Formarea conștiinței istorice

-eseu-

Scrisul reprezintă una dintre soluțiile de memorare a trecutului, alături de

memoria orală. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, la curțile domnești se elaborează
primele documente scrise ale istoriei, consemnarea evenimentelor fiind orientată spre
faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt inițiate de
domnitori și încredințate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinși cu
scrisul. Interesați să transmită posterității dovezi ale trecerii lor prin lume și ale
vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii români își înscriu numele în cronici, dar le
leagă și de construirea bisericilor.
Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei românești la sfârșitul
secolului al XV-lea, la curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ștefan cel Mare,
iar în secolul al XVI-lea inițiativa se regăsește și în Țara Românească. Deocamdată,
numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează, ei având doar
rol de scribi. Cu timpul, anonimatul este depășit, iar inițiativa trece din spațiul oficial
al curții domnești în cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se
produce astfel o individualizare atât a perspectivei, cât și a stilului, ceea ce conduce la
apropierea istoriografiei de literatură și scrierea primelor pagini literare.
Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică
evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât și orale. În
spațiul medievalității românești, denumirea ei este de letopiseț și limba de expresie
este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc
care o consacrase ca limbă a culturii scrise. Ștefan cel Mare este promotorul acestei
acțiuni, continuate ulterior și de alți domnitori, pentru ca în secolele următoare să
devină operă de autor, atât în Molova, cât și în Țara Românească.
Cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a
domnului care a avut inițiativa ei și este expresia punctului de vedere oficial.
Cronica de autor este cronica întocmită de un învățat laic, exponent al clasei
sociale cu acces la instrucție, care are inițiativa de a fixa în scris evenimentele
importante din istoria neamului său.
Cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut;
cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au
permis diferite ipoteze privind paternitatea lor;  pentru a desemna presupusul autor, se
folosește formula „atribuită lui”.
Cele mai credibile surse istoriografice sunt cronicile de autor deoarece
cărturarul umanist își arată sursele folosite, evitând astfel discuțiile referitoare la
corectitudinea informațiilor transmise.
Cei trei cronicari, Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, scriu istoria
Moldovei de la primul descălecat până aproape de Epoca Modernă, făcând referințe
însă și la originea daco-latină a poporului român.
Opera cronicarilor este științifică prin conținut, dar literară prin formă.
Importanța cronicarilor constă, pe de o parte, în ideile pe care le-au pus în circulație și,
pe de altă parte, în realizarea artistică a scrierilor, adică dezvoltarea unor tehnici
narative și descriptive. Chiar dacă unele idei s-au dovedit ulterior exagerări preluate și
de reprezentanții Școlii Ardelene, letopisețele cronicarilor au dat un impuls formării
conștiinței identitare și au contribuit la impunerea limbii naționale ca limbă de cultură.
Temele abordate de cronicarii moldoveni se regăsesc și în cronicile din Țara
Românească, cum ar fi „Cronica Bălenilor”, „Letopisețul Cantacuzinesc” sau
„Cronica Anonimă Brâncovenească”.
Preocuparea pentru istoria națională se continuă și în perioada pașoptistă, în
contextul social, politic și cultural. Mihail Kogălniceanu începe în 1843 să editeze
letopisețele Țării Moldovei, care au servit ca sursă pentru scrierile cu caracter istoric
și pentru literatura romantică a vremii, dar și pentru literatura secolului al XX-lea.
Umanismul reprezintă un curent cultural apărut în timpul Renaşterii (secolele al
XIV-lea - al XVI-lea), mai întâi în Italia, extinzându-se mai apoi la nivelul întregii
Europe, care promova o cultură laică şi milita pentru dezvoltarea armonioasă a
personalității umane, bazându-se pe redescoperirea valorilor Antichității greco-latine.
Umanismul are în centrul preocupărilor sale omul şi problematica sa, considerând că
fiinţa umană este perfectibilă. Idealul uman al Renaşterii este omul universal (uomo
universale), armonios fizic şi intelectual, pasionat de toate formele de cunoaştere,
individ cu o vastă cultură, stăpân pe limbile clasice, cunoscător al muzicii, al filozofiei
şi al ştiințelor. Leonardo da Vinci, pictor, sculptor şi om de ştiință deopotrivă,
reprezintă prin excelență prototipul omului universal.
În sens strict, umanismul reprezintă studiul specializat al ,,umanioarelor", adică
al limbilor clasice, greaca şi latina, precum şi al literaturii şi filozofiei acestor
civilizații, prin reînvierea culturii antice şi respingerea canoanelor închistate ale
Evului Mediu.
 Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creație a divinității supusă în
exclusivitate voinţei acesteia, umanismul pune accent pe faptul că omul este o fiinţă
rațională, liberă, înzestrată cu demnitate şi liber arbitru, capabilă să decidă între ce e
bine şi ce e rău, dar în acelaşi timp având un caracter perfectibil.
Învățământul se orientează către disciplinele umaniste: studierea limbilor vechi
(latină, greacă, ebraică), a retoricii, a poeticii, a istoriei, a filozofiei, a moralei, dar şi a
educației fizice sau igienei, punându-se accent astfel nu numai pe perfecţionarea
intelectuală, ci şi pe sănătatea fizică (enciclopedismul).
Creaţiile Antichității greco-latine devin surse de inspirație atât pentru scriitori,
cât şi pentru artiştii plastici.
Se generalizează conceptul de mecenat, prin care este desemnată protecţia
acordată artiştilor şi savanților de către regi sau de către mari seniori.
Se contestă dogmatismul şi abuzurile bisericeşti (anticlericalismul), acest lucru
fiind generat de lectura în original a textelor sfinte de către savanții vremii; opoziția se
concretizează în Germania în Reforma din 1517 a lui Martin Luther, care se află la
baza protestantismului.
Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu decât cel european (secolele al
XVI-lea - al XVIII-lea), momentul de maxima efervescență fiind secolul al XVII-lea.
Curentul umanist a pătruns la noi prin scrieri în limba greacă și latină, dar și
slavonă, care circulau în manuscrise sau tipărite în provincii românești. Acestea au
înlesnit accesul la cultură al fiilor de boieri, formați în școlile apusene de la Liov sau
Padova.
Exponenții umanismului românesc sunt reprezentați de boieri sau domnitori
luminați, care de mai multe ori sfârșesc tragic, deoarece doresc emanciparea și
sustragerea de sub tutela imperiilor. Aceștia realizează primele cronici, gramatici și
lexicoane, întemeiează primele biblioteci în cadrul mănăstirilor sau a curților
domnești, iar la nivel arhitectonic inventează un nou stil brâncovenesc (renascentist).
Tot ei argumentează în scrierile lor, originea comună a tuturor românilor, romanitatea
poporului și latinitatea limbii române sau continuitatea elementului roman în Dacia.
Mai ales în Moldova și Țara Românească, iau o țintă comună, eliberarea de sub jugul
otoman și promovarea ortodoxismului în spațiul occidental.
În cronica lui Ureche sunt cuprinse trăsăturile caracteristice, de început, ale
umanismului românesc. „Letopisețul" urmărește istoria unei țări: succesiunea
domnilor, destinele, gloria și vicisitudinile prin care a trecut un popor, „începătura și
adaosul, mai apoi și scăderea”. Ureche nu compilează date și texte, ci impune un
punct de vedere original și patriotic. 
Înzestrat fiind cu darul de povestitor, Grigore Ureche este întemeietorul
portretisticii în literatura română veche. În virtutea talentului său, el selectează figurile
domnitorilor sau boierilor, le ierarhizează, le dă contur propriu, punând alături de
trăsăturile fizice și anecdote - însușiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-
portrete de domnitori din cronica lui dovedește o varietate apreciabilă, concizie,
preciziune de nuanțe, artă concentrată.
Om de largă cultură la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populară,
inaugurează în scrisul său limba creației literare, plină de naturalețe și savoare.
Cronicarul nu apelează la stilul științific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat, ci la
stilul literar, împăcând cerințele istorice cu cele literare.
„Letopisețul Țării Moldovei" (titlul original: „Letopisețul țărâi Moldovei, de
când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la
Dragoș vodă până la Aron vodă") a fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore
Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza informativă a cronicii au
constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o
cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de
gândire politică. Cronica a circulat în variante interpolate. Intervalul de timp pe care îl
fixează în memorie este de un sfert de mileniu, de la întemeierea Moldovei (1359)
până în perioada contemporană autorului, mai precis până în anul nașterii sale (1595).
Cronica reprezintă un cap de serie, alți cronicari moldoveni continuând opera lui
Grigore Ureche (Miron Costin, Ion Neculce). Figura dominantă a acesteia este
voievodul Ștefan cel Mare, căruia îi este alocată cea mai întinsă suprafață a cronicii.
Miron Costin (1633-1691) a trăit și a învățat până la 20 de ani în Polonia.
Cunoaște antichitatea greco-latină, este unul din primii reprezentanți ai umanismului
românesc, prin respectul față de om, dragostea de patrie și de limbă, interesul constant
pentru originea poporului român, încercarea de a crea opere literare.
A început prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul
filozofic „Viața lumii", o meditație asupra trecerii necontenite a timpului, îi
demonstrează vocația de scriitor. 
Cronicarul a lăsat un număr însemnat de lucrări istorice și poeme, în limba
română și polonă, dar poate că nicăieri personalitatea lui Miron Costin nu iese în
evidență ca în „Predoslovia" la „De neamul moldovenilor", mărturisire dramatică a
unui cărturar patriot, care nu a putut suporta "ocările" aduse acestui neam "de o seamă
de scriitori". 
Miron Costin continuă „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace",
de unde este părăsit de Ureche – vornicul - continuă cronica lui Ureche din 1594 până
în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. La elaborarea Letopisețului, Miron Costin s-a
folosit pe larg de o serie de lucrări ale istoricilor transilvăneni și polonezi. Acesta
folosește un caracter mai modern, explică fenomenele istorice din punct de vedere
economic, politic și social pentru continuarea operei lui Ureche.
Cronica lui Neculce, „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat" (evenimentele dintre anii 1661-1743),
precedată de cele 42 de legende, intitulate „O samă de cuvinte", se întemeiază pe fapte
trăite, de aceea are un caracter memorialistic. 
Vocația de povestitor a lui Neculce se relevă în legende, unde stilul are savoarea
limbii populare. Cronicarul se manifestă mai puțin ca un istoric interesat de
autenticitatea izvoarelor și mai mult ca un artist care scrie el însuși povestea,
prelucrând și transfigurând fondul legendar popular. 
Povestitor înnăscut, Ion Neculce a creat o opera durabilă, a cărei forță artistică
se datorează și limbajului, mereu proaspăt și surprinzător, având toată seva vorbirii
populare (un număr mare de epitete, comparații, pilde, proverbe și zicători). 
Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare -
este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la
care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil,
cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja circa 60 de
ani și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744.
Cronica anonimă despre Constantin Brâncoveanu a circulat, ca toate cronicile,
doar în manuscris și are paternitate necunoscută. Aceasta aduce în atenție un interval
de timp scurt, de aproape 30 de ani, din care reține evenimentele care au marcat
domnia lui Constantin Brâncoveanu, cum mărturisește autorul anonim în
„Predoslovie": „Multe și vrednice de auzit istorii sunt faptele ce s-au întâmplat în
zilele domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care mă voi nevoi a le scrie cât voi
putea."
Dimitrie Cantemir (1673-1723) este fiul domnitorului Constantin Cantemir, el
însuşi domnitor al Moldovei în două rânduri (în 1693 şi în 1710-1711), dar pentru
scurt timp, este prima noastră personalitate culturală de nivel european şi, în acelaşi
timp, cel mai de seamă reprezentant al umanismului românesc. Conform obiceiului,
fiind mezinul familiei domnitoare, la vârsta de 15 ani este trimis la Constantinopol ca
ostatic. Însă şederea în capitala otomană pe o perioadă de trei ani îi este benefică
deoarece îi prilejuieşte o formaţie intelectuală de excepție, o cultură enciclopedică,
fiind preocupat ca un adevărat umanist şi om al Renaşterii de variate domenii de
cercetare literatură, lingvistică, filozofie, religie, logică, geografie, etnografie,
muzicologie (a scris un tratat de muzică în limba turcă şi a inventat un sistem de note
bazat pe literele alfabetului arab). Cunoaşterea limbilor antice (greaca şi latina) şi a
limbilor străine (araba, persana, turca, italiana, germana, franceza, rusa) îi permite
accesul la cultura antică greco-latinǎ, dar şi la culturile bizantină, islamică şi
apuseană. Principe luminat, nu reuşeşte să-şi impună ideile umaniste în plan politic
(pe plan intern: impunerea domniei ereditare, pe plan extern: eliberarea țării de turci şi
alianța cu Rusia). Domnia lui se încheie cu bătălia de la Stănileşti (1711), unde se
aliase împotriva turcilor cu Petru cel Mare. Această înfrângere înseamnă începutul
domniilor fanariote. Lucrările acestuia sunt: „Descrierea Moldovei" (1716),
„Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman" (1716), „Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor" (1717), „Viața lui Dimitrie Cantemir" (1717), „Divanul sau Gâlciava
înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul" (1698), „Istoria ieroglifică".
„Istoria ieroglafică" este alcătuită din 12 părți, precedate de două mesaje
adresate de autor ,,cititoriului” și de Scara a numerelor și cuvintelor străine
tâlcuitoare; în primul mesaj sunt prezentate „pricinile” care „spre ieroglifica aceasta
istorie con- deiul a-mi slobodzi tare m-au asuprit"; cel de al doilea explică rostul
primei scări, a cuvintelor străine: „pentru a le înțelege și în dialectul străin să să
deprindză”. Cele 12 părți sunt urmate de Scara a numerelor și cuvintelor ieroglificești
tâlcuitoare, precedată și ea de un (ultim) mesaj „către cititoriu”, în care autorul explică
de ce a plasat la sfârşitul cărții cheia numerelor, a personajelor cu nume de păsări și de
animale și a evenimentelor numite, reprezentate cu alte semne „acoperitoare”: ,,de
betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvălind, le acoperim și acoperindu-le, le
dezvălim”. Subiectul este lupta pentru tronul Moldovei care se poartă între
Cantemirești și Brâncoveanu între 1703 și 1705; într-o perioadă în care Moldova era
secătuită, domnitorii Țării Româneşti o tutelează, intervenind în alegerea demnitarilor
şi chiar a domnilor. Cei doi frați Cantemir, Dimitrie și Antioh, încearcă să păstreze și
să recucerească puterea: detronează domnitorul pus de Brâncoveanu în Moldova,
Mihai Racoviţă, și stabilesc o înțelegere cu domnitorul Țării Românești, care se
angajează să nu se mai amestece în treburile Moldovei.
 Iluminismul este un curent ideologic, laic și cultural apărut în Franța în secolul
al XVIII-lea, numit și „Secolul Luminilor”, care mai apoi se extinde în întreaga
Europă.
Acesta se caracterizează prin cultul rațiunii și al științei. Ideea de bază a acestui
curent este emanciparea sau luminarea popoarelor prin cultură și acordă un interes
deosebit răspândirii ei prin școli și prin lucrări de popularizare. Omul luminilor este
filozoful sau înțeleptul care crede în progres, care are încredere în puterea rațiunii
umane, care respinge prejudecățile și dogmele, popularizează desoperirile științei și
tehnicii.
Iluminismul are un caracter anticlerical și antimonarhic; reprezintă manifestarea
ideologică a unei burghezii aflate în ascensiune, punctul de plecare fiind revoluția
burgheză din 1688 din Anglia, când parlamentul votează „Declarația drepturilor
omului”. 
Curentul are caracter antifeudal şi antidespotic. Instituţiile feudale erau supuse
unei critici severe. Se cereau anularea privilegiilor feudale, drepturi sociale şi politice
egale pentru întregul popor, deoarece toți oamenii sunt egali prin naştere, şi limitarea
puterii monarhului. Idealul politic al iluminiştilor este „monarhul luminat", care îşi
guvernează supuşii cu înţelepciune, garantându-le drepturi şi înfăptuind reforme.
Argumentele fundamentale pentru justificarea acestor revendicări se bazau pe
principiile de egalitate şi libertate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a
contractului social. Scriitorul şi filozoful iluminist francez Jean Jacques Rousseau
enunță aceste principii în lucrarea intitulată „Contractul social”.
Iluminsmul are un spirit raționalist şi materialist. Raţiunea constituie pentru
iluminişti calitatea fundamentală cu care natura l-a înzestrat pe om, de aceea toate
fenomenele vieții cunosc o interpretare materialistă.
Iluminiştii pledează pentru eliberarea spiritului de prejudecăți sau superstiții şi
caută, ca şi umaniştii, să elibereze individul de sub puterea bisericii, a clerului sau a
credințelor populare. De aceea majoritatea reprezentanților iluminismului sunt adepţi
ai ateismului.
Acest curent propune accesul poporului la educaţie şi emanciparea lui prin
cultură. Educația ține în egală măsură şi de trup şi de suflet, iar prin instrucţie oamenii
devin conştienți de drepturile lor. J.J. Rousseau teoretizează ideile pedagogice
iluministe în lucrarea „Emile sau despre educație”.
Iluminismul românesc este o mişcare culturală şi ideologică, care se manifestă
între 1780 şi 1830.
 În Transilvania însă, iluminismul apusean îşi găseşte o coordonată specifică în
mişcarea ideologico-politică şi cultural-literară a burgheziei româneşti, de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cunoscută sub numele de
Şcoala Ardeleană, care are ca principal obiectiv obţinerea libertății şi a egalității în
drepturi sociale şi politice a românilor din Transilvania cu celelalte națiuni
privilegiate. Originea acestei discriminări este un pact politic anterior, Unio trium
nationum (Uniunea celor trei națiuni), prin care saşii, secuii şi nobilii maghiari erau
considerați locuitori de drept în Transilvania, în timp ce românii, mai veche şi
numeroasă națiune a principatului, erau lipsiți de drepturi, fiind consideraţi ,,tolerați".
Mai mult decât atât, religia ortodoxă nu era recunoscută de constituția țării.
Ideea iluministă a dreptului natural şi a libertății individuale, principiul
egalităţii, teoria contractului social fundamentează revendicările seculare ale națiunii,
în cadrul unei mişcări de renaştere a spiritului național. Pe plan politic, reprezentanții
Şcolii Ardelene redactează un memoriu cu revendicările lor intitulat ,,Supplex
Libellus Valachorum Transilvaniae", pe care-l adreseazǎ împăratului Leopold al II-
lea, în anul 1771.
Pe plan cultural, contribuţia Şcolii Ardelene s-a îndreptat spre studiul istoriei şi
al limbii române, spre dezvoltarea ştiințelor naturii și a învățământului. S-au constituit
două direcţii de activitate: emanciparea poporului prin cultură, concretizată în
sprijinirea accesului la educaţie şi popularizarea ştiinţelor vremii (Gheorghe Şincai
iniţiază înființarea a 300 de şcoli în limba română, se scriu abecedare, aritmetici,
catehisme, cărţi de popularizare ştiinţifică ş.a.) şi direcția erudită, care cuprinde
tratatele de istorie, filologie, teologie, filozofie ale celor patru corifei ai Şcolii
Ardelene: Samuil Micu-Klein (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru
Maior (1761-1821), Ion Budai-Deleanu (1760-1820).
În acest scop, în 1780, Samuil Micu-Klein și Gheorghe Șincai scriu în limba
latină prima gramatică a limbii române - ,,Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae".
O altă contribuție importantă la dezvoltarea limbii române o constituie
publicarea în 1825, de către Samuil Micu-Klein și Petru Maior, a primului dicționar
etimologic în limba română: ,,Lexiconul de la Buda".
Ion Budai-Deleanu scrie prima epopee a literaturii române, apărută în foileton,
în revista ,,Buciumul român" între anii 1875 și 1877.
În opinia mea, importanța cronicarilor nu constă neapărat în valoarea științifică
a ideilor pe care le-au pus în circulație, ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat
formării conștiintei identitare și în contribuția esențială la înstăpânirea limbii naționale
în cultură. De asemenea, au avut un rol important în planul realizării artistice, în
formarea conștiintei retorice și literare.
 „Înflorirea, cu totul remarcabilă, a scrierilor cu caracter istoriografic pe care o
adăpostesc secolul al XVII-lea şi primele decenii ale veacului următor, atât în
Moldova, cât şi în Ţara Românească, nu a reprezentat nicidecum un fenomen
conjunctural. Nivelul, diversitatea, varietatea modalităţilor de abordare demonstrează
că produsele literare ale acestei epoci de vârf sunt fireşti împliniri ale unor preocupări
ce se definesc prin durată şi constanţă. Secolul al XVI-lea în cultura românească este
dominat – după părerea noastră – de un acut sentiment al istoriei (indiciu peremptoriu
al instalării şi închegării conştiinţei naţionale), care îi animă, la fel de intens, pe
oamenii politici, ca şi pe cărturari. Întoarcerea către propriul trecut, consolidarea
legăturilor cu înaintaşii şi punerea în valoare a tradiţiilor naţionale (toate semne ale
perenităţii, ale unei permanenţe conştientizate) sunt forme de manifestare ale ideii de
apartenenţă a prezentului la un curs comun al istoriei...” (Dan Horia Mazilu, ,,Marii
cronicari ai secolului al XVII-lea")