Dimensiunea

religioasă a existenței

Liceul Teoretic Ovidius

Profesor coordonator: Ionescu Florentina
Participanți: Alistar Alexandra-Georgiana
Cazacincu Andreea-Irina
Gonța Kristi
Ursache Raul 
 ~Cuprins~

1. Originile religiei creștine în spațiul românesc......................................................3

2. Religia în limba romană........................................................................................5
3. Sextil Pușcariu......................................................................................................6
4.  Diaconul Coresi și activitatea sa tipografică........................................................7
5. Psaltirea și psaltirile roticizante............................................................................9
6. Dosoftei...............................................................................................................10
7. Miron Costin.......................................................................................................13
8. Varlaam...............................................................................................................16
9. Antim Ivireanul...................................................................................................17
10.Radu și Șerban Greceanu....................................................................................19
11.Biblia...................................................................................................................19
12.Opinii critice.......................................................................................................22
13.Postfață argumentativă........................................................................................26

Bibliografie...................................................................................................................28

14.
 Dimensiunea religioasă a existenței

„Ceea ce, dintr-un explicabil bovarism, istoricii au numit până acum <<literatură>> religioasă, nu are nicio
legătură cu creațiunea oricât de minimă, cum este cazul cu poemele biblice și hagiografice franceze [...].
Această așa-zisă literatură nu cuprinde altceva decât cărțile trebuitoare preotului însuși în slujba sa, traduse
în românește. Pentru istoria bisericii naționale și a tiparului, pentru istoria culturii într-un cuvânt, ea este
desigur foarte importantă.”
                                        (G. Călinescu- Istoria literaturii române de la origini până în prezent)

Cazul vizat de tema acestui capitol se referă la zona de interferență dintre religie și
literatură, cu scopul de a integra informația religioasă și literară în planul istoriei culturii și de a
înțelege interacțiunea lor.

Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viața lor spirituală, de
credința în Dumnezeu și de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el un om simplu, slujitor al
bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrie și
a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte
de cult în limba română. Traducerea ei prilejuiește cea dintâi exprimare a creativității prin cuvânt în
limba noastră, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început. Trăirea religioasă determinată
trecerea prin mai multe filtre a dogmei creștine și a cărților sfinte: unul este cel al identității și al
culturii colective, altul al identității și al culturii individuale.

Dimensiunea religioasă a existenței capătă treptat forme de expresie românească mai întâi
prin actul creației individuale, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca
literatură de inspirație religioasă. În ce măsură participă fiecare dintre ele la scrierea primelor pagini
de literatură română este întrebarea prin care poate fi rezumat cazul românesc al începuturilor
literaturii.

            Religia este un ansamblu de credințe, practici, dogme și ritualuri care definesc raportul
omului cu divinitatea. În funcție de credința pe care o adoptăm, cu toții facem parte dintr-o anumită
comunitate de tip spiritual și moral. Astfel, ne simțim înțeleși, mai puțin singuri, iar sentimentul
religios este întărit prin împărtășirea sa cu ceilalți.

1. Originile religiei creștine în spațiul românesc

Conform istoricului Tertulian (150-220) numele lui Cristos ajunsese să fie cunoscut în
vremea sa inclusiv „popoarelor din Galia, Marea Britanie, sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”,
iar aceasta în condițiile în care populațiile respective erau inițial păgâne. Academicianul Constantin
C. Giurescu a dat ca exemplu Legiunea a V-a Macedonica, care a staționat o vreme în Palestina,
înainte de a fi mutată la Troesmis și apoi la Potaissa, pe teritoriul actual al României. 

Perioada creștinării timpurie a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține

mărturii arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură
lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și ca
simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit uneori
de populații „criptocreștine”, iar perioada este în controversă între istoriografia bisericii, care afirmă
prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român, și istoriografia
academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până în secolul VIII.
După istoricul creștinismului și arheologul Pr.Ion Barnea, au existat două moduri de difuzare treptată
a creștinismului popular de limbă latină, mai tardive, printre Dacii liberi și printre Vlahii (Proto-
Românii) din nordul Dunării: pe de-o parte păstoritul (transhumanța reprezentând, an de an, o cale de
schimburi culturale între zona carpatică, Balcani și zona pontică), și pe de altă parte negustorii (care
se deplasau cu strofe, mirodenii, mătase și produse manufacturate la nord de Dunăre, de unde se
întorceau în imperiul roman de răsărit-bizantin cu sare și aur). Lipsa unor lăcașuri de cult în anumite
perioade poate fi explicată și prin persecutarea creștinilor latinofoni de către slavii păgâni și apoi de
către păgânii avari, pecenegi, cumani și tătari. Termenul de romanus/român a fost și o caracteristică
identitară la români, însemnând creștin.

 Nicolae Iorga a scris despre cruci (troițe) și biserici că „Pe timpurile mai vechi decât
domniile noastre, până și bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se
făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic. Pentru creștinii
timpurii, noțiunea de biserică nu implica existența unui edificiu construit special, ci doar comunitatea
de credincioși”. 8 Despre creștinarea Proto-Românilor există două puncte de vedere, unul religios
ortodox, altul laic istoric. Primul dezvoltă teoria conform căreia creștinarea a fost foarte intensă pe
toată aria de răspândire a Proto-Românilor de la bun începutul etnogenezei, făcând parte integrantă
din constituirea și identitatea poporului român ; al doilea afirmă că procesul de creștinare a fost mai
treptat (sec. III-V la sud de Dunăre, sec. V-VIII la nord de Dunăre), etnogeneza integrând desigur
elementele religioase, dar fiind în sine un proces cu precădere lingvistic, prin formarea limbii
protoromâne și generalizarea ei printre Dacii și Tracii din Imperiul Roman. Ambele teorii folosesc
argumente folclorice (fondul mitologic, tradiții și obiceiuri, dintre care multe sunt anterioare
creștinării, dar au fost bine conservate după aceasta), etnografice (paralelisme și diferențe față de
popoarele vecine), arheologice (bazilici, necropole), arhivistice (documentele și cronicile vremii) și
istorice (dezvoltarea bisericii, limba liturgică, organizarea), interpretându-le fie în favoarea
intensității vieții creștine încă de la începuturile formării poporului român pentru a demonstra că
acesta a apărut în istorie în paralel și chiar prin simbioză cu creștinismul ortodox, fie pentru a
sublinia o creștinare mai târzie, odată cu Slavii, și o constituire a structurilor bisericești ale
Românilor în cadrul primelor state Bulgare, în sec. VIII-IX, cu limba slavonă ca limbă liturgică, și
sub obediența Patriarhiilor din sudul Dunării (Constantinopol, în alternanță cu Ipek și Ohrid în vestul
țării, si cu Târnovo în estul țării). Cele mai bune argumente de care se folosesc istoricii sunt însă cele
lingvistice. Cei mai mulți termeni din mediul bisericesc provin din limba latină: basilica (biserică),
crux (cruce), ara (altar), presbyter (preot), angelus (înger), baptisare (botez), monumentum
(mormânt), cantare (cântare), christianus (creștin), sanctus (sânt/sfânt), Domine Deus (Dumnezeu). 

Acest fapt demonstrează caracterul latin și occidental al creștinismului românesc. Cu toate

acestea există și cuvinte împrumutate din limba slavonă cum ar fi Rusalka (Rusalii), duhu (duh) și
jadu (iad). La slavi, pentru "a boteza" se folosește "a crestina"; nu au cuvant derivat din latinescul
baptesium. Mai cunoscută și mai puțin controversată (fiindcă este mai bine documentată) este
creștinarea în masă și subită a Goților de pe teritoriul actualei Românii în secolul al IV-lea sub
influența episcopului Wulfila (sau Ulfila), un adept al doctrinei lui Arius. Sozomenos, istoricul
bisericii bizantine (secolul al V-lea), a scris în lucrarea sa „Istoria bisericească” (I, 6, I), că în Dacia
postromană, creștinismul a fost 9 propovăduit atât printre goții migratori cât și la "cei care erau mai
înainte vecini cu ei".
 2. Religia în limba romană
Începuturile scrisului în limba română, ca și începuturile literaturii române , stau sub semnul
religiosului: traduceri din textele sfinte, tipărituri din viețile sfinte, tipărituri din viețile sfinților,
imnuri de slavă, versificarea psalmilor veterotestamentari, epistole dogmatice schimbate între ierarhii
bisericii, comentarea Evangheliilor etc. Întâi din motive strict istorice, pentru că în Evul Mediu cei
știutori de carte erau, în primul rând(dacă nu chiar în exclusivitate), slujitorii bisericii. Apoi pentru că
se impunea, la un moment dat, existența textelor de cult în limba națională. 
        Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii serviciului divin în
biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În aceasta perioadă s-au tradus și s-au tipărit
cărți religioase precum cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învățături morale dezvoltate pe
marginea textului biblic) și pravilele (corpuri de legi). Actele de cultură din cele trei țări române
demonstrează că mentalitatea religioasă, caracteristică Evului Mediu, este dominantă.
      Domniile lui Matei Basarab, în Muntenia, și Vasile Lupu, în Moldova, au marcat
începutul unei epoci de înviorare culturală. Prin tipografiile înființate cu sprijinul lui Petru  Movilă,
fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cărțile religioase se  raspandesc și contribuie
la unificarea limbii romane literare. Astfel, printre cei dintai scriitori se numără invatati de la
cancelariile domnești( frații Radu și Șerban Greceanu, traducatori din greaca ai Bibliei in versiunea
integrala - “Biblia de la Bucuresti”,1688 ; Nicolae Milescu Spatarul, în Moldova, traducător al
Vechiului Testament) și, adesea, înalți prelați ai bisericii, buni cunoscători de slavona, greaca, latina
- limbile de cultura ale Evului Mediu: Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dosoftei (în Moldova),
Simion Stefan (mitropolit ortodox din Ardeal, traducator după o versiune greceasca și una slavona al
Psaltirii din 1651 și al Noului Testament de la Balgrad din 1648), Antim Ivireanul (mitropolit al Țării
Românești la 1708).
        Prin activitatea lor, au fost printre primii care au adus tiparul în Țările Române, au
încurajat traducerile din slavonă și greacă, fiind, de asemenea, cei dintâi scriitori, cei dintâi
cunoscători și traducător din literatura patristică, contribuind, astfel, la dezvoltarea culturii și la
formarea limbii literare românești.
          Alfabetul latin  a devenit oficial în 1860, deși au fost tentative de a-l introduce încă din
secolul al XVI-lea. Ortografia, bazată pe principiul fonetic, a fost reglementată de Academia Română
în 1881.

2.1. Secolul al XVI-lea

              În aceasta perioada, în Țările Române au circulat cărți cu subiect religios, scrise în slavonă,
limba de cult a bisericii răsăritene. Pentru ca în Evul Mediu, și în secolele imediat următoare,
corespunzătoare Renașterii, în estul Europei slavona a fost limba de cult a bisericii ortodoxe, jucând
un rol similar cu cel al latinei în lumea romanica vestică. Prin urmare, a fost adoptat alfabetul
chirilic, mai întâi pentru textele slavone și, mai apoi, în secolul al XVI-lea, și pentru textele în
română.

2.2. Secolul al XVII-lea

                 În aceasta perioadă, continuă și se dezvoltă activitatea cărturărească în Țările Române, atat
în slavonă, cât și, din ce în ce mai mult, în limba română cu alfabet chirilic: Molitvenic slavonesc
(Campulung, 1635), Psaltire (Govora, 1637), Învățături peste toate zilele (Campulung,1642),etc.
 3.  Sextil Pușcariu
Sextil Iosif Pușcariu s-a născut la data de 4 ianuarie 1877, în Brașov și a decedat la data de 5 mai
1948, în Bran. Acesta a fost filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist si
academician.

Lingvistul a scris peste 400 de lucrări științifice, a inițiat și a coorodonat ” Dicționarul limbii române”
și ”Atlasul lingvistic român”. Dicționarul Tezaur al Limbii Române a fost continuat de la litera B, de unde îl
lăsase Hasdeu, până la litera L (lojniță).

După crearea Legiunii Arhanghelului Mihail, Sextil Pușcariu își

manifestă simpatia față de mișcarea extremistă, ca mulți alți
intelectualii ai epocii, și chiar acceptă să devină membru al senatului
legionar. În discursul lui Sextil Pușcariu, la Deschiderea Universității
Transilvane la Sibiu, al cărei rector fusese numit, apare următorul
pasaj semnificativ:

” Cu dragostea, care e principiul de bază al Mișcării

Legionare, apropiați-vă de dascălii voștri... V-o spune vouă unul care,
atunci când a trecut prin Cluj sicriul lui Moța si Marin, n-a considerat
ca atâția alții din generația sa că sacrificiul lor a fost un gest inutil de
fanatism, ci a crezut în „Învierea prin moarte”.

După 23 august 1944 încep atacurile la adresa lui Pușcariu.

Ziarul comunist "România liberă" publică rubrica "Figuri de trădători",
vizând profesori universitari și alți intelectuali, în care apare și
următorul material:

“Figuri de TRĂDĂTORI: SEXTIL PUȘCARIU

Are circumstanțe atenuante: de mic copil a fost nemțit. Născut la Bran, pe vechea frontieră, el a
înclinat totuși în direcția opusă nouă. Studiile secundare și le-a făcut la Viena, și până astăzi știe nemțește
mai bine decât românește. S’a specializat totuși în istoria limbii române. Deși obtuz la minte, a reușit să
devină profesor universitar. Odată cu înflorirea cămășilor verzi, Sextil Pușcariu, om de peste 60 de ani, se
declară legionar, colaborează la „Buna Vestire” și devine membru al senatului legionar. A rămas de pomină
telegrama lui către părintele Moța, căruia îi scria că-l invidiază fiindcă i-a murit băiatul pe frontul fascist
spaniol. A fost astfel unul dintre inspiratorii ororilor și masacrelor legionare. Ca plată, amicul lui, Gamillscheg,
îl numește director la Institutului român din Berlin, fiind plătit însă de guvernul român. Evenimentele din
Ianuarie 1941 îl surprind la Berlin. După zdrobire rebeliunii, el transformă Institutul din Berlin într’un centru
oficial de propagandă legionară, în legătură directă cu Horia Sima. Studenții nelegionari erau pur și simplu
expulzați: – Cine nu e înscris în legiune nu are ce căuta la Universitar(!), le spunea de la obraz Pușcariu. Un
timp el a fost salariat oficial al guvernului nazist, care îl întrebuința ca un mijloc de presiune asupra lui
Antonescu.
Astăzi Pușcariu se plimbă liber pe stradă și nimeni nu-l deranjează. Ce așteaptă guvernul ca să-l aresteze?
T. D.”
În timpul regimului comunist scrierile lui Sextil Pușcariu au fost în mare parte puse la index, câteva
lucrări făcând totuși excepție. Fișele de la Dicționarul Tezaur al Limbii Române, reprezentând munca sa de o
viață, au fost revizuite ideologic chiar de un elev al său, Dimitrie Macrea, care va deveni ulterior un
important lingvist al epocii comuniste.
 4.  Diaconul Coresi și activitatea sa tipografică
   Născut într-un sat din județul Dâmbovița, Coresi și-a
început activitatea tipografică la Târgoviște. În 1559-1560
s-a stabilit definitiv la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea
de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și în limba română,
fapt imposibil la vremea respectivă în Țara Românească,
din cauza opoziției Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile
lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub
influența curentelor de reformă religioasă luterană și calvină
răspândite atunci în Transilvania, sunt modele de limbă
veche românească, importante și prin predosloviile sau
prefețele scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate, problema
introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara
Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea
limbii române. Ele au stat la baza formării limbii române literare.

   Cărturar, tipograf și editor din secolul al XVI-lea, diaconul Coresi a făcut obiectul a sute de studii.
Unii l-au considerat grec, alții armean, macedo-român sau român. Dacă în Europa occidentală a
secolelor al XV-lea și al XVI-lea, în documentele oficiale şi private se foloseau în paralel limba
poporului şi latină de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost diferite, căci marea slavă în care
se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât şi a scrisorilor private. Posibilele
documente în limba română anterioare secolului al XVI-lea au fost atât de puține încât nu au
supravieţuit timpului.

   Diaconul  Coresi a fost un meşteşugar dedicat muncii sale tipografice, activitate nouă în Țările
Române în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Chemat din Târgovişte în cetatea Braşovului de
către primarul oraşului, Hans Benkner, Coresi se apucă de tipărirea Catehismului, urmat de
Tetraevangheliar, cărți cu tematică religioasă. Reforma lutherană a adus în întreaga Europă un
curent masiv de traduceri în limbile popoarelor, care au avut un sens important pentru stabilirea unei
limbi literare de referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare
româneşti, căci Octoihul, Tetraevangheliarul, Apostolul au ajuns în scurt timp din tiparniţa
Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida faptului că unele erau protestante,
neortodoxe. Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea
slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile
populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit, fără să
ştie, o referinţă în formarea limbii române.

   La vremea respectivă, slujbele Bisericii ortodoxe se săvârşeau în limba slavonă. Întrucât
reformatorii introduseseră oficierea slujbelor în limbile naţionale, românii priveau cu neîncredere
traducerile cărţilor de cult în limba lor. Se temeau ca nu cumva pe această cale să le fie strecurate
învăţături străine, cunoscut fiind faptul că reformatorii luterani şi calvini din Ardeal încercau să îi
atragă la credinţa lor pe români. Pentru a risipi neîncrederea preoţilor şi a credincioşilor români,
Coresi a tradus şi a tipărit, în 1577, Psaltirea slavo-română, dându-le o dovadă că nu numai cărţile
eretice, ci şi cărţile ortodoxe pot fi tipărite în limba română, şi dovada putea fi dată de textul slavon
tipărit în paralel
.
   Un eveniment marcant în opera sa culturală îl constituie Psaltirea din anul 1570, cunoscută sub
numele de Psaltirea românească a diaconului Coresi. Această operă constituie un pas important în
mersul înainte al cugetului românesc.Psaltirea se află în mai multe exemplare, unul dintre ele fiind
descoperit de Vasile Mangra (1850 – 1918, mitropolit al Transilvaniei între 1916 – 1918), în satul
Lazăreni, langă Oradea. Acest exemplar a fost donat Academiei Române unde se păstrează și azi. Un
alt exemplar se găsește în biblioteca Universității Babes – Bolyai din Cluj, iar alte două sunt în
biblioteci particulare
.

    Cărțile lui Coresi au avut o largă răspândire în toate ținuturile românești datorită legăturilor
comerciale ale Brașovului cu Țara Româneasca și Moldova, datorită boierilor pribegi așezați la
Brașov și, mai târziu, chiar datorită lui Mihai Viteazul. Prin aceste tipărituri se arăta tot mai limpede
unitatea de limbă, de credință și de origine a românilor de pretutindeni.

Un alt merit al lui Coresi este acela că a fost primul nostru cărturar care a luptat în mod
conștient pentru introducerea limbii române în slujbe, pentru răspândirea științei de carte în
românește. Datorită tipăriturilor coresiene s-a răspândit tot mai mult scrisul românesc, înlocuind
treptat limba slavonă din biserică și din cancelariile domnești.

     Datorită operei realizate în Brasov cu ajutorul tipografiei lui Coresi, ale cărui cărți se răspândesc
pretutindeni, cartea în limba română încetează a mai fi în a doua jumatate a secolului al XVI-lea un
fenomen sporadic și devine un adevărat curent prin care se exprimă interesele și aspirațiile unor
pături sociale noi și care este susținut cu argumente ideologic-religioase, chiar patriotice, arătând
zorii unei mentalități noi . Epilogul Psaltirii românești din 1570 -documentul cel mai concis și mai
patetic al acestei epoci- este o adevărată proclamație către toți românii. Ridicarea limbii vorbite de
popor la rangul de limbă a culturii se transformă ,astel, datorită forței de difuzare a cuvântului tipărit,
într-un fenomen ireversibil. Domnul moldovean Petru Şchiopul, care, deși știa trei limbi străine, își
făcea însemnările proprii în limba română, plecând în exil a luat cu el cărți româneşti. La moartea sa
în Tirol, făcând inventarul averii lăsate, au fost înregistrate cele două Psaltiri românești și Faptele
apostolilor. Luca Stroici, marele logofăt al Moldovei, cel care a scris cel dintâi dintre români Tatăl
nostru cu litere latine, avea și el cărți de-ale lui Coresi.

    Diaconul Coresi a intrat în istoria poporului român ca unul din cei mai de seamă tipografi pe care
i-a avut cultura noastră, contribuind la introducerea limbii românești în Biserică și la crearea unei
limbi literare unitare. El este un adevărat deschizător de epocă în istoria culturii și a literaturii
noastre.

4.1. Tetraevanghelul 

În anul 1561 a fost tipărită de către diaconul Coresi prima carte de pe teritoriul românesc. Tot
atunci a fost realizată și prima traducere tipărită a unei cărți. 

Înainte de anul 1561, cu toate că se vorbea limba română, scrisul folosit era cel din alfabetul
chirilic. Scrisul din limba latină a început în anul 1561 și a devenit comun din secolul XVIII. 

“Dac-am cetit, bine am ispitit si socotit si am aflat ca toate talcuiesc, acleve-reaza

si intăresc cu Scriptura sfanta i mie tare placură și am scris cu tipariul voao fratilor
romnilor sa va fie pre invatatura. – Diaconul Coresi,, 
 
 Lucrarea voluminoasă conținea 246 de foi, iar conceperea sa, prin tehnica xilogravurii, a fost
un proces îndelung și anevois. A fost nevoie de 8 luni pentru sculptarea în lemn a fiecărei pagini din
scrierea liturgică. Coresi îi va aminti în prefața cărților tipărite de el și pe ucenicii cu care a colaborat
de-a lungul activității sale de cărturar. 

Această carte era o carte ortodoxă, împărțită în mai multe pericope. 

 
În funcție de fiecare pericopă trebuiau citite anumite părți din cartea respectivă. 
Cartea a fost scrisă inițial în urma cu 156 de ani de Nicodim. A fost preluată de Nicodim de la
Mănăstirea Prislop în anul 1405. 
 

Tetraevanghelul avea patru frontispicii la începutul fiecărei Evanghelii.

Cartea era alcătuită din 4 Evanghelii și cuprindea 15 volume. La traducerea ei au
participat preoții din Biserica ,,Sfântul Nicolae”, unde a fost construită prima școală
de pe teritoriul românesc.Cartea era un volum din 256 de foi, iar la construirea cărții
au participat 20 de ucenici. Fiecare dintre aceștia sunt menționați în prefața cărții.
Pentru a tipări această carte a fost nevoie de un volum de muncă întins pe nouă luni
de zile. 
Realizarea acestei cărți a fost realizată sculptând fiecare pagină în parte. 

5. Psaltirea și psaltirile roticizante

Conține cei 151 de psalmi din „Vechiul Testament” și a fost printre cele mai răspândite cărți
bisericești și printre primele traduse în limba română.  A  fost în biserică, dar și ca abecedar în școlile
întemeiate pe lângă biserici. Psaltirea a fost copiată sau tipărită de separat de textul integral al
„Bibliei”, sub forma unei cărți bisericești de slujbă , în care la psalmii originari se adaugă alte zece
cântări din Vechiul și Noul Testament. Aceștia au fost organizați în funcție de necesitățile concrete
ale ritualului , în cicluri numite catisme.

Din secolul al XVI-lea s-au păstrat opt versiuni românești diferite, dar înrudite între ele din
punct de vedere textual. Cele mai importante sunt așa-numitele „psaltiri rotacizante” (Psaltirea
Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki și Psaltirea Voronețeană) și psaltirile coresiene. Psalmi izolați se mai
găsesc, de asemenea, și în diferite alte manuscrise din secolul al XVI-lea, ca și în Molitvenicul lui
Coresi. 

Psaltirea Scheiană conține toți cei 151 de psalmi, la care se adaugă o scriere de alte cântări
biblice și Crezul în varianta atanasiană. Codicele care conține aceasta versiune reprezintă o copie
manuscrisă din intervalul 1563-1578, făcută în Moldova, de doi copiști, dintre care unul pare sa fi
fost sas de origine. Traducerea originară, după care s-a făcut copia moldovenească, pare să provină
din mediile calvanizante din regiunea Banat -Hunedoara.

Psaltirea voronețeană este un codice rotacizant din care s-a păstrat doar partea a doua, de la
Psalmul 77 încolo. Manuscrisul a fost descoperit de Simeon Florea Marian la mănăstirea Voroneț.
Copierea s-a făcut în Moldova între anii 1551-1558. Textul slavon intercalat nu este originalul după
care s-a făcut traducerea românească alăturată, fapt care poate fi interpretat ca un indiciu al
caracterului didactic al întreprinderii. 

Psaltirea Hurmuzaki este un manuscris rotacizant care reprezintă o copie moldovenească din
secolul al XVI-lea. Versiunea psalmilor pare să fie o prelucrare a unui prototip conservat de celelalte
versiuni românești  din secolul al XVI-lea.

Traducerea acestora a reprezentat prima etapă a procesului de impunere a limbii române

literare .

6. Dosoftei (1624-1693)
 Mitropolitul Dosoftei (1624, Suceava - 1693, Polonia) a fost unul dintre marii cărturarii din
trecutul nostru, fiind considerat primul poet național, primul versificator al „Psaltirii” în tot răsăritul
Ortodox. Provine dintr-o familie de negustori macedoneni și a învățat, la Iași probabil, la colegiul
întemeiat în 1640, la mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, apoi la „Școala
Frăției Ortodoxe” din Liov.  A fost ales episcop la Huși (1658-1660)
și Roman (1660-1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și
1675 - 1686); în 1696, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan
Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții. A făcut demersuri pe
lângă Patriarhul Rusiei pentru a aduce la Iași , cu ajutorul lui Nicolae
Milescu Spătarul, componentele unei tipografii folosită ca să
tipărească principalele cărți religioase traduse în românește,
urmărind introducerea limbii române în biserică.

Cei 151 de psalmi traduși și versificați de Dosoftei constituie

cea mai de seamă operă poetică a literaturii române vechi.
Originalitatea psalmilor lui Dosoftei rezidă, îndeosebi, în
amplificarea psalmilor biblici (întemeiată pe principiul biblic al
„paralelismului sinonimic”, adică al dublării unei idei din psalmul
original, reluată într-o formulare diferită), în plasticizare (prin adăugarea de epitete, comparații și
metafore inedite) și în „autohtonizarea” universului poetic (constând, de exemplu, în substituirea
peisajului arid propriu Țării Sfinte, din unele pasaje descriptive, printr-unul familiar cititorului
moldovean: cu boi, turme de oi, stupi de albine etc.).

Lucrările lui tipărite includ: 

- Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 pagini, și 8634 de versuri (la un loc cu
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu) 
- Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683); 
- Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român); 
- Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un 
- Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri; 18 
- Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou 
- Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări. 
- Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare
bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.
~ Psalomul lui David sau al lui Ieremia, 136~

„La apa Vavilonului, 

Jelind de ţara Domnului, 
Acoló şezum şi plânsăm  
La voroavă ce ne strânsăm, 
Şi cu inemă amară, 
Prin Sion şi pentru ţară, 
Aducându-ne aminte, 
Plângeam cu lacrămi herbinte. 
Şi bucine ferecate 
Lăsăm prin sălci aninate,  
Că acoló ne-ntrebară 
Aceia ce ne prădară 
Să le zâcem viers de carte 
Într-acea streinătate, 
Ca-n svânt muntele Sionul 
Cântări ce cântam la Domnul. 
Ce nu ni să da-ndemână  
A cânta-n ţară streină. 
De te-aş uita, ţară svântă, 
Atuncea să-mi vie smântă, 
Şi direapta mea să uite 
A schimba viers în lăute! 
Şi să mi să prinză limba 
De gingini, jelindu-mi scârba, 
De te-aş mai putea uita-te, 
Ierusalim cetate,
Nainte de nu te-aş pune  
În pomene-n zâle bune. 
Să nu uíţ, Doamne svinte, 
De Edom ce-au zâs cuvinte 
Svintei cetăţ împrotivă, 
Cu rău din gură zlobivă : 
„Răsâpiţî-i zidiuri nalte, 
Deşertaţ de bunătate!“ 
Tu, fată vavilonească, 
Răul va să te tâlnească! 
Va fi ş-acela-n ferice 
Ce-ţ-va veni să te strice, 
Că ţî să va-ntoarce darul, 
Cum ne-nchini tu cu păharul, 
Când cuconii tăi de ziduri 
Vor zdrobi-i ca neşte hârburi.”
 6.1. Comparație între psalmul 136, de Dosoftei și „Te drămuiesc în zgomot și-
n tăcere” de Tudor Arghezi

Psalmul 136 a fost scris pentru evreii care au fost robi în Babilon şi care dobândind
întoarcerea povestesc ce li s-a întâmplat în robie (Fericitul Teodoret). Este un psalm al războirii
omului cu patimile, acesta făcând parte din ciclul psalmilor prin care cerem ajutorul lui Dumnezeu și
invocăm mia lui. Este un psalm al captivității ce îi îndeamnă pe creștini să aibă nădejde, să ceară
eliberare de necazuri de la Dumnezeu și să nu cedeze în fața Babilonului.

  Incipitul psalmului dezvăluie un sentiment amar al evreilor captivi, cei robiți își cântă
durerea de a nu fi liberi și dorul după cetatea sfântă. Spre final, psalmul se mută într-un registru
tematic impregnat de nădejde că asupritorii vor plăti
pentru faptele lor. În interpretarea Sfinților Părinți,
psalmul acesta îndeamnă omul să cugete la captivitatea
în care este ținut acesta de propriile păcate. O luptă
neabătută trebuie dusă, în special, împotriva păcatului,
nu împotriva altor oameni. 

Astfel, acesta este „psalmul înstrăinării”. El era

cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se
gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit
totdeauna cântecul omului care realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, înţelegând aceasta, caută
să-şi împlinească chemarea sa de pelerin spre Ierusalimul cel Ceresc.

             Poezia „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere” de Tudor Arghezi este străbătută de două
atitudini antonimice – credință și negare – care se dovedesc sterile în zbaterile sale pentru a-l
cunoaște pe Dumnezeu. În acest mod, eul liric este într-o continua cautare de dovezi concrete cu
scopul de a se convinge de existent lui Dumnezeu.

            Psalmul este alcătuit din patru catrene cu rimă îmbrățișată și măsura de 10-11 silabe. . În
prima strofă, eul liric apare ca în vânător de har, aflându-se mereu într-o stare de framantare,
dezbatere profundă, cautand constant dovezi și luand în considerare înlăturarea cercetărilor
ineficiente: “Să te ucid?”.

În următoarele doua strofe, eul liric continua căutările , de aceasta data dorindu-si sa găsească semen
concrete chiar dacă nu au niciun beneficiu “Te caut darz și fără de folos”.

           Psalmistul ezită între credință și tăgadă, între ființă și neființă, căutările lui lovindu-se mereu
de lumea materială, fie din înaltul cerului – stelele, fie din adâncul oceanului – peștii, fie telurică –
taurul. Poetul simte înfiorarea ezitantă a mirajului la limita dintre lumea materială și cea imaterială.

Ultima strofă este reprezentativă pentru viziunea poetului asupra legăturii dintre om și
Dumnezeu.

Psalmii prezentați au în esență aceeași temă și același scop, de a îndemna oamenii la credință
și de a-i asigura că Dumnezeu va fi mereu cu ei, în special în vremurile cele mai grele. Ambele
scrieri prezintă omul credincios, însă în circumstanțe de timp diferite: în psalmul 136 fiind întâlnită
credința necondiționată, neîndoielnică, total opusă de cea din scrierea lui Arghezi.
 7. Miron Costin (1633-1691)
Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu
Costin și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu Costin a fost
postelnic al doilea sub Radu Mihnea și hatman sub domnitorii
Alexandru Iliaș și Moise Movilă; totodată a fost un apropiat al
domnului Miron Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise
pe voievod la Țarigrad( Constantinopol), unde acesta a fost ucis în
1633, din cauza pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a
fost eliberat din închisoare ca să înmormânteze trupul decapitat și
a fost ispravnic pentru averea lăsată de Barnovschi. Deținea moșii
în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la
moartea sa în 1650.După o invazie a turcilor în Moldova Miron
Costin fuge împreună cu familia în Polonia și se retrage la moșiile
sale din aceea țară. În anul 1647, tânărul Miron își începe studiile
la colegiul iezuit de la Bar și le continuă la 20 cetatea Camenița,
remarcându-se atât prin inteligență, cât și prin noblețea
trăsăturilor. Ca și Grigore Ureche, distinsul cărturar cunoaște
profund valorile antichității, își însușește, pe lângă polonă și rusă,
limbile latină și greacă. Iubește istoria, cunoaște retorică și poetică. În 1653, către sfârșitul domniei
lui Vasile Lupu, Miron și frații săi revin în Moldova. Își începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă
vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va elogia în Letopisețul său, arătând: „Toma vornicul și
Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această țară sau de va mai avea”. Miron
Costin a avut de a lungul vieții sale mai multe funcții importante în statul moldovean și a fost
executat în 1691 la ordinele voievodului Constantin Cantemir.

~ Viața lumii~

„Din toate stihurile să  înțeleg deşărtările,  şi nestătătoare lucrurile lumii,  şi viiața
omenească  scurtă, cu mărturie din David prorocul mai ales. Apoi, unde să pomeneşte de
ceriu  şi de soare, de lună, de stele, acestea toate că  vor avea sfârşit  şi să  vor primeni.
Sfânta Scriptură  se învață  numai Dumnezeu iastă  fără  sfârşit  şi vecinic.” (Miron
Costin, 1991; 23)

A lumii cântu cu jale cumplită viiața,

Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
 Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?

Dar, în acelaşi timp, aceste elemente lasă  şi o altă  sugestie, aceea a mişcării – viața,
înțeleasă  ca tot ceea ce este creat, presupune scurgere, mişcare, consecința inevitabilă fiind moartea,
căci deplasarea trebuie să se facă întotdeauna dintr‐un punct spre altul, de la naştere către stingere.

Zice David prorocul: „Viața iaste floara,

Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu și nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
[…]
Nu‐i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
 Toate‐s nestătătoare, toate‐s nişte spume. 
Tu, părinte al tuturor, Doamne şi împărate, 
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate. 

Are loc percepția subiectivă  a timpului născută  tocmai din conştientizarea existenței
mişcării; la rândul lui, timpul este creat de Dumnezeu ca instrument ajutător în reînnoirea lumii. 

Celelalte cu vreme toate să treacă.

 Singur ai dat vremilor toate să petreacă. 
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viața, 
Umblăm după a lumii înşelătoare față.
Vremea lumii soție şi norocul altă, 
El a sui, el a surpa, iarăşi gata. 

Scriitorul însuşi numeşte ca sursă  principală a ideii centrale a poemului Sfânta Scriptură din
care citează: „numai Dumnezeu iastă fără sfârşit şi vecinic”. Apar în acest fel două  dimensiuni: una
eternă, nepieritoare  şi alta supusă transformării, creată permanent şi care implică prezența timpului,
ducând la apariția sentimentului vremelniciei. Prin urmare, Sfânta Scriptură  funcționa ca un
decodificator, iar comparațiile  şi metaforele prezente aici au rolul de a integra în lumea cititorului
noțiuni abstracte (precum: veşnicie, nesfârşit), folosind lucruri care aparțin universului său şi care‐i
sunt accesibile.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

„Viiața Lumii” este prima sa operă originală, un poem filosofic pe tema fortuna labilis, scris
cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul
lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul
trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou
considerabil în literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii.

Opera abordează tema „Deșertăciunea deșertăciunilor”sau

trecerea ireversibilă a timpului, dublată de motivul destinului schimbător,
fortuna labilis. Aceste teme sunt evidențiate de-a lungul timpului în mai
multe opere în Evul Mediu. Unele versuri au avut un ecou considerabil în
literatura noastră veche, fiind amintite în aproape toate compunerile lirice
ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum
este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o
lume-nșelătoare.”

Ipostaza instanței poetice este cea a eului reflector, homo

cocgitans, individul care meditează asupra condiției efemere a omului
profan. Modurile de enunțare sunt monologul adresat și confesiunea
lirică.

Limbajul este artistic, ideile poetice fiind transmise prin

intermediul figurilor de stil și a imaginilor artistice: comparația cu care
debutează opera lirică „ A lumii cântu cu jale cumplită viiața,/Cu griji și primejdii cum iaste și ața”
conturează ideea de fragilitate, structura „A lumii cântu cu jale cumplită viiața,” cât și epitetele
„lume hicleană, lume înșelătoare” conturează condiția efemeră a omului, dar și ideea de nefericire,
comparația „fug vremile ca umbra” confirmă tema textului liric, sugerând trecerea ireversibilă a
timpului și exprimă ipostaza individului consumat de vina pentru greșelile făcute față de Dumnezeu.

Din punct de vedere al structurii operei, rima acesteia este împerecheată, oferind muzicalitate
textului, iar versurile sunt lungi, având măsura de 12-13 silabe. Finalul operei oferă o imagine
antitetică față de restul poeziei, unde era creionată condiția efemeră a omului, dar și norocul care este
de asemenea trecător, sensul vieții fiind accentuat în ultimele versuri ale operei lirice.

Astfel, opera „Viața lumii” scrisă de Miron Costin adoptă tema „Deșertăciunea
deșertăciunilor”sau trecerea ireversibilă a timpului, dublată de motivul destinului schimbător, fortuna
labilis, Miron Costin urmărind temperarea pornirii umane spre glorie, atrăgând atenția asupra
instabilității norocului. Marile figuri ale trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii
inexorabile a timpului.

Alte opere:
-„Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace”
-„Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” 
-„Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (Poema polonă)”
 8. Varlaam (1585?-1657) 
Mitropolitul Varlaam este cel care a introdus tiparul în Moldova.
Egumen al mănăstirii Secul, apoi mitropolit al Moldovei, a avut și o
importantă activitate diplomatică, fiind trimis la Moscova (1682), și, pe
vremea lui Vasile Lupu, sol de pace în Țara Românească. În 1645, a
convocat un sinod al ierarhilor din Moldova și Țara Românească, cunoscut
ca „Sinodul de la Iași”. 

În timpul mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită

frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași,
ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în
aceasta biserică, s-au adus moaștele Cuvioasei Sf. Parascheva, dăruite
domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.

În anul 1640, cu ajutorul domnitorului Vasile Lupu, reușește să întemeieze la Iași, prima
școală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovnicești de la Kiev, înființată acolo
de mitropolitul Petru Movilă. 

Au rămas, ca scrieri ale sale, următoarele lucrări:

-o traducere din slavonă a lui Ioan Scărarul („Leastvița”, Iași, 1643)
-„Șapte taine ale besearecii” (Iași, 1645)
-„Cartea care se cheamă răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc” (Mănăstirea Dealu, în
Țara Românească, 1645)-prima scriere românească de polemică teologică, redactată drept reacție la
propaganda calvină din Transilvania.

~ Cazania~

Ceea mai de seamă operă scrisă de Varlaam „Carte românească de

învățătură “ sau „ Cazania lui Varlaam” care a fost realizată cu ajutorul
financiar al domnitorului moldovean Vasile Lupu. Aceasta este o carte de
comentarii asupra Evangheliilor, de peste 1000 de pagini, tradusă din
izvoare străine, în cea mai mare parte după versiunea slavonă a „Omiliilor”
patriarhului Calist. „Cazania” are două prefețe, prima fiind adresată
neamului românesc de către domnitorul Vasile Lupu, și a doua în care se
afirmă necesitatea scrierilor în limba română; urmează predicile însoțite de
regulă de evanghelii, apoi câteva vieți de sfinți.

„Când petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii și de iuțimea

fumului doru-l ochii și orbăsc; iar deacă iase la văzduh curat și la vreame
cu senin, de să prinblă pre lângă izvoară de ape curătoare, atunce sântu mai veseli ochii și mai
curați, și sănătate dobândesc din vazduh curat. Așea și noi, freților, deaca intăm în fumul pâcatelor
lumii acesteia, întru mâncări fără vreame și în beții, în lăcomia avuției aurului și argintului satelor
și a vecinilor, și într-alte pohte de păcate, atunce și nouă foarte lăcrămădază ochii sufletului nostru,
și de iuțimea acelui fum înșelătoriu durere și orbie foarte cumplită rabdă ochii noștri …”
 9. Antim Ivireanul (1650-1716)
Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi, autor,
tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Prin 1689-1690 este adus
de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și
meșteșugul tiparului. În 1691, i s-a încredințat conducerea Tipografiei domnești din București, unde
a tipărit, printre altele, „Evangheliarul greco-român” și „Psaltirea”. După 1960, a fost numit egumen
la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând în continuare cărți în slavonă, greacă,
română și chiar arabă, apoi la Mănăstirea Govora. În 1708, este numit Mitropolit al Ungrovlahiei și
înființează încă o tipografie, la Târgoviște. Este considerat  -alături de diaconul Coresi -cel mai mare
tipograf din cultura medievală românească. De asemenea, Antim Ivireanul a fost cel care a înființat
prima bibliotecă publică din București, în secolul al XVIII-lea.

De la mitropolitul Antim Ivireanul ne-au rămas peste 30 de predici,

intitulate „didahii”sau cuvinte de învățătură. În afară de ‘Cazaniile’ lui
Varlaam, ‘Didahiile’ lui Antim Ivireanul sunt primele predici originale, vii,
luate din actualitatea vremii, primele luări de poziție clare și curajoase față
de toate problemele de ordin social, 15 moral, cultural și teologic, pe care
le întâmpinau societatea și biserica românească a acelor vremuri. N-a
rămas nici o categorie socială din timpul lui Constantin Brâncoveanu,
căreia ierarhul Țării Românești să nu i se fi adresat, cum zice el însuși în
cuvântul de învățătură la „Duminica Vameșului”.

Antim Ivireanul, în predicile sale, nu a ameninţat pe credincioşi cu

pedeapsa divină, cu chinurile iadului, pentru că el a urmărit ca oamenii să
fie buni în firea lor, nu de teamă, ci prin propria voinţă şi conştiinţă, pentru
că a dorit prin învăţăturile sale să modeleze creştini iubitori de oameni,
cucernici, paşnici, blânzi , curajoşi şi bogaţi sufleteşte. „Să nu lunecăm cu
firea spre lucrurile cele deşarte ale lumii, pentru că sunt toate trecătoare şi
mincinoase. Să ne ferim de ucideri, de curvii şi de preacurvii, beţii şi de apucături. Să nu ţinem
pizmă rea să ne vindem cu pâra, unul pe altul, cu cruzie de inimă şi cu nemulostivniciia, pentru ca să
ne păgubim şi să ne sărăcim unul pe altul.” („Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie”) 

„Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori și învățători turmei tale și cu
înțelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viața ai pus-o pentru păstoriții
tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos Dumnezeu, pe Care roagă-L, Sfinte Părinte
Ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta”. (Troparul
Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul)

~ Didahiile~

„N-avem nici credință, nici nădejde, nici dragoste și suntem mai răi, să mă iertați, decât
păgânii…și puteți cunoaște această că este așa cum zic că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce,
de cuminecătură, de morți, de lumânare, de suflet, de morți, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de
botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici și ne ocărâm și ne batjocorim înșine legea. Cine
din păgâni face aceasta sau cine-și măscărește legea ca noi?”
 -Cuvânt de învățătură la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos-

„Și iată dară, că nic una din cele zece porunci nu ținem, nici facem. Iar de va socoti cineva
din noi cum că vorbele acestia nu sunt adevărate, îi las în seama cugetului său și de nu-l va bate
cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt și drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste
nesimțitoriu.  

Ce tu, Doamne, cela ce pentru bunătatea ta cea de margine si multa milostivire ai voit de ai
luat trupul firii noastre slabe și ai împlinit  toate ale legii, indura-te și ne luminează și noao mințile
și inimile, ca un milostiv, după mulțimea îndurărilor tale, ca de pururea să mărim numele tău cel
preaslăvit.Amin.”

Cuvânt de învățătură la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos” este un model pentru
modalitatea în care Antim Ivireanul captează atenția auditoriului și pentru binecunoscuta sa manieră
de a comunica în formă concisă, dar persuasivă, învățăturile Domnului. Mitropolitul urmează
regulile oratoriei bizantine, dar le adaugă înflăcararea comunicării directe cu oamenii simpli, precum
și valoarea expresivă, folosindu-se de procedee artistice.

În introducere, predicatorul este smerit și precaut, plasându-se pe trapta cea mai joasă în
ierarhia propovăduitorilor cuvantului Domnului, și nu îndrăznește să se compare cu persoana
învățată, cu retorul sau cu persoana perfectă din punct de vedere spiritual. Chiar și în acest caz,
mitropolitul se simte forțat să aleagă între neputință și obligația morală creștină; din această
perspectivă, discursul său este excelent în retorică umilă. 

După acest exordiu plin de modestie , predicatorul îndrăznește a-și exercita dreptul de
porunci, comparând conținutul lor cu teribilul comportament al oamenilor, supuși greșelilor de tot
felul.

Tonul oratorului se schimbă, trecând de la umil la acuzator, ironic și evoluând în necruțător.

Cu pretextul sărbătorii Streteniei Domnului el amintește că însuși Iisus Hristos se supune

poruncii divine, îndeplinind legile lui Dumnezeu.

Antim atrage atenția asupra păcatelor săvârșite de oameni, indiferent de statutul lor social.
Prin enunțarea fiecărei porunci, într-o ordine desăvârșită, predicatorul de la amvon identifică, cu
ajutorul antitezelor  sugestive, greșeli de neiertat ale oamenilor: prima poruncă spune să nu ai alt
Dumnezeu, iar oamenii aleg „mamonul nedreptății”; în ciuda celei de-a doua porunci, ei iau numele
Domnului în deșert „ca o nimica”; în zilele de odihnă, oamenii fac „lucrurile cele mai multe și cele
mai necuviincioase”; a patra porunca este încălctă, deoarece în loc să ne cinstim părinții „îi ocărâm și
îi batem”; porunca să nu ucizi este încâlcată în numeroase modalități: „dacă nu poate ucide cu sabia,
omul ucide prin vorba sau se ucide pe el însuși, prin faptele sale”. Porunca de a nu preacurvi este
încălcată fără rețineri. De asemenea, omul jură strâmb pe sfânta Evanghelie, ia femeia vecinului sau
ia totul. 

În fața acestor păcate de neiertat, prezentate într-un mod succint, dar tăios, Antim Ivireanul a
făcut o cerere la finalul predicii de luminare a minților celor căzuți în păcat și de iertare a greșelilor
săvârșite de aceștia.
 10. Radu și Șerban Greceanu
      Radu şi Şerban Greceanu, mari oameni de cultură în vremea lui Constantin vodă Brâncoveanu,
provin dintr-o familie de boiernaşi munteni. Câștigând faimă - primul de versificator, al doilea ca
bun editor de cărţi în limba greacă - Grecenii s-au stabilit cu diferite slujbe pe lângă curtea
domnitorului. Principalele lor îndeletniciri nu erau însă dregătoriile mărunte sau mai importante pe
care le-au primit, ci acelea legate de activitatea culturală a epocii.

         Cunoscător de limbi străine, logofătul Radu Greceanu a făcut cateva traduceri, între ele
aflandu-se tălmăcirea în versuri româneşti a «Poveştii de jale a morţii silnice a lui Constantin
postelnicul Cantacuzino». Radu Greceanu este autorul unei cronici de curte a domniei lui
Brancoveanu, cronică scrisă la îndemnul acestuia, dar şi ca urmare a admiraţiei pe care cărturarul o
purta voievodului său. «Până în ziua de azi - scria el în cronică - multe feliuri de bunătăţi ai dăruit
măria-ta la toată suflarea din ţara aceasta şi aşa şi pre mine, plecatul slujbaş al înălţimii-tale, m-ai
încălzit încât nu poci să-mi arăt mai bine recunoştinţa de care sânt cuprins, decat prin alcătuirea
acestei istorii despre viaţa şi împlinerile domniei înălţimei-tale, care s-au petrecut prin vederile
mele.».

            Şerban Greceanu a avut o carieră politică, mai importantă decat fratele său, fiind numit mare
vistiernic (1694- 1703) şi mare logofăt (1704-1710). Ca slujitor al condeiului s-a ocupat de traduceri,
între ele cea mai importantă fiind Biblia. Folosind în această tălmăcire traducerile realizate parţial de
cărturari de seamă din Moldova şi Transilvania, ca Dosoftei, Nicolae Milescu spătarul, Simion
Ştefan, Grecenii au contribuit la formarea unei limbi literare unitare şi la crearea unei tradiţii a
scrisului românesc. Iniţiată de Şerban Cantacuzino şi tipărită în primul an de domnie ai lui
Constantin Brancoveanu, lucrarea fraţilor Greceanu a constituit punctul de plecare al tuturor
traducerilor ce s-au făcut ulterior. Impresionantă prin proporţiile ei, valoroasă prin multe calităţi de
limbă literară, de stil, Biblia tradusă de fraţii Greceanu poate fi pe drept considerată, aşa cum scria
Nicolae Iorga, un «monument literar fără păreche».

11. Biblia
 Deși cei mai mulți creștini consideră Biblia a fi Cuvântul revelat al lui Dumnezeu (sau că
autorul ei este Dumnezeu însuși), bazându-se în mod special pe mai multe citate din Biblie: „toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu”, „Cuvântul Domnului rămâne în veac”, „căci nici o prorocie
n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” ,
„Domnul a vorbit” / „Cuvântul Domnului a vorbit”, acest lucru nu poate fi demonstrat științific. Pe
de o parte, unii creștini se bazează pe o logică circulară (premisa prin care se încearcă să se
demonstreze un fapt având ca dovadă faptul însuși): „Biblia este cuvântul lui Dumnezeu pentru că
așa scrie în Biblie, iar ceea ce scrie în Biblie trebuie să fie adevărat pentru că este cuvântul lui
Dumnezeu”.

           Biblia se referă la Scripturile sacre din iudaism și creștinism. Pentru evreii credincioși,
Biblia constă doar din Biblia ebraică. Pentru creștini, Biblia constă din Vechiul Testament (o
versiune a Bibliei ebraice) împreună cu Noul Testament. Biblia este cea mai răspândită carte din
lume.

           Scrierile din Biblia ebraică sunt compilații ale unor documente separate (numite
„cărți”), scrise într-un interval de timp de circa 1000 de ani. Istoricii Bibliei consideră că Biblia
ebraică este rezultatul activității a circa 100-150 scriitori diferiți, provenind din cărturarii aflați în
serviciul conducătorilor politici și clericali din regatele Israelului și Iudeei antice. Cărțile acestea au
fost adunate în secolele I-II d.Hr. pentru a forma prima Biblie ebraică, Tanach sau Hamikrá.

             Vechiul Testament creștin este bazat nu pe originalul ebraic, ci pe o traducere în

greacă a Bibliei ebraice cunoscută sub numele de Septuaginta, realizată înainte de crearea formei
definitive a Bibliei ebraice. Odată cu adăugarea Evangheliilor și a altor scrieri suplimentare ia
naștere Biblia creștină sau Sfânta Scriptură, care conține atât Vechiul Testament (cunoscut, în
general sub denumirea de „text ebraic”), cât și Noul Testament (cunoscut în general sub denumirea
de „text grec”, datorită limbii în care a căpătat caracter public și notorietate).

             Conform lui R. E. Friedman, data cea mai timpurie la care a început scrierea Bibliei
ebraice ar putea fi 922 î.Hr. Cele mai vechi inscripții care cuprind texte din Biblie sunt două amulete
în formă de mici suluri de argint care datează din 587-586 î.Hr. și sunt scrise în paleo-ebraică.
Scrierea Noului Testament s-a încheiat în jur de 120 d.Hr. Modificarea sa a continuat până la Comma
Johanneum, adăugată în 1522 d.Hr. La origini a avut cincisprezece sau șaisprezece autori.

Structura Bibliei

           Prima parte a Bibliei creștine este numită Vechiul Testament (din grecescul "palaia
diathékè"). Vechiul Testament reprezintă în mare traducerea grecească (sau din aceasta în alte limbi)
a textului sacru ebraic așa cum era el prin secol II î.H. O împărțire cu origine evreiască pe criterii
funcționale a Vechiului Testament îl împarte pe acesta în Legea ("Legea lui Moise", "Pentateuhul",
adică primele "cinci cărți" ale Bibliei), Profeții și Scrierile Sfinte. A doua parte a Bibliei creștine este
numită Noul Testament.

Biblia în limba română

        Prima traducere integrală a Bibliei în limba română a fost tipărită în 1688. Biblia a
cunoscut mai multe traduceri în limba română. Denominațiile neoprotestante folosesc traducerea
Bibliei în limba română de Dumitru Cornilescu, cu sau fără explicații. De remarcat că traducerea
Cornilescu a fost inițial acceptată de Biserica Ortodoxă, prima traducere a lui Dumitru Cornilescu a
apărut cu binecuvântarea patriarhului României, fiind ulterior respinsă de Biserica Ortodoxă (după ce
preotul Dumitru Cornilescu a început să dea învățături specifice cultelor evanghelice cum ar fi
îndreptățirea prin credință), dar folosită de Oastea Domnului și de confesiunile neoprotestante.
Criticii din vremea publicării ei au considerat-o „net superioară oricărei alte traduceri, fiind
prezentată într-o limbă suplă și curgătoare, care lipsește oricărei alte traduceri; fiind expusă într-o
limbă care vorbește înseși inimilor oamenilor”. Biserica Ortodoxă Română a generat, la rândul ei,
mai multe traduceri de-a lungul timpului, fie integrale fie parțiale, a Sfintei Scripturi, e.g., Biblia
„Carol al II-lea”, Palia de la Orăștie, „Biblia pe versuri tocmită”

Interpretarea alfabetului folosit conduce la o cronologie a scrierii Bibliei

         Azi teologii acceptă însă că în decursul timpului nu numai redactorii inițiali au pus text
în Biblie, ci și scribii, anume cei care au recopiat textul de la o generație la alta și uneori au făcut-o
încă fără s-o menționeze. Apare astfel întrebarea dacă și ei au fost inspirați de Dumnezeu, sau mai
inspirați de Dumnezeu decât redactorii inițiali, mai ales că motivația unor astfel de corecturi e
evidentă, și anume atenuarea antropomorfismelor. Credința că Biblia constituie „cuvântul revelat al
lui Dumnezeu” nu ține cont de faptul că textul sacru iudaic se bazează pe falsuri istorice, cum este de
exemplu concepția că sistemul de vocalizare (vocalele din Biblia ebraică) este străvechi (textele
ebraice cele mai vechi conțin doar consoane).

11.1. Biblia de la București(1688)

         Biblia de la București (1688) sau Biblia lui Șerban Cantacuzino este
prima traducere integrală a Bibliei în limba română. Este un monument al
limbii române vechi, jucând un rol major în dezvoltarea limbii literare.
Biblia de la București este „cel mai însemnat monument al literaturii
religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”,
spunea istoricul Alexandru D. Xenopol. George Călinescu afirma că „Biblia
românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat
Biblia lui Luther pentru germani”. Nicolae Iorga spunea că ea este „cel dintâi document sigur de
limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.

 
11.2. Traducerea
Fraţii Radu Greceanu și Șerban Greceanu au asigurat traducerea Bibliei, au făcut
„grosul lucrului” după cum spune istoricul C. C. Giurăscu. Ei au fost ajutaţi de
stolnicul Constantin Cantacuzino, fratele domnitorului, cărturar și istoric renumit
al acelor vremuri, care a fost răspunzător de „clarificarea pasajelor dificile și a
termenilor tehnici”, potrivit aceluiași istoric. Arhiereul Gherman din Nissa
Capadociei și Mitrofan, episcopul Hușilor, au ajutat și ei la traducerea Bibliei.

În Predoslovia sa, domnitorul Şerban Cantacuzino scria că traducătorii din

Septuaginta (fraţii Greceanu) au luat „lumina dentr-alte izvoade vechi”
românești, adică din vechile traduceri ale Bibliei (fie ele și parţiale), pe care „alăturându-le cu cel
elinesc al celor 70 de dascăli, cu vrerea lui Dumnezeu o au săvârșit, precum se vede” (Septuaginta
este traducerea în limba greacă a Bibliei).

Editarea Bibliei de la 1688 a fost un proces complicat, care trebuia să rezolve chestiuni de limbă și
de terminologie bisericească nemaiîntâlnite până atunci. Cu 6 ani înainte a început să se formeze
grupul de cărturari responsabili cu scrierea Bibliei în limba română. Au început să fie strânse
materialele necesare, ediţii străine, traduceri parţiale în limba română.

Concret, au fost folosite ca surse:

1. Septuaginta tipărită la Frankfurt la 1597 sau 1610 (folosită, așa cum spune epilogul, și
de Biblia de la Veneţia, 1687);
2. Vechiul Testament tradus de Nicolae Milescu, (1662-1668);
3. Noul Testament tradus de Simion Ştefan, 1648, Alba Iulia.

Cărţii îi este anexată și o erată, prima consemnată în istoria tiparului românesc.

 11.3. Răspândirea
              Biblia de la București a avut o largă răspândire pe întreaga suprafață a României actuale, în
Țara Românească, Moldova și Ardeal[8] Exemplare ale Bibliei de la București au circulat și în afara
granițelor Țărilor Române. De pildă, un exemplar al ei a fost înmânat fostului mitropolit Dosoftei,
aflat atunci în surghiun în Polonia. Un alt exemplar al acestei Biblii, care a aparținut cândva Papei
Benedict al XIV (1740-1758), se află astăzi în
Biblioteca Universității din Bologna.

              Biblia lui Șerban Cantacuzino este pentru

ortodoxia românească o carte fundamentală, care a
furnizat poporului textul integral al Bibliei. Din punct
de vedere literar, importanța sa este deosebită pentru
dezvoltarea limbii literare române. Biblia lui Șerban
fixează definitiv drumul pe care avea să-l urmeze limba
scrisă bisericească. Ea a utilizat tradiția fonetică a
textelor lui Coresi, Varlaam și Simion Ștefan,
îmbogățind lexicul și îmbunătățind sintaxa. Este un rezultat al prelucrării graiului moldovenesc din
traducerea lui Milescu, ardelean din Noul Testament al lui Simion Ștefan și muntean din intervențiile
fraților Greceanu. Biblia apare în istorie ca un simbol de unitate națională, deoarece circulația sa
intensă și efortul depus pentru tipărirea ei au contribuit la conservarea unității de limbă a românilor.

12. Opinii critice

Eugen Negrici (n. 1941,
Râmnicu Vâlcea) este unul dintre cei
mai importanți critici și istorici literari
români contemporani. A fost profesor
și decan la Facultatea de Filologie a
Universității din Craiova și profesor la
Facultatea de Litere a Universității din
București. Din 1978 este membru al
Uniunii Scriitorilor. Între 1964 și 2008 a
publicat peste 300 de articole, studii,
recenzii în principalele reviste culturale
și literare.
În Poezia medievală în limba română, 1996,
Eugen Negrici vorbeşte despre existenţa în poezia noastră
din această perioadă a câtorva „atitudini antropologice
universale (ş. a.), de fapt câteva năzuinţe (aspiraţii)
elementare ce se cer satisfacute, într-un fel sau altul, prin
lectură sau prin oricare altă cale de receptare”. Aspiraţiile
sunt în număr de patru Predispoziţia idealizării, Dorinţa
educării, Nevoia de cunoaştere şi Tendinţa intensificării
senzaţiilor, din ele derivând anumite „vocaţii”. Astfel, din
cea dintâi derivă „Vocaţia magnificării” căreia se
încadrează psalmii, psalmii ritmaţi, rugăciunile ritmate,
imnurile, imnurile ritmate, odele şi epigrafele. Dorinţei
educării îi derivă „Vocaţia desăvârşirii”, moralistul
reprezentativ, „savant”, cum spune Dan Horia Mazilu,
fiind Miron Costin cu Viaţa lumii. Nevoii de cunoaştere i
se circumscrie „Vocaţia insolitului şi a peripeţiei” cu
povestirile istorice versificate şi „Vocaţia euristică”, a
limbajului criptic. În sfârşit, din Tendinţa intensificării
senzaţiilor se desprind „Vocaţia evaziunii” cu idile şi
„Vocaţia ludicului şi a divertismentului”, cu textele
goliardice. Am prezentat structurat cartea criticului Eugen
Negrici, care nici nu şi-a propus, nici nu poate să epuizeze
analiza diverselor specii detectabile în cele câteva secole
de existenţă a poeziei noastre medievale. Numai lirica religioasă, alături de care cea filosofică poate
fi considerată cu adevărat remarcabilă, spune Dan Horia Mazilu– şi el se referă doar la „rugăciuni” –
ar trebui să i se rezerve o carte sau „chiar mai multe. Căci, între coperţile vechilor cărţi ale literaturii
româneşti, tipărite sau manuscrise, se află o imensă literatură a rugăciunilor (ş. a.)” . Nu intenţionăm
să ne ocupăm de fiecare specie în parte, ne vom opri asupra câtorva care probează, alături de anumite
calităţi artistice, fie că e sau nu vorba despre o „expresivitate involuntară”, şi pe aceea a puterii de
penetrare în conştiinţa oamenilor, pe arii cât mai întinse, adică a posibilităţii de modelare, îndeosebi
la nivelul psalmilor.

Psalmii sunt cei mai lirici fiindcă spune Eugen Negrici, „exprimă emoţii, înflăcărări
sufocante, o mare pasiune febrilă, dau adăpost sentimentelor sângerânde şi disperării, transcriu
fluctuaţia chinuitoare a unor stări sufleteşti potrivnice, lasă să se simtă răsuflarea de neasemuit a unei
fiinţe omeneşti”. Poezia religioasă stă sub semnul nevoii de ocrotire. Psaltirea este cartea de căpătâi
din secolul al XVI-lea, fiind cunoscută atât în manuscrise, cât şi în tipărituri, la Coresi, de exemplu.
Psalmii au cunoscut, firesc, cea mai mare răspândire. Temele psalmilor sunt asemănătoare liricii de
mai târziu, dar şi cu deosebiri specifice: iubirea este cea faţă de Dumnezeu, sunt glorificate fapte
divine, neliniştea clamată e determinată de indiferenţa creştinilor. Între primele traduceri de psalmi
întâlnim şi pe acesta (psalmul 150) care se apropie de odă: „lăudaţi-l în cântări şi în cetere, / lăudaţi-l
în timpăne cetele, / lăudaţi-l în strune şi organe, / lăudaţi-l în clopote cele cu glasure, / lăudaţi-l în
clopotele strigariei; / toată dihania să laude Domnul”. Se observă în acest text din Psaltirea
Hurmuzachi un efort de realizare a unui şir de configurări simetrice, cu aceeaşi construcţie sintactică,
cu accentul pe acelaşi cuvânt anaforic (anafora – repetiţia unor cuvinte la începutul structurii
repetate) lăudată, iar în final printr-un cuvânt care individualizează, Domnul. Este vorba aici de o
încercare prozodică simplă, dar evidentă. Mai clar par anumite elemente de prozodie în Psaltirea
slavo-română, tradusă de Coresi, psalmul 10 unde simetria e vizibilă la nivelul pronumelui şi al
verbului iar diateza, modul, timpul, determinanţii nu se schimbă decât periodic, impregnând un ritm
de sesizabilă discreţie: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea / către tine să vie / Nu
întoarce faţa ta de mine; / în ce zi tânjesc, pleacă către mine urechea ta / în ce zi chemu-te, curând
auzi-mă / Că periră ca fumul zilele meale / şi oasele mele ca uscarea uscare-să.” Tema este cea a
deznădejdii, urmare a faptului că Dumnezeu şi-a întors faţa, întâlnită şi la modernişti.

Rugăciunile sunt de mare varitate, fiecare moment al zilei, fiecare sărbătoare, slujbă, sfânt
etc. începe şi (sau) sfârşeşte cu câte o rugăciune. Şi stăpânilor lumeşti li se adresează rugăciuni, chiar
dacă mascat, nu direct. Ca şi în imperiul roman când la căderea câte unui împărat erau decapitate
statuile – ce aminteau de cel de curând înlocuit – pentru a căpăta „capul” noului imperator, şi în
aceste rugăciuni era înlocuit doar numele voievodului, efortul retoric reducându-se la atâta. Cele mai
multe dintre ele fac parte dintr-un ansamblu, cu un loc şi un rol bine stabilite, ca în Cazania lui
Varlaam sau Didahiile lui Antim Ivireanul. Dăm un exemplu de invocare a dumnezeirii pentru ca
voievodul să fie ocrotit, ca în acest „Cuvânt de învăţătură” la apostolii împăraţi Constantin şi Elena,
distribuit ritmic: „Drept aceia două, mă rog şi eu, / măcar că sunt şi nevrednic, / să mijlocească cu
călduroasele lui rugăciuni / pre mult milostivul şi îndurătorul Dumnezeu, / ca să te păzească pre
măria ta, / încununat cu slavă şi cinstea, / întreg şi sănătos, / în mulţi ani, / cu multă fericire. / Amin“.

Lirica mortuară, „temă pertinent barocă”, încearcă să exprime pe de o parte sentimentul de

cutremurare în faţa morţii, pe de altă parte forţa acesteia de egalizare. Într-unul din psalmi, Dosoftei
ne aduce aminte că „În lume moartea-i mai mare, / Pre nimeni prieten nu are. / De bătrâni nu-i e
ruşine, / La cei tineri încă vine. / Nu se teme de voinici, / Nu-i e milă de prunci mici. / Mor şi ţarii
împăraţi, / Chiar şi craii împăraţi”. În Verş la morţi…, secolulal XVIII-lea, cf. Dan Horia Mazilu (p.
127) se clamează atotputernicia morţii: „Moarte, minunată eşti, / Unde vrei curând soseşti, / Omul
gândeşte că-s glume / Tu iute îi muţi din lume, / şi la tine nu-i iertare, / Că pe slab şi pe cel tare / Cu a
tale groaznici mâni, / Pe tineri şi pe bătrâni, / Îi răpeşti şi nu te uiţi, / Din lume curând îi muţi”, ca şi
în anonimele, mai recente, versuri: „Senatoare, senatoare (sanatoriu, n. n.) / Toată lumea-n tine
moare / Şi tânără, şi bătrână / Şi copil de-o săptămână”.

-Paltirea în versuri a lui Dosoftei-

O capodoperă în acea perioada a lui Dosoftei este Psaltirea pre versuri, tipărită în 1673.
Versificarea psalmilor este o preocupare deosebită în Evul Mediu european. Poetul român a urmat
îndeaproape modelul - Psalmii lui David -, luându-şi însă şi anumite libertăţi.. Mircea Scarlat crede
afirmaţia ca eronată, considerând că Dosoftei „este doar un foarte important reprezentant al unei
tradiţii care era în curs de formare în momentul apariţiei lui.” Desigur, Psaltirea este văzută ca o
necesitate ecleziastă, Dosoftei fiind primul ortodox care versifică Psalmii. Dar efortul nu se reduce la
o versificare formală, în spusele lui găsim un argument estetic: el a tradus (versificat) „cu multă
trudă şi vreme îndelungată, cum au putut mai frumos (s. n.)…”, „ca să poata trage hirea omului
cătră cetitul ei”. De aici se observă că se poate vorbi despre o conştiinţă poetică, „care secătuieşte
toate izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă de originalul biblic”
(Nicolae Manolescu). După Dosoftei nimeni nu va mai fi capabil, până la Ion Budai Deleanu, I. H.
Rădulescu şi Mihai Eminescu, de un asemenea efort în constituirea unei limbi poetice. Faptul că
iniţial el a făcut traducerea în proză a psalmilor şi apoi în versuri exprimă starea lui obsesivă privind
versificaţia, efortul „tehnic”. Mircea Scarlat vede în acest efort înţelesul că poezia era văzută doar
ca exerciţiu retoric. Însă nu aici se opreşte Dosoftei, el este până la Eminescu cel mai temerar
alcătuitor de rime: verbele rimează cu substantivele sau cu adverbele, substantivele comune cu cele
proprii – „de-aş depărta-mă / teamă” care ne aminteşte rima eminesciană: mă mir ce-a / Mircea
etc. Mihai Dinu în Ritm şi rimă în poezia românească, 1986, carte de mare travaliu în probleme
prozodice, necesară, face o Anexă, un Dicţionar de rime dosofteiene din Psaltirea pre versuri, din
care prezentăm câteva rime îndrăzneţe: „pizmă – izbăvi-mă”, „Ierusalimul – vinul”, „d-întărâtă –
urâtă”, „giudeci – nu-l treci”, „s-ascunză – răspunză”, „cârduri – hârburi” etc, unele rime exacte,
altele asonante. Aceste noutăţi absolute sunt urmare a unor eforturi care duc la schimbări de ordin
fonetic (scurtarea unor cuvinte) sau de deplasare a accentului din considerente prozodice.
Necesitatea de a respecta regulile rimei este, după cum se vede, stimulatoare la Dosoftei. El caută
corespondentul sinonimic obligatoriu pentru rimă, fiind, cum spune Eugen Negrici, „obligat să
ignore proprietatea termenilor, exactitatea sensurilor” cu consecinţe deosebite în planul
metaforei. Paradoxul este că tocmai această aproape sclavie faţă de schemă duce la o libertate
deosebită. Materialul de „poetizat” fiind la dispoziţia lui, ceea ce face Dosoftei este să se supună
unui efort de autoperfecţionare. Aceasta înseamnă că fiindu-i cunoscute rigorile prozodiei, având
asigurat „materialul” trebuie să găsească acel lexic impus de versificaţie. De aici şi efortul de
selecţie a cuvintelor şi din limba română, dar şi din alte limbi: greacă, latină, slavonă, rusă, polonă –
într-o invenţie verbală fără precedent şi abia depăşită de Eminescu, Arghezi, Barbu. Astfel de versuri
sunt eminesciene: „Dumnezeu mă paşte şi n-am lipsă, / La loc de otavă ce-mi întinsă / Sălaşul pe
ape de răpaos / Şi cu hrană suflet mi-au adaos”, altele, precum acestea, sunt argheziene: „Mi-e
virtutea ca hârbul de sacă / Limba-n gingii lipită să neacă”. Permanentele căutări de a umple tiparul
prozodic conferă prospeţime versurilor, atunci când localizează, când echivalează geografia şi istoria
ebraică prin culoare românească: „Tirul cu oaste stă şi el gata / Asur cu dânşii vine cu spata / Şi stau
cu toţii lui Lot sajute / Sfânta ta ţară să o strămute” sau: „Voia-n suflet mii amară / De străin ce sunt
de ţară / Că cu carii n-au priinţă / Li-s priatin cu credinţă / Şi când le grăiesc de pace / Ei pun vrajba
ce le place”. Sunt exemple care confirmă şi ideea că spiritul psalmilor biblici nu este întotdeauna
respectat. Cum se întâmplă şi în aceste versuri unde, spune Eugen Negrici: „versiunea de bază să
piardă acea rotaţie persuasiv-ameţitoare, specific iudaică, în jurul numelui Domnului şi să câştige,
sub raportul imagistic, câteva viziuni grele, patriarhal primitive” „Trupurile zac pe jos căzute / A
slugilor tale ce-s crezute / Şi carnea lor o mănâncă hiara / Şi păsările din toată ţara / Sângele îi stă
vărsat ca apa, / Şi nu-i nime să meargă cu sapa.” Acelaşi critic avansează ideea unei „magii
matematice”, analizând un distih remarcabil ca acesta: „Preste luciu de genune / Trec corabii cu
minune”, care au preocupat poeţii secolului nostru, „pentru că se constată în versuri simetria
poziţională a cuvintelor, simetria părţilor de vorbire prin care sunt exprimate, numărul egali de
termeni – 4 – care, în simbolică, e numărul totalităţii cosmice”. Dacă lucrurile chiar stau aşa – ele
sunt urmarea unor fericite întâmplări.
 13. Postfață argumentativă
În opinia noastră, cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara cadrelor şi a
mentalităţilor vremii. În Ţările Române, ca şi în alte părţi ale lumii, omul medieval e, mai intai  un
om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă şi de speranţa mântuirii. Cu o percepţie mai acută a
efemerităţii şi a instabilităţii (într-o lume violentă), omul medieval trăieşte mai acut o dimensiune
spirituală a existenţei (prin rugăciune, post, jurământ). Valorile etice (bunătate, milă, dreptate etc.) se
întemeiază pe cele religioase. Sunt subordonate în mare măsură religiosului politica, justiţia, arta,
viaţa cotidiană.

În primul rând, în estul Europei, modelul medieval se menţine până destul de târziu, în
politică şi în cultură. Pentru comunităţile vremii, factorul principal de coeziune nu este etnia, ci
religia şi confesiunea („legea”, „dreapta credinţă”). În cultura de tip religios nu primează
originalitatea artistică; arta este un mijloc de a educa o colectivitate, nu este o expresie a
individualităţii creatoare. Până în sec. al XIX-lea, cultura română nu produce decât puţine opere de
tip artistic modern, manifestându-se în schimb prin texte religioase (predici, expuneri dogmatice),
prin arhitectură şi pictură religioasă. Viaţa culturală se desfăşoară în mare parte în mănăstiri, unde se
traduc şi se tipăresc cărţi de cult şi de lectură. Arhitectura, pictura, artele aplicate se dezvoltă în mare
măsură tot în preajma mănăstirilor. În Evul Mediu, creştinismul, care fusese adoptat de timpuriu de
strămoşii românilor, devine o religie bazată pe carte. Cuvântul scris – mai întâi, manuscris, apoi
tipărit – circulă prin intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. Limbă slavonă şi nu română pentru
că traducerea cărţilor de cult greceşti a fost determinată de nevoia Bizanţului de a creştina popoarele
slave. În acest scop, Chiril şi Metodiu au tradus “Biblia” şi cărţile liturgice în slavonă şi le-au făcut
să circule în tot spaţiul sud-est european. Religia şi literatura dezvoltă, începând cu secolul al XVI-
lea, un palier comun, în care prelaţi şi cărturari contribuie la modelarea limbii române în dorinţa de a
da glas credinţei. La acest palier participă şi cultura populară, prin componenta religioasă,
creştinismul popular, şi prin creaţia folclorică.

Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viaţa lor spirituală, de credinţa
în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie om simplu, slujitor al bisericii sau
voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a
literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte
de cult în limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin cuvânt în
limba română, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început.

În al doilea rând, omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt orizont
cultural. El este, prin excelenţă, un homo religiosus, care comunică cu Dumnezeu şi cu sfinţii, crede
în semne şi minuni, are cultul moaştelor, face pelerinaje la locurile sfinte. Omul medieval vede
lumea ca pe o creaţie divină, i se supune necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi
apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii
diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi îndreptarea lor
prin penitenţă. Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei iniţiaţi: călugări,
preoţi, astrologii de pe lângă curţile domneşti, voievodul însuşi care domnea ca „unsul lui Dumnezeu
pe pământ”. Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe naturale
(cutremure, inundaţii, furtuni ), perioade lungi de secetă şi de foamete, războaie care durează uneori
zeci de ani. Toate generează sentimentul de instabilitate a lumii şi nesiguranţă a vieţii. Religia
oficială şi autoritatea bisericii coexistă cu creştinismul popular. De-a lungul secolelor s-au perpetuat
superstiţii, credinţe, practici păgâne legate de vechile religii ale naturii.
 În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, viziunea teologică este dublată de atitudinea moralistă.
Nu numai oamenii bisericii, ci şi cronicarii sunt spirite reflexive care îşi pun întrebări despre destinul
omului în Univers. Pe căi diferite, ei au demonstrat că şi limba română poate fi instrument de cult şi
de cultură. Dosoftei a tradus psalmii iniţial în proză şi ulterior i-a transpus în versuri, ceea ce
demonstrează intenţia literară şi conştiinţa artistică a autorului. Dosoftei apelează la modelul poeziei
populare, astfel încât psalmii să fie accesibili şi uşor de memorat. Biserica devine o instituţie
eficientă de răspândire a limbii române, de la slujitorii cultului, până la cel din urmă credincios.
“Psaltirea” lui Dosoftei are influenţă puternică de-a lungul vremii, atât în mediul cult, cât şi în mediul
popular, deoarece unii psalmi intră în repertoriul cântecelor de stea şi al colindelor. În creaţia
cronicarilor, dimensiunea religioasă apare în scrierile care ies din sfera consemnării evenimentelor
istorice - de exemplu, poemul “Viaţa lumii”, de Miron Costin. Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării
Româneşti, pledează pentru introducerea limbii române ca limbă de cult, pentru a asigura înţelegerea
slujbei şi a învăţăturii creştine de către toţi credincioşii. El face mai mult decât să predice învăţătura
Evangheliilor, folosind amvonul pentru a educa şi pentru a-şi îndruma credincioşii. În predicile sale
se împletesc citate biblice şi referinţe filozofice cu diverse comentarii despre obiceiuri
contemporane, ceremonii şi petreceri la modă, mărunte intrigi politice. Legendele consemnate de Ion
Neculce în “O samă de cuvinte” sunt mărturii despre mentalitatea omului medieval; ca ales al
Domnului, voievodul este pus la încercare mai mult decât creştinul de rând. Legendele relatează
faptele care l-au determinat pe Ştefan cel Mare să înalţe mănăstiri după războaiele câştigate, să înalţe
mulţumiri pentru izbânda asupra păgânilor. În acelaşi timp, legendele consemnează superstiţii
populare referitoare la sfinţirea locului de mănăstire printr-o jertfă (legendele despre întemeierea
mănăstirii Putna, a mănăstirii Voroneţ ).

Situate în contextul epocii, textele care ilustrează o anumită dimensiune religioasă au o

funcţie preponderent moralizatoare (psalmii versificaţi de Dosoftei, “Didahiile” lui Antim Ivireanul),
exprimă o viziune asupra lumii marcată de mentalitatea vremii (“Viaţa lumii” de Miron Costin,
“Legenda IV”, de Ion Neculce). Văzute din perspectivă contemporană, aceleaşi texte dobândesc
expresivitate şi valoare artistică („A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o ţară a
minunilor poetice”). “Psaltirea versificată” a lui Dosoftei ilustrează diferite experienţe ale
psalmistului (păcatul, penitenţa, setea de Dumnezeu) şi forme incipiente ale speciilor literare
(meditaţia, lamentaţia, pastelul). Literatura cu tematică religioasă se dezvoltă de-a lungul secolelor ca
modalitate de exprimare a unor sentimente profunde, de reliefare a unor atitudini. Secolele al XVII-
lea – al XVIII-lea reprezintă începutul. Secolele ulterioare valorifică temele religioase din punct de
vedere artistic pentru a da expresie celor mai adânci sentimente umane şi pentru a ilustra atitudinea
omului în raport cu probleme grave care l-au frământat permanent.

În concluzie, religia și textele religioase contribuie esenţial la scrierea primelor pagini de

literatură română, întrucât omul medieval e  un om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă.
 ~Bibliografie~

https://www.academia.edu/3735366/Metaforic_si_metonimic_o_tipologie_a_poeziei
Ghid de pregatire limba si literatura romana de Cristian Ciocaniu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia
https://www.wikiwand.com/ro/Sextil_Pu%C8%99cariu#/overview
https://www.romaniamama.ro/administratie/grecenii---fratii-greceanu_3541.html
https://ro.orthodoxwiki.org/Biblia_de_la_Bucure%C8%99ti_(1688)
G. Călinescu- Istoria literaturii române de la origini până în prezent
Eugen Negrici, Poezia medievală în limba rămână
Occisio gregorii in Moldavia vodae tragedice expressa, ediţie de L. Drîmba, 1983