Dimensiunea religioasă a existenței

-STUDIU DE CAZ -
Proiect de grup clasa a XI a J

CIMPOEȘU ADRIAN JEROME

NICULAE IOANA-DANA

1
⦁ CUPRINS :

⦁ Definiția religiei ..………………………………………….… 3

⦁ Mitropolitul Varlaam ..……………………………………… 5

⦁ Mitropolitul Moldovei Dosoftei ..…………………………… 6

⦁ Miron Costin ..……………………………………………….. 7

⦁ Literatura Religioasa ..……………………………………… 8

⦁ Biblografie ..……………………………………………….….9

2
 Dimensiunea religioasă a existenței

Ce este religia?

⦁ Religia este credința in supernatural, sacru sau divin, și codul moral,

practicile, valorile si instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării
sale, religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.
Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la
repetarea scripturilor, dupa Cicero) fie din (re-ligio, a lega, a reconecta, a reface
legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările
oamenilor de a explica universul si fenomenele lui naturale, adesea implicând una
sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a
scopului sau înțelesului vieții.

Primele forme de literatură au apărut în biserici căci cei mai mulți învățați
erau preoții și călugării.

Religia este o componentă importantă a culturii unui popor. Sentimentul

religios se manifesta atât în cadrul bisericii, cât și dincolo de zidurile ei. În
biserica, legătura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, după o
anumită rânduială. Însă credința se oglindește și în afara instituției, prin modul de
a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în obiceiurile
lor, în ceea ce creează: în arhitectură, în arte plastice, în muzică și în literatură.

Nicolae Cartojan afirmă în Istoria literaturii române vechi: „A tăia latura

religioasă din istoria literaturii românești înseamnă a renunța la cunoașterea
trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche și una din fețele ei de
glorie.”.

Nicolae Manolescu scrie în introducerea cărții sale Istoria critică a

litereturii române / 5 secole de literature:

3
 „Istoriile literare au reprezentat inițial o specie didactică. Sora lor mai
mare, critica, s-a ivit din necesitatea diferită de a consemna pentru cititorii
gazetelor carțile ori evenimentele literare. Istoria literaturii a fost o
sintezăpentru uzul școlii a cărților sau evenimentelor dintr-o anumita
perioada. Didactul nu pretinde originalitate, ci doar metodă. O istorie literară
utilă putea fi în mare masură o simplă compilație.”

Parcurgând în sens invers istoria, istoricul religiilor ajunge la o răspântie,

punctul de plecare al lungului drum al omenirii, preistoria. Întâlnește un om căruia
i s-a dat numele de HOMO FABER și pornește împreună cu acesta, pefirul
istoriei, care nu este deloc scurt.

Odată cu apariția picturilor rupestre, a artei si a grotelor, care sunt un

sanctuar, un refugiu, cum biserica a fost, este si va fi pentru oameni. Astfel,
HOMO FABER devine HOMOSAPIENS.

Examinând picturile, inscripțiile, desenele, atitudinea față de morți, istoricul

religiilor constată că acest om crede într-o „realitate” care nu este din această
lume, ceva supranatural, dar care are efecte și puteri asupra acesteia, astfel HOMO
FABER și SAPIENS devin un HOMO RELIGIOSUS.

Literatura română poartă ca marcă specific în secolul XVII, din acest secol,
limba slavonă este înlocuită treptat cu limba română.

Se fac traduceri si se tipăresc cărți religioase pentru a încreștina poporul:

⦁ Cazanii (evanghelii explicate);

⦁ Pravile (legi);

⦁ Didahii (predici).

Un timp, slujba s-a ținut în limba slavonă, bisericile devenind centre de

cultură, în sensul care se copiau în manuscris cărți religioase.

4
 Manuscrisele în limba slavonă au fost:

⦁ Scrieri religioase canonice

⦁ Scrieri apocrife;

⦁ Scrieri de drept canonic.

⦁ Scrieri istorice, dintre cele mai importante sunt:

⦁ Cronici bizantine și sârbeștiș;

⦁ Cronicile domnești originale.

⦁ Scrieri literare de tipuri foarte variate, cum ar fi:

⦁ Imnuri religioase;

⦁ Povestiri hagiografice;

⦁ Cărți populare precum Alexandria.

Odată cu secolul XVII putem vorbi despre o literatură religioasă:

⦁ Cazania - mitropolitul Varlaam

⦁ Psaltirea - Dosoftei

⦁ Viiața lumii - Miron Costin

⦁ Didahiile – Antim Ivireanul

⦁ Biblia de la București.

Dimensiunea religioasă a existenței capătă treptat forme de expresie

românească, mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creației individuale, fie
în cadrul bisericii ca literatură religioasă, fie în afara ei ca literatură de inspirație
religioasă.

5
 Primele forme de manifestare ale culturii românești scrise sunt legate de
religia creștină, de instituția ecleziastică și de necesitatea comunicării în interiorul
comunității de credință.

În secolul al XVI-lea scriitorii noștri și-au manifestat cugetarea și scrierea

în formele limbii slavone. În această limbă s-a început la curtea lui Ștefan cel
Mare, istoriografia și în această limbă s-au scris și Învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul sau Teodosie. Cu toate acestea, limba era una străină,
neînțeleasă de masele mari ale poporului, s-a simțit astfel nevoia de a consemna în
scris limba maternă.

Limba scrisă apare la noi întâi în scripturile sfinte și se formează, ca limbă

literară în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea când
apare istografia moldovenească în limba națională. Dar chiar după apariția
cronicilor, singurele cărți care se tipăresc la noi și se răspândesc peste toate
ținuturile românești sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai
restrânsă și numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă este singura forma intelectuală a întregii societăți. Ea a

creat o mentalitate religioasă care se dezvaluie în toate manifestările poporului:
artistice, sociale, politice.

Mitropolitul Varlaam (1585-1657)

Unul dintre primii scriitori religioși care a încercat, în mod insistent, să

introducă limba română în biserică. Astfel acesta a scris Cazania sau Cartea
românească de învățătură de la prăvilele împărătești. Nicolae Iorga consideră
Cazania drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi.

Mitropolitul Varlaam pune în valoare, prin fraze expressive, întreaga bogăție

a limbii române. Primele accente ale prozei pot fi întâlnite în pasaje remarcabile
prin ritmul construcției. Figuri de stil precum repetiția si enumerația ies imediat în

6
evidenta:

„Pentr-acea, să socotească cine cum este întru inima sa și cine cu ce

gând ascultă cuvântul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui
Dumnezeu ca, grăind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi
de auzit, să audă. Striga Hristos cu cuvântul, cu lucrul, cu vieața, cu moartea,
ca să ne întoarcem catr-însul. Striga celor surzi să audă, stiga celor ce dorm
ca să se trezească, striga celor leneși ca să se simtă, striga celor neînțelegători
să înțeleagă, striga celor rătăciți să se întoarcă, striga celor păcătoși să se
pocăească.....”

Cazania lui Varlaam conține cele dintâi pagini cu valențe literare din cultura
noastră, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj în care fumul devine un
simbol al vieții păcătoase:

„Când petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii și de

iuțimea fumului doru-l ochii si orbăsc: iar deacă iase la văzduh curat și
la vreame cu senin de se pramblă pre lângă izvoară de ape curățătoare,
atunce sămtu mai vesel ochii și mai curați, și sănătate dobândesc di în
văzduh curat. Așea și noi, fraților, deacă intrăm în fumul păcatelor
lumiei acestia, intru măncari fără vreame și în beții, în lăcomia avuției
aurului și argintului satelor și a vecinilor, și într-alte pohte de păcate,
atunce și nouă foarte lăcrămadză ochii sufletului nostru, și de iuțimea
acelui fum înșelătoriu durere și orbie foarte cumplită răbda ochii nostri.
Că a nimica altă nu se asamănă isprăvile noastre într-această lume,
numai fumului….”

Mitropolitul Moldovei Dosoftei (1624-1693)

Ion Neculce afirma: „Acest Dosoftei mitropolitul nu era om prost de felul

lui; era neam de mazil ( fecior de neguțător). Prea învățat ; multe limbi știa:
elinește, latinește, slovinește și alte. Adânc din cărți știa; și deplin călugăr, și
cucernic, și blând, ca un miel; în țara noastră pre aceste vremuri nu se afla om ca
acesta”.

Mitropolitul Dosoftei a lăsat o urmă adâncă în viața religioasă a

Moldovei. Prin reînființarea tipografiei, prin tipărirea de carți noi, în special de
ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul operei culturale din epoca lui

7
Vasile Lupu. Și activitatea lui se desfășoară în direcția trasată de înaintașii săi, în
legătură cu mișcarea culturală provocată de către mitropolitul Petru Movila.

Principala operă a mitropolitului Dosoftei și prima lui scriere care a văzut

lumina tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673, într-un orășel
polonez, Uniev. Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de ședere la
mănăstirea Probota și de păstorie la Husi și Roman, se ocupă intens de traducerea
și de alcătuirea cărților pe care le scoate între anii 1673 și 1686. Psaltirea în
versuri a necesitat o muncă îndelungată.

Crescut în mediul cultural al Poloniei, unde poezia încă în secolul al XVI-lea

ajunge la o mare perfecțiune sub pana poetului umanist Jan Kochanowski
(1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebită atracție pentru versificație.
Astfel, în toate tipăriturile sale el publică niște stihuri la luminatul “gherb” a Țării
Moldovei. Iar în precuvântarea lui din Psaltirea în versuri, Dosoftei ne dă un fel
de tratat de versificație, prima lucrare în acest gen în limba românească.

Dosoftei tipărește o lungă Cronologie a Țării Moldovei, în versuri, compusă

din 136 de rânduri. Importanța Psaltirii in versuri a lui Dosoftei pentru literatura
noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă și de formă, aceasta a
avut o circulație mare. Dovada că a fost citită, este faptul că unul din psalmii
versificați, în spcial cei scriși în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în
literatura populară sub forma de cântece de stea. Un mic fragment din psaltirea lui
Dosoftei este:

„Către tine am nădejde/ Doamne, cându-s în primejdie/ Și să nu-mi

vie stideala/ Preste veaci sminteala,/ Să mă scoți din greutate./ Și te pleacă de
m-ascultă,/ Se mă scoți din grijă multă,. Să-mi hii domn și sprejeneală/ Și
stancă despre năvală…”

„Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta și este: de a fi oferit în Psaltire, pe
neașteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. [..] a organizat, în
fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadente și mai mulți metri

8
decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism.”

(Nicolae Manolescu,Istoria critica a literaturii

romane,I.1990)

Miron Costin (1633-1691)

Miron Costin este continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un

carturar de tip renașcentist, cu însemnătate culturală, cu lecturi din scrierile antice,
din Iliada lui Homer și Eneida lui Vergiliu. Este în același timp un istoric lucid, cu
o vastă informație în domeniu, fiind frământat de pierderea în timpul trecerii anilor
famptele și trăirile neamului, pe care încearcă să le păstreze în scrierile sale pe cele
mai importante, fiind cuprinse în paginile operelor Letopisețul Țării Moldovei și
De neamul moldovenilor.

Miron Costin își petrece primii douăzeci de ani ai vieții în Polonia, urmând
colegiul de la Bar, cu trei clase de gramatică și două de umanioare în limba latină,
și dobândind temeinice cunoștințe istorice și lingvistice. Revenit în țară, Miron
Costin urcă trepte însemnate pe scara socială și politică. În 1691, Miron Costin este
executat din porunca lui Constantin Cantemir, fiind bănuit pe nedrept de complot
împotriva domniei, împreună cu fratele său Velicico. După execuția lui Velicico,
un grup de soldați este trimis la Barbosi, unde Miron Costin tocmai își
înmormântase soția. A fost decapitat în apropiere de Roman, în decembrie 1681, la
58 de ani, nereușind să-1 înduplece pe călău să-i permită să se dezvinovățească în
fața domnitorului.

Poemul filozofic Viiața lumii a fost scris între 1671 și 1673, având o temă
cunoscută înca din antichitate, „deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte"
sau Fortuna Iabilis, foarte răspândită în literatura Evului Mediu. Poemul debutează
cu ideea vieții ca o ață subțire: "A lumii cântu cu jale viiața, / Cu griji și primejdii,
cum ieste și ața,/ Prea subțire...”

9
 Ca și în Ecleziastul, Miron Costin urmărește temperarea pornirii umane
spre glorie, atrăgând atenția asupra instabilității norocului. Marile personalități ale
trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii inexorabile a timpului: "Ubi
Plato, ubi Porphirius,/ Ubi Tullius aut Vergilius?". "Viiața lumii" are drept
concluzie o privire moralistă asupra condiției umane: pentru a fi fericit, omul
trebuie să facă pe pământ numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron
Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin erudiție, orizont
cultural, valoarea și amploarea documentării, tendința de integrare a evenimentelor
din istoria Moldovei în cele ale istoriei europene, viziunea moralistă, uneori
polemică și virulentă, asupra destinului uman și al popoarelor, nu în ultimul rând
prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul în care utilizează toate artificiile
literare ale epocii.

Predoslovia lui Miron Costin, „voroava la cetitoriu", se mai cheamă

„stihoslovie", un fel de introducere despre poezie, despre ritm, corespondent, în
aprecierea cărturarului moldovean, al grecescului rithmos: „în toate țările, iubite
cetitoriule, se află acest feliu de scrisoare, care elinește ritmos se chiama, iară
slovenește stihoslovie și cu acest chip de scrisoare au scris mulți lucrurile și laudile
împăraților, a crailor, a domnilor...". Îi recunoaștem astfel lui Miron Costin, prima
încercare teoretică asupra definirii poeziei, scriitorul menționând că, în afara de
proză, de cronică, în spațiul românesc, specia literară frecvent exersată pe atunci,
există și alt gen literar, în versuri, în care s-au scris mari opere ale lumii, de către
scriitori faimoși.

Faptele și evenimentele umane se afundă în uitarea timpului și a

destrămării: „Vremea lumii soție și norocul altâi,/ El a sui, el a surpa, iarăși
gata.".În poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentrează teme literare de mare
răspândire și răsunet, reluate mai târziu de poeții romantici români și îndeosebi de
Mihai Eminescu în motivul ruinelor și în marea poezie a destrămării domului
universal al lumilor.

10
 Literatura religioasă

Biblia de la Bucuresti 1688, cunoscută și sub numele de Biblia lui Șerban

Cantacuzino, reprezintă prima traducere integrală a textului biblic în limba română.

Traducerea a început în jurul anului 1682 având ca surse de plecare:

Septuaginta (Veneția, 1687), Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-1657), Vechiul
Testament (Nicolae Milescu-Dosoftei, 1662-1668), Noul Testament (Alba Iulia,
Simion Stefan, 1648), comparate cu traducerile în limba latină și slavonă.

PSALTIRE 1651

„Rezultatul cel mai important al travaliului filologic este însuși textul

traducerii românești a psalmilor. Acesta are două caracteristici foarte valoroase:
fidelitatea față de originalul ebraic și claritatea textului românesc. [...]”

Prin marcarea cuvintelor care lipseau din textul ebraic, Psaltirea din 1651
se distanțează substanțial de tot ceea ce se realizase până atunci în spațiul post-
bizantin” (Mihai Moraru, p. 44-45).

CONCLUZIE

Tipăriturile religioase au contribuit la introducerea limbii române în biserică,

înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. Marile reforme în acest domeniu
le-au înfăptuit Dosoftei, în Moldova, și Antim Ivireanul, în Muntenia.

11
BIBLOGRAFIE

⦁ GEORGE, Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în

prezent

⦁ MIRON, Costin, Opere

⦁ NEAGU, Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române le începutul

epocii modern

⦁ NICOLAE, Cartojan, Istoria literaturii române vechi

⦁ NICOLAE, Manolescu, Istoria critică a literaturii române.

12