele imaginilor
FIG. 30
https://photos.google.com/share/AF1QipNUNv-
UXfCPyy2KaOnU1LbdZZ1jp77yeqA4ZXlmYjCKjHcZ02sDjAJto8IP9rt9Mw/photo/A
F1QipMMy11T3Blqt0DNmfn_MZAGTTR0TVmddwLJALPx?key=U3pwTmxzTVZx
LTM5SUpIN3d2cXRqY3N6bXk1b2p3
FIG. 31
F1QipMjb2PGXOUOMTGyYo0Ie-
Tmd8QLCEN8q3sEjYdD?key=U3pwTmxzTVZxLTM5SUpIN3d2cXRqY3N6bXk1b2
p3
FIG. 32
F1QipMMy11T3Blqt0DNmfn_MZAGTTR0TVmddwLJALPx?key=U3pwTmxzTVZx
LTM5SUpIN3d2cXRqY3N6bXk1b2p3
restul fotografiilor aparțin autorului

Costin Popescu
Universitatea din București
bhmors.popescu@yahoo.com
R E C E N Z I I
Valentina Pelin, Bibliotecile Mănăstirilor Neamț și Noul Neamț în contextul

culturii românești. Studii și texte (secolele XV-XIX), Volum îngrijit, studiu in-
troductiv, notă asupra ediției, bibliografie și planșe de Andrei și Valentina
Eșanu, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropo-
litul Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia, Iași, 2022, 356p. + 43 planșe,
ISBN 978-630-301-019-9
Această carte este una dintre cele mai importante apariții editoriale românești din
ultimii ani. Autoarea, Valentina Pelin (1950-2006), a lăsat moștenire culturii noastră o ope-
ră de valoare excepțională, din care însă a reușit să publice foarte puțin. Bibliotecile Mănăs-
tirilor Neamț și Noul Neamț în contextul culturii românești face parte din ea; a fost admisă
ca teză de doctorat în științe istorice și susținută în 1997, la București, în cadrul unui pro-
gram de cercetări inițiat, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, de prof.univ. Alexandru
Duțu, apoi editată, cu mici îndreptări, de Andrei și Valentina Eșanu. Referatul acad. Virgil
Cândea asupra tezei se reproduce, de către editori, în volumul prezentat.
Volumul are următorul cuprins: Studiu introductiv (Acad. Andrei Eșanu și Dr. Va-
lentina Eșanu); Biblioteci și activități cărturărești la Neamț și Noul Neamț (referatul prof.
V. Cândea); Notă asupra ediției (Acad. Andrei Eșanu și Dr. Valentina Eșanu); Abrevieri;
Introducere; I. Repere documentare asupra activităților cărturărești nemțene din perioada
slavonismului cultural; II. Cartea manuscrisă nemțeană din activitatea lui Gavril Uric și a
continuatorilor săi (sec. XV-XVI); III. Între două epoci culturale de amploare (sec. XVII-
XVIII, ante 1779); IV. Cartea manuscrisă din școala paisiană; V. Cartea nemțeană din ulti-
ma perioadă a tradiției manuscrise românești (sec. al XIX-lea); Concluzii generale; Biblio-
grafie; Planșe.
Introducerea lucrării trasează coordonatele cercetării, pornind de la întemeierea,
începând din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, așezămintelor monahale românești. „Desti-
nul bibliotecilor mânăstirești a fost însă mult prea vitreg, astfel încât, la ora actuală dispu-
nem doar de informații parțiale despre tezaurul de carte veche ce se afla în ele” (p. 32) se
arată în introducere, cu trimitere la tentativele de evaluare a unor fonduri de carte și manus-
crise, întreprinse de la sfârșitul sec. al XIX-lea, precum cea a lui Odobescu, a Episcopului
Melchisedec, a lui I. Bianu etc., până la sfârșitul sec al XX-lea. Odobescu cercetează bi-
blioteca Mănăstirii Bistrița în 1862, exact anul în care o mare nenorocire lovește cea mai
mare bibliotecă mănăstirească din Moldova: incendiul de la Mănăstirea Neamț (izbucnit în
25 noiembrie, între 7 și 8 ceasuri bisericești).
Reconstituirea patrimoniului manuscris al bibliotecii Mănăstirii Neamț este scopul
pe care și-l propune Valentina Pelin în lucrarea sa. Autoarea se bazează pe o bogată biblio-
grafie privitoare la fondul de carte veche acumulat la Neamț începând cu 1407 (anul fondă-
rii). După incendiu, o înregistrare a cărților rămase (C. Erbiceanu, 1885) ne dă o cifră:
18.592 cărți.
Anterior incendiului din 1862, în 1861, un număr considerabil de cărți fuseseră
transferate de la Neamț la Mănăstirea Noul Neamț (Basarabia), acțiune realizată de câțiva
călugări care au înființat, peste Prut, acest așezământ. Unele manuscrise (30 la număr) ale
bibliotecii surori a Neamțului au fost descrise de slavistul A.I. Iațimirski încă din 1898;
după anul 1940, toată biblioteca a fost considerată pierdută. Dar Valentina Pelin a reconsti-
tuit-o (v. Catalogul general al manuscriselor moldovenești păstrate în URSS, Colecția Bi-
bliotecii Mănăstirii Noul Neamț (sec. XIV-XIX), Chișinău, 1989, 406p.+47 facsimile), regă-
PdF, Vol. 3, Nr.3, Septembrie 2023, p. 377-384, București

| 378 Recenzii
sind, pe lângă manuscrise slavone (43 mss., sec. XIV-XIX, unele neînregistrate de Iați-
mirski), multe românești (100 mss., sec. XVIII-XIX) și greco-române (12 mss., sec. XVIII-
XIX). Actualmente, aceste cărți se păstrează la Arhiva Națională a Moldovei, Chișinău.
Unele cărți ale bibliotecii de la Neamț au ajuns, pe variate căi, în străinătate: An-
glia, Bulgaria, Germania, Sf. Munte și, mai cu seamă, în Ucraina și Rusia (numai la Mos-
cova și Sankt-Petersburg se înregistrează 22 titluri provenite de la Neamț). Altele au fost
preluate, în jurul anului 1900, de Biblioteca Academiei Române (86 mss. slavone și 42 mss.
românești). În 1952, D. Fecioru menționează că mănăstirea mai deținea încă 146 mss. ro-
mânești, iar în 1962 V. Ignătescu precizează că biblioteca avea 549 manuscrise (216 româ-
nești, 294 slavono-rusești, 39 grecești), ca și aprox. 11.000 de cărți tipărite.
Cercetând, la rândul ei, în anul1993, biblioteca mănăstirii, ca și fondul provenind
de la Noul Neamț, autoarea conchide: „fondul real de carte manuscrisă din activitatea de
peste șase secole a cărturarilor nemțeni se constituie din cel puțin 1040 de cărți, dintre care
500 sunt de limbă slavonă, 502 de limbă română și 38 de limbă greacă. Desigur, aceste date
nu se pot pretinde a fi definitive pentru manuscrisele ce au supraviețuit incendiului din
1862, dar ele ne înfățișează totuși un tablou mult mai obiectiv asupra celei mai însemnate
biblioteci mănăstirești din Moldova” (p. 46).
Cel dintâi capitol al cărții este dedicat părții celei mai vechi a bibliotecii nemțene –
cărțile în limba slavonă. Capitolul debutează cu o istorie amănunțită a dezvoltării așeză-
mântului, de la 1407, anul înființării, până în vremea lui Ștefan cel Mare. Apoi, sunt înșira-
te schițele de portret ale personalităților reprezentative ale primelor două secole de existen-
ță ale mănăstirii: Iosif (primul mitropolit al Moldovei), Grigorie Țamblac, Domentian și
Siluan (primii egumeni atestați documentar), marele Gavriil Uric, Ioasaf (egumen la
Neamț), mitropoliții Teoctist, Gheorghe David, Teoctist II, Grigorie Roșca, episcopul Do-
rotei al Romanului, cronicarul Macarie, egumenul Teodosie, Eftimie cronicarul. După care
urmează statistica manuscriselor slavone de la Neamț; după locul în care se află azi: 92
manuscrise se găsesc în România, 25 mss. în Rusia, 11 mss. în Republica Moldova, 1 ms.
în Anglia, 1 ms. în Ucraina, alte 6 manuscrise având depozit necunoscut (p. 63); provenien-
ța lor pe secole este detaliată astfel: din sec. XIII, biblioteca mănăstirii a deținut 5 mss., din
sec. XIV – 14 mss., din sec. XV – 55 mss., din sec. XVI – 52 mss. și sec. XVII – 9 mss..
După locul scrierii, 94 mss. provin din Moldova, 2 mss. din Țara Românească, 27 mss. de
la Athos, 8 mss. din Rusia, 2 mss. din Serbia, 2 mss. din Ucraina, 1 ms. din Bulgaria.
Mss. slavone de la Neamț includ texte referitoare la Sf. Scriptură (Vechiul Testa-
ment, Evangheliare, Apostol, tâlcuiri la Scriptură, Evanghelii, Apocalips, tipic, literatură
teologică etc.), hagiografii, elemente de drept canonic și civil, literatură populară și apocrifă
(Alexandria, Varlaam și Ioasaf, evanghelii și povestiri apocrife, Gromovnic etc.), literatură
istorică (între acestea: Cronica universală, în care se află Cronica sârbo-moldovenească –
ms. nr. 83).
Capitolul prezintă la final, în Anexă, Tabelul sinoptic al manuscriselor slavone de
la Neamț (sec. XIII-XVIII).
Capitolul al doilea se ocupă cu activitatea lui Gavriil Uric și a continuatorilor săi.
Disputa asupra identității și activității cărturarului, începută de A.I. Iațimirski, este tranșată
prin deosebirea dintre el și Țamblac (slavistul rus susținând că ar fi una și aceeași persoană)
și recunoașterea (treptată, bazată pe fapte și argumente solide) a 19 manuscrise executate de
meșterul moldovean.
Recenzii 379 |
Uric a activat la Neamț, în prima jumătate a sec. al XV-lea, realizând capodopere,

între care se numără Tetraevangheliarul din 1429, scos din țară în sec. al XIX-lea, acum
aflat la Bodleian Library, Oxford sau Cuvântările lui Vasile cel Mare (1444), scos din țară
în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, actualmente păstrat la Muzeul de Istorie din Moscova.
Autoarea prezintă, în trei paragrafe ale capitolului (Enciclopedismul preocupărilor literare
ale cărturarului nemțean, Cele mai vechi Cazanii românești și Prima operă hagiografică
inspirată de realități istorice din Moldova), pe larg, activitatea lui Gavriil Uric. Una din
realizările sale este copierea Muceniciei Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, al cărei
autor a fost considerat, pe baza unor conjecturi, Grigorie Țamblac (sunt, de fapt, două copii
timpurii: una, ms. sl. nr. 164, din 1439, aflată la B.A.R.; alta, din 1415-1425, aflată la
Sankt-Petersburg). Textul uneia din copii, cea păstrată de B.A.R., în facsimil, este oferit de
autoare la finalul capitolului, împreună cu versiunea românească preluată din Carte româ-
nească de învățătură, Iași, 1643, f. 79-85. Celălalt text, aflat în Rusia, a fost editat în 1977
și a fost datat anterior celui din 1439; dar există dubii și cu privire la datele execuției ma-
nuscriselor, și cu privire la autorul textului (autoarea le evocă pe cele formulate de D. Zam-
firescu și Alexandru V. Diță, care stabilesc anul 1415 ca an al aducerii moaștelor sfântului
în Moldova și ca autor al hagiografiei – un cărturar autohton; formulează ea însăși o nedu-
merire, cu privire la nepotrivirea de rang dintre Țamblac și autorul Muceniciei... – v. p.
108). De altfel, în paragraful intitulat Glosa marginală „Țamblac” (cu referire la indicațiile
aflate în unele manuscrise ale lui Uric cu privire la autorul textelor copiate: „Grigorie mo-
nahul și prezviterul, egumen al mănăstirii Pantocratorului”, care ar fi una și aceeași persoa-
nă cu Grigorie Țamblac), Valentina Pelin analizează dosarul disputei, ajungând la conclu-
zia că, în ceea ce privește Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, „este nejustificat să susținem
în continuare paternitatea lui Grigore Țamblac asupra acestei opere” (p. 111).
Continuatorii lui Uric (Ioil, Ghervasie, Ioasaf, Casian, Ioanichie, Nicodim, Chiri-
ac, Trif, Vasile, Filip și Spiridon, Teodor Mărișescu) alcătuiesc o școală, din care fiecare
reprezentant a găsit de cuviință „să confere operei sale note de individualitate prin variația
culorilor și motivul chenarelor, dar și prin introducerea unor noutăți compoziționale” (p.
119). Secolul următor (al XVI-lea) continuă cu aceeași intensitate activitățile începute de
Gavriil Uric și continuate de discipolii săi.
Ultimele două paragrafe ale acestui bogat în conținut capitol sunt dedicate Croni-
cii sârbo-moldovenești (lista Împăraților creștini din ms. 636 sl. B.A.R., 1557, ff. 220v-225v
este dată în facsimil și transcriere la sfârșitul capitolului) și Concluziilor.
Al treilea capitol, Între două epoci culturale de amploare (sec. XVII-XVIII, ante
1779), se referă la un interval cronologic de peste o sută de ani, care a fost cercetat puțin
până acum, o „perioadă de stagnare culturală” care „a fost determinată în principal de in-
stabilitatea și intervențiile armate străine, în special ale polonilor și cazacilor, care au cau-
zat mari prejudicii țării” (p. 192). Dintre titlurile care apar acum în biblioteca de la Neamț
(unele realizate în cadrul mănăstirii, altele provenind din achiziții și donații): Varlaam și
Ioasaf, Alexandria, Mântuirea păcătoșilor de Agapie Landos, Patericul, Viața Sfântului
Vasile cel Nou etc.
În Anexă la acest capitol: Tabelul sinoptic al manuscriselor românești (sec. XVII-
XVIII, ante 1779), precum și textele: Fragment din Istoria mănăstirii Neamț (cartea I, 1863,
B.M.N.N, nr. 53, ff. 99v-104), urmat de Înștiințare facem pentru obiceiul pământului Mol-
davii cu Hotărârea Sinodală din 1752 de la Iași (codice miscelaneu, mss. 32 (34) din
B.M.N.N., ff. 61-72).
| 380 Recenzii
Cartea manuscrisă din școala paisiană este titlul celui de-al patrulea capitol al lu-
crării în atenție. Materia tratată este împărțită în următoarele compartimente: Așezarea și
activitatea starețului Paisie cu ucenicii la Neamț; Moștenirea literară a școlii paisiene de
la Neamț – cercetarea și interpretarea ei; Manuscrisele starețului Paisie de la Neamț; Ac-
tivitatea cărturarilor români în școala paisiană; Concluzii. Capitolul include următoarele
texte: Scrisoarea starețului Paisie către ucenicii Amvrosie, Atanasie și Tofan din Rusia
(B.M.N.M., ms. rom. Nr. 82, ff. 23v-34) și Viața Sfintei Filofteia (fragment din Slujba Sfin-
tei Filofteia, alcătuită de Isaac Dascălul în 1815) (B.A.R. ms. nr. 5580, ff. 14v-18).
Al cincilea capitol al cărții poartă titlul Cartea nemțeană din ultima perioadă a
tradiției manuscrise românești (sec. al XIX-lea) și prezintă: Evenimente definitorii din acti-
vitatea Neamțului în sec. al XIX-lea; Manuscrisele și cărturarii; Activitatea literară a du-
hovnicului Andronic. O secțiune de Concluzii urmează, capitolul oferind în anexă un Tabel
cronologic al cărților alcătuite și copiate de Ieroschimonahul Andronic, precum și trei texte
ale lui Andronic duhovnicul: ceremonialul întâlnirii Mitropolitului la sărbătoarea hramului
de la Neamț – „Înălțarea Domnului” (Istoria Mănăstirilor Neamțul și Secul, cartea a 9-a,
1886, B.M.N.N., nr. 89, ff. 330v-333v); prefața la Istoria Mănăstirii Neamț (cartea I, 1863
și 1887, fragment B.M.N.N. nr. 53, ff. 260-261).
Patrick Dupouey, La nature, Que sais-je? / Humensis, Paris, 2023, 126p., 978-
2-7154-1275-0
Subiectul – de mare complexitate – al volumului pe care-l prezentăm este creionat
din Introducere, fără să i se traseze totuși inatacabilele contururi, „științifice”, sau dimpo-
trivă. Atmosfera lucrării este cea care plutește, de regulă, într-o sală de seminar, nu în sala
curs.
Intitulată Un „cuvânt detestabil” și incluzând două incursiuni: Două utilizări ale
ideii de natură: între fapt și valoare, respectiv În căutarea unei definiții, Introducerea ne
pune în temă, pornind de la termeni clasici (suscitați la simpla evocare a autorilor reprezen-
tativi: Valéry, Epictet, Marcus Aurelius, Montaigne, Rousseau etc.) și de la termeni de ac-
tualitate: „Epoca noastră iubește natura, admiră grandoarea ei, se minunează de armoniile
ei, vizitând-o prin cercetare. Conștientă de înscrierea omenirii în natură și de comunitatea
lor de destin, ea se îngrijește (măcar din vorbe...) a-i proteja integritatea și diversitatea. Un
consens larg există cu privire la locul omului în natură, dar nu asupra locului naturalului în
om” (p. 4). Natura nu putea, prin comunitatea ei cu umanitatea și dat fiind că-și ocupă un
loc al său în om, să nu-i prescrie acestuia valori, atitudini și instituții, suscitând interogații,
între care și pe cea dacă ea însăși nu este cumva o valoare.
Se mai regăsesc, tot în paginile de început ale cărții: inventarul semnificațiilor
asociate ale naturii (univers, cosmos) și naturalului (pur, originar, spontan), lista sinonimii-
lor (natură sau esență), ca și cea, mai stufoasă, a antinomiilor naturalului (adjectiv, morfo-
logic privind chestiunea, circumscriind totuși o stare de fapt, un nivel ontic): afectat, anor-
mal, antinatural, arbitrar, artificial, constrâns, contra naturii, convențional, cultural, denatu-
rat, incomodat, substituit, fabricat, prefăcut, spoit, forțat, prelucrat, miraculos, supranatural,
sintetic. „Nici un contrar al «naturalului» nu este încărcat cu o valoare pozitivă”, constată
autorul, în finalul Introducerii, completându-și observația că „naturel” (adj.) nu are, în fran-
ceză, aproape deloc nuanță peiorativă, cu toate că «nature» (subst.) poate aluneca cu ușurin-
ță pe versantul opus moralei (p. 9). Remarca își găsește un surprinzător (contra)ecou antici-
Recenzii 381 |
pat, în „naturelul simțitor” al simpaticului și binecunoscutului nostru personaj (în care adj.
se subst., declanșând zâmbetul la noi).
Primul capitol, Există natura? discută legitimitatea utilizării termenului „natură”.
O problemă, să remarcăm, diferită de cea a existenței (faptul de a fi natură), totuși caracte-
rizând modul european de gândire, pentru care opoziția natural/artificial are sens.
Un antropolog francez contemporan, pe nume Philippe Descola (fost elev al lui
Claude Lévy-Strauss), adesea pomenit de autorul cărții în atenție, nu agreează termenul, pe
considerentul că el nu le este inteligibil aborigenilor australieni, ca să dăm un ex. Ideea de
natură ar fi „un dispozitiv ontologic de un soi aparte, servind la susținerea cosmogenezei
modernilor”, dar pe care un ipotetic istoric al științei jivaro (n.b. – jivaro este o populație
indigenă de pe Marañon, afluent al Amazonului ce curge prin nordul vastului teritoriu îm-
pădurit peruan și estul Ecuadorului) sau chinez l-ar considera un produs exotic, cu ajutorul
căruia lucrurile se aranjează în lume, organizând-o (p. 12).
Putem remarca, la rândul nostru că, până și în lumea occidentală, ideea de natură
ar deveni exotică în lipsa educației corespunzătoare, filosofice și științifice, care o transmite
(propagă) de la o generație la alta, făcând imposibilă, nu după mult timp, chiar apariția unui
istoric al științei care s-o mai înțeleagă. De altfel, poziția ocupată de antropologul francez,
în numele populației jivaro și al aborigenilor australieni, nu este prea nouă (cf. bunăoară
contribuția lui B. Whorf în aceeași direcție, acum un secol, cu referință la vorbitorii de
limbi amerindiene, ca hopi, navajo etc.).
Nici obiecția subsecventă – formulată de autorul cărții în atenție, cu referire la
considerațiile lui Descola – nu este nouă: nu există istorici ai științei jivaro, așa cum nu se
pot găsi nici oameni de știință aborigeni australieni, hopi, navajo ș.a.m.d.
Interesant, totuși, ni se pare aici altceva: viziunea naturii ca „dispozitiv ontologic”,
adică aparat cu o funcție oarecum magică (pentru jivaro, aborigeni și chinezi, desigur), con-
struit, pe baza proiectelor unor occidentali, ca Aristotel, Descartes ori Newton, în scopul de
a organiza într-un fel aparte lumea, inclusiv lumea jivaro. Dispozitivele (aparate, instalații,
instrumente, utilaje etc.) sunt produse tipice ale științei și tehnicii contemporane (multe din
ele se construiesc, deja de decenii, tocmai în China și în multe alte țări din afara ariei cultu-
rale occidentale) și nu (mai) pot fi, cu un grad ridicat de probabilitate, puse pe seama naturii
nici chiar de hopi, navajo și jivaro; mai mult ca sigur că nu de constructorii chinezi.
Exotismul care ar mai însoți perceperea naturii (occidentale, i.e. ca dispozitiv on-
tologic), de către un ipotetic istoric al științei jivaro, ar mai oferi occidentalului „un oareca-
re avantaj, cât privește aptitudinea de a reprezenta obiectiv organizarea lumii”, întrucât
acesta ar mai deține o capacitate de descentrare față de propriul sistem de gândire (p. 12) ce
n-ar fi pe măsura celuilalt. Cu alte cuvinte, „dispozitivul ontologic” vine cu instrucțiunea că
urmează a fi dezmembrat, reconfigurat, înnoit de producătorul său (ceea ce li se întâmplă și
dispozitivelor obișnuite, evitând scoaterea lor inevitabilă din circulație, datorită uzurii, mai
ales a celei morale), pentru a fi / rămâne mereu cu un pas înaintea lui însuși: dispozitiv on-
tologic 2.0. Dar, mai ales, exotic în ochii utilizatorului (= altul decât cel care l-a produs).
Așadar, pornind de la necesitatea dezmembrării ei în vederea (auto)menținerii,
„natura nu există” (Descola; cf. lucrarea discutată, p. 13); ea e o abstracțiune, un concept
corespunzător unei existențe care este negativul ei. Existența precedă conceptul pentru a se
realiza în el, iar conceptul precedă existența care-l realizează. Diferența de plan sesizată
aici este asociată, de autorul cărții, opoziției natural/artificial. La drept vorbind, această
mișcare o reia pe cea a lui Hegel. Dezvoltarea enciclopedică a filosofiei hegeliene ajungea
| 382 Recenzii
tot aici, la capătul Științei logicii: Natura este Ideea înstrăinată, devenită Existență. Numai
că, la Hegel, Existența nu era artificială, ci era chiar naturalul.
Neconcordanța cu schema hegeliană se datorează faptului că, pentru prezentul vo-
lum La nature, călătoria începe de pe peronul Existenței, în vreme ce Filosofia naturii hege-
liană pornea de pe cel al Ideii. Opțiunea pentru acest parcurs al călătoriei concordă cu punc-
tul de vedere, general răspândit în zilele noastre, al lui Marx, față de care Hegel se afla,
cum bine se știe, cu capul în jos. Ce-i drept, la vremea lui, și Hegel vorbise despre logica
naturală ca opusă celei artificiale, deși cea din urmă provenea din prima.
Natura de azi provine, așadar, foarte mult din activitatea umană, până acolo încât,
transcriindu-se iarăși cuvintele lui Philippe Descola, ni se spune limpede: „natura ca spațiu
virgin n-are nici un sens” (p. 14). Omul transformă mediul, relativizând opoziția natu-
ral/artificial; și chiar dacă nu mai luăm omul ca reper, oriunde în univers o specie ar între-
prinde transformarea mediului prin tehnică (adică: ar produce), noi am califica drept artifi-
cial rezultatul unei acțiuni inteligente orientate către un scop.
Distincția natural/artificial nu exclude artificialul din domeniul natural. „Naturalul
este așadar non-artificializatul, non-antropizatul” (p. 18).
Al doilea capitol, Trei determinații pozitive ale ideii de natură, trece de la deter-
minarea pe cale negativă a naturii/naturalului la o abordare mai directă. În primul rând, aici
este luat în considerare caracterul de dat originar al naturii, ceea ce înseamnă anterioritate
în raport cu umanul, esențialitate în raport cu lucrul văzut ca individualitate și cu variația
proprietăților sale („Un lucru n-are nevoie să existe, în sensul în care există realitățile fizi-
ce, pentru a avea o natură” – p. 23). Natura este platforma pe care se dezvoltă proprietățile
și se împlinesc posibilitățile proprii ale lucrului (p. 24). Este relevată o ambivalență aici, în
sensul că naturalul este platforma pe care se dezvoltă posibilitățile create de artificial.
Apoi, se discută despre natura văzută ca putere. Natura ne ține, prin puterea ei, la
respect: „«A salva planeta»: sloganul este puternic dar, literal, n-are nici o relevanță. «Pla-
neta» n-are nimic a se plânge de locuitorii ei. Ea nu-i amenințată – și aici se găsește gravita-
tea – decât ca spațiu de locuit” (p. 27). Pretindem salvarea planetei, implorând, de fapt,
propria noastră salvare, și anume de noi înșine, locuitorii planetei, cei care suntem autorii
distrugerii ecosistemelor ei naturale. Un alt aspect al raportării la natură ca putere este rele-
vat de fraza următoare, formulată în context kantian: „Sentimentul sublimului naturii este
în realitate cel al demnității noastre etice” (p. 27).
Raportul dintre natură și viață dă o altă determinație pozitivă a ideii de natură.
„Natura” are, etimologic, originea în naștere (nascor, lat.), cu sens clar biologic, legat de
viață. Biologicul (cantitativ privind chestiunea), arată autorul, ocupă însă doar o parte infi-
mă din natură, nefiind decât o peliculă pe suprafața unei imense mase minerale. În cadrul
infimei biomase terestre, umanul este, la rândul lui, infim. De pe poziția lui insignifiantă,
omul întreprinde acțiunea lui, modestă la scara universului, de modificare a mediului prin
intermediul tehnicii. Lumea tehnicii este o evoluție a lumii naturale, căci survine în aceasta.
Nu în ultimul rând natura se determină pozitiv și ca binefăcătoare / indiferență față
de dispozitivele teleonomice care-o populează, simultan fecunditate și distrugere la scară
monstruoasă, temporal și spațial.
Cu Natura ca ordine legală intrăm într-un alt registru al discuției pe tema deter-
minării pozitive a naturii. Este vorba chiar de ceea ce Introducerea consemna (v. supra), și
anume „dispozitivul marii revoluții științifice” (p. 36), care ar fi contestat de istoricul știin-
ței jivaro, în cazul că acest istoric ar exista. Dispozitivul este construit și funcționează pe
Recenzii 383 |
baza unui limbaj matematic. Acest limbaj este un limbaj prescriptiv, un limbaj al legii. „O
lege a naturii este enunțarea unui raport constant între fenomene. Raportul se exprimă cel
mai adesea sub forma matematică a unei relații dintre mărimi măsurabile” (p. 37). Lucrurile
se supun legilor ori respectă regularități; ceea ce este valabil atât despre lucrurile naturale,
cât și despre faptele sociale. Am putea remarca aici că eventuala contestare a dispozitivului
deja construit, pe baza limbajului matematic, se poate face numai prin prezentarea unui
dispozitiv funcțional, construit însă pe o altă bază. Dar, în acest caz, contestarea nu repre-
zintă decât o consolidare a dispozitivului, nicidecum o abandonare a lui. Autorul explică:
„între mecanismul naturii și mașinile tehnice este o perfectă continuitate. Conceperea celor
din urmă decurge din cunoașterea științifică a primei, la care ajunge doar să ne conectăm
invențiile, căci ele se sprijină pe aceleași legi. Asta este definiția tehnologiei: o tehnică ieși-
tă din știință. Este deosebirea dintre centrala nucleară datorată fizicii teoretice și motorul cu
abur, căruia știința i-a produs abia a posteriori teoria, prin termodinamică” (p. 39). Această
deosebire reflectă o deosebire survenită în felul de a fi al legilor: aspectul probabilist al
legilor fizicii a modificat din nou natura însăși, rămasă doar o ficțiune metafizică (p. 42).
Cu ficțiunea metafizică a naturii pășim însă în al treilea capitol, Natura, lumea și
acțiunea umană. Aici, se detașează cinci probleme: Natura ca formă; Natură, lume, univers;
Natură și cultură; Natură și construcție socială. Sexul și genul; programul filosofic al natu-
ralismului: putem naturaliza umanul?
Discuția privind natura ca formă preia rezultatele obținute de moderni prin dezvol-
tarea noțiunii de lege. Legea prescrie existența lucrurilor întrucât sunt determinate potrivit
unor legi universale (Kant); ceea ce scapă acestei determinări necesare fiind supranaturalul.
Supranaturalul nu se sustrage complet legislației care domnește în domeniul naturii, ci în el
se găsește, clandestin, o „rețea subterană de influențe” prin care necesitatea naturală este
ocolită, inaccesibilă științelor și neafectată de cauzalitatea comună (p. 45). Ce-i drept, acest
supranatural este rezervat superstiției, pe care am putea-o înțelege ca o formă alterată de
credință. Miraculosul (minunea) ține de supranatural, el suspendă legile naturii prin inter-
venția divină. Dificultățile care apar în relație cu miracolul sunt de a-i stabili cu certitudine
statutul. În plus, cunoașterea noastră mereu limitată a legilor naturii ne împiedică să jude-
căm dacă un anumit fenomen excepțional, căruia am înclina să-i acordăm statutul de mira-
culos, reprezintă într-adevăr o suspendare a legilor naturii.
Legile naturii sunt principiile explicației științifice; au caracter general. Realitatea
ne pune însă doar în fața particularului. De aici o distincție: natură (idee abstractă a unei
ordini generale) și lume (ansamblu de realități concrete rezultând din supunerea existenței
legilor absolute).
Capitolul al patrulea discută despre natură și norme. Se disting următoarele pro-
bleme: Norme și normativitate; Normele în natură; Norme naturale pentru uman?
Capitolul al cincilea, Umanitatea față cu natura are două secțiuni: „Stăpâni și po-
sesori”? Procesul Descartes și Buna atitudine. Reproducem un pasaj din prima secțiune, la
curent fiind că este, să zicem așa, de mare actualitate. Este vorba despre rechizitoriul căruia
trebuie să-i facă față autorul Discursului asupra metodei, devenit oaie neagră a gândirii
ecologiste, care-l acuză, considerându-l culpabil, de relele tehnoștiinței, capitalismului și
restul binecunoscutelor amenințări derivate: „Atribuind omenirii obiectivele unei
«stăpîniri» și unei «posesii» a naturii, Descartes s-ar fi făcut vinovat de o eroare teoretică:
ignorarea faptului că natura scapă de drept de o asemenea pretenție, eșecul de fapt atestând
greșeala de apreciere. Ca efect, o morală falsă: a vrea să stăpânești și să-ți adjudeci tot ceea
| 384 Recenzii
ce are a fi, să ai tot ceea ce se poate avea și asupra căruia nu se exercită vreo putere care să
nu depindă de puterea sa. Apoi, un dezastru istoric: poluare, încălzire climatică, epuizarea
resurselor, răul tratament aplicat animalelor, restrângerea biodiversității, etnociduri și geno-
ciduri în numele pretenției că Occidentul european are de civilizat lumea” (p. 95). Sunt
cuvinte grele, pe care părintele filosofiei moderne, acuzat și altădată, nu prea le merită.
Autorul cărții sare în apărarea lui Descartes. El este de părere că relele lumii moderne sunt
puse pe seama unei „raționalități” pe crea o numim carteziană, dar exagerându-i-se tocmai
puritatea rațională. Descartes nu credea, în realitate, că rațiunea este singurul ingredient al
științei. „Încredințându-le doar scientiștilor și tehnocraților, încă și mai mult legilor pieței,
inițiativa întreprinderilor noastre tehnice și industriale, întoarcem spatele inspirației cartezi-
ene” (p. 96). Nu ne putem baza exclusiv pe rațiune, nu putem reduce totul la raționalitate.
Reducționismul științei, practicat de Descartes, condamnat astăzi nejustificat, nu poate fi
făcut, totuși, vinovat pentru relele civilizației actuale. „Putem lichida metoda reducționistă
ca și cum n-ar fi decât o deformare epistemologică și o eroare produsă de civilizație? Răs-
punsul este nu , și nu doar pentru că ne furnizează eficacitate tehnică. Oricât de paradoxal
ar părea, reducționismul este un progres spiritual (...) Curcubeul nu este decât difracția fas-
ciculei luminoase de picătura de ploaie. Totuși, cine, dintre cei care o știu, a renunțat vreo-
dată să admire curcubeul?” (p. 99).
Verdictul în procesul intentat lui Descartes este unul de achitare. Ideea unei „stă-
pâniri pure”, strict tehnologice a naturii i-a fost străină, cunoașterea adevărurilor importante
nefiind totuna cu știința despre lumea fizico-biologică.
PdF
V I A Ț A Ș T I I N Ț I F I C Ă
Lansarea volumului:
Dragoș Popescu, Noi explorări în filosofia românească,
Editura Tritonic, București, 2023
Miercuri, 12 iulie 2023, ora 1900, la Librăria Cărturești Verona din București, a avut loc lansarea
volumului Noi explorări în filosofia românească, primul din noua serie Filosofie, inițiată de Editu-
ra Tritonic.
La eveniment au luat parte: conf. univ. dr. Alexandru Murad Mironov de la Facultatea de Istorie a
Universității din București, dl Bogdan Hrib (directorul Editurii Tritonic) și autorul cărții. Publicul a
fost format din cercetători, cadre didactice și studenți interesați de problematica abordată în cele
treisprezece studii din care este alcătuit.
- afișul evenimentului -
Noi explorări în filosofia românească reunește (cu mici excepții) studii elaborate de autor între
2016 și 2019. Se continuă alte două culegeri mai vechi, Teme și explorări în filosofia românească
PdF, Vol. 3, Nr.3, Septembrie 2023, p. 385-386, București

| 386 Recenzii
(2015) și Explorări în ontologia lui Constantin Noica (2017) care cuprind, de asemenea, studii
dedicate filosofiei românești. Un nou volum, dedicat perioadei 1950-1990 va completa seria.
Investigațiile din volumul de față se concentrează asupra unor episoade ale gândirii filosofice ro-
mânești înșiruite pe o jumătate de mileniu, de la întemeierea Principatelor Țării Românești și Mol-
dovei (secolul al XIV-lea) până la instalarea marxism-leninismului (1948), la sfârșitul celui de-al
Doilea război mondial. Este un interval de timp îndelungat, din care se pot detașa, fără mari efor-
turi de căutare, două faze: cea a medievalității și cea a modernității.
1. Din prima fază, cea mai veche etapă este cea a importului masiv de texte și idei din sudul Dună-
rii, ajunse la noi în haină slavonă, ca urmare a prăbușirii Bizanțului și statelor slave balcanice. A
doua etapă este a asimilării complete a textelor și ideilor importate. La final, caracterul culturii
românești, în cadrul căreia s-a dezvoltat apoi și filosofia, era definitiv fixat. În contextul extrem de
zbuciumat al începuturilor, a luat naștere Învățăturile lui Neagoe Basarab, o scriere de neocolit
pentru înțelegerea adecvată a dezvoltării filosofiei românești. Redactată în slavonă în al doilea
deceniu al secolului al XV-lea (dar circulând în românește încă din secolul al XVII-lea), opera
domnitorului Țării Românești a fost insistent contestată de câțiva cercetători din secolul al XX-lea,
ceea ce a avut ca efect deformarea receptării ei corespunzătoare.
Opera lui Dimitrie Cantemir deține și ea o componentă filosofică importantă, asupra căreia volu-
mul prezentat se oprește în două studii, dedicate influenței lui Jan Baptist van Helmont asupra gân-
dirii cantemiriene, respectiv felului aparte de utilizare a cunoștințelor de filosofie și logică de către
principele moldovean, în Istoria ieroglifică. Iar din secolul al XVIII-lea românesc sunt selectate
câteva secvențe ilustrative pentru specificul gândirii filosofice de la noi în momentul respectiv
(viața și opera unui dascăl care a predat, în limba greacă, la București și Iași; dezvoltarea termino-
logiei științifice, în speță a terminologiei medicale; o scriere de etică).
2. Trecând la cea de-a doua fază, Noi explorări în filosofia românească propune mai întâi o pre-
zentare succintă a contribuției filosofice eminesciene. Deși nu a finalizat nici o lucrare de speciali-
tate în perioada, prea scurtă, de activitate creatoare, Eminescu rămâne un reper de importanță ex-
cepțională pentru filosofia românească, deoarece în manuscrisele lui se găsesc schițate direcții de
dezvoltare a gândirii filosofice, care au fost urmate de alții.
Volumul pune apoi în paralel două sisteme filosofice românești (aparținând lui C. Rădulescu-
Motru și, respectiv, lui C. Noica) de la începutul și, respectiv, sfârșitul secolului al XX-lea. Prezen-
tarea evidențiază modul în care construcția filosofică se lasă modelată de rezultate ale cercetării
științifice contemporane. Și în cazul studiilor dedicate lui Ion Petrovici sau Eugeniu Sperantia,
construcția filosofică s-a individualizat prin raportare la stadiul cercetării științifice.
Volumul se încheie cu un studiu dedicat raporturilor dintre filosofia lui Constantin Noica și mar-
xism-leninismul dominant la momentul elaborării ei în țara noastră.
În deschiderea evenimentului a luat cuvântul directorul Editurii Tritonic, dl Bogdan Hrib, care a
salutat noua apariție editorială și a anunțat lansarea, de către editură, la seriei „Filosofie”.
În continuare, dl Alexandru Murad Mironov a făcut o prezentare a volumului abia apărut, acor-
dând atenție paginilor dedicate, în acesta, Învățăturilor lui Neagoe Basarab, iluminismului profesat
de Iosipos Moesiodax și reflecțiilor lui Constantin Noica asupra ciberneticii.
Autorul a spus câteva cuvinte în legătură cu alcătuirea volumului.
În finalul reuniunii, participanții au putut formula întrebări și intra în dialog.
PdF
A N U N Ț U R I
⁕ Tematica Pagini de filosofie: I. Opere și comentarii; II. Dispozitive catego-

riale. Dispozitive tehnice. Dispozitive sociale; III. Filosofia românească între
1950 și 1990. Propunerile de colaborare, observațiile critice, precum și orice alte
notificări, informări și comunicări pot fi transmise, deocamdată, exclusiv pe
adresa de e-mail: dragos.gp@gmail.com; cititorii care doresc un exemplar tipă-
rit al revistei, îl pot solicita redacției, scriind pe aceeași adresă;
⁕ Pagini de filosofie este accesibilă online la adresa: http://paginidefilosofie.ro;

materialele publicate în cadrul revistei noastre nu sunt destinate valorificării co-
merciale;
⁕ Lista completă a colaboratorilor din volumul 3, numărul 3, septembrie 2023 al

revistei Pagini de filosofie: Costin Popescu, conf. univ. dr., Universitatea din
București • Vlad Bilevsky, Biblioteca Academiei Române • Dragoș Popescu,
cercetător științific gradul I, Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Ră-
dulescu-Motru” al Academiei Române;
⁕ Numărul de față din Pagini de filosofie apare fără sprijin financiar, exclusiv
prin grija fondatorului. Organizarea colectivului redacțional, structura organiza-
torică a revistei, precum și celelalte aspecte legate de funcționare, vor fi comuni-
cate publicului în numerele viitoare. Toate drepturile rezervate;
⁕ Din numărul viitor al Pagini de filosofie: Studii. Comentarii. Versiune ro-

mânească.
PdF
PdF, Vol. 3, Nr. 3, Septembrie 2023, p. 387, București

Dragos Popescu - FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1950 ȘI 1990

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragos Popescu - FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1950 ȘI 1990

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pagini

VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ANUNȚURI

SCIENTIFIC LIFE ANOUNCEMENTS

FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE 1950 ȘI 1990.

Keywords: Romanian philosophy; Soviet philosophy; Marxism-Leninism; Class Struggle; Cy-

PdF, Vol. 3, Nr. 3, Septembrie 2023, p. 229-260, București

aceste acțiuni au cunoscut cote deosebit de înalte; apoi, pe neașteptate, Partidul a

Clasele sunt grupuri mari de oameni, care se deosebesc după:

susținută de puterea de stat a muncitorilor înarmați, să-i reducem pe funcțio-

(Este de notat că:

Lenin), lucrare redactată de Marx în numele Asociației Internaționale a Muncitori-

Deși proletariatului îi este încredințată misiunea încheierii istoriei, prin

de importanță primordială3. Vizat de acțiunea violentă este „vechiul aparat de stat”

Aceste cuvinte sunt neobișnuite în textele cu pretenții teoretice, care evită

Teza că împotrivirea exploatatorilor se ascute în condițiile create ca ur-

Stalin proclamă aici, cu o (pseudo)inocență de necrezut, „marele salt calitativ” al

În schimb, contradicția neantagonistă ar fi expresia unei transformări a

Contradicțiile neantagoniste sînt radical deosebite de cele antagoniste. Ele

„Comunitatea intereselor fundamentale ale claselor” se detectează „de

„Conducerea vieții economice și sociale” nu fusese preocuparea vechiu-

asumată de Vechiul Regat și s-a trecut la aspectele economice, sociale și politice

ultima formațiune politică tradițională de pe scena politică românească4), țărăniș-

Iar deținătorii puterii (domnitorii fanarioți) încurajează constant satisfacerea dorin-

Printre metodele noi de exploatare a muncii țăranilor, un loc de seamă îl

Aceasta este prima etapă a exproprierii în masă a țărănimii.

În lista evenimentelor însoțitoare ale trecerii lente de la feudalism la capi-

Desigur, de la redactarea și prima publicare a volumului Un veac de

Această orientare corespunde pasului 1 (atragerea de partea „mișcării de

A fost vorba, așadar, de a prelua și de a utiliza un mecanism conceput și

În realitate, meritul principal al reformei din 1945 nu a fost lichidarea ul-

Reiese de aici cu claritate motivul pentru care distrugerea va fi continuată

ale socialismului – o eventualitate inacceptabilă. „Critica” nu se referă doar la

butit a se împiedica efectiv procesul spontan de sărăcire a țărănimii mijlocii și

„Împiedicarea întăririi economice” presupune măsuri constrângătoare

(Rândurile de mai sus nu constituie o descriere numai a stărilor de lucruri

Oamenii muncii vor fi educați și reeducați, dușmanii de clasă vor fi re-

Între intelectuali (cadre), muncitori și țărani nu există, în socialism, luptă

(Expresia „legate de proprietatea socialistă” sugerează, trebuie s-o recunoaștem,

Cele două trăsături surprinse de autor, la treizeci de ani după 23 august

Situația României, după peste două decenii de dictatură a proletariatului

Promisiunea (discret avansată)7 care însoțește recunoașterea situației in-

deși în România socialistă nu mai puteau avea loc lupte de clasă.

Eforturile pentru făurirea unei economii moderne, de înaltă eficiență, se vor

Reglementarea „activității sociale utile”, verificările (necesitând grijă și atenție) întreprinse

ceea ce indică suficient de limpede că „spiritul militant, partinic” va fi dirijat pen-

Descrierea muncii politice coincide perfect cu cea făcută de Lenin, în

cunoscut că Comitetul Central, întregul partid au condamnat cu toată tăria

Nici această promisiune n-a fost respectată. Împreună cu promisiunea

Se consemnează, în rândurile pe care abia le-am redat, transformarea pe

(Planurile de dezvoltare economică a României, de la naționalizarea mij-

Societatea concepută ca sistem și societatea văzută ca rezultat al interac-

și arată, în continuare, că noua concepție nu face decât să actualizeze contribuția pe

Sunt relevate dificultățile, deja semnalate de specialiști, în privința apli-

de mijloacele de producție, nu în vederea oprimării mai departe a claselor domina-

3. Ca urmare a desființării claselor (exploatatoare) și a reorganizării socialiste a

MATERIALISMUL DIALECTIC ȘI ISTORIC, SOCIALISMUL ȘTIINȚIFIC,

B. Zaharescu, Curs elementar de economie politică, ediția a IV-a, Editura Cartea

PdF, Vol. 3, Nr. 3, Septembrie 2023, p. 261-291, București

Miron Constantinescu, Concepția partidului proletariatului asupra lumii și istoriei

Miron Constantinescu, Introducere la cursul de materialism dialectic și materialism

Curs de materialism dialectic și istoric, Volumul I, Materialism dialectic, Editura

Curs de materialism dialectic și istoric, Volumul II, Materialism istoric, Editura de

Materialism dialectic. Manual, Editura Politică, București, 1963, 536p.

adevărului a) Caracterul obiectiv al adevărului b) Raportul dintre caracterul absolut și relativ al