Dimensiunea religioasă a

existenței
 Cuprins
1. Homo religiosus - Istoric al evoluției omului
religios de-a lungul timpului
2. Literatura religioasă
3. Poezia religioasă și laică
4. Texte reprezenatative pentru dezvoltarea
culturii religioase în perioada medievală
5. Importanța spațiului ecleziastic în
dezvolatrea
culturii si literaturii românești
 Homo religiosus
Homo religiosus (în traducere română om religios) este un termen care definește
omul ca o ființă religioasă, care acceptă existența unei realități sacre,
supranaturale, dincolo de hotarele acestei lumi. În această concepție, religia este
considerată o trăsătură naturală a oamenilor.
Potrivit lui Mircea Eliade, omul religios „crede întotdeauna în existența unei realități
absolute, sacrul, care transcende această lume, dar care se manifestă în ea și care o
sfințește și o face reală”. Filozoful român credea că numai un om religios este un om
capabil să-și dezvolte întreaga capacitate mentală și să o folosească. Gândirea lui
Eliade se caracterizează prin opoziția dintre sacru și profan, prin accentul pus pe
epocile arhaice, prin ontologia arhaică ascunsă în spatele tuturor fenomenelor
religioase, prin considerarea omului arhaic ca model al omului religios și, în general,
prin credința în existența unor arhetipuri de bază și eterne, manifestate sub formă de
hierofanii, de simbolistică, de mituri și de ritualuri, prin care omul ia contact cu sacrul
și cu manifestările istorico-comparative și fenomenologice ale sacrului în diferite
tradiții religioase.
 “Sacrul si profanul” reprezintă unul dintre pilonii principali ai viziunii lui în
disciplina pe care a dezvoltat-o, istoria religiilor. Lucrarea “Sacrul și
profanul” a fost publicată în 1957 , în limba germană . În 1965 Mircea Eliade
lansează o versiune în limba franceză, publicată la Editions Gallimard. Toate
traducerile în limba romană au fost făcute conform ediției franceze.
Baza gândirii în această lucrare este faptul că nu poate exista nicăieri o
persoană în totalitate non-religioasă. Oricare ar fi gradul de desacralizare a
contemporaneității, memoria istorică păstrează urmele unei valorizări
religioase. Spațiul profan păstrează locuri “privilegiate”, deosebite de
celalalte, memoriile primare din copilărie, cu sarbătorile religioase
petrecute în familie. Aceste spații devin “locuri sacre” pentru că determină
o bresă în universul ulterior de credințe sau de lipsa lor, a persoanei
implicate.
Pentru Eliade diferența dintre sacru și profan este perceperea unei revelații
care creează “spațiul sacru”. Manifestările sacrului sunt de fapt “ieșiri din
profan” și sunt numite de autor hierofanii, termen inventat de Eliade și
intrat în mai toate limbile Pământului ca termen care descrie manifestările
religioase din profan și intrarea în spațiul sacru.
Câteva explicații despre cum vede Eliade noțiunea de “Homo
Religiosus”. Teoria dezvoltată de Eliade despre “Sacru și
Profan” se bazează pe 3 elemente distincte. Sacrul definit
prin transcedental: Zeii politeismului, Dumnezeul monoteist,
Divinitățile animiste sau Nirvana, (locul în care se concep
minunile). Al doilea termen este hierofania, termen specific
lui Eliade, care definește apariția temporală a sacrului în
lumea profană, este un fel de teofanie minoră sau o apariție
supranaturală în Profan și, în sfârșit “Homo Religiosus”.
Eliadian este omul (credincios) care o așteaptă și o
anticipează, gata să acepte hierofania ca parte din existența
lui în lumea profană. In concluzie se poate spune că “Homo
Religiosus” Eliadian este interfața între Sacru și Profan.
 O literatură, oricare ar fi ea, nu poate ignora dimensiunea
esenţială a fiinţei umane, şi anume aceea de fiinţă iubitoare
de Dumnezeu şi de semeni, dimensiunea de homo
religiosus. În raport cu lumea, omul este o fiinţă religioasă
aflată într-o permanentă căutare a divinităţii. Conştient sau
nu, voit sau nu, toţi ne manifestăm prin dimensiunea
religioasă a fiinţei noastre. Relaţia omului cu Dumnezeu nu
este doar una ascendentă (omul care vrea să ajungă la
Dumnezeu), ci şi una descendentă (Dumnezeu coboară la
om, El Însuşi Se face Om şi caută omul).O astfel de
înţelegere a unui homo religiosus mereu însetat şi înfometat
de Iubire şi de Cuvânt, duce, inevitabil, spre o re-creare a
lumii, spre o viziune proprie care prinde contur în creaţia
lirică, în poezie. (Maria-Daniela Pănăzan, “Poezia religioasă
românească - eseu monografic”)
 ISTORIC AL EVOLUȚIEI OMULUI RELIGIOS DE-A
LUNGUL TIMPULUI
Istoria creștinismului românesc s-a desfășurat pe
parcursul mai multor secole și a fost influențată de
numeroase evenimente și transformări sociale,
politice și religioase. Istoria religioasă a poporului
român reflectă o diversitate de tradiții religioase și
culturale care s-au dezvoltat în teritoriile care astăzi
alcătuiesc România.
Perioada Antică: Strămoșii românilor, inclusiv
daci și geto-dacii, aveau propriile lor credințe
religioase păgâne și politeiste. Ei venerau zei și zeițe
care erau legate de natură, agricultură și alte
aspecte ale vieții cotidiene. S-a presupus că
Zalmoxis era unul dintre zeii importanți pentru
aceste triburi.
 În secolul al II-lea d.Hr., Dacia a fost cucerită de Imperiul Roman, și aceasta a adus
cu sine romanizarea populației autohtone. Romanii au adus cu ei religia romană și
cultul zeilor romani, și aceasta a dus la amestecul de credințe
dacice cu tradițiile romane. În această perioadă populația din Dacia a venerat
zei romani precum Jupiter, Marte, Venus și Diana. De asemenea, au continuat
să adoreze zei și zeițe dace, precum Zamolxis, o figură religioasă importantă.
Creștinismul Timpuriu: Creștinismul a ajuns în teritoriul care astăzi
alcătuiește România în primele secole d.Hr., adus de misionari creștini. Unul dintre
cei mai notabili misionari a fost Apostolul Andrei, care este tradițional
creditat cu predicarea creștinismului în zona Dobrogei.
Au fost construite primele biserici creștine timpurii în această regiune. Un
exemplu notabil este Basilica din Tomis (azi Constanța), construită în secolul al IV-
lea, care a devenit un important centru creștin timpuriu. Aceste biserici au jucat un
rol semnificativ în răspândirea creștinismului.
La începutul secolului al IV-lea, creștinismul a devenit religie oficială a Imperiului
Roman sub domnia împăratului Constantin cel Mare. Această schimbare a
contribuit la acceptarea și răspândirea creștinismului în toate provinciile
imperiului, inclusiv în Dacia
Biserica Ortodoxă Română: Odată cu formarea statelor
medievale ale Țării Românești și Moldovei în secolele XIV-XV,
Biserica Ortodoxă a devenit o parte integrală a vieții religioase
și culturale a românilor. Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat
propriile tradiții, ritualuri și liturghii. Aceasta a jucat un rol
important în misiunile de evanghelizare și în consolidarea
creștinismului în regiune. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a
fost un promotor al culturii și literaturii creștine în secolul al
XVII-lea. De asemenea, a avut un impact semnificativ asupra
culturii și limbii române. Promovarea culturii și alfabetizării a
fost o parte importantă a misiunii Bisericii, iar ea a contribuit la
dezvoltarea limbii române și la păstrarea tradițiilor și
obiceiurilor religioase.
După ce creștinismul și Biserica Ortodoxă au început să facă
parte din viața de zi cu zi a românilor, și până în ziua de astăzi
au avut loc și alte schimbari in viața omului religios, cum ar fi:
 Reforma Protestantă și Diversitatea Religioasă: În
Transilvania, care a fost sub influența Imperiului
Habsburgic, Reforma Protestantă a adus apariția
diverselor denominațiuni protestante, cum ar fi
Biserica Reformată și Biserica Unitariană. În același
timp, a apărut Biserica Română Unită cu Roma, care a
combinat elemente catolice cu tradițiile ortodoxe.
Perioada Modernă și Influențe Politice: În secolele
XVIII și XIX, România a fost sub stăpânirea Imperiului
Otoman și a Imperiului Austriac, ceea ce a avut un
impact asupra diversității religioase și a libertății
religioase. Biserica Ortodoxă Română a rămas o
instituție importantă în viața poporului român.
.
Literatura religioasă
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei
Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal
Dosoftei, (n. 26 oc-tombrie 1624, Suceava - d. 13 decembrie
1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un
cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet şi traducător. În
2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt. A învăţat
la Iaşi, apoi la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, unde a făcut
studii umaniste şi de limbi. Cunoştea limba elenă, latina,
slavona şi polona. Datorită relaţiilor sale cu patriarhul
Moscovei şi cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un
teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din
Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice, unele traduse de
el însuşi. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat
introducerea limbii române în biserică.
 Principala operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui
scriere tipărită este Psaltirea în versuri, care apare în anul
1673, într-un oraşel polonez, Uniev. Se vede că mitropolitul
Dosoftei, în anii lui de şedere la mănăstirea Probota şi de
păstorie la Huşi şi Roman, se ocupă intens de traducerea şi
de alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673 şi
1686. Psaltirea în versuri a necesitat o muncă îndelungată.

Această traducere cu textul ei slav, care se deosebeşte ca

limbă, de limba traducerilor româneşti de atunci, a văzut
lumina tiparului în anul 1680. Textul tradus în proză a fost
“tocmit” în “versuri”. Crescut în mediul cultural al Poloniei,
unde poezia încă în secolul al XVI-lea ajunge la perfecţiune,
mitropolitul Dosoftei are o deosebită atracţie pentru
versificaţie.
 De fapt, prin psaltirea lui versificată, se creează limba
poetică poloneză. Importanţa Psaltirii în versuri a
mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră veche este
foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă,
Psaltirea a avut o circulaţie mare. Ca dovadă că a fost citită,
este faptul că unul din psalmii versificaţi, în spcial acei scrişi
în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în
literatura noastră populară sub forma de cântece de stea.
Aşa este recunoscut psalmul 46, care incepe astfel:
“Limbile să salte
Cu cântece‘nalte
Să strige‘n tărie
Glas de bucurie…”
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare
versificată în româneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi
popularitatea operei lui David, psalmii transpuşi în versuri
inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de
atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia
cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului românului.
 Oratoria religioasă. Cazania lui Varlaam

Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1580,

dintr-o familie de răzeşi din Borceşti (Neamţ), sat
dispărut situat lângă Târgu Neamţ. Numele său de
mirean a fost Vasile Moţoc. De tânăr şi-a îndreptat paşii
spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a
învăţat carte, şi-a dezvoltat talentul de vorbitor şi
scriitor şi a deprins limbile slavonă, latină şi greacă.
Cazania sau Cartea românească de învăţătură,
considerată de Iorga drept opera cea mai populară a
epocii noastre vechi, conţine primele versuri în limba
română, intitulate
“Stihuri în stema domniei Moldovei”, prin care este
recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea
cărţii.
Cazania are două părţi:
partea I cuprinde extrase din Evanghelie şi comentariul lor pentru 32 de duminici;
partea a II-a povesteşte vieţile sfinţilor.
Nicolae Manolescu, în “Istoria critică a literaturii române”, desprinde următoarele
trăsături ale operei:
frumuseţea limbii utilizate
vorbeşte pe înţelesul tuturor, presărând explicaţiile cu întrebări retorice şi cu
îndemnuri,
arta povestirii
este primul nostru povestitor, înfăţişînd ţărăneşte chestiunile teologice.

Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc

Opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism şi de
pericolul deznaţionalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub
învăluirile cuminţi ale frazei. Varlaam a avut o considerabilă însemnătate în crearea pri-
mului nostru „stil cărturăresc”.
Varlaam este omul rezumatelor care se ţin mine, este cu siguranţă primul nostru povestitor,
ale cărui istorisiri pot fi asemănate, în primitivitatea lor plină de farmec, cu picturile din
bisericile medievale moldoveneşti. Din partea a doua a „Cazaniei” se inspirau şi pictorii
populari, lăsând imaginaţia destul de liber în privinţa amănuntelor. Detaliile psihologice, ca
şi dialogurile „sunt aici cu deosibire izbitoare”, probabil primele din proza noastră. Înainte
de Neculce, nimeni nu a scris în româneşte o nuvelă comparabilă cu aceasta a lui Varlaam.
 “Didahiile“ de Antim Ivireanul

Antim Ivireanul a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop şi

mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti,
autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecţie de predici
folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o
personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A
fost cel care a înfiinţat prima bibliotecă publică în Bucureştiul de
astăzi, în secolul XVIII.
Născut probabil în 1650, în Iviria (Georgia sau Gruzia), ucis cândva
în intervalul septembrie – octombrie 1716 de către ostaşi turci,
luat de tânăr în robie de turci şi dus la Constantinopol, este
ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a
învăţat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi
limbile greacă, arabă şi turcă. Probabil, tot acum a fost călugărit
sub numele Antim şi hirotonit ieromonah. Prin 1689 - 1690 este
adus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească. Aici a
învăţat limbile română şi slavonă, precum şi meşteşugul tiparului.
 „Măiestria şi talentul său oratoric relevă personalitatea sa de mare artist şi
propovăduitor”. Depăşeşte tiparele prozei prin stilul său, iar cuvintele parcă
prind viață.
Între lucrările lui, un loc de frunte îl ocupă Didahiile, care se ocupă cu tâlcuirea
învăţăturii creştine, acestea fiind rostite între anii 1709-1716. Didahiile se
inspiră din Sfânta Scriptură şi Sfanta Tradiție, dar și din viaţa celor cărora le
erau adresate, fapt ce conferă acestor scrieri o valoare în plus, aceea de izvor
important privind viața politică, economică, socială şi morală a țării. Materia
predicii lui Antim Ivireanul în Didahii o formează adevărurile dogmatice şi
morale, apoi cuvintele de laudă şi cinstire adresate Mântuitorului, Maicii
Domnului, Sfinţilor. Întâlnim tot felul de predici: predica propriu zisă, omilia,
predica analitică, pareneza, panegiricul.
Mitropolitul vorbeşte şi despre „zelul înnăscut al iubirii de învățătură care-l
îndatorniceşte să fie întotdeauna cu îngrijire şi nelenevos pentru răspândirea
cunostinţei”.
Un lucru ciudat e faptul că Didahiile au fost tipărite mult mai târziu, la peste
170 de ani de la moartea sa mucenicească, între 1886 şi 1915. Din aceste scrieri
observăm că Antim era un adânc cunoscător al Scripturii şi că era la curent cu
numeroase date ale culturii vremii. Este remarcabil „discursul pe care Antim l-a
rostit la instalarea sa ca mitropolit, cuvântare în care, lăudând ţara care-l
chemase şi îl înălţase, încredinţează că-şi va face datoria fără cruţare şi fără
teamă”.
 În Didahii, „Antim foloseşte foarte mult comparaţia, făcând astfel mai accesibile
adevărurile dumnezeieşti. În toate cuvântările sale, la toate sărbătorile precum
Adormirea şi Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, el căuta să redea cât mai plastic
semnificaţia şi profunzimea sărbătorii, făcând din predici adevărate poezii, imne de
mărire şi laudă prin care zugrăveşte chipul minunat al Preacuratei Fecioare care
străluceşte şi luminează mai mult decât soarele, luna şi stelele. Fecioara este
asemănată cu revărsatul zorilor, cu un izvor, cu un crin, etc.. În privinţa impunătoarei
capacitaţi de descriere a lui Antim, George Călinescu spunea: „Antim are suavitate,
exaltare lirică şi face Fecioarei un elogiu franciscan desfăşurat într-o cadență
fastuasă”.
În strânsă legătură cu temele religios-morale, Antim s-a ocupat în mod repetat de
unele abateri ale păstoriţilor, de unele slăbiciuni şi păcate ale lor. Astfel se ridică
împotriva făţărniciei, lăcomiei, egoismlui, minciunii, învrăjbirilor, vicleşugurilor,
nedreptăţii, jafurilor. El rosteşte cuvinte aspre împotriva celor ce nu respectă legea
bisericească, împotriva clevetirilor, împotriva asupritorilor, împotriva robiei,
împotriva dărilor cele multe. Tot în Didahii se adresează şi preoţilor, cerându-le
smerenie.
În concluzie, predica lui Antim e naturală, simplă şi apropiată de sufletele
ascultătorilor, morală şi de de o reală frumuseţe stilistică; din punct de vedere literal-
artistic poate concura cu tot ce s-a scris şi tipărit în româneşte până astăzi. Prin
predicile sale, Antim are meritul de a fi stimulat şi introducerea limbii române în
bisericile din ţara noastră.
Poezia religioasă și laică
Începuturile poeziei: Miron Costin
Cine a fost Miron Costin
1633-1691
Boier şi cărturar moldovean ce a copilărit în Polonia
pentru că acolo s-a refugiat tatăl său, hatmanul Costin; A
învăţat acolo la colegiul iezuit de la Bar;
la vârsta de 19-20 de ani (1652-1653) se întoarce în ţară.
S-a căsătorit cu Ileana Movilă (de neam domnesc), a
dobîndit o zestre substanţială (ţinuturi, terenuri);
a avut mai multe „funcţii”: sol (diplomat), translator, mare
vornic (1669-1675), mare logofăt (1675-1683);
în 1683 este exilat în Polonia; în 1685, este chemat înapoi
în țară;
 Texte cu caracter istoric și literar
Cele mai importante sunt:
poemul “Viiaţa lumii” (1671- 1673)
“Letopiseţul ţăriii Moldovei de la Aron-vodă” (încheiat în 1675)
“Poema polonă” (1684) – Istorie în versuri, scrisă în limba polonă, despre Moldova
şi Ţara Românească, dedicată lui Sobieski, regele Poloniei;
“De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” 1686-1691 (o
„monografie despre originea neamului nostru”, P. P. Panaitescu)
"Viata lumii" propune o privire moralistă asupra condiției umane: pentru a fi fericit,
omul trebuie să facă pe pământ numai fapte bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron
Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de complexitate, prin erudiție, orizont
cultural, valoarea și amploarea documentării, tendința de integrare a evenimentelor
din istoria Moldovei în cele ale istoriei europene, viziunea moralistă, uneori polemică si
virulentă, asupra destinului uman și al popoarelor, și nu în ultimul rand prin
rafinamentul stilistic, rezultat din modul în care utilizează toate artificiile literare ale
epocii.
 „Predoslovie
Voroavă la cetitoriu
În toate țările, iubite cetitoriule, să află acestu feliu de scrisoare, care elinește
ritmos să chiamă, iară slovenește stihoslovie, și cu acestu chip de scrisoare au
scris mulți lucrurile și laudile împăraților, a crailor, a domnilor și începăturile
țărâlor și a împărăției lor. Așa au scris vestit istoric Omir războaiele Troadii, cu
Ahileus, așa Verghilie, începătura împărăției Râmului și alții fără număr
dascali, într-acesta chip și sfinții învățători besericii noastre cum iaste Ioan
Damaschin, Cozma, Theofan, Mitrofan, Andrei de la Crit, au scris cântările
sfinții biserici, stihurile, canonile, antifoane, cu carile, ca cu niște pietri scumpe
și flori neveștenite, au împodobit biserica. Cu această pildă scrisu-ț-am și eu
această mică carte, a căriia numele îi iaste Viiața lumii, arătându-ți pre scurtu
cum iaste de lunecoasă și puțină viiața noastră și supusă pururea primejdiilor
și primenelilor. Nu să pofteascu vro laudă dintr-această puținea osteneală, ci
mai multu să să vază că poate și în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare
ce se cheamă stihuri. Și nu numai aceasta, ce și alte dăscălii și învățături ar
putea fi pre limba românească, de n-ar fi covârșit vacul nostru acesta de acum
cu mare greotăți, și să fie și spre învățături scripturii mai plecate a lăcuitorilor
țării noastre voie. Citește cu bună sănătate și cât poți mai vârtos de primejdiile
lumii să te ferești, cu ajutoriul preaputernicului Domnului-Dumnezeu. Amin.
 Sueta suestv, vesa vseaceska sueta
Eclisiastis, glava 1
Deșertarea deșertărilor și toate sânt deșarte.
A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: Viiața iaste floare,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoare […]”
 Axe tematice majore
ethos auctorial (tema eului) → trăsăturile eului liric:
„jalea” („A lumii cîntu cu jale cumplită viiața,/Cu griji și primejdii cum iaste și ața”);
frămîntarea (interjecţiile: „O, lume hicleană, lume însălătoare”; „O, vrăjmaşă,
hicleanu, tu vinezi cu sacul”;
întrebările retorice: „Ce nu petrece lumea şi- n ce nu-i cădere?” „Ce
hălăduieşte/Neprăvălit, nestrămutat?”;
luciditatea („Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte,/Aşa înşală, surpă şi batjocureşte”);
fatalismul („Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,/Umblăm după a lumii
înşelătoare faţa./Vremea lumii soţie şi norocul alta,/ El a sui, el a surpa, iarăşi gata”)
moralismul („Nime lucruri pre voie de tot să nu crează,/Nime grele nădejde de tot să
nu piarză”; „Orice faci, fă, și caută fîrșitul cum vine./Cine nu-l socotéște, nu petrece
bine./Fîrșitul ori laudă, ori face ocară;/Multe începuturi dulci, fîrșituri amară./Fârșitul
cine caută, vine la mărire;/Fapta nesocotită aduce perire”; „fericită viiaţa făr de valuri
multe,/ Cu griji şi neticneală avuţiia pute./ Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine/Griji
purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine”; „Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume/Ca o
spumă plutitoare, rămîi fără nume./Una fapta, ce-ți rămîne, buna, te lățéște,/În ceriŭ
cu fericie în véci te măréște”);
 tema căderii/nestatorniciei/transformării (mai mult decît efemeritatea
omului şi a lumii!) → frecvenţa elementelor lexicale şi morfosintactice din
sfera mişcării şi a trasformării („trec”, „fug”, „nu să opreşte”, „nu să
conteneşte”, „cădere”, „primeneşti”, „nestătătoare”, „ne mutăm viiaţa”, „a
sui... a surpa”, „schimbă” → „Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?”;
„Lumea din primenele nu să mai deşteaptă”;
tema inconsistenţei: „Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi părere”; „Toate-s
nestătătoare, toate-s nişte spume”
motive literare universale:
vanitas vanitatum (deşertăciunea deşertăciunilor): „«Deşertarea
deşărtărilor şi toate sînt deşarte»” (Ecclesiastul),
fugit irreparabile tempus (timpul fuge fără să se mai întoarcă): „Trec
zilele ca umbra, ca umbra de vară;/ Cele ce trec nu mai vin, nici să-
ntorcu iară”;
fortuna labilis (soartă schimbătoare): „Norocul la un loc nu stă, într-un
ceas schimbă pasul”;
ubi sunt (unde sunt..): „Unde-s cei din lume/Mari împăraţi şi vestiţi?”.
 Perspective critice
Mircea Scarlat: „Ideea nestatorniciei, provenită din experineţa concretă acumulată în patru decenii de viaţă atît de
zbuciumată, a fost asociată fatalismului Eccleziastului, iar sinteza rezultată între experienţa faptelor trăite şi
influenţele livreşti a fost concretizată în poemul Viiaţa lumii”
„Acesta a scris poemul dintr-o convingere intimă. [...]” (Introducere în opera lui Miron Costin, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976, p. 143-145)

Elvira Sorohan: „Starea de suflet a poetului, tristeţea provocată de conştiinţa finitudinii fiinţei sînt autentice.
Neliniştea e comunicată sub forma unei mărturii de credinţă, atinsă, ca toată opera sa, de aripa unui moralism
obsesiv, ca şi problema destinului, de altfel”.
„Condiţia umană, în genere, şi condiţia fiinţei pradă istoriei sînt «cîntate» pe coarda lirismului grav, ori cu
inflexiuni biblice. În Viiaţa lumii, jalea e a conştiinţei lucide, lămurită asupra limitei impuse fiinţei de forţa negativă
a destinului, imposibil de depăşit altfel decît printr-o etică a acţiunii pozitive, singura şansă de realizare. I se
propune omului i traiectorie morală, o soluţie raţională, liniştitoare, care să învingă melancolia viziunilor
escatologice. Nuanţa creştină nu ne scapă, dar orizontul deschis scuteşte fiinţa de sentimentul sfîşietor al
inutilităţii care bîntuie lamentaţia Eclesiastului, cu toate că numeroasele-i versete sentenţioase pot fi recunoscute
sub scriitura versurilor din <<Viiaţa lumii>>” (Introducere în istoria literaturii române, p. 335, 339).

Nicolae Manolescu: „După cum au arătat atîţia, absolut toate motivele din care se ţese filosofia Viieţii lumii provin din
literatura religioasă medievală şi din vechii poeţi latini” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 30)
 Texte reprezenatative pentru dezvoltarea
culturii religioase în perioada medievală
Poezia religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu.
Ea stă la baza întregii evoluţii a limbii şi a literaturii române, deoarece „poezia religioasă
demonstrează că spaţiul unde s-a aşezat geneza poporului român a fost un spaţiu creştin, că s-
au scris aici cărţi (...).” (Dan Horia Mazilu, Cuvânt înainte, Antologia 1700 de ani de poezie
religioasă, Editura Ager, 2003)
Poezia de inspiraţie creştină îşi are sursele în imnele religioase ale veacurilor Bisericii primare:
„din epistolele Sfântului Apostol Pavel se vede clar că în adunările de cult se întrebuinţau nu
numai Psalmii şi cântările din Biblie, ci şi cântări duhovniceşti, care nu sunt decât creaţia
entuziasmului religios al celor dintâi creştini.” (Petre Vintilescu, Poezia Imnografică, Editura
Renaşterea, Cluj- Napoca, 2005)

„Biblia de la Bucureşti” sau „Biblia lui Şerban” este denumirea sub care este cunoscută ca
prima traducere integrală a Bibliei în limba română, apărută în 1688 la Bucureşti. Este
denumită astfel deoarece alcătuirea ei a fost începută la iniţiativa lui Şerban Cantacuzino.
 Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era “Biblia adecă
Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament”. Este prima
traducere completă în limba română a tuturor textelor biblice. Aceasta a
pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise. Samuil Micu a
îmbunătățit traducerea lui Nicolae Milescu, demers concretizat în Biblia
de la Blaj (1795), care a devenit textul standard folosit în întreg spațiul
românesc.

Biblia lui Şerban este pentru ortodoxia românească o carte

fundamentală, care a furnizat poporului textul integral al Bibliei. Din
punct de vedere literar, importanţa sa este deosebită pentru dezvoltarea
limbii literare. Biblia lui Şerban fixează definitiv drumul pe care avea să-l
urmeze limba scrisă bisericească. Ea a utilizat tradiţia fonetică a textelor
lui Coresi, Varlaam şi Simeon Ştefan, îmbogăţind lexicul şi îmbunătăţind
sintaxa. Este un rezultat al prelucrării graiului moldovenesc din
traducerea lui Milescu Dosoftei, ardelenesc din Noul Testament al lui
Simeon Ştefan şi muntean din intervenţiile fraţilor Greceni. Biblia apare
în istorie ca un simbol de unitate naţională, deoarece circulaţia sa intensă
şi efortul depus pentru tipărirea ei au contribuit la conservarea unităţii
de limbă a românilor.
 Importanța spațiului ecleziastic în dezvolatrea
culturii si literaturii românești
Spațiul ecleziastic a avut o importanță semnificativă în
dezvoltarea culturii și literaturii românești de-a lungul
istoriei. Acest spațiu se referă la instituțiile bisericești și
monastice, precum și la activitățile culturale și literare
desfășurate în cadrul acestora. Impactul asupra culturii și
literaturii
Conservarea limbii române: Spațiul ecleziastic a fost
un loc în care limba română a fost păstrată și
dezvoltată în timpul perioadelor de dominație străină
sau de influență culturală puternică. Multe
manuscrise, documente și texte religioase au fost
scrise în limba română în aceste medii, contribuind
astfel la conservarea și dezvoltarea limbii române.
Dezvoltarea literaturii religioase: Spațiul ecleziastic
a fost un mediu în care s-au dezvoltat primele
scrieri literare românești, în special cele cu
tematică religioasă. În secolele medievale, cărturarii
români au scris opere religioase, precum evanghelii,
psaltire, și vieți de sfinți. Aceste texte au avut un rol
important în formarea unei tradiții literare
românești.
Educația și instruirea: Biserica și mănăstirile au fost
centre importante de educație și instruire în istoria
românească. Aici s-au format cărturari și
intelectuali care au contribuit la dezvoltarea culturii
și literaturii românești prin studiul limbii, filosofiei,
teologiei și altor discipline.
 Promovarea culturii și valorilor românești: Instituțiile ecleziastice au jucat un rol
important în promovarea culturii și valorilor românești în fața influențelor culturale
străine. În contextul istoric al luptei pentru autonomie și identitate națională,
biserica a fost un factor de unitate și rezistență.
Conservarea și transmiterea tradițiilor populare: Mănăstirile și biserica au avut o
contribuție semnificativă la conservarea și transmiterea tradițiilor populare
românești. Multe cântări religioase, obiceiuri și tradiții au fost păstrate și propagate
de-a lungul generațiilor prin intermediul spațiului ecleziastic.
https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/poezia-religioasa-si-omul-modern-
25589.html
 Bibliografie
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Biblia_de_la_Bucureşti
https://bibliotecaonline2.files.wordpress.com/2009/08/poezia-religioasa-
romaneasca.pdf
https://literaturaromanauaic.files.wordpress.com/2019/06/viiata-lumii.pdf
https://ro.historylapse.org/viata-religioasa-in-evul-mediu
https://archive.org/details/Biblia1688/page/n551/mode/2up