Studiu de caz: Latinitate și Dacism

CAPITOLUL I: Definirea termenilor

• Pe temeiul demersului de afirmare a identitații etnice și al disputelor
privitoare la originea poporului român și a limbii române, se dezvoltă cu
timpul două concepte și două curente de idei, latinitatea si dacismul,
care pun în relație cele două componente fundamentale ale mitului
fondator, ale etnogenezei românilor.
• LATINITATE (originea romanică a poporului român și a limbii române).
• Dacismul – este un curent de reacție și de echilibrare a raportului dintre
cei doi piloni pe care se întemeiază mitul fondator, un proces de
reabilitare, pe cale științifică, poetică sau mitologică, a substratului
autohton. Este un demers polemic impotriva exagerărilor savanților
Școlii Ardelene și ale purismului latinist, care depărtau cercetarea
științifică de adevărul istoric.
CAPITOLUL II

Întemeierea istorică și lingvistică a ideii de

latininate
Dimitrie Cantemir

• În cultura noastră, Dimitrie Cantemir este unul

dintre cei mai erudiţi umanişti. Reluând o temă a
cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei
a romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul
îndepărtat al poporului nostru, originea comună a
tuturor românilor. El afirmă că „ sântem urmaşii unui
popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică”.
 Grigore Ureche

• Din patriotism, alimentat de o cultură profundă, şi luând ca model

scrieri istorice străine pe care le-a cunoscut în Polonia, Grigore
Ureche începe să redacteze în limba română un Letopiseţ amplu
al Moldovei. Aceasta marchează inceputul istografiei în limba
română.
• În Letopiseţul Ţării Moldovei sunt descrise evenimentele mai
principale din istoria Moldovei, pe parcursul a circa două secole şi
jumătate. Autorul își începe cronica cu o "Predoslovie..." (Prefață),
în care arată importanţa cunoştinţelor despre trecut, a istoriei ca
domeniu de cunoaştere (ştiinţă), despre originea romanică (latină)
a poporului român şi a limbii sale, despre unitatea şi rădăcinile
comune ale tuturor românilor.
 Miron Costin

• Istografia românească începută prin opera lui

Grigore Ureche a fost continuată de Miron
Costin, cărturar cu o vârstă și fin diplomat.
Scrie “Letopisețul Țării Moldovei “ (1675),
reconstituind evenimentele petrecute între 1595
și 1661, poemul filozofic Viața lumii și De
neamul moldovenilor, lucari în care
demonstrează originea latină a românilor.
 Vasile Alecsandri

•Totuşi, scriitorul care se remarcă magistral prin evocarea amplă şi

măiestrită a latinităţii noastre este Vasile Alecsandri.
•Acesta şi-a făcut un nume prin poezia sa de profund ecou în inimile
tuturor celor conştienţi de latinitatea lor, Cântecul gintei latine,
pentru care este premiat la Montpellier, in Franța, și care îl confirma
în postura de “bard” al națiunii.
• Pusă ulterior pe muzică, această lucrare poetică ne umple şi nouă,
descendenţilor de azi din stirpea latină, inimile de mândrie şi
recunoştinţă pentru gloria străstrăbunilor noştri.
 CAPITOLUL III: Constituirea ideii de
dacism

• Dacismul iși face simțită prezența odată cu interesul

romanticilor pentru etnogeneza și pentru mitologia
din spațiul traco-dac.
• Se conturează ca un curent de idei, mai mult sau mai
puțin unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe
ori fiind asimilat cu orientarea tradiționalistă.
 Bogdan Petriceicu Hasdeu

• B.P. Hasdeu prin lucrarea „Perit-au dacii?”,

publicată în “Foița de istorie și literatură”, din anul
1860, în care pune la îndoială latinismul românilor și
linia trasată de Școala Ardeleană, către o direcție cu
totul nouă: originea geto-dacă a poporului român.
Acesta argumenta că poporul român s-a format din
câteva elemente, din care nici unul n-a fost
predominant.
 Lucian Blaga

Lucian Blaga publică în 1921 articolul „Revolta

fondului nostru nelatin”, el critică exclusivismul latin,
despre care spune că este în detrimentul moștenirii
traco-slave: „Avem însă şi un bogat fond slavo-trac,
exuberant şi vital, care oricît ne-am împotrivi, se
desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind
puternic în conştiinţe.”
CAPITOLUL IV:
Ecouri și reprezentări literare ale
etnogenezei românilor (miturile)

George Călinescu, unul dintre cei mai cunoscuți

critici literari, a reușit să identifice patru mituri
fundamentale reprezentand patru opere din mediul
literar. Aceste patru mituri tind a deveni „pilonii
unei tradiții autohtone” după spusele criticului.
Mitul etnogenezei: Mitul morții:
• Mitul etnogenezei românești • „Miorița” reprezintă
este, conform lui George istoria ciobanului care
Călinescu, reprezentat de vrea să fie înmormântat
legenda populară „Dochia și alături de oile sale,
Traian”. Gheorghe Asachi s-a
inspirat din această legendă
simbolizează existența
când a scris opera cu același păstorilor în poporul
titlu, adaptată în forma unei român și exprimă
balade în versuri. viziunea morții la
• În acest mit este vorba despre individul român.
formarea poporului român,
unirea dacilor cu romanii,
Dochia fiind o frumoasă fată
pe care împaratul roman voia
să o ia de soție.
• Mitul creației/Mitul • Mitul erotic: Mitul erotic,
estetic: Acest mit este al zburătorului, a fost mai
puțin cercetat de folcloriști,
reprezentat de „Meșterul
raport sub care nu poate fi
Manole”, povestea pus pe același plan cu mitul
zidarului de mănăstire morții și cu cel al creației.
care îți zidește soția • Poemele „Zburătorul”, de
pentru a opri surparea Ion Heliade-Rădulescu,
clădirii. și „Luceafărul”, de M.
• Acest mit vorbeste Eminescu, dovedesc
valențele poetice ale mitului
despre sacrificiul ce sta și arată ce rol joacă el în
la baza fiecarei mentalitatea și cultura
constructii. noastră orală și scrisă.
 CAPITOLUL V: Concluziile studiului de caz
• În concluzie, părerile sunt împărțite în ceea ce privește originea
poporului român și a limbii române.
• De-a lungul timpului, au fost adoptate diferite concepte, precum
latinitatea și dacismul, care sunt susținute cu argumente în lucrări de
mare valoare.
• Este cert faptul că, procesul de romanizare a fost un proces ireversibil.
Prin contopirea celor două civilizații (dacică și romană) s-a format
populația daco-romană, care stă la baza formarii poporului român și a
limbii române. Limba română provine din limba latină vorbită în parțile
de est ale Imperiului Roman, dar nu continuă direct limba latină clasică,
ci latina populară.
• Așadar, limba română vorbită astăzi este rezultatul modificării în
decursul anilor ce au trecut, este o limbă vie ce va suferi modificări și în
anii ce vor urma, dar originea sa va rămâne întotdeauna în limba latină
populară, vulgară.
 Bibliografie
 Costache, A., Ioniță, F. Lascăr, M.N., Săvoiu, A. (2009). „Limba și literatura
română. Manual pentru clasa a XI-a”, București: Grup Editorial Art
Resurse on-line:
 Wikipedia (2019) „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, disponibil la
URL:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hronicul_vechimei_a_romano-moldo-vlahilor.
[Accesat 29.09.2021]
 Alina, A., Ionut, D., Ana M., Gabriel, P., Mihaela, P., Dyana, R., „Latinitate si
dacism - studiu de caz”, disponibil la URL:
https://www.academia.edu/4864832/Www_referat_ro_Latinitate_si_dacism_stu
diu_de_ca
[Accesat 29.09.2021]
 Ioan, T. (2019) „Mitul etnogenezei românilor: universul traianic”, disponibil la
URL:
https://romanialiterara.com/2019/08/mitul-etnogenezei-romanilor-universul-trai
anic
/ [Accesat 04.10.2021]
Studiu de caz realizat de:

Rînjea Cătălin
Enescu Adina
Mihai Delia
Savu Bianca