Sunteți pe pagina 1din 11

NEAGOE BASARAB (1512-1521)

Adevarat print al Renasterii, Neagoe Basarab a marcat prin domnia sa in Tara Romaneasca o
epoca de inflorire culturala si artistica, al carei ecou s-a facut simtit in tot secolul al XVI-lea.
In anul 1512, Neagoe primeste scaunul Tarii Romanesti. Noul voievod a intarit puterea centrala a
statului, infrangand opozitia interna a marii boierimi. In spiritul ideii de consolidare a autoritatii
domniei, Neagoe Basarab a impus legislatia si procedura juridica unice pe tot cuprinsul tarii. A
perfectionat aparatul administrativ, cautand sa aseze in slujbe doar pe cei cu merite. A acordat
atentie armatei, Tara Romaneasca ajungand sa dispuna in timpul sau de o oaste de 40.000 de
pedestrasi si calareti. S-a ingrijit de dezvoltarea economica a tarii. A sprijinit comertul, aparand
interesele supusilor sai in relatiile cu cei din afara. A ingaduit negutatorilor brasoveni, in conditii
de reciprocitate sa-si desfasoare activitatea in cuprinsul Tarii Romanesti.
Problemele culturii si artelor au detinut un loc de prima importanta in activitatea lui Neagoe
Basarab, pe care vestitul carturar din Constantinopol, Manuil Corintios, il numea “mare voievod
si imparat si autocrat a toata Tara Romaneasca”. Intuind rolul deosebit pe care il are raspandirea
cartii, Neagoe sprijina activitatea tipografului Macarie.
La porunca domnitorului s-a ridicat frumoasa biserica episcopala de la Curtea de Arges,
margaritar de pret al arhitecturii romanesti. Tot la porunca lui s-au facut si alte constructii ori au
fost reinnoite monumete la Targoviste, Cotmeana, Nucet, Snagov, Ostrov. Cultivand si
dezvoltand initiative ce depaseau hotarele tarii, Neagoe Basarab a sprijinit prin bani si danii
cultura popoarelor balcanice aflate in grea stare sub dominatia otomana.
Neagoe Basarab este autorul primei si in acelasi timp a uneia dintre cele mai importante scrieri
vechi romanesti, “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”. Lucrarea de
educatie politica si morala, destinata sa-l obisnuiasca pe fiul sau cu greutatile si raspunderile
domniei, cuprinde experienta de viata, gandirea profunda, intelepciunea, prudenta in fapte si
orientarea politica, patriotica a unui mare carmuitor.
Domnitorul Neagoe Basarab a decedat la 15 septembrie 1521. Mormantul lui, ca si al familiei
sale, se afla in frumoasa ctitorie, necropola domneasca de la Curtea de Arges.

2.Umanismul românesc
Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii
romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.
În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de
redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe ţări
europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-lea
cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o incipientă
comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice ale bătrânului
continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a mahomedanismului ( a păgânismului
).
Primii reprezentanti de seama ai Umanismului romanesc sunt: domnitorul Negoe Basarab,( care
prin Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie realizeaza o sinteza romaneasca de
intelepciune medievala) si carturarul Udriste Nasturel; in Transilvania, in acelasi timp se afirma
Nicolaus Olahus.
Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a născut
odată cu ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o
consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali
de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei
moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de viitorii
cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia cronicarilor în privinţa rolului
educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a concepţiei despre
război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei. Ideea
apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a
legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia lingvistică
romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie puse, de
asemenea, pe seama influenţei umanismului.
Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi
redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia latină, se
distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.
Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti parcurseseră
veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor – cronicari a fost
să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au
lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron Costin ). În viziunea
umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască
prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţă, nici forţă
vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” ( Gr. Ureche ).
Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o
responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”( Miron Costin )
În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-o, De
neamul moldovenilor, Miron Costin critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili care
modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar fi provenit din
tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod, „neamul de ocară”. Miron Costin
e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza mândria devenirii istorice.
Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera propriu-zisă
despre etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor cronicarilor:
patriotismul discret, dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră romanică, dar şi
convingerea de sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, conştiinţa
că scrisul lor este dator să slujească adevărul ( devenind un act de responsabilitate istorică ),
sentimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a efortului de „a scoate la ştirea
tuturor” istoria poporului român.
Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende aşezate
înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de cuvinte ), devenind un evocator autentic al
trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, găsind accente elegiace sau
dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea principală a expunerilor lui Ion
Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită predispoziţie spre jovialitate.
Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individualizaţi decât cei moldoveni,
dar au o pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari, împingând
riposta până la invectivă. S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se cuvine maximă
precauţie în judecarea cronicilor muntene, părtinitoare faţă de anumiţi voievozi. Din punct de
vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii
acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii munteni este Radu Popescu,
cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui pamflete vor fi valorificate,
apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D. Cocea sau Tudor Arghezi.
O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin Cantacuzino, care a
studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti, discutând despre
cucerirea romană în Dacia, stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă umanistă, asupra
rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care „prea mari oameni au fost şi atâta întru viteji au fost
ispitiţi, educaţi şi aleşi, şi atât întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice un neam, nice o
limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut”. În opinia intelectualului instruit şi rafinat, conceptul
de civilizaţie are un sens pur umanist: civilizat – în accepţia lui Constantin Cantacuzino – este
omul „supus şi cuprins” în „legi şi dreptăţi”, omul care trăieşte după anumite norme ale societăţii
( numită de el „soţiire” ), nu acela care dă frâu liber instinctelor ca „varvarul” ( Barbarul ).
Tot un umanist a fost şi Nicolae Milescu, traducător în limba română al Bibliei ( al cărui
manuscris a fost ulterior folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, traducătorii Bibliei de la
Bucureşti, în 1688 ) şi autor al unui faimos Jurnal de călătorie, scris în limba slavonă şi intitulat
Descrierea Chinei.
Cu opera lui Nicolae Milescu apare alta direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi,
consecinţă firească a orientării religioase şi istoriografice precedente: direcţia superioară estetic a
literaturii de concepţie şi de imaginaţie. Ea s-a concretizat artistic în două specii noi, eseul şi
romanul, ambele reprezentate de un singur autor, voievodul Moldovei, mai târziu consilier intim
al ţarului petru cel Mare, Dimitrie Cantemir. Eseul lui Cantemir, Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, a fost redactat în limbile elină ( greaca
veche ) şi română, apărând la Iaşi în 1698. Volumul este un mic tratat de etică, realizat după
tehnica dialogurilor platoniciene, pe tema fortuna labilis ( soarta schimbătoare ), citând chiar şi
versuri din poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.
Romanul Istoria ieroglifică, al lui Cantemir, scris la Constantinopol, în 1705, este o fabulă
alegorică, personajele aparţinând lumii animale, sub ale căror măşti se ascund protagoniştii
certurilor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu ( „Corbul” ) şi
aceea a Moldovei, conduse de Cantemir însuşi ( „Inorogul” ). Făcând dovada culturii sale
clasicizante, savantul român împrumută procedeul tehnic din Etiopica lui Heliodor, decorurile
fabuloase din Halima, măştile din Bestiarii şi cugetări din Homer, Hesiod, Horaţiu, Sfântul
Augustin. Deşi epicul este sărac şi adesea sufocat de încifrarea întâmplărilor adevărate în
hieroglife şi de ascunderea fizionomiei eroilor sub nume de animale reale sau himerice, în
schimb darul de a construi portrete groteşti, caricaturale fiinţelor satirizate, fantezia umoristică şi
gustul proiecţiilro fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui scriitor veritabil, ale
unicului scriitor propriu –zis din literatura română veche. O alta lucrare reprezentativa este
Descrierea Moldovei, in care eruditul domnitor prezinta pentru prima data stiintific una din tarile
romane; de asemenea, se afirma drept primul care valorifica folclorul ca stiinta. Moldova
descrisa de Cantemir devine o matrice a spiritualitatii romanesti, un teritoriu ideal. Ultima sa
lucrare, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în limba română, este opera unui
umanist care demonstrează – pe baza a peste 150 de izvoare – nu numai romanitatea şi
continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de apărători ai civilizaţiei
europene în faţa invaziilor barbare tătăreşti şi turceşti: „De le vom căuta firea, nima şi cea
eroicească vitejie, aieve este că a hotarălor româneşti împotriva sirepelor neamuri tătărăşti, ca
nişte ziduri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit”. Fiind un spirit încrezător în forţa
providenţei, D. Cantemir opinează – precum Nicolae Bălcescu mai târziu – că această misiune a
fost hărăzită poporului român de o raţiune superioară a progresului: „Acea de sus pronie, purtând
de grijă mântuiţii acestor crivăţene noroade, cu neamul româno-moldo-vlahilor ca cu un zid prea
vârtos şi nebiruit să se fi slujit, spre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor punându-i cu
pieptul lor, întregi încă, până acum şi în scaunile sale înfipţi şi odihniţi să-i fie păzit”.
Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu
ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care
ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.

ILUMINISMUL
Iluminismul

Caracterizat prin profunde schimbări în structura societăţii, determinate de ascensiunea


burgheziei care se afirmă în numele unei noi concepţii despre lume, natură şi societate, ca şi prin
efervescenţa de idei produsă de cercetările din domeniul matematicii şi fizicii, secolul al XVIII-
lea aduce în cele mai multe ţări europene năzuinţa puternică de înnoire, existentă pe toate
planurile culturii.
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este
incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă
persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în
absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană. Sapere
aude! Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este moto-ul Iluminismului
(Immanuel Kant).
Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să
infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.
În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini
specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale,
pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic,
istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase filozofia
tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin muncă şi cultură, omul este
perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică despre om cu una
dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii, de burghezie în
primul rând. De aceea, a apărut în ţările în care burghezia a apărut mai repede ( Anglia şi Franţa )
şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice ( de ex. în S-E-ul
Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un număr de idei
orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei burgheze din
Anglia, începe să fie pus sub semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii feudale. Treptat, se
cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea Revoluţie Franceză din 1789.
Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:
- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici severe:
monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti
cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi
politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se bazau pe
principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a
contractului social, conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei
înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai accepte dacă nu este un om „luminat”.
- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele vieţii au
cunoscut o interpretare materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se separe
de cele ale religiei, combătând fanatismul şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice asupra
vieţii publice a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai fost
satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere).
Magul nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea
publicului.
- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;
- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.
- generează o literatură cu caracter moralist.
În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea
raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor,
răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale; teme şi
motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat », « contractul social »,
emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ),
dramatic ( tragedie, comedie );

Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi
explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii,
saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile
sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui
Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea
imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii
Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi
neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în
Moldova şi Ţara Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european,
a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea
istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la
argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un
amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus
argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor
ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor
ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită
cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul
tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta
teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de
faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală
transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-
Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în
schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât
pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun
acţiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter
iluminist şi urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli
în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare,
aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de
filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a
continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea,
afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului romanesc alimentează un program
politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând,
cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au
încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării
dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor
dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din
cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri dovedeşte mai mult
spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice.
Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat
caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii
române, cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi
română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice,
eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina
populară ( disertaţia de la finalul lucrării Istorie pentru începutul românilor în Dachia ).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea
lui Ion Budai – Deleanu, Ţiganiada.

Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ). În
Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de
ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În
finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional.
Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai
complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută
decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima
variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee
românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează
aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel,
în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii
pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a
literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers,
prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric”
prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de
asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul
artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale
operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N.
Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată),
muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe
dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora
(întâi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului:
Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura
literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura
naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului
descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel,
Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin
invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă
ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia
pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române,
Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don
Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
In celelalte tari romane,invăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile
domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat
un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului
iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români
799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de
carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie
răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a
călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria
sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei
iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

Umanismul, renasterea, cronica si letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche, O sama de


cuvinte de Ion Neculce

Umanismul - e miscarea social-culturala a renasterii aparuta in Italia in sec. al XIV-lea.Evolutia


acesteia va cuprinde si sec. al XV-lea si sec. al XVI-lea. In Germania si Tarile de Jos umanismul
va fi promovat incepand cu sec. al XVI-lea, iar in Anglia, Spania si Tarile Romane abia in sec. al
XVII-lea.

Aceasta miscare social-culturala apare ca o impotriva fanatismului si docmatismului specific


Evului Mediu.

Conditiile social-istorice care au favorizat nasterea umanismului sunt:

dezvoltarea comertului si a mestesugurilor;

inflorirea oraselor; 56251fzk91zjt9v

dezvoltarea burgheziei;

marile descoperiri geografice;

inventarea tiparului (in Gutemberg).

Trasaturile umanismului: zj251f6591zjjt

aseaza in centrul preocuparilor sale omul ("omul este masura tuturor lucrurilor");

increderea in ratiune;

admiratia fata de valorile antichitatii greco-latine;

natura considerata un model al artei;

anticlericalismul;

prezentarea omului multilateral;

libertatea, demnitatea si perfectabilitatea fiintei umane.

Renasterea in tarile romane

A aparut in secolul al XVII-lea pe fondul dezvoltarii Tarilor Romanesti si al bibliotecilor


domnesti. Promotori ai valorilor umaniste inainte de aparitia propriu-zisa a acestei miscari social
culturale au fost Mircea cel Batran, Stefan cel Mare si Neagoe Basarab.

Inceputurile invatamantului roman sun legate de infiintarea de catre Despot Voda a scolii latine
de la Cotnari, intemeierea scolii "Trei ierarhi" de la Iasi si a scolilor protestante din Transilvania.
O caracteristica a umanismului romanesc consta in renuntarea la scrierea in limba slavona si
inlocuirea acestora in mop treptat cu limba romana in administratie, cronici domnesti, carti
bisericesti. Din ac3est punct de vedere o importanta covarsitoare a avut-o activitatea tipografica
a diaconului Coresi de la Targoviste si din Scheii Brasov. O capodopera a umanismului roman
este lucrarea "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie".

Ideile majore ale acestei miscari social-culturale sunt:

continuitatea existentei romanilor pe acest teritoriu;

unitatea de neam a locuitorilor din toate provinciile romanesti;

latinitatea limbii romane.

Spiritul enciclopedic al umanismului roman recunoscut la nivel european este Dimitrie Cantemir.
Domeniile in care acesta s-a airmat plenar sunt: lingvistica, muzicologia, istoria, geografia,
literele, logica si filozofia.

Cronica - acest termen provine din latinescul "chronica" si grecescul "chronos". Aceasta
denumire desemneaza o lucrare cu caracter istoric in care sunt relatate evenimente urmarind o
stricta cronologie.

In literaqtura romana cronicile au marcat inceputurile scrisului in limba romana facand chiar
trecera de la istoriografie la fictiune.

Cronicarii se impart in doua directii: Moldova si Muntenia, fiecare avand un specific al ei.

Cronicarii moldoveni sunt: Grigore Ureche, Miron costin si Ion Neculce.

Grigore Ureche redacteaza "Letopisetul Tarii Moldovei" prezentand evenimentele cuprinse intre
anii 1359-1594.

Miron costin scrie "Letopisetul Tarii Moldovei" de la Aron Voda incoace adica de la 1595-1661.

Cel de-al treilea cronocar moldovean, Ion Neculce, continua prezentarea istoriei Moldovei de la
1661-1743. Opera lui "Letopisetul Tarii Moldovei" este precedata de un numar de 42 de legende
reunite sub titlul "O sama de cuvinte".

Specificul cronicilor moldovene il constituie relatarea obiectiva necritica si nepartinitoare a


domniilor care s-au succedat la tronul Moldovei.

In Muntenia cronica este reprezentata de "Letopisetul cantacuzinesc", "Cronica Balenilor" fara


autor cunoscut si "Viata lui Constantin Voda Brancoveanu" de Radu Greceanu si "Istoria
domnilor tarii Romanesti" de Radu Popescu.

Descendent al unei renumite familii boieresti din Moldova, Grigore Ureche isi indeplineste
formarea intelectuala la scolile polone din Liov.
Reintors in tara, cronivcarul parcurge cateva ierarhii domnesti ajungand in scurta vreme un
apropiat al domnitorilor.

"Letopisetul Tarii Moldovei" prezinta evenimente de la "descalecatul cel de-al doilea" adica de la
domnia lui Dragos Voda la domnia lui Aron Voda (1359-1594). Aceasta cronica va fi tiparita
pentru prima doara de Mihail Kogalniceanu in 1852.

Letopisetul este precedat de o "Predoslovie" (o prefata) in care autorul isi va argumenta motivele
pentru care a redactat aceasta opera.

Principalul argument ar fi acela ca urmasii trebuie sa cunoasca istoria predecesorilor. Totodata


Grigore Ureche se plange de insuficienta izvoarelor care i-au servit ca punct de pornire, o
cronica a domniei lui Stefan cel Mare fusese redactata in limba slavona de Eftimie si Macarie.

Din cauza absentei izvoarelor interne cronicarul se vede silit sa apeleze la carti straine - izvoare
poloneze.

Ideile fundamentale in acest letopiset sunt:

ideea unitatii de origine a romanilor din toate provinciile "toti de Ram se trag";

latinitatea limbii romane aducand ca argument evolutia etimologica a unor cuvinte;

latinitatea poporului roman.

In alcatuirea letopisetului Grigore Ureche surprinde schimbari de domnii, comploturi, lupta


pentru putere, obiceiurile de inscaunare, situatii de viata si fapte exemplare.

Cele mai multe episoade se incheie cu o "nacazanie salnim" adica o certare a celor puternici.
Constituita ca un epilog aceasta secventa a letopisetului prezinta ideea ca exista o ordine a
istoriei dictata nu de faptele umane ci de vointa divina.

Eroi exemplari precum Stefan cel Mare sunt propusi ca niste modele existentiale deoarece sunt
pusi in slujba lui Dumnezeu si mai ales a tarii.

La polul opus se afla cei care incalca legile divine dar si pe cele omenesti. Un astfel de personaj
negativ care suporta consecintele faptelor sale este craiul polon Albert.

Scrierea cronicii este strabatuta de ideea respectarii actului creator. Autorul stie ca opera sa este
importanta deoarece reprezinta un incput al scrisului in limba romana pentr ca poporul nostru sa
nu fie "asemeni fiarelor si dobitoacelor".
Arta narativa a letopisetului

Arta narativa a acestui letopiset consta in: rafinamentul descrierilor ("episodul invaziei
lacustelor") si acuratetea naratiunii astfel domnia lui stefan cel Mare este prezentata prin faptele
sale istorice, personalitatea domnitorului in dispozitiile sale sufletesti contradictorii.

Cronicarul face nu doar o trecere in revista a faptelor ci prezinta si imprejurarile mortii


domnitorului, sentimentele poporului in fata acestui eveniment nefast si chiar starea vremii din
acea perioada.
Miron Costin este continuatorul cronicii lui Grigore Ureche. In letopisetul sau el prezinta
elemente di istoria Moldovei cuprinse intre 1594-1661, adica de la a doua domnie a lui Aron
Voda pana la urcarea pe tron a lui Dabija Voda.

Descendent al unei importane familii boieresti din Moldova, Costin isi face studiile in Polonia la
Liovfiind cunoscator al limbilor de circulatie internationala din acea perioada (filozofie etc.).

Letopisetul lui Miron Costin e precedat de o lucrare intitulata "O sama de cuvinte din ce tara au
iesit stramosii lor de neamul Moldovenilor." Aceasta lucrare ar fi trebuit sa fie o introducere
facuta cronicii dar materialul fiind prea valoros autorul a facut din aceasta o creatie de sine
statatoare. Se afirma in paginile acestei lucrari ideea responsabilitatii scrisului "eu voi da sama de
ale mele toate cate scriu". Sunt reluate teoriile din letopisetul lui Ureche, contunuitatea, unitatea
si latinitate limbii romane.

"De neamul moldovenilor" este scrisa ca o reactie impotriva cronicarilor care au interpolat
letopisetul lui Ureche. Mania lui costin se indreapta impotriva lui Simion dascalul si a lui Misail
calugarul.. Acest eveniment poarta numele in istoriografie de "cearta cronicarilor".

Geneza letopisetului are la baza izvoare straine dar si izvoare interne. Pentru ultima perioada
oglindita in cronica sa Miron Costin foloseste amintirile boierilor batrani, povestirile tatalui sau,
fost sfetnic al domnului Miron Barnovski si chiar propriile fapte de viata.

Letopisetul cuprine prezentarea a 66 de ani din istoria Moldovei timp in care se succed la tron 22
de domnitori. Este o vreme a marilor infruntari sociale si politice.

Cea mai mare importanta in cronica sa i-o acorda domnitorului Dimitrie Cantemir care domnise
doar noua ani. Miron costin fusese sfetnic al acestuia si din acest punct de vedere dezvaluie
personalitatea complexa a domnitorului.

Alti domnitori surprinsi in letopisetul lui Costin sunt: Aron voda, Dabija voda, Dumitrascun
voda, Duca voda, Dimitrie si Constantin Cantemir etc.

La polul opus domniei lui Dimitrie Cantemir se afla domnia lui Dumitrascu voda, un batran
decazut care face mare paguba tarii.

Arta narativa a letopisetului

Trasaturile artei naretive prezente in letopisetul lui Contin sunt tehnica detaliului, portretului si
descrierea.

Reputatia cronicarului de om cu o personalitate si o cultura complexa e relevata si prin scrierea


poemului filozfic "Viata lumii". Tema acestui amplu poem este fugit irreparabile tempus
(trecerea implacabila a timpului). Aceasta tema cu origine in literatura latina este asociata
motivelor fortuna labiris si vanitas vanitatum. Fortuna labiris inseamna soarta schimbatoare si
vanitas vanitatum inseamna desertaciune desertaciunilor.

"Cronica polona" si "Poema polona" prezinta istoria privita in paralel a Moldovei so a


Munteniei.
Ion Neculce este cel care incheie "Cronica Moldovei" redactand "Letopisetul Tarii Moldovei de
la Dabija voda pana la domnia lui Constantim Mavrocordat" (1661-1743).

Aceasta lucrare are la baza povestirile boierilor batrani si anintirile cronicarului care a fost el
insusi martor al domniilor din ultimii ani prezentati.

Meritul lui Ion Neculce este acela de a scrie o astfel de opera intr-o opera de mari schimbari
sociale si politice. Insusi Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, incercase sa redacteze un
letopiset al Moldovei fara sorti de izbanda.

Ion Neculce aseaza in fruntea letopisetului o serie de 42 de legende reunite sub titlui "O sama de
cuvinte". Ele contin memoria populara fiind marcate de oralitatea stilului.

Referitor la caracterul fictional al acestei opere cronicarul afirma: "deci cine le va citi si le va
crede bine va fi, iara cine nu le va crede iara bine va fi; cine precum e voia asa va face".