Cultura Romaneasca in sec.

XVI-XVII
1.Biserica
În prima jumătate a secolului al XIV-lea a avut
loc procesul de unificare statală a
formațiunilor politice existente atunci la sud și
est de Carpați, sub un singur conducător. Dar
o dată cu unificarea cnezatelor și
voievodatelor românești de la sud de Carpați
într-un singur stat independent - Țara
Românească, precum și după formarea celui
de al doilea stat - Moldova, la răsărit de
Carpați, a avut loc și unificarea bisericească
din cele două state românești independente.
Deci, în locul mai multor ierarhi, existenți pe
lângă fiecare voievod, a fost ales unul singur,
purtând titlul de mitropolit. Cu alte cuvinte,
procesul de unificare politică a fost urmat, în
chip firesc, de unificarea bisericească, așa cum
s-a întâmplat și în cazul statelor slave
învecinate și cum era în tradiția ortodoxă, ca
organizarea bisericească să se adapteze celei
politice. 
 
 Limba si Scrisul
• În secolul al XVII-lea, literatura română cunoaște curentul 
umanism și cronicarii moldoveni și munteni.
• Este secolul în care așa numita literatură religioasă culminează cu
editarea Bibliei lui Șerban Cantacuzino în 1688[1] și de asemenea
secolul în care apar scrieri educative de elocvență precum ale lui 
Neagoe Basarab „Învățături către fiul său Teodosie” (1654) sau
„Cartea românească de învățătură”(1643) a mitropolitului 
Varlaam. [2]
• O altă mișcare literară care apare în veacul al XVII-lea este
umanismul, manifestându-se în principal cu cronicarii moldoveni 
Grigore Ureche, Miron Costin și Nicolae Costin.
• Tot în acest veac publică cronicarii munteni Mihail Moxa, 
Kyr Gavriil, Stoica Ludescu sau se scrie Cronica Buzeștilor. [3]
• Și tot acum Nicolae Milescu Spătarul scrie Jurnalul de călătorie în
China (publicat 200 de ani mai târziu).
• În timpul acestor ani se traduc multe cărți din Occident ca 
Floarea darurilor sau romane populare precum Alexandria sau 
Varlaam și Ioasaf și chiar opere culte, de pildă Istoriile lui Herodot
. [4]
• Poezia apare ca gen în literatura română pentru prima dată în
secolul al XVII-lea cu versurile lui Miron Costin (Viața lumii) sau 
Psalitirea în versuri a mitropolitului Dosoftei din 1673. [5]
• Secolul se încheie cu începutul activității literare a lui 
Dimitrie Cantemir, care în 1698 publică 
Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea.
 Arta
Arta ţărilor române în secolul al XVII-lea se
caracterizează prin diversificarea necesităţilor
artistice, îmbogăţirea programului şi apariţia unei
serii întregi de aspecte noi. Evoluţia pleacă, fireşte,
de la tradiţia locală, pe de o parte de la arta cultă
promovată de voievozi, de înalta boierime, de
ierarhii bisericeşti şi de marile mănăstiri, iar pe de
alta de la arta ţărănească; ctitoriile religioase şi
conacele modeste ale micii boierimi, ca şi casele
orăşenilor, continuă să păstreze numeroase tradiţii
comune cu arta populară. Între aceste două
curente extreme s-au împletit în mod firesc felurite
relaţii, mai ales în domeniul arhitecturii profane. Pe
aceste relaţii se grefează apoi întrepătrunderi
reciproce între cele trei ţări române, precum şi
contaminări datorite legăturilor economice şi
politice tot mai strânse cu ţările învecinate, cu
Rusia, Polonia, Turcia şi Orientul apropiat.
 Creatia populara oarala
Creaţia populară sau folclorul este genul de activitate literară
colectivă, care circulă de la om la om. Particularităţile de
bază ale creaţiei populare orale sînt caracterul anonim,
colectiv, tradiţional, variativ, sincretic. Marii colportori ai
creaţiei populare orale moş Trifan Balta, Constantin Daraban,
Nicolai Pleşca ş. a. au contribuit considerabil la completarea
patrimoniului spiritualităţii moldoveneşti.
Folclorul moldovenesc se împarte în două grupuri mari:
folclor ritualic şi neritualic.
Creaţia populară ritualică cuprinde:
  •  poezia obiceiurilor calendarice;
  •  colinde, urături, teatrul popular – „Căluţul”, „Ursul”,
„Capra”, „Malanca”,  „Jienii”, „Irozii”, „Novăceştii”;
  •  cîntece de stea, oraţii rostite la umblatul cu „semănatul”
etc.
  •  poezia obiceiurilor de familie;
  •  cîntece de leagăn;
  •  oraţii de nuntă – conăcăria, iertăciunea, cîntecul miresei;
  •  poezia obiceiurilor de vară − „Paparuda”, „Drăgaica”,
„Cîntecul cununii” etc.
 Tiparul
 
Tipariturile romanesti sunt intalnite evolutiv in toate
cele trei provincii romanesti, indeosebi in epoca
lui Matei Basarab si Vasile Lupu si evoluand spre
sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul sec. al XVIII-lea, in
vremea lui Serhan Cantacuzino si Constantin
Bracoveanul.
 In 1637 vine pe scaunul mitropoliei Tarii Romanesti,
fostul episcop de Ramnic, Teofil, caruia i-a revenit si
meritul de a fi considerat ctitor al culturii Romanesti,
datorita intensei activitati pe care o desfasoara
in  domeniul tiparirii cartilor bisericesti.
 In tipografia de la Govora el tipareste Pravila de la
1640, iar dupa ce aduce ailci ca egumen pe calugarul
carturar si bun tipograf, Sil­vestru, scoate tot in 1640
un Ceaslov romanesc caruia ii urmeaza in 1642,
Cazania in limba romana, talmacita dupa Cazania care
aparuse cu un an inainte la Kiev.
 
 Literatura stiintifica
• În secolul al XVII-lea, literatura română cunoaște curentul umanism și cronicarii moldoveni și munteni.
• Este secolul în care așa numita literatură religioasă culminează cu editarea Bibliei lui Șerban
Cantacuzino în 1688 și de asemenea secolul în care apar scrieri educative de elocvență precum ale
lui Neagoe Basarab „Învățături către fiul său Teodosie” (1654) sau „Cartea românească de
învățătură”(1643) a mitropolitului Varlaam.
• O altă mișcare literară care apare în veacul al XVII-lea este umanismul, manifestându-se în principal cu
cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin și Nicolae Costin.
• Tot în acest veac publică cronicarii munteni Mihail Moxa, Kyr Gavriil, Stoica Ludescu sau se scrie
Cronica Buzeștilor. 
• Și tot acum Nicolae Milescu Spătarul scrie Jurnalul de călătorie în China (publicat 200 de ani mai
târziu).
• În timpul acestor ani se traduc multe cărți din Occident ca Floarea darurilor sau romane populare
precum Alexandria sau Varlaam și Ioasaf și chiar opere culte, de pildă Istoriile lui Herodot.
• Poezia apare ca gen în literatura română pentru prima dată în secolul al XVII-lea cu versurile lui Miron
Costin (Viața lumii) sau Psalitirea în versuri a mitropolitului Dosoftei din 1673.
• Secolul se încheie cu începutul activității literare a lui Dimitrie Cantemir, care în 1698 publică Divanul
sau gâlceava înțeleptului cu lumea.
 Literatura religioasa
• Scrisul religios, realitate diversă şi complexă ce acoperă şi ilustrează
domenii multiple, de la creaţia literară până la exegeza ştiinţifică de
aleasă ţinută, de la textul de tip tehnic şi administrativ până la
publicistică, este în mod indiscutabil o componentă structurală,
definitorie a culturii româneşti. Nu doar, cum s-a crezut multă vreme
şi cum consideră încă unii exegeţi, a vechii noastre culturi, în care
cartea bisericească, tipărită şi manuscrisă, a fost dominantă, prin
numărul textelor ilustrative, prin poziţia, prin importanţa, prin
circulaţia acestora şi îndeosebi prin spiritul, respectiv prin atitudinea
pe care ele le ilustrau, ci şi, în epoca modernă, când, literatura
oficială, în sensul larg al termenului, devenind predominant laică,
scrisul religios s-a constituit într-o variantă paralelă a scrisului literar
 Invatamantul
 Cultura ţărilor române în secolul al XVII-lea se dezvoltă
pe câteva coordonate majore comune. Mai întâi se
impune ca limbă dominantă a culturii limba română în
toate cele trei ţări româneşti, alături de care în
Transilvania se manifestă limbile maghiară şi germană.
În al doilea rând, cultura laică este prevalentă în raport
cu cea bisericească nu numai în istoriografie, care se
impune prin cele mai valoroase creaţii originale, dar şi
în alte domenii: literatura juridică, geografică,
lingvistică, etnografică, filozofică, poetică şi chiar în
predosloviile cărţilor cu caracter bisericesc.

Cultura românească este tot mai unitară, peste

graniţele politice artificiale ale vremii. Lucrările, cu
conţinut laic şi ecleziastic, se adresează tuturor
românilor, dicţionarele şi gramaticile sunt scrise, de
asemenea, pentru toţi românii, cărţile de istorie
cuprind toate ţările române, învăţaţii dintr-o ţară îşi
desfăşoară activitatea în altă ţară etc.