Dimensiunea religioasă a

existenţei
Clasa a XI-a D.
Profil: matematică-informatică
Colegiul Naţional “UNIREA”

Profesor: Janet Voineag

GRUPA ISTORICILOR:

- Jelea Sebastian
- Obodariu Bogdan
- Munteanu Florin
- Nedelcu Andrei
- Ştefan Sergiu
- Ungureanu Ionuţ
 De la scriptură la scriitură
 Din perspectivă istorică, secolele XVII-XVIII au reprezentat o
perioadă mai puţin decât auspicioasă pentru Ţările Române,
zona extracarpatică fiind ferm controlată de Poartă prin
intermediul domnitorilor fanarioţi. În acest timp Transilvania
era principat autonom sub suzeranitate otomană. Economia
consista în principal din agricultură de subzistenţă în mediul
rural, comerţ şi meşteşugărit în cel urban. Dat fiind faptul că
domnitorii fanarioţi aveau o politică generalizată de suprataxare
cauzată de nevoia de a-şi cumpara domniile, iar românii din
Transilvania nu aveau drepturi politice, deci nu influen ţau
politica fiscală, vasta majoritate a populaţiei se afla într-o stare
de sărăcie acută. Un asemenea mediu socio-economic nu se
pretează la dezvoltarea culturală. Astfel singura sursa de
cunostinţe academice sau chiar alfabetizare în majoritatea
cazurilor, rămânea BISERICA. Prin urmare, singurele opere cu
conotaţii literare sunt lucrările şi operele cu caracter religios
(didahiile, cazaniile şi traducerile din Biblie culminând cu Biblia
de la Bucureşti din anul 1688).
 Atât operele autentice cu temă religioasă menite să
aprofundeze noţiunile de morală crestină cât şi
traducerile al căror caracter subiectiv se datorează
inexistenţei unor echivalente in limba română pentru
majoritatea cuvintelor din slavonă folosite, care la
rândul lor desemnează idei concepute iniţial în ebraică
(Vechiul Testament) şi aramaică sau greacă (Noul
Testament) .Această situaţie, precum şi caracterul
fundamental filosofic al oricărei religii dau naştere
unor lucrări de valoare literară indoielnică, care
reprezintă totuşi un mijloc accesibil de propovăduire a
a religiei creştine.
 In ceea ce priveşte diseminarea, operele cu caracter
religios s-au răspândit pe întreg arealul ocupat de
populaţie majoritar românească, devenind astfel
dovezi palpabile şi general acceptate ale unităţii
lingvistice şi religioase a românilor.
 Se mai introduce pe filieră religioasă şi tiparul, lucru
exemplificat de Biblia de la Bucureşti şi Vechiul
Testament de la Bâlgrad. Didahiile, psalmii lui Dosoftei
şi cazaniile formează un “sistem legislativ” cutumiar şi
a fost general acceptat de majoritatea populaţiei.
Astfel, prin traducerea şi adaptarea învăţăturii
creştine, BISERICA se întoarce la rolul de apărător al
legii şi în ultimă instanţă a coeziunii sociale într-o
perioadă în care legea şi legiuitorii erau subiectivi, iar
autoritatea statului nu avea fundament principiar.
 În Transilvania aceste texte au mai ajutat şi la
menţinerea culturii româneşti prin ortodoxism,
contracarând procesele de maghiarizare şi
germanizare iniţiate de Imperiul Habsburgic după
anexarea provinciei în 1699. Acest fapt este amintit şi
de Nicolae Iorga, care vede în aceste opere timpurii
ale spiritului literar românesc, reuşite inegalate de
preoţii cu facultatea de teologie din perioada sa de
timp.
 Psalmii lui Dosoftei au de asemenea un rol important în
expunerea şi ocazional îmbunătăţirea versului popular
românesc dar şi în transpunerea unor concepte filosofice
complexe într-un limbaj compatibil cu cel al enoriaşilor.
 Aflate oarecum în opoziţie cu simplitatea impusă a operelor
menţionate mai sus, didahiile, sunt un set de 32 de discursuri
redactate între 1709 şi 1717 de către Antim Ivireanul. Acestea
sunt concepute în stilul oratoriei bizantine şi adresează
problemele existenţiale ale unei congregaţii evident mai
educate, atât din punct de vedere academic, cât şi eclesiastic.
Această operă suferă şi ea de sărăcia limbajului artistic, ce se
rezumă la repetiţii şi enumeraţii care aglomerează spaţiul
narativ.
 In concluzie, operele lui Antim Ivireanul, Varlaam si Dosoftei
amplificate de introducerea tiparului de către diaconul Coresi au
marcat momente importante pentru ortodoxie şi pentru cultura
românească medievală.
GRUPA BIOGRAFILOR:

- Cîmpanu Felicia
- Hanganu Andreea
- Sîrbu Andrei
- Vicol Andrei
- Voicu Ştefan
Mitropolitul Varlaam
 Mitropolitul Varlaam ( ?- 1657) , scriitor şi
traducător religios. Răzeş de origine din
Boloteşti viitorul mitropolit se numea
probabil ca mirean Vasile Motoc. Între
1608-1613 este egumen al mănăstirii
Secu, iar în 1629 devine arhimandrit al
Sucevei.
 Varlaam depăşeşte etapa tipăririi cărţilor de
ritual în limba slavonă, inaugurând un puternic
curent de răspândire a cărţii româneşti, care va
fi continuat mai târziu de mitropolitul Dosoftei.
Aici tipăreşte în 1643 şi Cazania intitulată Carte
Românească de învăţătură, monument de limbă
veche românească. Volumul cuprinde 75 de
predici, care se rostesc duminica şi în cele mai
importante sărbători ale anului. Cazania a avut o
largă circulaţie în epocă.
 Varlaam este ales mitropolit la 23 septembrie
1632 la Iaşi, fără să mai treacă prin rangul de
episcop, predica la înscăunare fiind rostită de
erditul teolog şi filozof grec Meletie Sirigul. El va
fi mitropolit al Moldovei timp de 21 de ani.
 Înfiinţează o tipografie la biserica Trei Ierarhi din
Iaşi unde s-au tipărit prin grija lui Varlaam, cu
predilecţie în limba română, traduceri proprii sau
ale lui Eustratie logofătul.
 Cu ajutorul lui Petru Movilă, Varlaam contribuie
la înfiinţarea unui colegiu pe lângă Trei Ierarhi,
organizat după modelul celui de la Kiev. O altă
lucrare importantă este Răspunsul împotriva
catehismului calvinesc (1645). În 1644 sau 1645
Mitropolitul Varlaam ia parte la o misiune
diplomatică la Târgovişte, prin care se urmărea
împăcarea domnitorilor Vasile Lupu şi Matei
Basarab. În 1653, din cauza îndepărtării lui
Vasile Lupu de la scaunul Moldovei Varlaam se
retrage la Secu. Atins de paralizie, el moare aici,
în vârstă de peste 70 de ani.
Dosoftei
 Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe
numele monahal Dosoftei, (n.
26 octombrie 1624, Suceava - d.
13 decembrie 1693, la Zolkiew, în Polonia,
azi Nesterov, Ucraina) a fost un cărturar
român, mitropolit al Moldovei, poet şi
traducător. În 2005
Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat
sfânt.
 Viaţa
 A învăţat la Iaşi probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la
mănăstirea “ Sf. Trei lerarhi", apoi la şcoala Frăţiei ortodoxe
din Lvov, unde a făcut Studii umaniste şi de limbi. Cunoştea
limba elenă, latina, slavona şi polona. Datorită relaţiilor sale
cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a
adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a
tipărit la Mitropolia din Iaşi, în româneşte, principalele cărţi
liturgice, unele traduse de el însuşi. El a fost unul dintre
ierarhii care au promovat introducerea limbii române în
biserică.
 Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost
ales episcop la Huşi (1658 - 1660) şi Roman (1660 - 1671),
apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 şi 1675 - 1686). În
toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea
vreme, a fost dus în Polonia de oştile regelui Jan Sobieski,
unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
 A fost unul dintre cei mai mari cărturari din
istoria română, fiind primul poet naţional, primul
versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox,
primul traducător din literatura dramatică
universală şi din cea istorică în româneşte,
primul traducator al cărţilor de slujbă în
româneşte în Moldova, primul cărturar român
care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre
primii cunoscători şi traducători din literatura
patristică şi post patristică şi care a contribuit la
formarea limbii literare româneşti.
 Lucrări în manuscris
 Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în
româneşte, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei
Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoşiior
a lui Agapie Landos şi fragmente din Viaţa şi minunule
Sf. Vasile cel Nou.
 Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului
Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la
Bucureşti, în 1688. în timp ce se afla în exil în Polonia, a
tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de
poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII),
inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului
Giraldi, păstrtă fragmentar (154 de versuri); începe
acum şi traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se
păstrează 4 capitole din cartea I).
 Lucrări tipărite
 Psaltirea în versuri
 Dumnezeiasca Liturghie, Iasi,1679
 Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680
 Molitălvnic de-nţeles, Iaşi, 1683
 Parimiile preste an, Iaşi, 1683
 Poemul cronologic, Viaţa şi petriaceria sfinţilor, 4 vol
Iaşi, 1682-1686.
Miron Costin
 Miron Costin(1633-1691), cronicar moldovean.
Născut în Moldova, ca al doilea fiu din cei
unsprezece copii ai hatmanului Ion Costin şi ai
Saftei Scoarţeş. Costin face studiile prin anii
1647-1652 la colegiul iezuit de la Bar mutat
pentru un timp la Camenita. Dobândeşte o
cultură întinsă şi sistematică de profil umanistic
şi clasicist, cuprinzând bogate cunoştinţe din
literatura şi istoria antică, din cea polonă, de
geografie, logică, ecologie şi limbi străine: latina,
polona, rusa, la care se vor adăuga mai târziu
limba turcă şi maghiară.
 Face studii în Polonia, iar după întoarcerea
în ţară are funcţii militare şi diplomatice
importante (mare vornic, mare logofăt).
Costin va căuta de-a lungul vieţii să
stabilească în mod constant numeroase
relaţii politice şi culturale, cu mediul polon,
preocupare întreţinută mai ales de ideea
unei alianţe politice între Moldova şi
Polonia împotriva turcilor.
 Averea şi cultura îi asigură lui Costin un loc de
frunte printre marii boieri ai ţării, el deţinând
funcţii de prim rang şi cunoscând o poziţie
socială de relative stabilitate într-o perioadă de
dese fluctuaţii la tron. Ca oştean el ia parte la
diferite expediţii militare: la luptele
contingenţelor moldoveneşti din oastea
turcească împotriva lui Gheorghe Rakoczi. În
Moldova ia parte la războaiele civile împotriva
pretendentului Constantin Şerban, iar în Ţara
Românească la lupta împotriva semenilor
răsculaţi. Experienţa militară câştigată în aceste
expediţii îşi va pune amprenta şi pe conţinutul
cronicii sale.
 Suspectat că ar participa la un complot
împotriva domnitorului Constantin Cantemir
(tatăl lui Dimitrie Cantemir), este omorât din
ordinul acestuia în decembrie 1691, lângă
Român. Scrie Letopiseţul Ţării Moldove (1675),
reconstituind evenimentele petrecute între 1595
şi 1661, poemul filozofic Viaţa lumii şi De neamul
moldovenilor, lucrare în care demonstrează
originea latină a românilor. În limba poloneză a
redactat Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei
(Cronica polonă) şi Istoria în versuri polone
despre Moldova şi Muntenia (Poema polonă).
Antim Ivireanul
 Antim Ivireanu, alternativ Antim
Ivireanul -- (n. circa 1650, Iviria - d.
asasinat 1716) - a fost un tipograf, gravor,
mitropolit român de origine georgiană.
Mitropolit de Bucureşti, este de asemenea
autorul unor celebre Didarhii, ce reprezintă
o colecţie de predici folosite la Marile
Sărbători de peste an. Personalitate
culturală remarcabilă a literaturii române
vechi.
 Prin 1689 - 1690 este adus de Constantin
Brâncoveanu în Ţara Românească. Aici a
învăţat limbile română şi slavonă, precum
şi meşteşugul tiparului. În 1691 i s-a
încredinţat conducerea tipografiei
domneşti din Bucureşti, în care a imprimat
4 cărţi.
 După 1696 a fost numit egumen la
Mănăstirea Snagov, unde a mutat
tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti,
5 româneşti, una slavonă, una slavo-
română, una greco-arabă), între care se
pot menţiona:
– Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699
),
– Liturghierul greco-arab (1701, prima carte
tipărită cu caractere arabe din lume),
– Evanghelia (1697),
– Floarea darurilor (1701), toate în româneşte
 Între 1701 şi 1705 şi-a reluat activitatea la
Bucureşti, unde a tipărit alte 15 cărţi (11
greceşti, 2 românesti, una slavo-română,
una greco-arabă), între care:
– Ceaslovul greco-arab (1702) şi
– Noul Testament (1703), prima ediţie a
acestuia în Ţara Românească.
 Pe data de 16 martie 1705 a fost ales
episcop de Vâlcea, unde la tipografia de la
Mănăstirea Govora , tipăreşte alte 9 cărţi
(3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti)
 La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit
al Ungrovlahiei, fiind instalat în funcţie pe
22 februarie al aceluiaşi an. În această
calitate, înfiinţează ca şi la Râmnicu Vâlcea
o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit
un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una
slavo-română, una slavo-româno-greacă,
11 româneşti),
 Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toţi
Sfinţii" din Bucureşti – numită azi
Mânăstirea Antim - (1713 - 1715), pe care
a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare,
unul dintre cele mai remarcabile
monumente de arhitectură, pictură şi
sculptură din ţara noastră. Pe seama
veniturilor generate de aceasta, a alcătuit
un testament, intitulat "Învăţături pentru
aşezământul cinstitei mănăstiri a tuturor
sfinţilor, capete 32", în vederea organizării
unei impresionante opere de asistenţă
socială.
GRUPA TEOLOGILOR:

- Bratu Iulia
- Ciubotaru Alexandru
- Cotîrlan Miruna
- Crimu Adrian
- Dincă Mădălin
- Gălăţanu Andreea
 Mentalitatea medievală: homo religiosus
 Omul medieval este prin excelenţă un homo religiosus, care
comunică cu Dumnezeu, şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni,
are cultul moaştelor, face pelerinaje la locuri sfinte.
 Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, I se supune
necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi
apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui
Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii diavolului. În ambele
cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi
îndreptarea lor prin penitenţă.
 Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere
cei iniţiaţi: călugări şi preoţi, astrologi de pe lângă curţile
domneşti, voievodul însuşi care domnea ca “unsul lui
Dumnezeu pe pământ”.
 Puterea domnului era considerată de origine divină, domnul
având puterea prin voinţa lui Dumnezeu.Are loc ceremonia de
ungere a domnului atunci când este încoronat şi uns cu mirul
sfânt.De asemenea domnii ofereau danii(daruri) bisericii, in
special pământuri, cărţi şi obiecte de cult.Marii domnitori au
fost şi marii ctitori, deoarece religia era ideologia epocii.
 Omul a fost făcut din pământ şi in pământ se va
întoarce şi asemenea lui toate celelalte făpturi.
Pământul a fost făcut din nimic şi, cu siguranţă, va
sfârşi în nimic. Deci, am fi tentaţi să spunem că totul
vine din nimic şi se îndreaptă spre nimic. Însă,
judecând astfel am pierde din vedere cel mai
important aspect: cauza. Această cauză s-a aflat în
iubire, iar iubirea vizează eternitatea.
 Etimologic, termenul religie, pare să provină din lat.
religare (a pune împreună, a uni, a lega).O definire a
termenului se regăseşte în însăşi învăţătura sa: religia
este cea are îl descoperă pe om lui însuşi.
 Religia a reprezentat întotdeauna pentru om, la
începuturi ca şi acum o mare provocare. Aceasta este
o componentă importantă a culturii unui popor.
 Manifestarea sacrului
 Manifestarea sacrului reprezintă manifestarea a ceva care
este „altfel“, a unei realităţi care nu aparţine lumii noastre, în
lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră „naturală“,
„profană“.
 În Evul Mediu ,în Tările Române, biserica a avut un rol triplu:
era în primul rând o instituţia religioasă, avea obligaţia de a
apăra ortodoxia faţă de presiunile catolicismului, islamismului si
nu în ultimul rând un important rol cultural.
 Biserica avea înfiinţate şcoli de copişti, iar fiecare lucrare, prin
unicitatea stilului este o operă de artă.Pe lângă copişti, caligrafi,
tot din rândul bisericii erau selectaţi şi diecii de cancelarie, care
se ocupau de redactarea actelor domneşti.De asemenea, au
fost întemeiate şi şcolile de pictură, a fost dezvoltată
iconografia, s-au înfiinţat ateliere unde se realizau ferecăturile
de carţi( ex. coperta Evangheliei), veştminte, broderii
(mătase, borangic, materiale scumpe). Doar în biserici si
mânăstiri se aflau învăţaţi, astfel că primele carţi s-au tradus în
biserici, şi tot acolo au fost scrise primele texte( Cazania lui
Varlaam).
 Religia şi literatura dezvoltă, incepând cu secolul al XVI-lea, un
palier comun, în care prelaţi şi cărturari contribuie la modelarea
limbii române în dorinţa de a da glas credinţei. La acest palier
participă şi cultura populară, prin componenta religioasă,
creştinismul popular, şi prin creaţia folclorică.
 Cartea religioasă românească este mai intâi o carte de cult in
limba slavonă, apoi o carte de cult in limba română. Traducerea
ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin cuvânt în
limba noastră, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la
început. Manuscrisele creştine, apoi tipăriturile deschid calea
pentru exprimarea sentimentului religios.
 Acesta se manifestă atât in cadrul bisericii, cât si dincolo de
zidurile ei. În biserică, legatura cu Dumnezeu se exprima
public, prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă
credinţa se oglindeşte şi în afara instituţiei ecleziale, în modul
de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se
exprima, în obiceiurile lor, în ceea ce creează: în arhitectură,în
arte plastice, in muzică, in literatură.
 Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat
forme de expresie românească mai întâi prin actul
traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în
cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei,
ca literatură de inspiraţie religioasă.
 Dimensiunea religioasă a călauzit nu numai existenţa,
dar şi concepţia celor care au scris în această
perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este
hotărât de Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Miron
Costin: Orice nevoinţă pune omul, sorocul lui
Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.
 Dintotdeauna religia a fost piatra de temelie a
umanităţii, fiind nu numai motivul evoluţiei dar
totodată şi centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil
prin credinţă şi prin cultura diferitelor popoare în
diferite momente ale istoriei.
GRUPA FILOLOGILOR:

- Berbece Iulian
- Danţiş Alexandru
- Dascălu Laura
- Gogancea Roxana
- Sandu Anca
- Tiganus Alexandru
- Zanfir Alexandru
 DIDAHII - Antim Ivireanul

 Antim Ivireanul este o personalitate pe măsura epocii în care

trăieşte, care ne-a învăţat la perfecţie limba, s-a ilustrat mai cu
seamă în sfera ecleziastică, organizând aşezământul ce-i poartă
numele, dotându-l cu un regulament de funcţionare, scriind
recomandări pentru preoţi, tipărind cărţi bisericeşti şi un
hronograf ilustrat.
 Didahiile, opera lui cea mai de seama, îl arată învăţat,
dialectician în cele sfinte, un pragmatic păstor al turmei sale.
Predicatorul îşi cunoaşte bine publicul. Nu încape îndoială că
meritul cel mai mare al lui Antim a fost acela de predicator. El
începe de fiecare dată fără ocolişuri, stabilind rapid contactul cu
auditoriul său: întreabă şi este întrebat, reaminteşte,
porunceşte, cicăleşte, ceartă sau blesteamă; e când blajin, când
vehement, când mânios, când batjocoritor, când insinuant;
ameninţă dar şi seduce; captează atenţia prin profeţii temerare,
dar şi printr-o smerită recunoaştere a propriei nevrednicii;
lirismul învăpăiat merge mână în mână cu “tălcuirea
închipuirilor”( adică interpretarea simbolurilor).
 Stilistica Didahiilor îşi află cu uşurinţă motivele şi metaforele în
literatura medievală. Topica lui Antim cunoaşte toate motivele
dedicării lui Dumnezeu a operei proprii, afectarea modestiei şi
celelalte. Vorbitorul se plânge mereu de “gângăvia limbii” sau
se întreabă cum va reuşi “ştiindu-şi slăbiciunea învăţăturii şi
sărăcia bunătăţilor”, să se facă înţeles de “atâtea cinstite
obraze, împodobite cu florile bunătăţilor şi cu înţelepciune”.
Limba lui Antim nu e temeinic inspirată doar de aceea vorbită
românească, dar şi de limba întregii literature medievale. Când,
într-un exordiu, Antim spune ascultătorilor: “ Vă poftesc să vă
deschideţi urechile inimilor voastre”, observăm numaidecât una
din obişnuitele la el metafore anatomice. Metaforele culinare,
prin care se sugerează sursele de hrană a spiritului, abunda şi
ele în Didahii (“ospăţul vorbelor”), ca şi cele ale navigării. O
categorie interesantă o alcătuiesc metaforele pe care le-am
putea numi retorice, în măsura în care definesc tocmai scopul
captării atenţiei:”mreajă a învăţăturii” sau “undiţa cuvintelor”.
Antim este un maestru al cuvântării, comparând bunăoară, pe
întinderea unei jumătăţi de predică, pe apostolii Petru şi Pavel
cu soarele şi luna.
 Didahiile sunt scrieri ecleziastice de o valoare
deosebită, cele treizeci şi cinci de discursuri fiind
redactate între 1709 şi 1716 în stilul oratoriei
bizantine, rostite la slujbele bisericeşti de la Bucureşti
şi Târgovişte.
 Lexicul este adaptat deplin ocaziei, dovadă că
scrisorile către domnitor, care s-au păstrat, sunt mai
pline de expresii greceşti decât predicile.
 Oratorul ecleziastic stăpâneşte toate clapele
instrumentului său; solemnitatea, familiaritatea, pilda,
exaltarea, probozania, psalmodierea, poetical, trivialul,
metodicul şi mesianicul.
 ,,Psaltirea in versuri” - Dosoftei

 Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal

Dosoftei (26 octombrie 1624- 13 decembrie 1693)a
fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet şi
traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a
proclamat sfânt.
 A fost unul dintre cei mai mari cărturari din
istoria română, fiind primul poet naţional, primul
versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul
traducător din literatura dramatică universală şi din
cea istorică în româneşte, primul traducator al cărţilor
de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar
român care a copiat documente şi inscripţii, unul
dintre primii cunoscători şi traducători din literatura
patristică şi post patristică şi care a contribuit la
formarea limbii literare româneşti.
 ,, Psaltirea în versuri” s-a tipărit în anul 1673 în
tipografia mănăstirii Uniev din Polonia. Unii psalmi au
trecut în literatura populară devenind cântece de stea
sau bocete. Mitropilitul a fost inspirat de polonul
Kocanovski.Astfel în genere formele de versificaţie
sunt asemănătoare la ambii poeţi şi de asemenea
Dosoftei nu avea simţul exotismului oriental al poezei
biblice.
 Toţi poeţii români începând cu Heliade
Rădulescu si Asachi,continuând cu Eminescu,până la
Arghezi,Nichita Stănescu recunosc în Dosoftei pe
părintele poeziei româneşti.A ştiut să găsească mai
totdeauna corespondentele exacte,a înţeles metaforele
si le-a tălmăcit prin echivalenţe fericite. Chiar dacă nu
are,si nu avea cum sa aibă,o gândire poetică in sens
modern,Dosoftei înţelege că prin Psalmi formalizează
neliniştea interioară a creaţiei lui Dumnezeu,comunică
in rugăciune Versantul subiectiv al fiinţei ca prezenţă
in lume.
 Dosoftei, deşi traduce, se comportă ca un adevărat poet
naţional, purtător de cuvânt al sufletului, gândurilor şi
aspiraţiilor naţiei sale. Nici un poet din aria culturală răsăriteană
nu a scris în momentul acela, o limbă atât de elevată şi
totodată aşa de adânc înrădăcinată în seva graiului popular, de
unde şi receptarea psalmilor transformaţi în colind ca timbru al
spiritualităţii vieţii româneşti.Materia având iniţial sorginte
folclorică, permite poporului a se recunoaşte într-însa, de unde
larga răspândire a psalmilor formaţi din elemente cunoscute în
genere şi tot de aici şi perenitatea lor. Dosoftei a prefăcut
psalmii nu numai pe metru românesc şi cu rime luate din
poezia populară, dar introducând adeseori peste cuprinsul
autentic al originalului o mulţime de elemente de observaţie, o
mulţime de alte împrumuturi, care vin din însăşi viaţa poporului
românesc, a ajuns de foarte multe ori la imagini ce nu au
nevoie de îndreptare pentru a plăcea şi astăzi. Opera lui
dispune de foarte multe imagini frumoase, create simţit printr-
un bogat fond lexical, format din cuvinte vii populare, din
arhaisme şi din termeni creaţi personal consideraţi necesari în
exprimarea literară. Astfel Dosoftei aduce “Psaltirea” pe pământ
românesc şi în vorbă autentic românească, neschimbând însă
fondul psalmilor.
 Pentru aprecierea operei lui Dosoftei trebuie sa ţinem
seama ca el a luptat cu toate greutăţile
începuturilor;limba literară a timpului nu fusese incă
mlădiată de necesităţile ritmice ale versului. Pe de altă
parte Dosoftei izbuteşte să transpună în versuri psalmii
biblici şi chiar să izbutească prin anumite imagini şi
prin selectarea cuvintelor să dea glas unor trăiri
deosebite în relaţia cu divinitatea, care are la bază
ideea că fără Dumnezeu viaţa omului nu înseamnă
nimic, că ea se gaseşte sub semnul zădărniciei şi este
trecătoare.Aşa de intens exprimă Dosoftei novoia de
prezenţă divină în propria-i viaţă.
 Mitropolitul realizează o operă de virtute şi valoare şi
de aceea este considerat primul poet cult, deşi este
traducător este poet în sensul că a creat poezia
română într-o operă de mare anvergură.
 Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rând, la
introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba
slavonă în care se oficia serviciul divin. Marile reforme
în acest domeniu le-au înfaptuit Dosoftei, in Moldova
si Antim Ivireanul in Muntenia.
 Opera lui Dosoftei este una din cele mai reuşite
transpuneri în versuri prin trăirea psalmilor în spirit
personal şi în spiritul vieţii şi istoriei poporului român,
precum şi prin folosirea celor mai variate şi inventive
culori lexicale, de la arhaisme la elemente de limbaj
popular viu, care dau adeseori imagini de valoare
neperisabilă.
 Viata lumii - Miron Costin
 În afară de meritele lui pentru istoriografia moldovenească,
Miron Costin mai are şi pe acela de a fi printre iniţiatorii liricii
româneşti.
 Înainte de 1673 Miron Costin a alcătuit un mic poem filozofic,
Viaţa lumii, care ni s-a păstrat în manuscris, cu o predoslovie
către citiori.
 Prefaţa prezintă pentru noi, care urmărim evoluţia literaturii
vechi româneşti o imortantă deosebită, fiindcă este de fapt un
mic tratat de versificaţie – primul de acest fel în literatura
noastră. Din el se vede că Miron Costin avea o noţiune destul
de clară despre versificaţie, care, după el, trebuia să
îndeplinească următoarele condiţii : să aibă măsură şi rimă.
 La aceste 2 cerinţe fundamentale, Miron Costin mai adaugă
câteva observaţii privitoare la evitarea hiatului, prin contopirea,
coliziunea şi eliziunea vocalelor.
 Un singur element, într-adevăr important, al versificaţiei
moderne îi scapă: ritmul. Versurile lui, ca şi ale tuturor
contemporanilor săi, păcătuiesc tocmai prin ritmul defectuos:
sunt versuri şchioape.
 Tema micului poem filozofic este concluzia la care se ajunge totdeauna
sufletul omenesc după ce coboară de pe culmea maturităţii către amurgul
vieţii şi simte apropiindu-se marea noapte care ne învăluie.
 Şi, în sfârşit, revenind la gândul morţii eterne care seceră necontenit vieţile
omeneşti, încheie cu îndemnul creştin al faptei bune, care singură cucereşte
sufletului un loc de fericire în lumea viitoare şi un loc de cinste în viaţa
pământească.
 Ritmul poemei este însă greoi şi pe alocuri defectuos. Ideile se repetă uneori
în chip obositor. Dar cu toate aceste defecte, din bălăria ideilor comune, se
ridica ici şi colo câteva flori de imagini frumoase, care dovedesc, lucru ce l-
am văzut şi din poezia polonă şi cronica lui Miron Costin avea o pronunţată
înclinare către poezie. Dar el nu a stăruit să-şi cultive această înclinare
înnăscută şi însuşi ne spune că a scris poemul său ca să se arate că: ‘poate
şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare, ce se chiamă stihuri şi nu
numai aceasta, ci şi alte dascalii şi învăţături ar putea fi pre limba
rumanească, de n-ar fi covârşit vacul nostru cel de acum de mari greutăţi şi
să fie şi prea învăţăturile scripturei mai plecată a locuitorilor ţarei noastre
voie.’
 „Cazania” - Mitropolitul
 Promotorul literaturii române religioase în prima jumătate a sec al XVII-lea
a fost în Moldova mitropolitul Varlaam.
 Din operele publicate ale lui Varlaam, pentru istoria literaturii prezintă
interes „Cazania”, care conţine primele pagini de proză artistică în limba
română si câteva compuneri versificate. Cartea cuprinde 74 de predici
structurate în 2 părţi: prima e formată din 54 predici duminicale şi a II-a din
21 predici ţinute la sărbătorile sfinţilor. Se remarcă un caracter profund
ortodox având ca punct de plecare Biblia; majoritatea predicilor încep cu
explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi cuprind sfaturi
de înfrânare a viţiilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui.
 Varlaam şi-a cules materialul din mai multe izvoade. „Din multe
scripturi tălmăcită, din limba slovenească ”, iar în predoslovie lămureşte
„adunat-am din toţi ţârcovnicii Sventei Evanghelii, dascăli bisericii noastre”.
Până acum izvoarele nu au fost încă precis determinate.
 Întâia prefaţa „Cuvânt împreună către toată semeţia românească”, e
o închinare adresată poporului român de către domnitorul Vasile Lupu şi
este preţioasă pentru că mărturiseşte deschis străduinţa autorului versiunii
româneşti a „Cazaniei” de a scrie pe înţelesul tuturor românilor şi de a folosi
o limba cât mai aleasă; autorul prefeţei e conştient de faptul că, prin „Carte
românească de învăţătură”, el oferă un „dar limbii româneşti”.
 În a doua prefaţă, adresată cititorului, Varlaam arată motivele principale
care l-au determinat să traducă şi să publice cartea: „limba noastră
românească...n-are carte pre limba sa”, bineînţeles, carte de învăţătură
bisericească, şi, de aceea „cu nevoia iaste de a înţelege cartea alţii(=altei)
limbi”; „lipsa dascălilor ş-a invaţăturei” deoarece „cât au fost învăţând mai
de multă vreme, acum nice atâta nime nu învaţă”.
 Cele 1000 pagini de text ale „Cazaniei”, prezintă cea mai îngrijită
forma de exprimare a limbii române din prima jumătate a sec, al XVII-lea.
Limba lui Varlaam se prezintă unitară pe plan fonetic, lexical, morfologic şi
sintactic. Varlaam renunţă la slavonismele bisericeşti, înlatură arhaismele,
dar păstrează fonetismele regionale. Se observa prefacerea lui „f” în
„h”(„hi”, „hirea”), a lui „j” în „g”(„giruinţă”, „gios”, „giudeţe”, „agiută” ) şi
pronunţarea lui „z” cu „dz”(„dzua”, „Dumnedzău”). Fraza se desfaşoară în
general liber, natural, şi e mult deosebită de fraza forţată a traducerilor
româneşti din sec. al XVI-lea: „Ce easte frica răsboiului! Doauă oşti stau
împotrivă cu arme într-armaţi. Săbiile strălucesc, săgeţile acopăr soarele.
Sângele se varsa pre pământ ca pâraele. Trupurile voinicilor zac ca snopii în
vremea secerei.”
 Munca mitropolitului Varlaam de traducător reprezintă în procesul de
formare a limbii noastre literare un mare pas înainte, curăţind-o de la
slavonisme şi apropiind-o de limba vie.