STUDIU DE CAZ: DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI

CLASA A XI-A

I. PLAN TEMATIC

1. Sentimentul religios, trăsătură definitorie a omului în raport cu lumea înconjurătoare:

• religia este o formă de reprezentare a legăturilor dintre om şi divinitate, atât ca atitudine
subiectivă, individuală, cât şi ca expresie instituţionalizată;
• sentimentul religios a apărut, în istoria umană, încă din cele mai vechi timpuri, conducând la
o multitudine de forme de manifestare religioasă şi de religii;
• relaţia om – divinitate se exprimă prin tradiţii, credinţe, dogme, practici religioase şi ritualuri;
• sentimentul religios se exprimă, în biserică, prin mărturisirea credinţei, rugăciuni, taine şi
ritual, prin speranţa mântuirii;
• Mircea Eliade consideră că omul se află în permanenţă într-o dublă relaţie cu lumea
înconjurătoare, prin situarea sa duală în spaţiul profan şi în spaţiul sacru, raportându-se în permanenţă la
timpul sacru, repetabil, în comemorarea marilor evenimente ale existenţei, naşterea, căsătoria şi moartea.
2. Biserica a avut un rol esenţial în formarea şi în menţinerea unităţii poporului român, precum şi
în apariţia şi transmiterea primelor forme culturale ale acestuia:
• poporul român s-a creştinat odată cu propriul proces de formare:
- încă din primul secol al erei creştine, apostolii Andrei, Pavel şi Filip îşi îndreaptă paşii către
Dacia Pontică şi în ţinuturile getice dintre Dunăre şi Întorsura Carpaţilor (Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii
dacoromane”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999):
- apar primele scrieri religioase în spaţiul românesc (în limba latină), care înlocuiesc treptat
scrierile păgâne: „Principala consecinţă literară a încreştinării locuitorilor din ţinuturile dacoromane a fost
apariţia unui număr mare de scrieri originale cu caracter doctrinar, sapienţial, apologetic, biografic, cultic,
misionar, liric, muzical, omiletic, polemic, care au contribuit într-o măsură decisivă la realizarea profilului
spiritual al poporului român.” (Diaconescu, Mihail, op. cit., p. 423);
- actele martirice, rămase din secolele I–IV, ale sfinţilor Epictet şi Astion, Irineu de Sirmium,
Dasius, Emilian, Sava de la Buzău, sunt o dovadă scrisă a persecuţiilor la care au fost supuşi primii creştini şi în
această parte a Imperiului Roman;
- în acest spaţiu, apar de timpuriu, încă din secolele al IV-lea – al VII-lea, episcopii dacoromane
între Dunăre şi Mare, care vor deveni nuclee puternice ale Bisericii creştine în viitorul spaţiu românesc;
- „… pesemne că religia creştinească a fost adusă pe faţă în Dacia abia în vremea domniei lui
Constantin cel Mare (n.n. – 306-337), fiindcă sub Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare, amândouă Daciile îşi
aveau arhiereii lor, după cum arată tipicul soborului ţinut la Sardes. Şi se poate ca mulţi daci să se fi plecat cu
multă vreme înainte asupra învăţăturii însângerate a mucenicilor, ca să urmeze steagul lui Hristos.” (Dimitrie
Cantemir, „Descriptio Moldaviae”);
• în acest fel, până la formarea statelor feudale româneşti, în secolul al XIV-lea, se constituie
instituţii de cult ale religiei ortodoxe răsăritene, biserici săteşti, biserici episcopale şi mănăstiri, multe dintre
acestea devenind centre de cultură, în care se copiau manuscrise, se făceau traduceri de cărţi bisericeşti şi mai
târziu tipărituri;
• în toată această perioadă, instituţiile religioase din spaţiul românesc ţin legătura cu Patriarhia
din Constantinopol, cu patriarhiile din celelalte ţări răsăritene şi cu mănăstirile de la muntele Athos, prin donaţii
de moşii şi prin schimb de preoţi şi de călugări, care aduceau cu ei cărţi greceşti şi manuscrise pentru serviciul
de cult;
• în 1359, domnitorul Nicolae Alexandru din Ţara Românească, organizează mitropolia
Ungrovlahiei, solicitând la Constantinopol un mitropolit care să depindă de patriarhia ecumenică; în timpul
domniei sale, Alexandru cel Bun trimite pe mitropolitul Moldovei şi soli la sinodul din Florenţa pentru apărarea
dreptei credinţe;
• biserica din Moldova şi din Ţara Românească adoptă, în primele secole ale mileniului al doilea,
limba slavonă de cult, de unde şi o intensă circulaţie a manuscriselor slave în spaţiul românesc; în Transilvania,
după o perioadă de folosire a limbii slavone, se revine la folosirea limbii latine;
• în Evul Mediu, cultura religioasă era dominantă în procesul de formare a cărturarilor şi în
celelalte forme de manifestare culturală: istorie, arte plastice, pravile;
 • numeroşi cărturari români se formează în mediul religios, în mănăstiri ori cu învăţaţi
ecumenici, sau studiază în şcoli cu profil religios din străinătate: Grigore Ureche studiază gramatica, retorica şi
poetica în Colegiul iezuit de la Lvov; Miron Costin urmează Colegiul de la Bar, stolnicul Constantin
Cantacuzino studiază, între altele, teologia la Universitatea din Padova.
3. Creştinismul devine, prin toate acestea, o religie bazată pe carte, dovadă fiind preocuparea
deosebită pentru scrierea şi traducerea de lucrări religioase şi mai ales pentru tipărirea lor în limba română:
• călugărul Filotei scrie în limba slavonă primele imnuri de slavă, „Priapele” (cântări aduse
maicii Domnului);
• vistiernicul Simon Dedulovici scrie în secolul al XVI-lea „Lauda lui Mihail Mărturisitorul”
(episcop al Sinadelor, ale cărui moaşte se aflau la Târgovişte);
• cea mai importantă scriere religioasă a vremii este „Viaţa Sfântului Ioan cel Nou”, întocmită
de Grigore Ţamblac, în anul 1402, la porunca lui Alexandru cel Bun;
• din literatura hagiografică a vremii au mai rămas, în prelucrări târzii, „Viaţa Sfântului
Nicodim”, fondatorul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, şi „Viaţa Sfintei Filofteia”, ale cărei moaşte au fost aduse
la Curtea de Argeş;
• primele tipărituri de cărţi bisericeşti în limba slavonă sunt un „Liturghier” (1508), un „Octoih”
(1510) şi un „Evangheliar” (1512), realizate de către meşterul tipograf Macarie, din Muntenegru, adus de
domnitorul Radu cel Mare în Ţara Românească;
• îl continuă sârbul Dimitrie Liubavici, care dă la iveală un „Molitvenic” (1540) şi un „Apostol”
(1547);
• diaconul Coresi tipăreşte peste douăzeci de cărţi în limba slavonă şi în limba română, între
care „Catehismul românesc”, „Întrebare creştinească” (1560), „Apostolul” (1563), „Psaltirea românească”
(1570), „Liturghierul românesc” (1570), „Evanghelie cu învăţătură” (1581);
• în 1582, se tipăreşte „Palia de la Orăştie”, prima încercare de traducere a „Bibliei” în limba
română;
• mitropolitul Varlaam scoate de sub tipar, în 1643, „Cazania” sau „Carte românească de
învăţătură”, cea mai importantă scriere a sa, lucrare religioasă şi moralizator-didactică, având caracter omiletic,
liturgic şi hagiografic, iar în 1645 „Răspuns împotriva Catihismusului calvinesc”, lucrare polemică împotriva
protestantismului;
• Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului, tipăreşte, la 1648, traducerea integrală a „Noului
Testament de la Bălgrad”;
• în 1688 se tipăreşte „Biblia de la Bucureşti”, ediţie integrală în limba română a „Bibliei”,
importantă realizare filologică şi monument de limbă românească;
• Antim Ivireanu, mitropolit al Ţării Româneşti, a tipărit treizeci şi opt de cărţi, dintre care
douăzeci şi patru în româneşte, de regulă cărţi de cult, lucrări polemice, de combatere a calvinismului şi a
catolicismului, dar şi lucrări cu caracter moralizator, „Pilde filozoficeşti” (1713), sau chiar cărţi populare, aflate
de mult în circulaţie sub formă de manuscris, „Alexandria” şi „Floarea darurilor”.
4. Scrierile religioase au avut un rol esenţial în dezvoltarea limbii române literare şi în apariţia
primelor manifestări de literatură artistică, interferând totodată şi cu formarea conştiinţei istorice:
• „Cazania” lui Varlaam, în prima prefaţă, „Cuvânt împreună cătră toată semenţia
românească”, exprimă dorinţa autorului de a se folosi în biserică o limbă unitară, pe înţelesul românilor de
pretutindeni, eliminându-se, pe cât era posibil, diferenţele dialectale, arhaismele şi elemente de limbă slavonă
transmise de scrierile bisericeşti anterioare;
• în a doua prefaţă, mitropolitul Varlaam constată că, în biserică, „limba românească […] n-are
carte pre limba sa”, de unde şi „lipsa dascălilor ş-a învăţăturei” în limba poporului, neajunsuri pe care autorul
„Cazaniei” se străduieşte să le înlăture;
• „Biblia de la Bucureşti” a contribuit decisiv la unificarea limbii române, având la bază
subdialectul muntean, în care se includ fenomene lingvistice de tip popular şi se menţin şi particularităţi
fonetice, lexicale şi morfologice ale graiurilor ardeleneşti şi moldoveneşti;
• în secolul al XVII-lea, literatura religioasă dobândeşte atribute oratorice şi lirice, prin notele de
originalitate ale unor scrieri precum „Carte românească de învăţătură” (Iaşi, 1643) a mitropolitului Varlaam,
„Didahiile” lui Antim Ivireanu, „Psaltirea pre versuri tocmită…” a mitropolitului Dosoftei;
 • mitropolitul Varlaam utilizează, sub aspect stilistic, proza ritmată, naraţiunea istorică,
dramatismul epic, extazul în faţa frumuseţilor naturii, lauda virtuţilor umane, tenta didactică şi moralizatoare a
discursului oratoric;
• în „Psaltirea pre versuri tocmită“, un adevărat monument cultural al limbii şi literaturii
române, o dovadă a nivelului sintezei artistice şi al cugetării la care se ajunsese în secolul al XVII-lea, se remarcă
o diversitate a ritmului şi a măsurii, un exotism al limbajului şi descrieri surprinzătoare ale peisajului bucolic;
meditaţia poetului se fixează pe câteva motive baroce, „ubi sunt“ fiind dominant, integrator de alte motive şi
teme poetice;
• „Didahiile” lui Antim Ivireanul sunt scrieri ecleziastice de o valoare literară deosebită, în stilul
oratoriei bizantine, persuasiv, cu multe repetiţii, interogaţii, ornamente stilistice în stil baroc, sensurile
existenţei umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a sorţii schimbătoare, alunecoase (pe tema ubi
sunt?), dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieţi cucernice;
• teme religioase, de pildă soarta schimbătoare sau situarea omului „supt vremi”, apar şi în
scrierile laice, la cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin („Viiaţa lumii”) şi Ion Neculce (legenda a
patra din „O samă de cuvinte”); se constată astfel că dimensiunea religioasă a existenţei, la care cronicarii fac
dese referiri, se conexează şi cu procesul de formare a conştiinţei istorice în literatura română;
• cronica lui Grigore Ureche are accente de meditaţie asupra sorţii umane, omul trebuind să se
supună voinţei divine şi să ia aminte pentru învăţătură asupra faptelor trecutului, „despre cele rele să să
ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”; evenimentele din
timpul său au deopotrivă reprezentare umană şi divină: victoria de la Podul Înalt din 1475 este una a
Domnului şi a oamenilor, iar bătălia de la Codrii Cozminului din 1497 este străjuită de harul divin;
• în „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul“, carte de
morală creştină pentru credincioşi, scrisă în anul 1698, compusă după modelul dialogurilor platoniciene,
Dimitrie Cantemir pune faţă în faţă cele două atitudini umane, religioasă şi laică, încercând să concilieze aspiraţia
către sacralitate cu tendinţele raţionaliste şi umaniste ale naturii umane;
• în secolele următoare, filonul religios al literaturii române dobândeşte o pregnantă
diversificare tematică şi expresivă, în scrieri ale poeţilor Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile
Voiculescu, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru.

II. BIBLIOGRAFIE

Boia, Lucian, „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, Bucureşti,
1982.
Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii dacoromane”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999.
Eliade, Mircea, „De la Zalmoxis la Genghis-Han“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Eliade, Mircea, „Sacrul şi profanul“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Manolescu, Nicolae, „Istoria critică a literaturii române”, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti,
1997.
Mazilu, Dan Horia, „Recitind literatura română veche”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1994.
Mazilu, Dan Horia, „Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea”, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
Păcurariu, Mircea, „Istoria bisericii ortodoxe române”, vol. I-II, Institutul Biblic Bucureşti, 1980-1981.
Piru, Alexandru, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Vornicescu, Nestor, „Primele scrieri patristice în literatura noastră”, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1984.
* * * „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
* * * „Istoria literaturii române”, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.
 ANEXA 1

REPERE ANALITICE

DOSOFTEI
Psaltirea pre versuri tocmitã

PSALMUL 101
„Psalmul 101“ reia tema litaniilor lui David, diminuându-i însă, prin influenţa liricii populare,
caracterul avântat şi solemn al vorbirii cu Dumnezeu. Poezia îmbracă astfel caracteristicile cântecului popular,
îndeosebi ale doinei, prin adresare directă către divinitate, ritm asimilabil pe alocuri celui trohaic, rimă
împerecheată, măsură de şapte-opt silabe. Poetul păstrează vag amintirea stilului sentenţios, îmbinat cu litania
liturgică, adresată divinităţii, „Psalmul 101“ fiind mai mult o rugă patetică a omului mâhnit şi smerit („mişelul
cînd să mâhneşte“), care se roagă „de vreme lungă“ şi încearcă întoarcerea către sine „svânta faţă“ a lui
Dumnezeu.
Tema barocă a vremii, fortuna labilis („soarta trecătoare“), devine un laitmotiv de lirică populară: poetul
se simte un însingurat în faţa divinităţii, în tentativa nereuşită de a-l găsi pe Dumnezeu, încercare absolut
necesară pentru liniştirea eului zbuciumat: „Pleacă-ţi auzul spre mine/ Şi să-mi hii, Doamne, cu bine./ Şi la ce zî
ti-oi striga-te,/ Să-mi auzi de greutate.“. Conştient de opoziţia dintre uman şi divin, dintre efemer şi etern,
exprimată prin antiteza dominantă a textului, omului, împovărat de „greutate“, de grele haine materiale, îi este
hărăzită suferinţa fără sfârşit, consecinţă a unui păcat originar: „Că-mi trec zâlele ca fumul,/ Oasele mi-s săci ca
scrumul./ Ca neşte iarbă tăiată/ M-este inema săcată.“. Timbrul grav, de litanie cosmică, al psalmului sugerează,
ca în poezia modernă, condiţia tragică a omului părăsit de o divinitate ascunsă, care a uitat scopul primordial al
creaţiei. Zilele omului, comparate cu fumul, exprimând în registru popular tema timpului, se risipesc pe măsură
ce caierul lui Cronos se roteşte fără oprire.
Efectele entropiei temporale se traduc într-un proces de destrămare a fiinţei ce anticipează poezia lui
Tudor Arghezi a „blestemelor“: „Oasele mi-s săci ca scrumul,/ Ca neşte iarbă tăiată/ M-este inema săcată,/ [...]
Mi-am lipitu-mi os de piele,/ De-a tocma cu pelecanul.“. Omul, rătăcit într-un hău istoric fără fund, pe o insulă
temporală, se însingurează de semeni tocmai din cauza izolării de Dumnezeu, părând să se întoarcă la condiţia
arhaică de vietate lipsită de viaţă spirituală: „Prin pustii petrec tot anul/ Şi ca corbul cel de noapte/ Îmi petrec
zâlele toate,/ Ca o vrabie rămasă/ În supt streşină de casă…“.
Pentru om, izgonirea din Paradis într-o vale a plângerii devine un exil tragic, cu toate consecinţele lui
neîndurătoare: „Am mâncat pâne de zgură/ Şi lacrimi în băutură,/ De faţa mâniii tale/ Ce mi-ai dat de sus la
vale.”. Ieşit din ordinea divină, plină de lumina şi extazul dumnezeiesc, omul îndură efectele restriştii totale şi ale
efemerităţii terestre: „Mi-s zâlele trecătoare,/ De fug ca umbra de soare,/ Şi ca iarba cea tăiată/ Mi-este vârtutea
săcată.“. Şirul de comparaţii în stil popular cu elementele fragile ale naturii conţine sugestii ale efemerului: „iarba
cea tăiată“ reprezintă efemeritatea vieţii vegetale în faţa trecerii anotimpurilor, în timp ce „umbra de soare“ este
semn al nestatorniciei umane în raport cu o ineluctabilă rotire cosmică a aştrilor.
Prin „Psalmul 101“, Dosoftei se îndepărtează de stilul admirativ al psalmilor regelui David,
apropiindu-se de o poezie a reproşului, specifică mai târziu lui Tudor Arghezi. Sentimentul zădărniciei îl
cuprinde pe poet şi atunci când traduce versurile din „Prologul“ piesei „Erofili“, de cretanul Chortatzis: „Unde
li-i a holdeilor scriptura holdeiască,/ Ce gândiia fără de moarte în lume să trăiască?/ Şi pentr-aceea siliia
scriind toate războaie,/ Ce şi ei încă au pierit de vânt şi de puhoaie.“. În întreaga schemă a liturghiei cosmice,
omul rămâne o fiinţă neînsemnată, incapabilă să se opună trecerii timpului. Situat la cumpăna unui veac
bântuit de toate relele unei lumi nestatornice, Dosoftei dă expresie poetică sentimentului laic al destinului
schimbător, deznădejdii unui om pierdut într-o adevărată „vale a plângerii“.
Cu toate acestea, în cei mai mulţi psalmi poetul năzuieşte la imaginea unui paradis terestru
îndestulat, al fericirii şi al liniştii spirituale: „Iară spre noi, Doamne svinte,/ I-ai însămnatu de mainte/
Strălucoarea svintei feţe/ De ne-ntoarce la blândeţe./…/ Vin şi grâu să prisosască/ Oloiul să nu lipsască./ Iară
eu cu pace bună/ Voi adormi depreună,/ Şi când din lume m-ii duce,/ Mă vei odihni cu dulce,/ În casa ta cea
senină,/ Către nădejde deplină“. („Psalmul 4“). Poetul aspiră aici la strălucirea divină, plină de bucurie, eternă,
opusă trecerii materiale, fără păstrarea individualităţii umane.
 Cuvânt de învãÞãturã ªi de umilinÞã
în Duminica Floriilor
O profundă, subtil elaborată şi convingătoare predică a lui Antim Ivireanul este „Cuvânt de
învăţătură şi de umilinţă în Duminica Floriilor”, una dintre cele mai mari sărbători ale ortodoxiei, prilejuită de
intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim. Este deci un moment prielnic pentru oratorul ecleziast să reamintească
minunile învierii săvârşite de Mântuitor şi să le interpreteze cu semnificaţii adânci şi cu îndemnuri morale
convingătoare.
Pornind de la ipoteza că nu există miracol mai mare decât învierea, Antim Ivireanul prezintă mai
întâi, în mod gradat, împrejurările concrete, aparent fără înţelesuri aparte, în care Iisus Hristos a săvârşit, în
pelerinajul său către Ierusalim, cele trei minuni. La mortul cel dintâi, fata lui Iair, „n-au zis un cuvânt, numai a
apucat-o de mână şi a s-au sculat fata”. La feciorul văduvei, al doilea mort, „s-au atins de coşciug şi numai
atâta zise: «Voinice, ţie zic. Scoală!». Şi şăzu mortul.”. Învierea lui Lazăr, adâncit în moarte de patru zile şi cu
lespedea de mormânt pusă la intrare, solicită însă, din partea Mântuitorului, eforturi mult mai mari: „ce n-au
zis şi ce n-au făcut dulcele Iisus, să-l înviiaze.”. Antim citează, pentru a reda succint, în logica discursului, cele
patru momente ale învierii lui Lazăr, din „Evanghelia după Ioan”: „Întâi zice: «Gemu cu duhul şi se tulbură
pre sine.» A doua, din ochii lui cei dumnezeeşti au curs lacrimi: «Şi lăcrămă Iisus.» A treia: «Au rădicat ochii în
sus şi s-au rugat pentru dânsul lui Dumnezeu Tatăl: Părinte, mulţumescu-ţ că m-ai ascultat.» Şi la cea de pe
urmă, cu glas groaznic, cu carele a turburat tot iadul, aduse pre Lazar dintru întunérecul morţii la lumina vieţii:
«Glas mare strigă: Lazare eşi afară.» Şi eşi mortul.”.
Urmează, în discurs, explicarea semnificaţiilor fiecărui moment al acestor întâmplări pilduitoare.
Trecerea la acest pasaj oratoric se face printr-o interogaţie retorică şi o sinteză, cu semnificaţii mai adânci, a
celor întâmplate, suport pentru întreaga demonstraţie următoare: „Acum spuneţi-mi ce închipuiaşte aceasta?
Ce ne învaţă această mijlocire despărţită, cu care a înviiat Hristos pre cei trei morţi: pre cel dintâi, cu atingerea
mâinii, pre al doilea cu un cuvânt prost (n.n.: simplu) şi pre al treilea cu lacrămi, cu rugăciune şi cu glas mare?”.
Apelând la exegezele lui Zlataust şi ale Sfântului Theofilact, Antim Ivireanul interpretează cele trei
împrejurări prin gradul de vinovăţie al fiecăruia, de cădere în păcat faţă de credinţă şi faţă de faptele bune, cu
alte cuvinte, în ce măsură este „mort în darul lui Dumnezeu”. În acest sens, învierea devine un demers alegoric
de întoarcere la credinţa lui Dumnezeu, de pocăinţă şi de mântuire. În primul caz, cel care „au păcătuit din
nesocoteală şi din slăbiciunea firii, înviiază pre lesne, lasă păcatul şi vine în pocăinţă, cu atingerea
dumnezeescului dar”. Al doilea mort, fiind „încă tânăr în răutate”, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu învăţăturile
„Evangheliei”, „de nu să va căi astăzi, se va căi mâine: lasă răutatea şi iară se întoarce pre calea mântuinţei”.
Învierea lui Lazăr devine, în discursul lui Antim, punctul central al întregii demonstraţii. Lazăr este
mort de patru zile, chiar „împuţit”, este deci, redând sensul alegoric al pildei, „îmbătrânit în păcat şi s-au
obicinuit în desfătări şi în deşertăciunile céle lumeşti, în pohtele lui céle réle”, încât „nu iaste cu putinţă să se
întoarcă pre lesne”. Un astfel de om sau „rămâne făr’de căinţă şi moare în păcat”, sau trebuie ajutat, printr-un
„ajutoriu tare, de sus, un cuvânt viu al lui Dumnezeu, care să va în tot chipul să-l rădice din păcat, precum au
rădicat şi pre Lazăr din groapă”.
Oratorul reia textul biblic şi interpretează, în sensurile lui profunde şi persuasive, fiecare cuvânt al
lui Iisus Hristos. „Unde l-aţi pus pre dânsul?”, întrebarea Mântuitorului către ceilalţi, declanşează, pe temeiul
interogaţiei retorice, una dintre cele mai frumoase figuri de repetiţie din scrierile religioase, o gradaţie
anaforică ascendentă, cu acumulări semantice şi profunde efecte oratorice: „Unde ţi-ai pus, păcătosule, sufletul
tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău,
zidirea cea mai iscusită a dumnezeeştii puteri, soţiia cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumuséţea acéia a
închipuirii cei dumnezeeşti? Unde iaste podoaba darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sânt
frumuséţele lui céle minunate, carele îl arăta mai luminat decât soarele?”.
Plânsul lui Hristos („Şi lăcrămă Iisus.”) îndeamnă pe cel căzut în păcat să-i plângă nenorocirea, aşa
cum un plâns divin, universal, se revarsă asupra celui pierdut pentru credinţă: „Cum nu-ţ plângi nenorocirea?
Plânge pentru tine besérica. Plâng drepţii. Plânge îngerul, păzitoriul sufletului tău, pentru căci véde, aiave,
pierzarea ta. Şi tu nu verşi o lacrămă, nu te întristezi, nu vii în căinţă.”. Chemarea din moarte a lui Lazăr
dobândeşte sublime sensuri metaforice: „O, fiiule, carele eşti mort, Lazare îngropatule în groapa nesimţirei, eşi
afară! Vino odată în sine-ţi.”.
Discursul se îndreaptă astfel către concluzie, menţinându-se tot sub semnul metaforei şi al alegoriei:
ieşirea din „groapa păcatului” înseamnă mai întâi să se „rădice piatra de pre mormânt”, „ca să înţeleagă
păcătoşii cum că de nu vor rădica deasupra lor piatra obiciaiului celui rău, cu neputinţă iaste să înviiaze şi să se
căiască”.
GRADAŢIA ASCENDENTĂ. Antim Ivireanul foloseşte des, în predicile sale, gradaţia anaforică (numită
şi anadiploză), figură de repetiţie lexicală progresivă, prin care se reiau anumiţi termeni ai discursului, creând
impresia de amplificare persuasivă a argumentării, de felul: …x/x… y/y …z/z … .
În unele predici, termenii enumeraţi apar, în plus, la aspecte verbale opuse, negativ/ afirmativ, efectul de
contrast şi, prin aceasta, de amplificare, fiind mult mai mare. Din aceste efecte stilistice rezultă, în viziunea lui Antim
Ivireanul, condiţia duală a omului, fiinţă oscilantă între bine şi rău, pentru că ascunde în mod repetat adevărul
despre el, fiind închis într-un cerc vicios din care nu se mai poate smulge: „La acea mincinoasă spovedanie ce
facem… nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru… şi bem sângele şi sudoarea feţei lui,
cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem; ci spunem cum că am mâncat la masa domnească miercurea şi vinerea peşte, şi în
post untdelemn şi am băut vin. Nu spunem că ţinem balaurul cel cu şase capete, zavistia, încuibată în inimile noastre,
de ne roade totdeauna ficaţii, ca rugina pre fier şi ca cariul pre lemn, ci zicem că n-am făcut nimănui nici un rău; nu
spunem strâmbităţile ce facem totdeauna, clevetirea, voile veghiete, făţăriile… Nu spunem că pre care-l vedem că
jefuieşte şi pradă şi căzneşte pre săraci îl lăudăm, şi-i zicem că este om înţelept, îl ajunge mintea la toate şi este
vrednic şi face dreptăţi… ”.

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Naţional „Zinca Golescu”, Piteşti
29 august 2016