Nr.

Membrii echipei:
Bălan Arina Profesor coordonator:
Firoi Andreea Ionescu
Florentina
Fulga Viviana
Iordache Raluca
 Clasa a XI-a A
-Liceul Teoretic Ovidius-

Cuvânt înainte.............................................................................................................................3

De la Scriptură la scriitură în cultura română premodernă.....................................................4

Mentalitatea medievală:homo religiosus...................................................................................5

Texte rotacizante.......................................................................................................................6

Mitropolitul Varlaam...............................................................................................................9

Fraţii Greceanu.......................................................................................................................11

Antim Ivireanul.......................................................................................................................13

Dosoftei..................................................................................................................................14

*Legătura dintre psalmii lui Dosoftei și psalmii lui Tudor Arghezi.....................................16

Miron Costin.........................................................................................................................17

Postfață argumentativă........................................................................................................19

Bibliografie..........................................................................................................................20

2
 „A avea credință înseamnă a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să
vezi ceea ce crezi.” (Sfântul Augustin)

Literatura este o artă ce poate interfera cu religia, deoarece au puncte comune, în literatura
română contemporană. Întotdeauna a existat o legatură strânsă interdisciplinară între literatură și
religie. Religia a fost a abordată diferit și din punct de vedere subiectiv de foarte mulți autori.

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități
absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credin ța
religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un
sens existenței sale care depășește viața sa biologică.
Toate întreprinderile umane pot degenera și își pot rata rațiunea de a fi și toate pot deveni astfel
maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginația ne poate face să pierdem sensul realității iar
abuzul de rațiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci și ea poate
degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înțelese dintr-o dată și o dată pentru totdeauna: ele rămân
subiect etern de aprofundare.

În acest studiu de caz ne propunem să prezentăm legătura spirituală și emoțională dintre

oamenii de rând, Divinitate și literatură. Dimensiunea religioasă a existenței a călăuzit nu numai
existența, dar și concepția celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ
este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturisește și Miron Costin: „Orice nevoință pune omul,
sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate”. Dintotdeauna religia a fost piatra
de temelie a umanității, fiind nu numai motivul evoluției dar totodată și centrul acesteia. Lucrul acesta
a fost posibil prin credință și prin cultura diferitelor popoare în diferite momente ale istoriei.

3
„A tăia latura religioasă din istoria literaturii românești înseamnă a renunța la cunoașterea trăsăturii
celei mai caracteristice din cultura noastră veche și una din fețele ei de glorie.” (Nicolae Cartojan)

Cultura română veche nu poate fi înțeleasă în afara cadrelor și a mentalității vremii. Țările
Române, ca și în alte părți ale lumii, omul medieval e, în primul rând, un om religios, a cărui via ță
este ghidată de credință și de speranța mântuirii. Cu o percepție mai acută a efemerității și a
instabilității (într-o lume violentă), omul medieval trăiește mai acut o dimensiune spirituală a
existenței (prin rugăciune, post, jurământ). Valorile etice (bunătate, milă, dreptate, etc.) se întemeiază
pe cele religioase. Religia este componenta importantă a unui popor. Sentimentul religios se manifestă
atât în cadrul bisericii, cât și dincolo de zidurile ei. În biserică, legătura cu Dumnezeu se exprimă
public, prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă credința se oglindește și în afara
instituției ecleziale, în modul de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în
obiceiurile lor.

În această perioadă s-au tradus și tipărit cărți religioase, de care se consideră că aveau nevoie
toți credincioșii. Acestea au fost:

 cazaniile, ce reprezentau evangheli explicate, cuprinzând învățături morale dezvoltate pe

marginea textului biblic;
 pravilele, care constituiau corpuri de legi.

În cultura de tip religios nu primează originalitatea artistică, arta este un mijloc de a educa o
colectivitate, nu este o expresie a individualității creatoare. Până în secolul al XIX– lea, cultura
română nu produce decât puține opere de tip artistic modern, manifestându-se în schimb prin texte
religioase, prin arhitectură și pictura religioasă. Viața culturală se desfășoară în mare parte în
mănăstirile, unde se traduc și se tipăresc cărți de cult și e lectură. Arhitectura, pictura, artele aplicate
se desfășoară în mare măsură în preajma mănăstirilor.

În Evul Mediu, creștinismul, care fusese adoptat timpuriu de strămoșii românilor, devine o
religie bazată pe carte. Cuvântul scris – mai întâi, manuscris, apoi tipărit – circulă prin intermediul
cărților de cult în limba slavonă. Limba slavonă și nu română pentru că traducerea cărților de cult
grecesc a fost determinată de nevoia Bizanțului de a creștina popoarele slave. În acest scop, Chiril și

4
Metodiu au tradus Biblia și cărțile liturgice în slavonă și le-au făcut să circule în tot spațiul sud-est
european. Religia limbii române în dorința de a da glas credinței. La acest palier participă și cultura
populară, prin componenta religioasă, creștinismul popular, și prin creația folclorică.

Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viața lor spirituală, de credința
în Dumnezeu și de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie on simplu, slujitor al bisericii sau voievod.
Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise și a literaturii. Cartea
religioasă este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în limba română.
Traducerea ei facilitează cea prima exprimare a creativității prin cuvânt în limba română, chiar dacă
timidă, aproape insesizabilă la început.

Cultura română premodernă se constituie din interacțiune mai multor grupuri culturale – cel
eclezial, cel cărturesc, cel folcloric. Între cele trei zone de cultură și cei care participă la ele – prelați,
cărturari, oameni simpli – se produc schimburi, influențe, asimilări, etc., determinate de mediul de
formare și de mediile culturale pe care le traversează indivizii.

Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt orizont cultural. Omul
medieval este prin excelență un homo religiosus, care comunică cu Dumnezeu, și cu sfinții, crede în
semne și minuni, are cultul moaștelor, face pelerinaje la locurile sfinte.
Destinul propriu și destinul universului făceau parte din marele plan al divinității și erau
ascunse omului de rând. În mod firesc, el se ghidează după vise, viziuni, vedenii, prevestiri, într-un
efort de cunoaștere paralizat de fncă.
Omul medieval vede lumea ca pe o creație divină, i se supune necondiționat lui Dumnezeu, iar
cataclismele și războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca
intervenție a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieșirea din impas presupune recunoașterea păcatelor
și îndreptarea lor prin penitență.
Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei ini țiați: călugări și preoți,
astrologii de pe lângă curțile domnești, voievodul însuși care domnea ca „unsul lui Dumnezeu pe
pământ".
Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe naturale
(cutremure, inundații, furtuni), perioade lungi de secetă și foamete, războaie ce durează uneori zeci de
ani. Toate generează sentimentul de instabilitate a lumii și nesiguranță a vieții.
Religia oficială și autoritatea bisericii coexistă cu creștinismul popular; de-a lungul secolelor
s-au perpetuat supersitiții, credințe și practici păgâne legate de vechile religii ale naturii.

5
 „Textele rotacizante” sau „maramureșene” sunt texte religioase traduse la începutul secolului al
XV-lea din textele liturgice slavone și latine. Originalele primelor traduceri s-au pierdut în timp, dar s-
au păstrat copii făcute însă destul de târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, în Ardeal. Aceste
texte, caracterizate prin particularitatea rotacismului (transformarea în limba română a lui „n”
intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină) sunt : Psaltirea Scheiană, Psaltirea
Voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki și Codicele Voronețean.

Psaltirea Scheiană este un manuscris de 530 de pagini, a fost într-o vreme proprietatea lui G.
Asachi, de unde a trecut apoi în biblioteca personală de la Scheia al lui Sturdza Scheianu, un mare
bibliofil. Sturdza Scheianu a dăruit-o în 1884, împreună cu întreaga sa bibliotecă, Academiei Române.
Se păstrează în secția manuscriselor, luând numele donatorului și fiind numită de Bianu Psaltirea
Scheiană.
Textul cuprinde Psalmii Iui David și cântările adăugate de obicei in urma psalmilor (cântarea
Iui Moise, rugăciunea Anei, mama Iui Samuil, cântarea Sfintei Fecioare etc.) și se încheie cu simbolul
atanasian. Ea a fost realizată de trei copiști diferiți (primul a copiat paginile 1-20, al doilea 20-196, iar
al treilea 197-530).
Psaltirea Scheiană a fost publicată pentru întăia oară în 1889, de profesorul Ioan Bianu, în
facsimile și în transcriere latină pe pagina alăturată,cu indicarea variantelor din Psalitrea lui Coresi
(1577), în caractere cursive pe marginea paginii transcrisă cu caractere latine. Ea a fost studiată pe
larg, în comparație cu celelalte Psaltiri ale secolului al XVI-Iea și al XVII-Iea, traduse din slavonă, și
publicată într-o ediție critică de către I.A. Candrea, în colecția de publicații a „Comisiunii istorice a
României", Ia 1916.

Psaltirea Voronețeană a fost descoperită de S. F. Marian, în 1882, la mănăstirea Voroneț,

fiind donată apoi Academiei Române de Dimitrie Sturdza .Cuprinde o parte din Psalmii lui David, și
spre deosebire de celelalte Psaltiri vechi,prezintă mai întâi textul slavon al Psalmilor şi apoi traducerea
lor în limba română,frazele româneşti alternând cu cele slavone.
Cuprinde 146 de pagini, lipsindu-i începutul (până la psalmul LXXVII) și mai multe porțiuni
din restul psaltirii. Psaltirea Voronețeană a fost descrisă și colaționată cu Psaltirea Scheiană de către
Ovidiu Densușianu în „Anuarul seminariului de istoria limbei și literaturei române”. Textul bilingv a
fost editat de George Giuglea (1910-1911)și studiat minuțios de C. Gălușcă în teza sa de doctorat,
susținută la Halle, în limba germană (1913): „Slavisch-Rumänisches Psalter Bruchstück”.

Psaltirea Hurmuzaki este cel de-al treilea text rotacizat al psalmilor ce se găsește în
Biblioteca Academiei Române, fiind denumită astfel după donatorul ei, Eudoxiu Hurmuzaki. Este un
manuscris de 134 de foi, care cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele 125
de file, și un tipic al evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file.
Această Psaltire înfățișează o importanță deosebită din două puncte de vedere: întâiul, fiindcă,
după concluziile lui I.A. Candrea, ea „nu este copia unui manuscris anterior, ci însuși autograful

6
traducătorului din slavonește", și în al
doilea rând, fiindcă ilustrează traducere
deosebită, ca text, de celelalte două
Psaltiri menționate mai sus: Psaltirea
Scheiană și Psaltirea Voronețeană.

Codicele Voronețean a fost

descoperit de Grigore Crețu, profesor la
un liceu din București,în 1871, la
mănăstirea Voroneț din Bucovina.
Acesta a luat parte în anul 1871 la
serbările de la Putna cu ocazia
împlinirii a patru sute de ani de la
inaugurarea mănăstirii. După o scurtă ședere, Grigore Crețu vizitează unele mănăstiri bucovinene
printre care și mănăstirea Voroneț. Aici, după niște cercetări sumare, descoperă în podul mănăstirii
printre altele și un text care va deveni începutul unui drum lung și greu. Insistând asupra lui și
cercetându-l mai amănunțit constată că era de fapt numai o copie mai târzie după original. Acest
exemplar îl va imprumuta mai târziu Grigore Crețu profesorului I.G. Sbiera.
Textul, însoțit de glosar și studiu, a fost publicat în chirilică și în transcriere latină, cu
versiunea respectivă din Noul Testament a lui Simion Ștefan și din Biblia lui Șerban Cantacuzino, de
profesorul de la Universitatea din Cernăuți I.G. Sbiera, în 1885. Manuscrisul a fost dăruit apoi
Academiei Române, unde se păstrează și astăzi.

Psaltirea Scheiană

7
Psaltirea Voronețeană

Codicele Voronețean
Psaltirea Hurmuzaki

8
 Printre cărturarii de seamă ai Ortodoxiei, care s-au ocupat de formarea deplină a unei limbi
naționale, de conservarea și transmiterea ei către generațiile viitoare, a fost și Mitropolitul Varlaam al
Moldovei (1632 – 1653).

Despre originile și copilăria mitropolitului Varlaam nu se cunosc foarte multe lucruri. Mulți
cercetători au ajuns la concluzia că mitropolitul ar proveni din părțile fostului ,,ținut al Putnei” din
județul Vrancea, loc atestat documentar pentru prima dată
la 2 iulie 1431. Unii istorici indică și localitatea Baloteștii
Putnei ca locul unde s-a născut, în jurul anului 1580, Vasile
Moțoc, așa cum se numea mitropolitul Varlaam înainte de
călugărie. Însă cea mai mare parte a istoricilor, susțin teoria
conform căreia mitropolitul ar fi originar din părțile
Neamțului, provenind dintr-o familie de răzeși din satul
Borcești, de lângă Târgu Neamț, localitate care astăzi nu
mai există. Teoria este susținută și dovedită de argumente
solide de un fost stareț al Mănăstirii Secu, Dionisie
Udișteanu, într-o lucrare scrisă în 1957.

Varlaam se distinge prin râvna pentru cultură. La

1618 avea tradusă în limba română „Leastvița” lui Ioan
Climax. Prin cunoștințele lui de limbă slavă și greacă, prin
cultura religioasă și prin viața lui curată, izbutise să se facă
cunoscut în cercurile înalte din Suceava. În iarna anului
1628, Miron Barnovski îl trimite într-o solie – din care mai
făcea parte și medelnicerul Pavel Ureche, Eustratie, viitorul logofăt, Teodor Ignatie, alți doi boieri cu
nume rutene (cămărașul Larinov și Ignatie Panovitoi), trei călugări și multe slugi – în Rusia. Întâlnirea
lui Varlaam cu Petru Movilă are pentru istoria culturii moldovenești o importanță deosebită, pentru că
ea marchează începuturile unui curent nou: influența ruteană.

Calitățile sufletești ale lui Varlaam și cultura lui deosebită l-a impus în fața contemporanilor
săi, care l-au ridicat la înalta treaptă de mitropolit, fără să fi fost trecut prin episcopie, lucru ce era
îngăduit de canoane. Hirotonisirea lui a avut loc în data de duminică, 23 septembrie 1632. Cu acest
prilej, s-a citit în Biserică capitolul V din Evanghelia lui Luca, în care se povestește pescuitul
Mântuitorului: „Iisus sta lângă lacul Ghenizaretului”, iar marele dascăl vechi de la curtea lui Vasile
Lupu, Meletie Sirigul, i-a ținut o predică cu tâlc. Au fost cuvinte profetice, căci noul mitropolit a
împlinit cu prisosință așteptările puse în el.

La îndemnul mitropolitului, domnul Vasile Lupu se îngrijește de înființarea unei tipografii la

Iași, prima din Moldova. Încă din 1637, Varlaam adresează o scrisoare țarului Moldovei în care cere
sprijin pentru tipărirea „Cazaniei” sale. Acest ajutor se concretizează abia în 1640, venind din partea
mitropolitului de Kiev, Petru Movilă, care trimite meșteri și material tipografic și instalează tipografia
de la Mănăstirea Trei Ierarhi. Varlaam este un cărturar în adevăratul sens al cuvântului: vorbea multe
limbi; călătorise în Rusia; în Țara Românească, unde a avut întâlniri cu Udriște Năsturel; era interesat
de frământările religioase ale Occidentului, care afectau în continuare Transilvania; organizase două
sinoade în Moldova (1642 și 1645); a fost unul dintre primii noștri polemiști, prin „Răspunsul la
catehismul calvinesc”. Calitățile sale, dovada reputației deosebite în spațiul Occidental ortodox au
condus la desemnarea lui, în 1639, drept unul dintre cei trei candidați la scaunul de patriarh ecumenic
din Constantinopol. Meritul său constă însă în ideea continuității conștiente a efortului de impunere a
limbii române ca unică limbă de circulație în mediul eclesiastic, și nu numai. Prin activitatea sa,

9
interesul pentru folosirea limbii naționale în scrierile bisericești
depășește sfera încercărilor timide, dobândind și în țările române un
caracter oficial.

Încă din prima pagină care ne oferă titlul operei de căpetenie a

lui Varlaam, „Cartea românească de învățătură dumenecele preste an
și la paznice împărătești și la svinți mari”, aflăm că aceasta a fost
tălmăcită „din limba slavoniască” și tipărită „cu dzisa și cu toată
cheltuiala lui Vasile Voivodul și Domnul Țărăi Moldovei, în
Mănăstirea a Trei Svetiteli, în Iași, de la Hristos 1643”. Într-un cuvânt
înainte domnitorul Vasile Lupu o oferă ca „dar și milă și pace și
spăsenie a toată semeția românească pretutinderea ce se află
pravoslavnici într-această limbă, dăruim și noi acest dar limbii
românești, carte pre limba românească”.

În „Cuvînt către cetitoriu”, Varlaam se arată preocupat

îndeosebi de faptul că „limba noastră românească n-are carte pre limba
sa”. Mitropolitul moldovean arată cauzele și scopurile tipăririi, insistând
pe necesitatea introducerii limbii române ca limbă unică pentru cărțile Cazania Mitrpolitului
religioase din toate provinciile. Varlaam

Originalul „Cazaniei” venea probabil din Ucraina, de unde au venit de altfel și gravurile
lucrate de cunoscutul artist Ilia. În Ucraina, literatura omiletică este în această perioadă în plină
înflorire, fără să putem ști până unde merge originalitatea ei. Varlaam și-a cules materialul din mai
multe izvoade. „Dîn multe scripturi tălmăcită, diân limba slavonească”, spunea el în titlu: ,, adunat-am
din toți tâlcovnicii Sventei Evanghelii, dascali bisericii noastre”. Până acum, izvoarele nu au fost încă
precis determinate. Grigore Scorpan a semnalat părți comune între „Cazania” lui Varlaam și
„Cazania” tradusă din rusește de Udriște Năsturel și apărută în același an la mănăstirea Govora, și
chiar cu „Cazania” lui Coresi din 1581. În literatura omiletică sunt mai multe lucruri comune care au
trecut de la un predicator la altul. Confruntând părțile comune ale acestor trei cazanii, Scorpan afirmă
că textul lui Varlaam apare totdeauna prelucrat, dar acesta trebuie să fi aparținut originalului după care
a tradus Varlaam.

Este susținut faptul că limba „Cazaniei” lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-
o din copilărie în munții Putnei și, mai târziu, în preajma mănăstirii Secu. Varlaam nu renunță la acel
clișeu retoric la modestiei, specific discursurilor religioase, și se intitulează, încă de la începutul
textului în discuție, „Smeritul Arhiepiscop Varlaam și Mitropolitul de Țara Moldovei”. De asemenea,
formula de adresare, importată în alcătuirea unui astfel de discurs, este inserată pe parcursul unei idei,
dând impresia unei cuvântări rostite de la amvon în fața auditorului: „De mare jeale și de mare minune
lucru iaste o, iubite cetitoriu, când de toate faptele ceriului și a pământului îmblă și mărg toate toate
careaș la sorocul și la marginea sa”. Vorbind despre om ca ființă înzestrată cu minte și grai, căreia i s-a
dat stăpânirea pământului, mitropolitul moldovean simte nevoia argumentării printr-un pasaj biblic:
„cum grăiește și prorocul ”cu puținel îl micșură pri îns mai mic decât îngerii”, adecă pre om, numai
căci-i cu trup, iară sufletul iaste fără moarte, ca și îngerii”. În încercarea de a justifica traducerea și
tipărire lucrării, Varlaam merge sistematic, parcurgând fiecare pas pentru a-și atinge ținta dorită.
Considerată de Nicolae Iorga, drept „opera cea mai populară a epocii noastre vechii”,
„Cazania” reprezintă lucrarea cea mai importanta semnata de mitropolitul Varlaam, prima sinteză a
exprimării culte românești, întemeiată însă pe varianta literară moldovenească.

10
 În 1688 se tipărește „Biblia de la București", ediție integral în limba română a „Bibliei",
importantă realizare filologică. A contribuit decisiv la unificarea limbii române, având la baza
subdialectul muntean. Apar fenomene lingvistive de tip popular și se mențin particularități fonetice,
lexicale și morfologice ale graiurilor ardelenești și moldovenești.
Cuvântul latin „Biblia", care denumește „Sfânta Scriptură", provine din gr. "Biblion",
"carte", ce își are originea în numele orașului fenician Byblos, cel mai important centru commercial
antic al papirusului, material pe care se scria în acea epocă.
Traducerea este făcută de frații Greceanu, Șerban și Radu, din porunca domnitorului Șerban
Cantacuzino, folosește o variantă manuscrisă a tălmăcirii lui Nicolae Milescu și fragmentele traduse
anterior. Este tipărită cu ajutorul contribuției bănești a domnului Șerban Cantacuzino.

Radu și Șerban Greceanu s-au născut în satul Greci ,situat în județul Vlașca (astăzi Giurgiu).

Erau mari oameni de cultură în vremea lui Constantin vodă Brâncoveanu, provin dintr-o familie de
boiernași munteni. Câștigand faima - primul de versificator, al doilea ca bun editor de cârli în limba
greacă - grecenii s-au stabilit cu diferite slujbe pe langă cunea domnitorului. Principalele lor
îndeletniciri nu erau însă dregătoriile mărunte sau mai imponante pe care le-au primit, ci acelea legate
de activitatea culturală a epocii.

„Biblia de la București" se înscrie în politica lui Șerban Cantacuzino, domitorul Țării

Românești , care își asumase rolul de protector al creștinității balcanice și conducător al mișcării
antiotomane. Domitorul se stinge din viață cu puțin înainte ca monumentala ediție românească să intre
în circulație. De prestigiu acestei întreprinderi a beneficiat Constantin Brâncoveanu, care îi urmează la
tron.

„Biblia de la București" este „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români,
atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”, spunea istoricul Alexandru D. Xenopol. George
Călinescu afirma că „Biblia românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat
Biblia lui Luther pentru germani”. Nicolae Iorga spunea că ea este „cel dintâi document sigur de limbă
literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.

11
curești" -
lu

„Biblia de la București" -
prima pagină (verso)

Antim Ivireanul, mitropolit al Țării Românești, a

tipărit 38 de cărți dintre care 24 sunt în română. Acestea
sunt de regulă cărți de cult, lucrări polenice, lucrări cu
caracter moralizator precum „Pilde folozoficești" (1713)
sau cătți populare: „Alexandria", „Floarea darurilor".
În secolul al XVIII -lea, adaugă literaturii
religioase în limba română „Didahiile" ce reprezintă
scrieri ecleziastice cu o valoare literară deosebită. Aceasta
cuprinde 28 de predici pentru sărbătorile importante din
an. Procedeele oratorice sunt cele clasice: comparația,
antiteza, interogația retorică și sensurile existenței umane
fiind exprimate metaforic.
Antim Ivireanul afirma că rolul păstorului este de a veghea asupra credincioșilor, tratând astfel
allegoric rostul pildei construite. „Didahiile" marchează începuturile oratoriei românești, în biserică s-
au construit legile literaturii de azi.

12
 Termenul „Didahie" vine din gr. "didahi", predică, și este o învățătură cu caracter didactic și
moralizator, rostită de preot în biserică după slujirea sfintei Liturghii, pornind de la pasajul biblic
(omilie, cazanie, prospovedanie) ce se referă la sărbătoarea acelei duminici. Modele bizantine
recunoscute sunt Sfântul Ioan Gură de Aur, Kalekas, Damaschin. Au devenit modele predicile rostite
de Varlaam, Antim Ivireanul și Petru Maior.
Antim Ivireanul folosește amvonul sfântului lăcaș, nu doar ca să propage învățătura
Evangheliilor, ci să-și educe, să-și îndrume credincioșii în
viața de zi cu zi. În predicile sale se împletesc citate biblice și
referințe filozofice cu diverse comentarii despre obiceiuri
contemporane, ceremonii și petreceri la modă, mărunte intrigi
politice.

Sfântul Dosoftei, mitropolit al Moldovei între anii 1671-1693, este cinstit de Biserica
Ortodoxă în ziua de 13 decembrie. Născut în anul 1624, în orașul Suceava, și trecut la cele veșnice în
data de 13 decembrie 1693, în exil, ierarhul cărturar Dosoftei a fost unul dintre mitropoliții cei mai de
seamă pe care i-a avut vreodată Moldova. Este cunoscut mai ales pentru dragostea și hotărârea cu care
a luptat pentru traducerea în limba română a cărților bisericești necesare, astfel încât tot poporul să
înțeleagă cele rostite în biserică.
Și-a început studiile la Iași, la Colegiul de la mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, desăvârșindu-și
apoi educația la Școala Frăției ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Lviv (Ucraina), unde a
studiat limbile greacă, latină, slavona bisericească, polona, Sfânta Scriptură și învățăturile Părinților
Bisericii, dar și retorica și poezia.
După încheierea studiilor s-a întors în Moldova, la Mănăstirea Probota, unde, în 1649, a fost
tuns în monahism sub numele de Dosoftei. De altfel, în această mănăstire începe prolifica sa activitate
cărturărească. Aici, în anul 1650 traduce pentru prima oară în românește„Istoriile lui Herodot”. Grație
virtuților sale de cărturar, precum și a vieții sale duhovnicești, a urcat treptat în ierarhia
bisericească, fiind numit episcop de Huși (1658-1660), episcop de Roman (1660-1671),
pentru ca apoi să devină mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675-1686).
Numele său rămâne însemnat în istorie, fiind unul dintre cei mai importanți cărturari
români și primul versificator al psaltirii în toată Ortodoxia răsăriteană. De asemenea, este
cunoscut ca fiind autorul primelor traduceri din literatura universală în românește, primul
traducător din Moldova al cărților de slujbă în românește, primul cărturar român care a
copiat documente și inscripții, precum și unul dintre cunoscătorii și traducătorii din
literatura patristică. Întreaga sa activitate pe tărâm literar și liturgic îl situează printre cei
care au contribuit substanțial la formarea limbii române literare.

13
 Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion
Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam
de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin
călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru
țară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea
pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și
tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie,
sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare.

Printre primele cărți care au văzut lumina tiparului în românește se numără „Psaltirea pre
versuri tocmită(1673)” și „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” (tradus din slavonă), ambele lucrări
fiind tipărite la Uniev, Polonia, în 1673. „Psaltirea în versuri” rămâne în istoria literaturii o autentică
premieră, fiind prima operă poetică de dimensiuni considerabile – 8.643 de versuri, în peste 500 de
pagini : „a fost lucrată cu lungă osteneală, în mulți ani, socotită și cercată prin sfintele cărți și di-
aciia pre versuri întocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare”, este prima operă poetică de mare
întindere din literatura română, Își evaluează volumul uriaș de muncă dedicat acestei opere
mitropolitul Dosoftei, în prefața lucrării sale.

Activitatea sa cărturărească a continuat cu noi cărți de slujbă și de învățătură în limba

română. „Dumnezăiasca Liturghie” a apărut în 1679, fiind a doua traducere românească, din greacă, a
Sfintelor Liturghii, după aceea a diaconului Coresi, din 1570. Lucrarea, retipărită într-o edi ție
îmbogățită în 1683, este prima traducere care cuprinde toate cele trei liturghii și prima tradusă de un
ierarh. O carte de căpătâi, pe care Dosoftei o socotește ca fiind un dar pentru cei mulți: „Din cât S-au
îndurat Dumnedzău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim și noi acmu deodată acest dar limbii românești,
svânta Liturghie, scoasă pre limba rumânească de pre elinească, de lauda lui Dumnedzău să-nțăleagă
toț carii nu-nțăleg sârbește sau elinește. Carea primind ca un odor cel mai scump ceresc, pre
Dumnedzău să lăudaț, și pre noi la svânta rugă nu uitareț, și fiți sănătoș”. În 1680 a văzut lumina
tiparului Psaltirea de-nțăles, cu text bilingv slavo-român, iar un an mai târziu, Molitvălnic de-nțăles
(1681). În 1683 apare și lucrarea „Parimiile de preste an”.

Timp de 25 de ani (1682-1686) a muncit la traduceri după izvoare grecești și slavone, tipărind
în limba română „Viața și petrecerea sfinților”, în patru volume. Această lucrare, ca și „Psaltirea în
versuri”, a circulat, așa cum apreciază istoricii, în toate cele trei țări române, contribuind la cultivarea
îndeletnicirii de a citi, a evlaviei în rândul poporului, la întărirea conștiinței naționale, dar și la
îmbogățirea vocabularului limbii române, prin împrumutarea unor termeni din greacă și latină.

Psaltirea în versuri

14
 Psalmii sunt imnuri religioase, prin intermediul cărora Dumnezeu este lăudat și slăvit. Autorul
acestora își exprimă sentimentele de smerenie și credință, sugerând modul în care oamenii trebuie să
își trăiască viața pentru a ajunge în Împărăția Domnului.
În anul 1673, Dosoftei, personalitate bisericească, face eforturi pentru a introduce limba
română literară în cultul religios, traducând primul text în versuri, și anume „Psaltirea pre versuri
tocmită”. Nicolae Manolescu afirmă că lucrarea este întâiul document ,,de limbă poetică românească
deoarece a organizat sistemul de rime și de metri”, o primă utilizare a elementelor de prozodie într-un
text scris în limba română. Scrierea conține 151 de imnuri, rugi și mulțumiri aduse domnului, din
Vechiul Testament și a fost printre cele mai răspândite cărți bisericești. Aceasta a fost folosită în
biserică, dar și ca abecedar în școlile întemeiate pe lângă lăcașurile sfinte.
Primul psalm al lui Tudor Arghezi a fost publicat în primul volum de poezii, intitulat sugestiv
„Cuvinte potrivite”, din anul 1927. Tema operei prezintă oscilarea poetului între a crede necondiționat
în Dumnezeu și a contesta existența Divinității, produsă din nevoia de certitudine a poetului, care
caută dovezi concrete. Tudor Arghezi a avut permanent conștiința acestui adevăr: „Scrisul, născocit de
oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată in Geneză".
Cei doi psalmi ilustrează aceleași idei, structura lucrărilor și modul de exprimare constituind
diferența dintre cele două. Prin intermediul ambelor texte oamenii sunt sfătuiți să ducă o viață lipsită
de păcate, căci așa vor avea parte de reușite, iar Dumnezeu îi va răsplăti pentru faptele bune. atât
Tudor Arghezi, cât şi Dosoftei ilustrează în ,,Psalmi" un raport direct al omului cu divinitatea,
percepându-l pe Dumnezeu în cele mai surprinzătoare ipostaze, în funcție de starea poetică interioară.
Astfel, în psalmii lui Dosoftei, Dumnezeu este văzut ca spirit justițiar, necruţător – „Cel care zdrobește
dinți păcătoşilor", „Cel ce ceartă neamurile şi stinge numele lor", dar şi darnic şi milostiv - ,,ziditor al
lumii fericite", „Dumnezeu este un pom răsărit lângă izvoarele apelor". Ipostaza ultimă se întâlne ște și
în psalmii arghezieni: „Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/Nădejdea mea și truda mea(...)".
Totodată, „Deus absconditus" (Dumnezeu care se ascunde) este o idee regăsită la ambii psalmişti,
numai că Dosoftei îl vede pe Dumnezeu undeva, departe, într-o cetate izolată de lume, pentru a veghea
omenirea, pe când Arghezi consideră că Dumnezeu se ascunde intenționat de om, încuindu-se cu
lacăte ca omul să nu poată ajunge la El: „Încerc de o viață lungă să stăm un ceas la sfat/și te-ai ascuns
de mine de cum m-am arătat”.
Atât Arghezi, cât şi Dosoftei trec printr-o gamă variată de stări sufletești în relaţia spirituală cu
Dumnezeu, parcurgând un adevărat labirint al căutării concrete a acestuia, şi fiind străbătut de cele mai
surprinzătoare simțăminte. Aceste frământări chinuitoare ar putea semnifica ,,ipostazele psalmiştilor",
definind sintetizat principalele manifestări ale dilemei argheziene în încercarea de a fi auzit de către
divinitate. Dacă în psalmii lui Dosoftei apăreau două ipostaze ale poetului, una de însingurat părăsit de
prieteni şi de Dumnezeu şi una de rege, înzestrat cu har divin, vesel și fără griii, în psalmii arghezieni
se exprimă o largă paletă de atitudini, stări şi sentimente pe care acesta le simte în legătura sa
spirituală cu Dumnezeu. Arghezi se simte un protejat al Divinităţii, dăruit cu har poetic, dar dezamăgit
de lumea înconjurătoare, care este superficială, dominată de interese materiale. De aceea poetul vrea
să moară anonimat - ,,vreau să pier în beznă și în putregai”, iar unicul său sprijin spiritual în această
existență este Dumnezeu, pentru care simte o iubire mistuitoare, sufletul său arzând de patimă cerească
- ,,nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune".
Structural, cele două texte înfățișează diferențe. Psaltirea lui Dosoftei este în versuri,
conținând elemente ale liricului, care îi oferă o expresivitate aparte. Versurile prezintă rimă
împerecheată, ce conferă muzicalitate și originalitate lucrării. În timp ce opera argheziană este

15
structurată în patru catrene cu rimă îmbrățișată, reprezentativă pentru atitudinea filozofică a lui
Arghezi, între credință și negare, ilustrând lirismul subiectiv.
Stilistic, imaginile artistice și figurile de stil au un rol esențial în text, fiind necesare pentru
explicarea unor concepte spirituale complexe într-un limbaj accesibil, acest mod de expunere având un
efect mai accentuat asupra cititorului. Modul de exprimare, în poezia lui Arghezi, este mult mai simplu
și mai direct decât în cazul psaltirilor lui Dosoftei. Simplitatea textului, atât din punct de vedere
structural cât și lexical, reușesc să transmită mesajul dorit fără dificultate.
În concluzie, limba română evoluează de la un psalm la altul prin simplificarea limbajului și
prin evoluția clară o omenirii, care pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai curioși cu privire
la ceea ce îi înconjoară. În relația omului cu Dumnezeu ilustrată în viziunea ambilor psalmişti, se
poate sintetiza un ansamblu de atitudini existenţiale: neliniştea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea
credinței, ce au fost sesizate mai întâi de prorocul David în Vechiul Testament.

Mare reprezentant al culturii românești din secolul XVII, Miron Costin a fost fiul hatmanului
Iancu Costin și al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileștilor din Moldova, s-a născut în
1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia,
salvîndu-și viața de mânia turcilor. Aici ei au obținut cetățenia poloneză și includerea în șleahta
poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, își face studiile la colegiul din orașul Bar.
Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedând în
aceeași măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche și latină. Se întoarce în patrie abia la
începutul anilor 1650, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiere ști
până la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 până la sfârșitul anului 1683, când se retrage din
activitatea de stat.

În perioada 1672-1674 traduce „Istoria Ardealului” după Toppeltin. Tot în această perioadă a
fost publicat poemul „Viața lumii”. În 1673 debutează cu versuri despre descălecatul întâi al
Moldovei, tipărite în „Psaltirea în versuri" a lui Dosoftei. În anul 1675
termină vestita să cronica „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron
Vodă încoace". Între anii 1675-1683 deține rangul de mare logofăt în
Moldova.
În 1677, scrie în limba polonă „Cronica Țărilor Moldovei și
Munteniei" (cronica polonă). După asediul Vienei, Duca Vodă și
boierii Moldovei, care se afișează alături de turci, sunt duși prizonieri
în Polonia. Costin este găzduit în castelul de vânătoare al lui Sobieski,
unde redactează istoria în versuri polone despre Moldova și Țara
Românească (Poema polona) care, prin talentul de versificator al lui
Miron Costin, merită un loc în istoria literaturii polone. În 1685,
Constantin Cantemir, noul domn, îl recheamă în țară.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte
opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată „De

16
neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera este formată din 17 capitole, în care
autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre
strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre
îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta
originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor,
comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept
argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice,
numismatice şi etnografice.

Poemul filozofic „Viața lumii” a fost scris între 1671 și 1673, având o temă cunoscută încă
din antichitate, „deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte" sau fortuna Iabilis (soarta
schimbătoare), foarte răspândită în literatura Evului Mediu.
„Viața lumii” are drept concluzie o privire moralistă asupra condiției umane: pentru a fi
fericit, omul trebuie să facă pe pământ numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin
este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin erudiție, orizont cultural, valoarea și
amploarea documentarii, tendință de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei în cele ale istoriei
europene, viziunea moralistă, uneori polemica și virulența, asupra destinului uman și al popoarelor, nu
în ultimul rând prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul în care utilizează toate artificiile literare
ale epocii.

Scrisul religios a reprezentat nu doar componenta definitorie și distinctivă a culturii românești

vechi, ci și forma ei cea mai aleasă de manifestare. Bazată integral pe traduceri și adaptări, modelată
după texte scrise în limbile de cultură oficiale în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, limba textelor
religioase a fost prima formă elevată a limbii noastre naționale, cu influențe majore, incontestabile
asupra întregului scris literar românesc din perioada veche.
Circulația textelor și utilizarea acelorași versiuni pentru scrierile religioase de bază, precum și
permanenta mișcare în spațiul românesc a copiștilor, a tipografilor și, implicit, a tipăriturilor destinate
slujbei, au favorizat și, la un moment dat, chiar au impus unitatea de expresie lingvistică. Această
primă formă unitară a normelor literare în cartea destinată slujbei a fost baza pentru unificarea și
modernizarea limbii noastre de cultură și în cadrul scrisului laic. A fost consfințită crearea românei
literare moderne și a fost validat pe deplin rolul unificator al scrisului nostru vechi.
Din punctul nostru de vedere, scrierile religioase au contribuit la dezvoltarea limbii române
literare, îmbogățind vocabularul cu termeni noi, de specialitate,ajutând la dezvoltarea gândirii

17
intelectualului. Ele determină învățarea limbii române, cultivă valori morale individului, instituie
crearea unității lingvistice pe teritoriul românesc și devin surse de inspirație pentru artiști. Credința
crește prin puterea artei și arta izvorăște din credință.
În primul rând, traducerea textelor religioase reprezintă un exercițiu de utilizare a limbii
române literare într-o formă elevată, adecvată atât slujbelor bisericești cât și lecturii religioase. Scrisul
bisericesc a influenţat în mod evident prin concepţia autorilor laici din diversele epoci asupra
organizării retorice a textelor şi asupra regulilor exprimării elevate,având un limbaj complex, reușind
astfel să îmbogățească vocabularul cu termeni noi, de specialitate.
În al doilea rând,un element principal din viața unui om este reprezentat de credință,un factor
în care omul se încrede cu trup și suflet. O clasificare a vechilor scrieri religioase în cărți de lectură
religioasă și cărți de slujbă, absolut necesară pentru a înțelege, în perspectiva istoriei, transpunerea
textelor bisericești din limbile sacre în limbile vernaculare, pune în evidență prioritatea transpunerii în
limba română a Evangheliilor și a Psaltirii, ambele cărți biblice având un număr mare de reproduceri,
inclusiv prin tipar, încă de la mijlocul veacului al XVI-Iea.Antim Ivireanul adaugă literaturii religioase
în limba română 28 de predici pentru sărbătorile importante din an,lucrarea fiind numită „Didahiile”.
Asftel, le impune„oamenilor de rând” credincioși să învețe limba română pentru a înțelege mesajul
textelor.
În concluzie, scrierile religioase au și au avut un rol important în viața individului contribuind
la dezvoltarea limbii române literare cât și la dezvoltarea morală și culturală a omului de rând.
Literatura religioasă aduce în spațiul cultural românesc de orientare bizantină o formă de tip medieval
care coincide în mare parte cu modul de gândire occidental. Astfel, au fost puse bazele primelor forme
ale literaturii artistice, slavona fiind cu limba română, deschizând calea spre un stil cărturesc.

Sextil Puscariu, Istoria Literaturii Romane – Epoca Veche, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1987
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii romane vechi, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1974
www.crestinortodox.ro
www.academia.edu
 I. D. Laudat, Istoria literaturii romane vechi, partea I, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1962
https://www.scribd.com
qdoc.tips.com
ro.wikipedia.org
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/
https://www.academia.edu/
Stefan Ciobanu, Istoria literaturii romane vechi, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1989
Alexandru Piru, Istoria literaturii romane, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970
https://pdfcoffeesupă.com/
Basilica doxologia manual
istoria.me biography.name
eduboom.ro
www.diacronia.ro
https://limbaromana.md
Limba și literatura română, manual clasa a XI-a,ART,2006

18
Caietul de la clasă

19