Dimensiunea religioasa a Studiu de existentei caz

Elevi: Mirela Miere Robert Rusu Flavius Ogbarsky

Adevarata religie este viata pe care o ducem,nu crezul pe care il declaram.

Louis Nizer

Despre religiozitatea populara

Atmosfera ortodoxa,cu accentul pe tot ce e organic,a fost favorabila mai vartos creatiei de naturala spontaneitate,anonima,populara,folcloricaL.Blaga Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. In Dacia,crestinismul patrunsese,fara indoiala,chiar de la inceputul colonizarii romane,adus de legionari ,mai ales din rasaritul imperiului.O dovedesc numeroase vestigii arheologice,precum si limba,unde toate cuvintele despre ceea ce poate numi Crestinismul de baza sunt latinesti: Dumnezu( de la Dominus Deus)duminica,cruce,crestini,biserica,lege(sacra,religie),cuminecare,rugaciune,altar, Scripturi,sfant.Cu toatea acestea,organizarea ecleziastica,instalarea unei ierarhii bisericiesti a asteptat sfarsitul marilor navaliri barbare si coincid,probabil,cu perioada de glorie a primului tarat bulgar.Iata de ce romanii au pastrat slavona veche drept limba bisericeasca pana la sfarsitul secolului al XVII- lea,insa tot timpu au fost supusi,de departe,patriarhatului Constantinopolului.Urmarea este ca cei mai multi termeni privitori la organizarea ecleziastica,precum si la teologie sau in literatura religioasa sunt de origine slava-greaca Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textului biblic) si pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta.

Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata astfel amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii. Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura. Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au trades Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au facut sa circule in tot spatial sud-est european.

Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica. Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor). Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele 3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni simpli- se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.

Dupa o legeda romaneasca se zicea ca la inceput cerul era foarte aproape de pamant ,asa de aproape ca putea fi atins de muritori.Dar cerul a fost murdarit de rautatea muritorilor,determinandu-l pe Dumnezeu sa il inalte.Dupa cum zicea L.Blaga e paradoxal cum romanii nu se puteau impaca cu ideea ca cerul a fost intotdeauna asa departe.Romanul parea atat de convins de prezenta divina in mediul inconjurator incat a inlocuit orice explicatie cu forta divinitatii,aici reflectandu-se ca mentalitatea oamenilor era dominata de religie. Religie conducand ideile romanilor.In plus exista o gramada de semne ale piroseniei romanilor cum ar fi : de fiecare data cand se bateau clopotele romanii se inchinau,procesiunile cu sfintele moaste erau respectate cu exactitate,repetarea pana la obsesie a aceleiasi rugaciuni etc. Neagu Djuvara era de parere ca un se prea poate diferentia religia de superstitii din cauza faptului ca aceasta e imbinata cu traditiile din fiecarea parte a tarii.Pana si voievozii erau considerati unsi a lui Dumnezeu,autoritatea lor fiind de natura divina dupa vechiul model bizantin. Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica, teologala, canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a bunului crestin, legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari bisericesti, ode si imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moraledificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).

Homo religiousus
Homo Religiosus, este omul care prin personalitatea sa si prin statura lui spirituala transforma divinitatea in notiuni viabile si

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in altorizont cultural. De asemenea omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte. Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta. Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul insusi care domnea ca unsul lui Dumnezeu pe pamant. Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma, catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza sentimentul de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii. Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici pagane legate de vechile religii ale naturii. Scheler distinge 4 arhitipuri de Homo Religiosus: artistul, liderul social (omul de stat), eroul spiritual si geniul creator. Din aceste 4 tipuri principale, Scheler deriva homines religiosi care sustin o societate corecta si justa. Filozofia atat de umanista si pacifista este in antagonism total fata de ideile fasciste si comuniste ale cointemporaneitati lui.

Viata cotidiana

De-a lungul vremii religia a condus si sprijinit intreaga structura sociala.Religia de asemenea fiind considerata un organ de sinceritate absoluta. Ea influenta intr-un mod major mentalitea oamenilor . Daca biserica sprijinea un anumit tip de conducere a statului,asa facea si majoritatea populatie. In spiritul medieval toata sentimentele mai inalte si mai pure sunt absorbite de religie, in timp ce instinctele firesti,senzoriale,respinse constient,trebuie sa scada pana la nivelul lumesc,considerat pacatos. Johan Huizinga(Amurgul Evului Mediu).Hume ,empiristul sceptic prin excelenta ,nu ezita sa afirme ca frumosul un este o proprietate a lucrurilor insele.Immanuel Kant este cel care va aduce clarificarile cele mai importante in privinta definirii naturii frumosului.Religia este legatura care permit omului sa intre in contact cu realitatea ultima si transcendenta.Radacina sentimentului religios este Dumnezeu,religia ca fenomen fiind unica. Religia mai este numita de unii cercetatori in domeniu si adminstrarea sacrului. Morala inseamna angajarea fata de oameni pe cand religia este angajarea fata de ceva ce sa afla dincolo de oameni.Kirkegaard considera ca dimensiunea estetica,cea morala,si cea religioasa sunt trei nivele ascendente ala vietii.Nivelul estetic este cel al simtirii ,cel etic,cel al deciziei,cel religios al existentei. Religia codifica si sintetizeaza diverse mituri in jurul unor credinte si valor centrale,inclusiv morale.Mitul este o naratiune traditionala comunitatii umanine in efortul de explicare al fenomenelor si evenimentelor enigmatice cu carcter fie spatial,fie temporal,ce s-au petrecut in existenta psihofizica a omului.

Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in evidenta: Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce gand asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, striga celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, striga celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei; striga tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor, saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a giudetului si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se pocaesc; striga sa-si aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intracea zi: bunatatea, framsetea, dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului.

Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din cultura noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul devine un simbol al vietii pacatoase: Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame cu senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu mai vesel ochii si mai curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea si noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei acestia, intru mancari fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inselatoriu durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se asamana ispravile noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai ispravile noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec. Si cine va petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i iaste mentea intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului.. Mitropolitul Moldovei Dosoftei Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra culturala din secolul al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei. Acest Dosofteiu mitropolitul scrie Ion Neculce nu era om prost de felul lui; era neam de mazil (dupa o alta redactie a operei lui Neculce : Fecior de negutator). Prea invatat ; multe limbi stia: elineste, latineste, slovineste si alte. Adanc din carti stia; si deplin calugar, si cucernic, si bland, ca un miel; in tara noastra pre aceste vremuri nu se afla om ca acesta .

Iar un copist rus al unui manuscris slavonesc a lui Dosoftei spune: :Traducatorul acestei carti sfinte, preasfintitul Dosoftei, mitropolit ortodox al Sucevei multi care l-au cunoscut vorbesc bine despre el. Patriarhul Moscovei, Ioachim, intr-o scrisoare din 16 decembrie 1679, il compara pe Dosoftei, ca intelepciune, cu Moise, si ca iubire de adevar cu Solomon. Se poate spune, fara exagerare, ca mitropolitul Dosoftei a fost una din cele mai laminate fete bisericesti ale ortodoxismului, care joaca un rol insemnat nu numai la romani, ci si in viata cultural-bisericeasca a Ucrainei si a Rusiei muscovite. Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul mitropolit al Moldovei se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov, Papara, de origine macedoromana, care a stat mult timp in Moldova si ulterior a trecut in Polonia orientala. Acolo, acesta familie a jucat un rol insemnat in viata publica, fiind primita in randurile nobilimii poloneze. Originea macedoromana a lui Dosoftei se confirma si prin unele macedoromanisme semnalate in opera lui de profesorul D. Gazdaru. Anul nasterii mitropolitului Dosoftei nu se cunoaste, dar, dupa unele date indirecte, el s-ar fi nascut in anul 1624. Cunostiintele mari ale mitropolitului Moldovei si preocuparile lui intelectuale ne fac sa presupunem ca el nu a

fost un auto-didact, ci a urmat o scoala superioara bine organizata, asa cum era scoala fraternitatii ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile latina, greaca, poloneza si slava bisericeasca si unde existau si catedre de retorica si poezia. Familia Papara, din care se tragea Dosoftei, era sprijinitoarea acestei scoli si, deci, viitorul mitropolit al Moldovei isi facea studiile la acesta scoala. Dupa terminarea studiilor, Dosoftei trece in Moldova, unde il gasim prin anul 1649 in calitate de calugar modest la manastirea Pobrata( Probota). In anul 1658, el devine episcope al Husilo, iar in anul urmator trece in aceasi calitate la Roman. In anul 1671, pe timpul domniei lui Duca Voda, ocupa scaunul de miropolit al Moldovei, pe care-l detine cu o mica intrerupere din motive politice _ pana in anul 1686. In acest din urma an, regale Poloniei, Jan Sobieski, facu o incursiune militara in Moldova, ocupa Iasul si-l lua pe mitropolitul Dosoftei in Polonia. Aici mitropolitul Dosoftei a fost nevoit sa stea la castelul Stryj si la manastirea Zolkiev pana in anul 1693, cand moare, la 13 decembrie, si este inmormantat la aceasta din urma manastire. Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adanca in viata religioasa a Moldovei, dandu-I acestei vieti un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul direct a operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Si activitatea lui se desfasoara in directia trasata de inaintasii sai, in legatura cu miscarea culturala provocata de catre mitropolitul Petru Movila.

Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut lumina tiparului este Psaltirea in versuri, care apare in anul 1673, intr-un orasel polonez, Uniev. Se vede ca mitropolitul Dosoftei, in anii lui de sedere la manastirea Probota si de pastorie la Husi si Roman, se ocupa intens de traducerea si de alcatuirea cartilor pe care le scoate intre anii 1673 si 1686. Psaltirea in versuri a necesitat o munca indelungata. El face la inceput talcovania acestii sfinte carti, carea iaste plina de ruga si plina de tainele ceale mare a lui Dumnezeu. Pentru aceia cu multa truda si vreame indelungata, el, cum a putut mai frumos , a trades aceasta carte din slavoneste. Aceasta traducere cu textul ei slav, care se deosebeste ca limba de limba traducerilor romanesti de atunci, a vazut lumina tiparului in anul 1680. Textul tradus in proza a fost tocmit in versuri , in cinci ani foarte cu usardie multa. Crescut in mediul cultural al Poloniei, unde poezia inca in secolul al XVI-lea ajunge la o mare perfectiune sub pana poetului umanist Jan Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebita atractie pentru versificatie. Astfel, in toate tipariturile sale el publica niste stihuri la luminatul gherb a Tarii Moldovei. Iar in precuvantarea lui din Psaltirea in versuri Dosoftei ne da un fel de tratat de versificatie, prima lucrare in acest ge in limba romaneasca. In Molitvelnicul lui (1681) si in Parimiile aparute in anul 1683, Dosoftei tipareste o lunga Cronologie a Tarii Moldovei , scrisa in versuri silabice, compusa din 136 de randuri. Are si niste versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Ceea ce este mai interesant, este faptul ca mitropolitul Dosoftei a scris si niste versuri asupra silabelor, in limba poloneza, pe care le publica in aceleasi Parimii si care n-au fost retiparite pana acum in literatura noastra. Faptul acesta denota ca mitropolitul Dosoftei cunostea bine limba poloneza.

Operele talentatului poet Jan Kochanowski se bucurau la polonezi de o deosebita popularitate. Intre aceste opere, psaltirea vesificata este considerate ca opera de cea mai mare valoare. Nimeni spune un istoric al literaturii poloneze pana la Mickiewicz n-a stiut sa exprime toate nuantele variate ale sensibilitatii sufletului omenesc, asa cum ele sun exprimate la Kochanoswki. De fapt prin psaltirea lui versificata se creeaza limba poetica poloneza. Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastra veche este foarte mare. Cu toate defectele de limba si de forma, Psaltirea a avut o circulatie mare ; ca dovada ca a fost citita, este faptul ca unul din psalmii versificati, in spcial acei scrisi in ritmul cantecelor poporului nostrum, au patruns in literature noastra populara sub forma de cantece de stea. Asa este recunoscut psalmul 46, care incepe astfel: Limbile sa salte Cu cantece nalte Sa strige n tarie Glas de bucurie Psaltirea in versuri a lui Dosoftei a fost cea dintai opera mare versificata in romaneste si, date fiind calitatile ei poetice si popularitatea operei lui David, psalmii transpusi in versuri inspira increderea in vigoarea limbii romanesti, care de atunci inainte devine capabila de a imprima in melodia cuvantului toata gama sensibilitatii sufletului romanului. Citez un mic fragment din Psaltirea lui Dosoftei:

Catre tine am nadejde Doamne, candu-s in primejdie Si sa nu-mi vie stideala Preste veaci sminteala, Sa ma scoti din greutate. Si te pleaca de m-asculta, Se ma scoti din grija multa, Sa-mi hii domn si sprejeneala Si stanca despre navala La sfarsitul Psaltirii, Dosoftei tipareste si versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului romanesc. Terminand observatiile noastre cu privire la activitatea mitropolitului Dosoftei, constatam rivna lui fara de seaman pentru raspandirea cartii romanesti. Sub el nu apare nici o carte slavoneasca, cu toate ca el cunostea bine limba slava. Toate cartile publicate sub pastoria lui sunt rezultatul muncii lui, toate sunt traduse sau alcatuite de el. Limba scrierilor lui insa n-are cursivitatea si frumusetea limbii lu Varlaam sau a cronicarilor nostri. Intr-un studio mai vechi s-a remarcat ca in opera lui dosoftei ar fi marturisiri din care ar reiesi ca el a invatat romaneste mai tarziu. Probabil ca limba romaneasca el a invatat-o mai tarziu. Este limba carturarului erudit, adeseori greoaie, lipsita de claritatea graiului, desi, alaturi de numeroasele slavonisme, si el intrebuinteaza cuvinte populare, chiar provincialisme.Este necesar sa mentionam ca neobositul carturar al Moldovei, in ultimii ani vietii sale petrecuti in Polonia, desfasoara o activitate mare pe terenul culturii religioase din Moscova si Ucraina.

Reforma bisericeasca, introdusa in Rusia de catre patriarhul Moscovei, Nikon, a dus la framantari mari cu caracter religios, care nu se termina nici pe la sfarsitul sec. al XVII-lea. In lupta darza ce se da pe chestiuni de dogme religioase si rituale intre doua partide acea latina si cea greceasca, la care a fost chemat sa-si puna cuvantul si Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei isi da contributia sa pretioasa. El traduce din greceste si slavoneste opera lui Simeon de thesalonic, despre erezii , pe care o traduce si Nicolae Milescu, si o trimite in manuscris patriarhului Moscovei, Ioachim, si mitropolitului Kievului, Varlaam Iasinski. Grigore Ureche Primul cronicar care isi imbraca opera in limba romaneasca si, in acelasi timp, ne da si un nou tip de cronica este Grigore Ureche. Din datele sarace s-au pastrat cu cprivire la viata lui, aflam ca el e fiul boierului moldovean Nestor Ureche, care, pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, ocupa in Moldova postul de mare vornic al Tarii de Jos. El ridica manastirea Secu, pe care o inzestreaza cu danii mari. Din motive politice, Nestor Ureche este nevoit sa pribegeasca in Polonia, unde a stat mai mult timp (anii 1592-1595, 1612-1615). Nu se cunoaste cu preciziune data nasterii lui Grigore Ureche. Se crede ca el s-a nascut in jurul anului 1590 si, deci, el petrece o parte din copilarie si din anii de scolaritate in Polonia. Miron Costin, in Descrierea Tarii Moldovei si Munteniei, scrisa in limba poloneza, afirma ca Ureche [a fost] mare vornic in Tara de Jos a Moldovei. El a invatat in scolile libere (de <<arte literare>>) sub coroana polona. Se stie ca Grigore Ureche a folosit pe langa limba slava bisericeasca, limba polona si latina la alcatuirea cronicii sale. Reintors in tara, tanarul boier moldovean cu studii serioase ocupa treptat mai multe dregatorii. De la simplu boier in anul 1628, sub Miron Barnovschi, el ajunge sub Vasile Lupu pana la inalta dregatorie de mare vornic al Tarii de Jos. Moare in prima jumatate a anului 1647.

Grigore Ureche a lasat o singura opera, care, in forma in care s-a pastrat are urmatorul titlu: Carte ce se cheama letopiset, ce intr-insa spune cursul anilor si descalecarea Tarii Moldovei si viata domnilor. Aceasta opera insa n-a mai ajuns pana la noi in original si nici in copii mai aproape de original, ci intr-o redactie amplificata cu interpolari, ce mai veche din anul 1670, facute de catre Simeon Dascalul. Baxandu-se pe o informatie gresita data de catre Dimitrie Cantemir, in Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Bucuresti, 1901, p.144), cum ca Ureche au trait si au scris pre vremile lui Aron Voda Tiranul, a caruia domnie si sfarsitul istoriei sale face, B. P. Hadseu crede ca autorul cronicii fu anume Nistor Ureche. Aceasta teorie a fost imbratisata si de catre Aron Densusianu, in Istoria limbei si literaturei romane. Traditia a pastrat insa si o alta parere, si anume ca letopisetul atribuit lui Grigore Ureche apartine lui Simeon Dascalul. In Predoslovia letopisetului scris din indemnul lui Teodosie Dubau in anul 1694, se arata ca izvodul am luat de pre un letopiset a lui Simeon Dascalul, carele si Simeon l-au izvodit de pre un izvod a lui Ureche vornicul.

Miron Costin Viata Lumii Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, cu lecturi din scrierile antice, din "Iliada" lui Homer si "Eneida" lui Vergiliu. Este in acelasi timp un istoric lucid, cu o vasta informatie in domeniu, framantat sa nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului, pe care incearca sa le recupereze in scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul Tarii Moldovei" si "De neamul moldovenilor". Fiu al lui Ioan Costin, mare postelnic si hatman in Moldova, devenit nobil polonez cu blazon, Miron Costin isi petrece primii douazeci de ani ai vietii in Polonia, urmand colegiul de la Bar, cu trei clase de gramatica si doua de umanioare in limba latina, si dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice. Revenit in tara, Miron Costin urca trepte insemnate pe scara sociala si politica: este sluger sub Gheorghe Stefan in 1657, apoi paharnic, parcalab in 1659, mare comis in 1664, mare vornic de Tara de Sus in 1667, sub Ilias Alexandru, si mare vornic in Tara de Jos, in 1669, sub Gheorghe Duca.In timp ul domniei lui Constantin Cantemir, tatal marelui carturar Dimitrie Cantemir, Miron Costin este staroste de Putna, in aceasta dregatorie starpind toti talharii din tinutul respectiv. in 1691, Miron Costin este executat din porunca lui Constantin Cantemir, fiind banuit pe nedrept de complot impotriva domniei, impreuna cu fratele sau Velicico. Dupa executia lui Velicico, un vataf de aprozi este trimis la Barbosi, unde Miron Costin tocmai isi inmormantase sotia. A fost decapitat in apropiere de Roman, in

decembrie 1681, la 58 de ani, nereusind sa-1 induplece pe calau sa-i permita sa se dezvinovateasca in fata domnitorului. Poemul filozofic "Viata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire: "A lumii cantu cu jale viiata,/ Cu griji si primejdii, cum ieste si ata,/ Prea subtire... Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii" lui David 39 si 90. Ca si in "Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Marile figuri ale trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii inexorabile a timpului: "Ubi Plato, ubi Porphirius,/ Ubi Tullius aut Vergilius?". "Viata lumii" are drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit, omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin eruditie, orizont cultural, valoarea si amploarea documentarii, tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in cele ale istoriei europene, viziunea moralista, uneori polemica si virulenta, asupra destinului uman si al popoarelor, nu in ultimul rand prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile literare ale epocii.

Predoslovia lui Miron Costin, "voroava la cetitoriu", se mai cheama "stihoslovie", un fel de introducere despre poezie, despre ritm, corespondent, in aprecierea carturarului moldovean, al grecescului rithmos: "in toate tarile, iubite cetitoriule, se afla acest feliu de scrisoare, care elineste ritmos se chiama, iara sloveneste stihoslovie si cu acest chip de scrisoare au scris multi lucrurile si laudile imparatilor, a crailor, a domnilor...". ii recunoastem astfel, lui Miron Costin, prima incercare teoretica asupra definirii poeziei, scriitorul mentionand ca, in afara de proza, de cronica, in spatiul romanesc, specia literara frecvent exersata pe atunci, exista si alt gen literar, in versuri, in care s-au scris mari opere ale lumii, de catre scriitori faimosi: "Asa au scris vestit istoric Omir razboaiele Troadii cu Ahileus, asa Verghilie incepatura imparatiei Ramului... Cu aceasta pilda scrisu-t-am si eu aceasta mica carte, a cariia numile ieste Viiata lumii, aratandu-ti pre scurtu cum este lunecoasa si putina viiata noastra si supusa pururea primejdiilor si primenelilor. Nu sa pofteasca vreo lauda dintr-aceasta putina osteneala, ci mai multu sa vaza ca poate si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce se cheama stihuri...".Arta poetilor nu mai este "dezlegata", ca proza, nesupusa nici unei conventii compozitionale, ci este supusa rigorilor prozodice, "legata", ca o modalitate de lucru dominanta a compunerilor savante: "Stihu ieste, nu ca alta scrisoare dezlegata, ci ieste legata de silave cu numar, silava este impreunarea a doao slove, cum ieste: ba, va, ga, da. Deci, de aceste silave stihurile ceste ce scriu intr-aceasta cartulie au 13 silave, iara sa pot si in 9 si in sapte a face si santu si intr-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elineasca sau latineasca...".

Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in imagini elocvente: "A lumii cantu cu jale viiata./ Cu grije si primejdii cum iaste si ata:/ Prea subtire si-n scurta vreme traitoare." Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare: "O, lume hicleana, lume inselatoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara./ Trece veacul desfranatul trec anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate. Trec toate pravalite/ Lucrurile lumii, si mai multe cumplite./ Si ca apa in cursul sau cum nu sa opreste,/ Asa cursul al lumii nu sa conteneste./ Fum si umbra suntu toate, visuri si parere./ Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere?/ Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu,/ Ce e in lume sa nu aiba nume muritoriu?". Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea legilor firii este predestinata: "Zice David prorocul: Viiata iaste floare,/ Nu traieste, ce indata ieste trecatoare", omul insusi marturisindu-si propria sa neputinta in fata sortii: "Viiarme santu eu si nu om, tot acela striga." Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit, nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism demolator: "Si voi, lumini de aur, soarile si luna,/ intuneca-veti lumini, veti da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Va asteapta groaznica trambita si doba." Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de puterea proprie de a se sustine: "Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume"

Ruga adresata lui Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria pangonica: "Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate,/ Sangur nu mai covarseste vremi nemasurate. / Celelalte cu vreme toate sa se petreaca./ Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca./ Suptu vreme stam, cu vreme ne mutam viiata,/ Umblam dupa a lumii inselatoare fata." Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste toate se asaza pecetea entropiei temporale: "Vremea lumii sotie si norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarasi gata." Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata: "Norocului i-au pus nume cei batrani din lume;/ Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume./ El sue, el coboara, el viata rumpe." Omul este supus in permanenta timpului, clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul." Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea perpetua a eforturilor umane, tema fortuna labilis asociinduse cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungate imparatii vremea primeneste./ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea in veci nu o lasa, nici o avutie/ A trai nu poate. Unde-s cei din lume/ Mari imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume/ Le-au ramas de poveste. Ei suntu cu primejdii/ Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii?/ Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes/ Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,/ Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste spume.

n poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al lumilor. Viata lumii Miron Costin A lumii cntu cu jale cumplit viiaa, Cu griji i primejdii cum iaste i aa: Prea supire i-n scurt vreme tritoare. O, lume hiclean, lume neltoare! Trec zilele ca umbra, ca umbra de var, Cele ce trec nu mai vin, nici s-ntorcu iar. Trece veacul desfrnatu, trec ani cu roat. Fug vremile ca umbra i nici o poart A le opri nu poate. Trec toate prvlite Lucrurile lumii, i mai mult cumplite. i ca apa n cursul su cum nu s oprete. Aa cursul al lumii nu s contenete. Fum i umbr sntu toate, visuri i prere. Ce nu petrece lumea i n ce nu-i cdere? Spuma mrii i nor suptu cer trectoriu, Ce e n lume s nu aib nume muritoriu? Zice David prorocul: "Viaa iaste floara,

Nu triate, ce ndat iaste trectoarea". "Viiarme sntu eu i nu om", tot acela strig O, hiclean, n toate vremi cum s nu s plng Toate cte-s, pre tine? Ce hlduiate Neprvlit, nestrmutat? Ce nu struiate Spre cdere de tine? Tu cu vreme toate Primeneti i nimica s stea n veci nu poate, Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare, Minunat zidire, i el frit are. i voi, lumini de aur, soaril i luna, ntuneca-vei lumini, vei da gios cununa. Voi stele iscusite, ceriului podoba. V ateapt groaznic trmbi i doba. n foc te vei schimosi, peminte, cu apa O, pre cine amar nu ateapt sapa Nu-i nimica s stea n veci, toate trece lumea, Toate-s nestttoare, toate-s nite spume. Tu, printe al tuturor, doamne i mprate,

Singur numai covreti vremi nemsurate. Celelalte cu vreme toate s s treac. Singur ai dat vremilor toate s petreac. Suptu vreme stm, cu vreme ne mutm viiaa, Umblm dup a lumii neltoare faa Vremea lumii soie i norocul alta, El a sui, el a surpa, iari gata. Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi Sau primejdii cndu ne vin, sau cte o nevoe. Norocului i-au pus nume cei btrni din lume; Elu-i cela ce pre muli cu amar s afume. El sus, el coboar, el viiaa rumpe, Cu soiia sa, vremea, toate le surpe. Norocul la un loc nu st, ntr-un ceas schimb pasul. Anii nu potu aduce ceasul. Numai mini i cu aripi, i picioare n-are S nu poat sta ntr-un loc nici-odinioare. Vremea ncepe rile, vremea le sfrete. ndelungate mprii vremea primenete. Vremea petrece toate; nici o mprie S stea n veci nu o las, nici o avuie A tri mult nu poate. Unde-s cei din lume

Mari mprai i vestii? Acu de-abiia nume Le-au rmas de poveste. Ei sntu cu primejdii Trecui. Cine ai lumii s las ndejdii? Unde-s ai lumii mprai, unde iaste Xerxes, Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, Avgust, Pompeiu i Chesar? Ei au luat lume, Pre toi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nite spume. Fost-au Tiros mprat, vestit cu rzboae, Cu avare preste toi. i mult nevoe Au tras hndii i ttarii i Asiia toat. Caut la ce l-au adus neltoarea roat: Prinsu-l-au o fmee, i-au pus capul n snge. "Satur-te de moarte, Tiros, i te stinge De vrsarea sngelui, o, oame nfocate, C de vrjmiia ta nici Ganghes poate Cursul su s-l pzeasc". Aa jocurete mpriile, lumea, aa le prvlete. Nici voi, lumii nelepii, cu filosofia Hlduii ce lume, nici theologhia

V-au scutit de primejdii, sfini prini ai lumii, Ce v-au adus la moarte amar pre unii. Nime lucruri pre voe de tot s nu creaz Nime-n grele, ndejdea de tot s nu piarz, C Dumnezeu au vrstat toate cu sorocul, Au poruncitu la un loc s nu stea norocul. Cursul lumii ai cercatu, lumea cursul vostru Au tiat. Aa iaste acum vacul nostru. Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte Pltete osteneala, nedireapt foarte Pre toi, ci nevinovai, ea le tae vacul. O, vrjma, hiclean, tu vinezi cu sacul. Pre toi i duci la moarte, pre muli fr deal, Pre muli i fr vreme duci la aceasta cale. Orice faci, f, i caut fritul cum vine. Cine nu-l socotete, nu petrece bine. Fritul ori laud, ori face ocar; Multe ncepturi dulci, frituri amar. Fritul cine caut, vine la mrire; Fapta nesocotit aduce perire. Moartea, vrjmaa, ntr-un chip calc toate cas,

Domneti i-mprteti, pre mine nu las: Pre bogai i sraci, cei frumoi i tare. O, vrjma, priiatin ea pre nimeni n-are, Natem, murim, odat cu cei ce s trece, Cum n-ar fi fostu n veci daca s petrece. Paimini suntu anii i zilile noastre. Sfinii ingeri, ferice de viiaa voastr. Vieuim i viiaa iaste netiut, i pn la ce vreme iasta giuruit, Aa ne poart lumea, aa amgete. Aa nal, surp i batjocorete. Fericit viiaa fr de valuri multe, Cu griji i neticneal avuiia pute. Vieuii n ferice, carii mai puine Griji purtai de-a lumii; voi lcuii bine. Vacul nostru cu-mprumut dat n datorie. Ceriul de gndurile noastre bate jocurie.

Mituri romanesti

Strigoi Balaur Baba Dochia tima Apelor Cpcun Ft-Frumos Uria Corcoaia Greuceanu Ursitoare Iele Iana Snziana Vasilisc Luceafr Ileana Cosnzeana Vrcolac Moroi Iovan Iorgovan Zn Muma Pdurii Pcal Duh Pasrea Miastr Bul Sfnta Duminic Pricolici Prslea Sfnta Vineri Samca Harap Alb Sfnta Miercuri Snziene Omul spn Regina furnicilor Snicoar mpratul Verde Regina albinelor Scorpie mpratul Rou Zgripsor Spiridu Tndal Zmeu Solomonar Zoril Stafie Stea-logostea(o stea vorbitoare) Mioria (mitul existenei pastorale) Meterul Manole (mitul estetic) Roman i Vlahata Traian i Dochia (mitul etnogenezei romnilor) Zburtorul (mitul erotic)

Dragobete Mrior Paparude Cluarii Arminden Caloianul