ESEU

Originile românilor au fost considerate, de-a lungul timpului, romane sau dacice:
- Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea., dar şi Dimitrie Cantemir, în secolul al
XVIII-lea, au afirmat şi au argumentat originea română;
- Reprezentanții Scolii Ardelene, la sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul secolului
al XIX-lea, au insistat asupra originii pur romane până la ideea purității, dar s-au referit și la
dubla origine;
Fundamentele culturii române au fost descrise, înțelese și valorificate diferit de-a lungul
ultimelor secole, de generațiile de învățați și intelectuali, care au pus în evidență fie
componenta romană, fie componenta dacică, fie interacțiunea lor. Astfel, datele despre origini
au fost intregrate în orizontul unui mit al originilor, în măsură să contribuie la constituirea
unei identități culturale
Secolul al XVI-lea
Este perioada unor mari transformări care au afectat atăt Europa (Reanașterea matură,
descoperirea Lumii Noi șMarii cronicari din secolul al XVII-lea
Este secolul de inflorire a culturii medievale românești.
Grigore Ureche (1590-1647) observă în „Letopisețul Țării Moldovei” asemănarea dintre
cuvintele românești și cele latinești, de unde concluzia originii comune a românilor din
Moldova, Transilvania și Țara Româneascăi a drumului maritim spre Asia, Reforma etc.), cât
și Țările Române.
Originea poporului român și a limbii române i-a preocupat pe cărturarii noștri încă din
perioada umanisnului. Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine și
de limbă a românilor din cele trei țări în lucrarea „Ungaria”, scrisă în limba latină la Bruxelles
și treminată în 1536. De altfel, din cele 19 capitole ale lucrării, 9 se ocupă de Dacia și de
problemele patriei de origine a familiei sale, Țara Românească.

Abia peste un secol, cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin reiau teza
romanității poporului și a latinității limbii în predoslovia (prefața) ce deschide „Letopisețul
Țării Moldovei”. Izvoarele scrise, străine și autohtone, le furnizează argumentele necesare,
cărora le adaugă și argumente lingvistice și chiar arheologice.
Letopisețele și lucrările cărturarilor români au avut o circulație restrânsă în epocă și
recuperarea lor o face, într-o primă etapă, Școala Ardeleană. Cei trei corifei ai Școlii Ardelene
– Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai – elaborează primele sinteze despre istoria
românilor și limba româna, în care sustin continuitatea noastră în nordul Dunării, descendența
exclusiv romană și dispariția dacilor în cele două războaie daco-romane. Exagerările îi duc la
concluzia că românii sunt urmașii puri ai romanilor și moștenitori ai nobleței cuceritorilor, al
căror imperiu cuprinse întreaga Europă.

În acest fragment din "Istoria Țării Românești " scriitorul Constantin Cantacuzino Salonicul
reprezintă istoria țării noastre din vremea aceea. În primele două paragrafe, eruditul stolnic
subliniază succint problemele esențiale originea și continuitatea românilor „dintr-acelora
rămășiță să trag până astăzi rumânii aceștea...”, unitatea romanilor din cele trei țări și
individualitatea limbii române „însă rumânii înțeleg nu numai ceștea de aci”.
Autorul subliniază faptul că "noi, rumânii, suntem adevărați romani și aleși români în
credință și în bărbăție ", remarcându-se faptul că românii sunt puternici și credincioși trecând
peste orice obstacol apărut în cale
În secolul al XIX-lea, procesul de formare a națiunilor moderne impune în cultura română
recunoașterea elementului autohton – fie dac, get sau trac – ca diferențiere necesară în
definirea identității. Alături de originea romană este pusă în discuție și originea dacică.
Interesul pașoptistilor pentru trecutul dacic al neamului lor decurge din ideologia romantică,
orientată spre cunoașterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al tradiției. În
viziunea lor, poezia populară a păstrat mai bine decăt istoria consemnată, memoria timpurilor
străvechi în care s-a plămădit poporul român.
Studiul „Românii și poeziile lor” are 3 părți. Primele două părți au apărut în revista
„Bucovina”, în 1849, iar ultima parte conține fragmente dintr-o conferință susținută de Vasile
Alecsandri la Paris în 1848 în fața unei societăți de străini filo-români.
Autorul se propune a ne fi călăuz prin opera sa despre țărmurile depărtate și așa puțin
cunoscute încă de „Evropa” occindentală. Astfel, pe tot parcursul călătoriei ni se descoperă un
colț de pământ necunoscut supranumit de străini „Provinții Danubiene.”
În această parte a Europei, considerată aproape pierdută după instalerea dominației otomane,
s-au păstrat comori de spiritualitate care au făcut cândva parte din însuși centrul culturii
europene: căci Tracia dionisiacă și Grecia, Roma imperială și creștină în această parte a
Europei s-au întâlnit și și-au plăsmuit cele mai de seamă valori.
În secolul al XX-lea, ideea dacică prinde consistență și devine obiect de studiu pentru istorici,
filozofi ai culturii și ai religiei, geografi, sociologi, folcloriști. Lucrărilor unor istorici precum
Vasile Pârvan, Hadrian Daicoviciu, li se adaugă studii, articole cu rezonanță puternică în
perioada interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinți.
În perioada interbelică ideea dacică s-a transformat uneori în dacism, tracism ori tracomanie,
devenind suport ideologic pentru extremismul de drepta (mișcarea legionară). Și în perioada
postbelică, în plin ceaușism, dacismul și tracismul au avut adepții lor frecvenți, atât în țară, cât
și în diasporă.
Istoricul Simion Mehedinți, cu o prezență activă în cultura română timp de o jumătate de
secol, afirmă faptul că românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei.
 Tot aici prezintă opinia celor mai mulți dintre istorici, conform căreia începutul poporului
român are loc la cucerirea Daciei de către Traian. Însă atesta și faptul că în momentul în care
Traian a sosit la Dunăre, statul dac era de mai bine de o sută de ani în culmea înfloririi.
În această operă lirică, poetul George Coșbuc, după cum reiese încă din titlu, reproduce
discursul regelui dac, Decebal, către oștenii săi plini de demnitate și patriotism, în vreme de
război. Spiritul războinic al acestuia crește pe parcursul poeziei și evidențiază dorința ca
oștenii să nu murmure, să nu tacă, ci să strige și să râdă pentru a-și dovedi curajul, deoarece
de asta este nevoie în asemenea momente: „Când râzi de ce se tem mai rău / Duşmanii tăi cei
tari.
În studiul ,,Revolta fondului nostru nelatin”, Lucian Blaga exprimă părerile sale despre
importanța fondului nelatin în formarea limbii române. Acesta se revoltă, spunând că ,,se
exagerează” în privința latinității. El susține importanța fondului autohton în formarea limbii
române, dar recunoaște deopotrivă stratul latin care s-a suprapus substratului geto-dac.
La versificarea Psalmilor, Dosoftei a apelat si a folosit mai multe izvoare, in primul
rand ‘Septuaghinta’ in limba greaca, apoi ‘ Vulgata’in limba latina si ca izvor secundar-
Psalterz Dawidow- a lui Kochanowski. Dosoftei a luat drept model textul ortodox, pe acesta
cautand sa il amplifice dupa propria lui imaginative
Este un imn cu caracter litanic, al carui refren se repeta de 26 de ori si este un principiu
unificator al intregii constructii. Acest refren se gaseste in mod identic in Psalmul 29, 106,
107, 118. Este un psalm folosit in contextul liturgic si practica iudaica il foloseste pentru
Sarbatorile Pastelui, Corturilor si Anului Nou. Se aseamana cu crezul istoric din Ios 24,2-13.
Antim Ivireanul (1650?-1716)
Personalitate polivalentă a culturii medievale:mitropolit și om politic,tipograf și
desenator,xilograf și caligraf,pictor și sculptor,excepțional orator ecleziastic.Originar din
Ivria(Georgia),adus în Țara Românească de Constantin Brâncoveanu,desfășoară multiple
activități culturale:îndrumător al tiparnițelor,traducător,educator al clerului și al
mirenilor.Predicile sale contribuie la triumful limbii române în biserică,iar faima sa depășește
hotarele țării,tipăriturile lui sunt menționate de savanții occidentali ai epocii
Contemporan cu Miron Costin, mitropolitul Dosoftei s-a străduit să traducă, după modelul lui
Kochanowski și, uneori, sub influența poeziei populare, ,,Psaltirea în versuri”, pe care a
publicat-o la Uniew, în 1973
În fața cronicii, Ion Neculce așaza 42 de legende istorice, sub titlul "O samă de cuvinte"
despre care spune că sunt "audzite din om in om, de oameni vechi si batrâni, si in letopisețu
nu sunt scrise" și care ilustrează evenimente ce au cutremu1. În faţa Letopiseţului, Ion
Neculce aşează 42 de legende istorice, sub titlul O samă de cuvinte despre care spune că sunt
„audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise” şi care
ilustrează evenimente ce au cutremurat „săraca Ţară Moldovă”. Neculce pune în introducerea
Letopiseţului legendele istorice şi le acordă o anumită valoare documentară, dar lasă pe cititor
să aprecieze veridicitatea întâmplărilor povestite, „cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară
cine nu le va crede, iară bine va fi; cine precum îi va fi voia, aşa va facerat "săracă Țara
Moldova"
La 26 octombrie 1624 se naşte la Suceava, Dosoftei, mitropolitul (numele monahal al lui
Dimitrie Barila), viitorul cărturar, poet, traducător, provenit dintr-o familie de negustori
macedoneni. Originar de prin părţile Sucevei, viitorul ierarh, pe numele laic Dimitrie,
coboară, se pare, din neam de mazili, ca fiu al lui Leonte Barila (Bărilă sau Borilă) şi al
Mariei, zisă şi MisiraScrisul reprezintă una dintre soluțiile de memorare a trecutului, alături de
memoria orală. În secolele al XVI-lea si al XVII-lea, la curțile domnești se elaborează primele
documente scrise ale istoriei, consemnarea evenimentelor fiind orientate spre faptele eroice
ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt initiate de domnitori și încredințate
slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinși cu scrisul. Interesați să transmită
posterității dovezi ale trecerii lor prin lume și ale vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii
români își înscriu numele în cronici, dar le leagă și de construirea bisericilor
Scrisul reprezintă una dintre soluțiile de memorare a trecutului, alături de memoria orală. În
secolele al XVI-lea si al XVII-lea, la curțile domnești se elaborează primele documente scrise
ale istoriei, consemnarea evenimentelor fiind orientate spre faptele eroice ale voievozilor.
Scrierile despre identitatea istorică sunt initiate de domnitori și încredințate slujitorilor de
cancelarie, de obicei călugări deprinși cu scrisul. Interesați să transmită posterității dovezi ale
trecerii lor prin lume și ale vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii români își înscriu
numele în cronici, dar le leagă și de construirea bisericilor
În Letopiseț , cronicarul Grigore Ureche disociază persoana și personalitatea istorică a lui
Ștefan de imaginea personajului literar.În sens denotativ,substantivul „persoană” desemnează
un om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; „personalitatea” se referă la
ceea ce este propriu , caracteristic fiecărei persoane ; „personajul” este un erou într-o operă
literară , o invenție a autorului.
Anonimul brâncovenesc reprezintă cea mai valoroasă cronică muntenească, aparținându-i
unui autor necunoscut, de unde și numele, care făcea parte, probabil, din suita lui Constantin
Brâncoveanu. Modul în care prelucrează informația istorică și stilul îl recomandă ca fiind un
om inteligent și cultivat
Acesta demonstrează originea romană a poporului român cu argumente ştiinţifice, apelând la
izvoare istorice privitoare la împrejurările cuceririi Daciei de către Traian, „de la discălecatul
ţărâlor cel dintăi de Traian, împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mie trecute”.
Aduce argumente lingvistice în susţinerea latinităţii limbii române şi argumente de ordin
etnografic, comparând portul, firea, obiceiurile moldovenilor cu cele ale romanilor
Istoria ieroglifică” ‚ scrisă la Constantinopol între 1703-1705, considerată primul roman din
literatura română, un roman alegoric sau roman-parabolă, seamănă, prin folosirea unor măști
animaliere, cu romanul medieval francez „Le Roman de Renard" și prin virulența polemică a
pamfletului politic, cu „Istoria secretă” a lui Procopius din Cezareea