Biserica, spatiu al comuniunii

Fundamente ale eclesiologiei comuniunii la Parintele Staniloae

Eclesiologia, indiscutabil este una dintre temele fundamentale ale teologiei ortodoxe a secolului trecut,
reprezinta, de cateva decenii bune, punctul major al preocuparilor in spatiul dialogului dintre Biserici.
Aceasta dinamica eclesiologica, determinata in mare masura si de dinamica ecumenica, a permis
aprofundarea unui aspect major al eclesiologiei ortodoxe, si anume, acela al comuniunii.

Eclesiologia comuniunii nu seamana intru nimic unui bloc monolitic, ea cuprinzand in sine abordari
diferite care, intr-un anume fel, se completeaza si se clarifica reciproc. In studiul de fata voi incerca
tocmai situarea viziunii eclesiologice a Parintelui Staniloae in contextul mai larg al comuniunii. Astfel, voi
incerca sa prezint mai intai fundamentele pe care isi construieste edificiul sau eclesiologic si sa-mi
indrept atentia asupra catorva trasaturi caracteristice ale acestei teologii a Bisericii. In partea a doua a
studiului, voi analiza conceptul sau de "sobornicitate deschisa", nu in ideea de a-l propune dinamicii
ecumenice, ci mai mult in perspectiva propunerii intelegerii acestei notiuni ca intelegere a comuniunii
ortodoxe.

Cadrul general odata fixat, cateva remarce se impun. In primul rand, Parintele Staniloae nu poate fi
catalogat ca un eclesiolog prin excelenta, insa este un teolog complet care dezvolta o teologie eclesiala
profund ortodoxa, prezentand un sistem coerent si organic despre Biserica si comuniunea instituita in
cadrul ei. In al doilea rand, Staniloae este cel care repune in circulatie, in teologia romaneasca a secolului
trecut, conceptul de comu-

niune, mai ales in legatura cu spiritualitatea ortodoxa. Fapt cu profunde consecinte eclesiologice si care
genereaza a treia remarca: in viziunea Parintelui, principiul comuniunii este definitoriu pentru viata
Bisericii in toate aspectele ei. Si aici intelegem Biserica atat in structura sa sacramentala, cat si in relatia
ei cu lumea in general. In al patrulea rand, in teologia Bisericii dezvoltata de Staniloae, notiunea de
comuniune si cea de persoana sunt corelative, una neputand exista fara cealalta. Teologia comuniunii se
fundamenteaza pe teologia persoanei. Persoana se dezvolta si implineste numai in comuniune cu
semenii si cu Dumnezeu in trupul tainic al lui Hristos, adica Biserica, in care se realizeaza iconomia Sfintei
Treimi.
Pe langa aceste perspective preliminare generale, adaug inca o remarca cu privire la studiul de fata. Mai
intai, trebuie sa marturisesc ca voi ignora voit, in randurile de mai jos, aspectul liturgico-sacramental al
comuniunii, limitandu-ma la evidentierea intemeierii trinitare si antropologice a principiului comuniunii,
in orizontul demersului eclesiologic al lui Staniloae. Eclesiologia ortodoxa este o eclesiologie a
comuniunii deoarece este fundamentala in comuniunea treimica. Comuniunea eclesiala reflecta
comuniunea de viata trinitara, Biserica fiind structurata dupa chipul Sfintei Treimi. Acelasi lucru este
valabil si pentru persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu, caci relatia existenta in sanul Sfintei
Treimi constituie atat modelul eclesiologiei, cat si cel al antropologiei.

I. Biserica - trup al lui Hristos si Cincizecime continua

a. Comuniunea in Hristos

Biserica este una pentru ca Hristos este unul, pentru ca Hristos este capul Bisericii iar Biserica este trupul
lui Hristos. In "capul Hristos" se deschide orizontul infinitatii lui Dumnezeu si prin El trupul Bisericii
primeste putere de viata si de iubire unificatoare din aceasta infinitate. Relatia aceasta a fiecarui
credincios cu Hristos in cadrul trupului Sau face posibila comuniunea intre credinciosi. Unitatea este
vazuta astfel de Parintele Staniloae in legatura directa cu constitutia Bisericii ca trup extins in lume al lui
Hristos.

Insa pozitia lui Hristos in cadrul Bisericii nu consta numai in calitatea Sa de cap al Bisericii, ci si pentru ca
El este modelul prin excelenta al omului. Sursele pozitiei speciale ale lui Hristos in Biserica se gasesc deci
in calitatea Sa de cap, de factor care uneste pe credinciosi in Sine ca pe un trup si in calitatea Sa de
model si de izvor de putere. Cat priveste pe Sfantul Duh, Acesta "n-a asumat natura umana ca pe un chip
al sau, deci nici nu poate fi cugetat ca un model al omului".

Hristocentric, in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul (mai ales in prima parte a creatiei sale
teologice), Parintele Staniloae vede temelia unitatii Bisericii in "prezenta aceluiasi trup jertfit si inviat si
ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiesti in toate madularele Bisericii".

Comuniunea in care culmineaza toata istoria mantuirii este realizata intr-o maniera unica in Hristos.
"Caci intr-Insul au fost facute toate... si intr-Insul sunt asezate... caci in El a binevoit Dumnezeu sa
impace toate cu Sine" (Col. 1, 16-20). Credinciosii, inaintand spre unitate, inainteaza in Hristos,
deoarece, "simtind unitatea, il simt pe Hristos, caci El este izvorul, principiul, temelia unitatii". Nu putem
avea aceasta unitate decat prin inradacinarea in Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu devenit accesibil noua
prin intrupare, pentru ca pe toti sa ne adune in El. Nu exista viata si bucurie adevarate decat in
comuniunea cu Hristos si in Hristos, adica in Biserica. Cel care traieste in Hristos se simte el insusi
inradacinat in Hristos si unit cu ceilalti, se simte el insusi in "adancul fiintei sale, in temelia ei, dar prin
aceasta in temelia comuna cu a celorlalti, adica in Logosul dumnezeiesc". Si cine nu se simte unit cu
ceilalti in Hristos, "nu este nici el insusi in Hristos".

Caci, aceasta unitate inseamna unitate in Dumnezeu, comuniune perfecta a Persoanelor divine, iar
Biserica fiind umpluta de iubirea Sfintei Treimi este, in acelasi timp, unitatea iubitoare intre membrii sai.
"In Biserica se implineste dorinta lui Hristos de a ne avea uniti cu Sine in iubire si se implineste vointa de
a avea in El iubirea intregii umanitati fata de Tatal, de a avea ratiunile intregii creatii reintoarse in El,
actualizata". El vrea ca toti sa fim una (Ioan 17, 21), una in dragostea cu El si cu Tatal si una in iubirea
dintre noi. Unde este Hristos, acolo este unitatea, caci unde este Hristos, acolo este iubirea care vrea sa
ne cuprinda pe toti in El pentru a-i prezenta Tatalui. "Hristos e calea spre comuniunea cu Dumnezeu, (...)
calea spre comuniunea deplina cu semenii nostri. Prin intruparea Sa ca om, Hristos ne-a facut accesibila
comuniunea cu Sine ca Dumnezeu in forma umana culminanta, mai bine zis cu intreaga Sfanta Treime
(...). In Iisus-Omul, aflat la capatul final al umanului, universul insusi si-a descoperit intregul lui sens si
destin, ca transparent al lui Dumnezeu".

Iar pentru ca Trupul lui Hristos este umplut de Duhul Sfant care iradiaza din El ca o energie unificatoare
si datatoare de viata si sfintenie, al doilea fundament al Bisericii este Sfantul Duh, caci Hristos si Duhul
sunt o dualitate nedespartita care produce, sustine si promoveaza unitatea Bisericii.

b. Transparenta Duhului Sfant - sursa unei noi realitati a comuniunii

Bazandu-se pe o puternica ancorare in teologia trinitara, Staniloae cultiva o eclesiologie pnevmatologica

emblematica pentru teologia ortodoxa. Pentru el, Sfantul Duh este creatorul comuniunii dintre noi
pentru ca El este comuniunea neconfundata a Sfintei Treimi. In teologia lui Staniloae, Sfantul Duh face
posibila o relatie personala in Dumnezeu, la fel cum face posibila o asemenea relatie si intre oameni: "El
este a treia Persoana in care primele doua se intalnesc in iubirea deplina dincolo de orice separatie".

Sfantul Duh transforma creatia in Biserica, facand creatura transparenta pentru Dumnezeu. Duhul
introduce in profunzimile fiintei umane energia divina care ne unifica in Fiul si ne face partasi la relatia
Fiului cu Tatal. Datorita Lui, revelatia lui Hristos devine efectiva in oameni, prin credinta. Iar aceasta
credinta se naste in mai multi si sunt umpluti de elanul de a o transmite. Iata de ce, afirma Staniloae,
Duhul coboara sub forma limbilor de foc. Biserica continua prin El pentru ca prin El continua
transmiterea credintei de la om la om, de la o generatie la alta, printr-un "limbaj de foc".

Alte doua observatii au contribuit la dezvoltarea acestei reflectii teologice despre eclesiologia
pnevmatologica a lui Staniloae. Prima se refera la conceperea Duhului Sfant ca "loc" sau "mijloc" al
comuniunii. Pornind

de la invatatura capadociana despre prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Biserica si in fiecare madular in
parte, Parintele nostru ajunge la concluzia ca putem afirma ca "toti credinciosii sunt prezenti in El".
Staniloae vede deci Sfantul Duh fie ca un "loc" spiritual unde toti suntem adunati, fie ca o punte, un pod
care face posibila unirea. Gasim aici influenta Sfantului Vasile cel Mare, dar si o apropiere de filosofia lui
Martin Buber.

Ultimul vorbea de un fel de "sfera" in care doua persoane realizeaza actul lor comu-nicational. Acest act
nu este, dupa ganditorul evreu, ceva sentimental, ci are in el ceva "ontic" iar acest element ontic nu se
poate gasi in cele doua existente, ci intre ele. Insa, subliniaza Staniloae, pe acest "loc" nu-l putem
concepe ca pe unul static, ci ca pe unul "fluid, vivificator in care traiesc si se misca spiritual toti cei ce fac
parte din Biserica". In cadrul Bisericii, Duhul constituie, de fapt, "mijlocul" comunional intre credinciosi,
liant si punte care-i aduna in unitate.

Se ridica firesc intrebarea de ce sau in ce mod acest "mediu" reprezinta un spatiu relational viu, in
permanenta miscare. Astfel, ajungem la cea de-a doua observatie, referitoare la gandirea
pnevmatologica a lui Staniloae, in legatura cu aspectul personalist al "mediului" de comuniune. Duhul
Sfant este "intre" o persoana si cealalta ca o realitate vie si le aduna in Sine si pe una si pe cealalta. Dar,
in viziunea lui Staniloae, ceea ce primeaza este faptul ca Duhul Sfant nu este ceva impersonal, ci tocmai
persoana. Si nu oricare persoana, ci Persoana divina datatoare de viata si de comuniune. De fapt, in
aceasta intelegere, Staniloae gaseste insusi fundamentul comuniunii. Duhul ca persoana face ca acest
"mediu" de intalnire sa fie un spatiu personal in care se realizeaza comuniunea vie si dinamica
autodepasirii continue. Comuniunea vie este realizata de Duhul Sfant tocmai pentru ca El este realitatea,
viata unei noi comuniuni, sursa vietii pentru persoanele umane ce se intalnesc in El.

Adaugam o ultima precizare: am vrut sa subliniem de asemenea ca viziunea pnevmatica a lui Staniloae ii
permite depasirea nu numai a opozitiei hristologie-pnevmatologie, ci si a unei anumite conceptii inguste
despre comuniunea realizata de Duhul Sfant. Dupa el, Sfantul Duh nu este duhul unui individualism care
traieste la periferia realitatii in ceva iluzoriu, ci Duhul comuniunii, al realitatii depline. Aceasta ii permite
sa afirme ca, acolo unde este Duhul, acolo gasim dinamica spre universal si sobornicesc.
Reprezentand relatia vie intre Tatal si Fiul, Sfantul Duh fundamenteaza comuniunea vie intre credinciosi
si intre credinciosi si Dumnezeu si de aceea, afirma Parintele Staniloae, El are rolul sau deosebit in
intemeierea si sustinerea Bisericii ca unitate de comuniune, ca unitate in diversitate. El nu anuleaza
unitatea, la fel cum nu anuleaza nici diversitatea, fiind creator si sustinator al unitatii in diversitate.

La fel cum in Treime Duhul arata pe Tatal si pe Fiul uniti si in acelasi timp distincti, la fel ne consacra ca
persoane distincte "constituindu-ne in Biserica, unindu-ne prin bucuria unei totale comuniuni". Prin Duh
suntem uniti in Hristos si orientati catre Tatal si astfel formam Biserica.

Dupa Staniloae, Dumnezeu "mentine lumea prin Duhul Sau, lucreaza in ea si, prin intermediul tainei
Bisericii, o conduce catre telos-ul sau, catre implinirea sa. Prin Duh se realizeaza mantuirea si
indumnezeirea lumii. Prin Duh oamenii primesc Revelatia de la Dumnezeu si Dumnezeu, prin ei, poate
lucra. in apele vii care curg din Sfantul Duh, Biserica isi uda radacinile, iar membrii iau forta, credinta,
progresul in sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se extinde comuniunea celor care pun in
Hristos toata credinta lor".

Sfantul Duh este Persoana care face din om un rug aprins, Care ne umple de lumina lui Hristos cu
conditia sa ne regasim cu adevarat in El. Sfantul Duh a dat nastere in mod vazut Bisericii si tot El este Cel
care mentine Biserica descoperind credinciosilor prezenta mantuitoare a lui Hristos.

c. Comuniunea celor doua iconomii, a lui Hristos si a Duhului

De fapt, remarcam ca un fir rosu in toata opera lui Staniloae distinctia radicala intre opera lui Hristos si a
Duhului Sfant, viziunea sa energetica permitandu-i depasirea unui anume dualism ce poate fi observat
cu usurinta la cea mai mare parte a contemporanilor sai.

Voi incerca sa scot in relief tocmai relatia hristologie-pnevmatologie in teologia Bisericii dezvoltata de
Staniloae, deoarece aceasta articulatie este fundamentala in intelegerea unei eclesiologii a comuniunii.
O data pentru ca o separare a lucrarii lui Hristos de cea a Duhului face imposibila koino-nia in cadrul
Bisericii. Intre iconomia lui Hristos si cea a Duhului exista o comuniune deplina, o relationare ontologica.
Duhul ne aduna ca trup in Hristos, iar Hristos a luat firea noastra si ne da Duhul Sau. In al doilea rand,
conceperea lui Hristos ca singur fundament al unitatii si a Duhului ca singur Hristos ar putea fi asociat cu
natura, iar Duhul cu principiul personal.

In persoana lui Hristos a fost realizata comuniunea vesnica si totala a umanului Dumnezeu, dar, in
acelasi timp, totala transparenta si induhovni-cire a trupului lui Hristos face posibila iradierea Sfantului
Duh in fiintele umane si astfel ia nastere Biserica.

Staniloae concepe Biserica ca ultimul act al operei mantuitoare incepute la intrupare, ca act de extindere
a operei realizate prin Fiul in toti oamenii, fapt care incepe la Rusalii, odata cu pogorarea Duhului Sfant.
Toti cei care cred, primesc Cuvantul ca ipostas fundamental prin trupul Sau extins in noi. Staniloae
distinge intre instituirea virtuala a Bisericii de catre Hristos in trupul Sau prin intrupare, Rastignire,
inviere si inaltare si actul de trecere, de extindere al acestei opere a mantuirii realizata de Hristos in toti
oamenii (ceea ce el numeste instituirea actuala, si care incepe, cum am spus, odata cu evenimentul
Cincizecimii). Toata aceasta opera de mantuire are un caracter dinamic, iar fara Biserica, afirma
Staniloae, "opera de mantuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza".

Staniloae insista permanent asupra faptului ca nu putem disocia, intr-o corecta teologie a Bisericii
hristologia si pnevmatologia. Sfantul Duh vine ca purtator al infinitatii iubirii Tatalui fata de Fiul si
aceasta infinitate ne imbratiseaza si pe noi prin Fiul si ni "se comunica si noua prin transparenta Fiului":
"Astfel, Duhul ce ni Se comunica din Hristos ca persoana face in acelasi timp deplin evident pe Hristos ca
persoana si ne face comunicabila, cu mult mai accentuat, puterea lui Hristos insusi. Acum Duhul Sfant ne
patrunde cu prezenta Lui integrala, datorita faptului ca trupul omenesc al Domnului, inel din umanitatea
noastra, s-a facut deplin transparent pentru infinitatea dumnezeiasca indreptata spre noi". Logica
dezvoltata de Staniloae se bazeaza pe un act comunional caci, "pe masura ce Hristos isi facea tot mai
clar ipostasul Sau, Se facea tot mai clar si Duhul ca ipos-tas". In timpul vietii pamantesti a lui Hristos,
Duhul nu era pe deplin revelat ca Dumnezeu si din aceasta cauza nici Hristos nu Se revela deplin ca
persoana divina. Dupa inaltare, prin deplina revelare a Duhului, este cunoscut in mod sporit si Hristos ca
Dumnezeu.

In aceasta ordine de idei, putem concluziona ca prin pogorarea Duhului la Rusalii se intemeiaza concret
Biserica pentru ca atunci lucrarea lui Dumnezeu nu se mai exercita din afara oamenilor, ci inauntrul lor,
Hristos coborand "pentru prima data in inimi" si unind pe oameni cu Sine. Prin experierea puterii
Duhului devenim constienti de unitatea noastra cu Hristos si intre noi, ca trup al lui Hristos.
Biserica ia fiinta si se mentine in Hristos prin Duhul Sfant, Care se pogoara la Rusalii si ramane pururea in
ea, dar si lucreaza in ea cand este prin rugaciune. Ramanerea aceasta a lui Hristos si a Duhului in Biserica
nu poate avea caracter static pentru ca Hristos si Duhul sunt persoane, iar persoanele sunt intr-o
dinamica relationala continua. Vedem deci ca pentru Staniloae dinamica comunionala este constitutiva
si pentru actiunea "ad extra" a Persoanelor divine. Hristos si Duhul vin incontinuu si raman dinamic in
Biserica pentru a mentine comuniunea mereu vie si sa sporeasca incontinuu comuniunea instaurata la
Rusalii.

Hristos si Duhul lucreaza impreuna pentru a face din noi fii ai lui Dumnezeu. Datorita acestui fapt nu
putem afirma nici ca Hristos realizeaza o unitate de natura, nici ca Duhul ne face distincti ca persoane in
aceasta unitate, intr-un studiu din 1967, Staniloae combate teza lui Vladimir Lossky dupa care Hristos
realizeaza Biserica numai ca unitate, iar Duhul numai ca diversitate. Parintele Staniloae corecteaza
aceasta teorie in sensul ca respinge unilateralitatea sensurilor ei, nuantandu-i demersul. El spune ca in
nici un caz nu ne putem imagina Duhul ca fiind cauza de separare, iar Hristos ca singurul care este cauza
unitatii in Biserica. Duhul nu este numai principiu al diversitatii, pentru ca, spune Parintele Staniloae,
este El insusi putere de unificare, de unificare in comuniune si astfel factor de constituire a trupului
tainic al lui Hristos, al Bisericii. La fel, Hristos nu este principiu al unei unitati indistincte in Biserica
deoarece nu este numai natura umana, ci si persoana ca principiu distinctiv si relationeaza cu alte
persoane.

Prin Hristos si prin Duhul se realizeaza Biserica "atat ca unitate, cat si ca diversitate. Ei nu lucreaza
separat ci in unire perfecta, avand intre Ei si o unitate de fiinta si o relatie personala".

Staniloae nu poate concepe Biserica in afara Treimii, ca o Biserica exclusiv hristologica sau exclusiv
pnevmatologica. Adevarata Biserica este pentru el atat hristologica, cat si pnevmatologica pentru ca,
mai intai de toate, in ea se reflecta comuniunea Persoanelor treimice.

II. Biserica - comuniune de persoane in Dumnezeu

In aceasta parte voi incerca sa scot in evidenta raportul dintre Dumnezeul treimic si omul creat dupa
chipul Sau si consecintele eclesiologice deduse de aici de Parintele Staniloae.

Cu certitudine ca viziunea trinitara a omului dezvoltata de Parintele Staniloae constituie un aport

deosebit la teologia trinitara si antropologica a secolului trecut. Modelul si sursa intregii comuniuni este
Dumnezeu in Treime: "relatiile trinitare sunt un model al relatiilor dintre oameni si Biserica", dar si "o
putere care produce si adanceste aceste relatii, care se manifesta in ele".

Chipul lui Dumnezeu in om reprezinta fundamentul participarii sale prin har la viata trinitara si permite
iradierea acestei vieti trinitare prin intermediul omului in lume: "Revelarea Treimii, prilejuita de
intruparea si activitatea pe pamant a Fiului, nu e decat o atragere a noastra dupa har sau prin Duhul
Sfant in relatie filiala a Fiului cu Tatal. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si
indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi".

Aceasta viata trinitara la care omul se face participant prin har deschide orizontul unor vesnice si infinite
relatii interpersonale. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul cauta absolutul sau mai bine-zis
relationarea sa

cu absolutul, iar inchiderea acestuia intr-un spatiu finit il handicapeaza. Caci insasi calitatea de chip al lui
Dumnezeu se mentine si se dezvolta prin comuniune cu Dumnezeu, modelul sau absolut: " Ce am vazut
si ce am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti comuniune (koinonia) cu noi. Iar comuniunea
(koinonia) noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos " (Iloanl, 13).

Intai de toate deci fiinta eclesiala este legata de misterul treimic. Chipul dumnezeiesc din om inseamna
chipul Sfintei Treimi si el se descopera in comuniunea umana: "Misterul sau chipul dumnezeiesc al
persoanei noastre si al celorlalte persoane se dezvaluie si se actualizeaza in comuniune, in comuniunea
cu semenii se dezvaluie cel mai mult insa si misterul prezentei divine interpersonale. Caci numai din
iubirea intre Persoanele divine iradiaza forta iubirii noastre interpersonale. Comuniunea interper-sonala
e un chip al comuniunii treimice si o participare la ea".

In teologia lui Staniloae, comuniunea noastra cu Dumnezeu este fundamentata pe caracterul comunitar
al chipului Lui in noi care tinde spre asemanare si pe functiile active ale energiilor dumnezeiesti, iar
comuniunea dintre noi este data de participarea comuna la viata Sfintei Treimi prin intermediul
energiilor divine ce ne comunica aceasta viata, dar si de natura noastra comuna.

Legatura de comuniune, inscrisa in natura umana prin creatie in virtutea chipului lui Dumnezeu din om,
este "restabilita in cei ce se unesc prin credinta in Hristos, intrucat acestia devin trup al Lui". In aceasta
perspectiva marturisirea lui Pavel este relevanta: " Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati
la comuniunea (koinonia) cu Fiul Sau Iisus Hristos, Domnul nostru" (I Cor 1, 9). Deci oamenii devin efectiv
partasi la viata de comuniune a Sfintei Treimi prin Cel ce S-a facut asemenea noua, prin Cel ce Si-a
asumat intreaga fire omeneasca si prin Care Duhul Sfant s-a extins in toti oamenii: "prin Fiul oamenii
sunt atrasi in Viata Sfintei Treimi ca comuniune, devenind ei insisi comuniune. Prin Fiul se extinde
dragostea intra-treimica intre oameni sau sunt ridicati ei la ea". Acolo unde nu exista comuniune cu
Hristos, nu putem vorbi de fiinta umana autentica, de fiinta eclesiala. Pentru ca nu exista comuniune
deplina si vesnica decat cu persoana lui Hristos si ca "numai in Iisus-Hristos gasim Duhul unei
inepuizabile comuniuni intre oameni, gasim Biserica".

Misterul trinitar este modelul si fundamentul misterului antropologic si devine implicit modelul si
fundamentul misterului eclesiologic: " Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru
Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu m-ai trimis. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o,
le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine pentru ca ei sa ajunga
la unitatea desavarsita si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe
Mine" (Ioan 17, 21-23).

Pentru Staniloae, cautarea unitatii crestine este echivalenta cautarii unei intelegeri eclesiologice
comune. Unitatea crestina reprezinta pentru el Biserica in care toti crestinii doresc sa fie in comuniune.
Prin urmare, toti cei care lucreaza pentru unitate trebuie sa inteleaga mai intai care este constitutia
Bisericii pentru ca ea sa corespunda pe de o parte planului mantuirii, iar pe de alta parte sa fie expresia
celei mai "largi si mai libere, dar, in acelasi timp, si celei mai stranse fratietati crestine".

Marturisind o traditie pururi vie si bogata in posibilitatile de exprimare, Parintele Staniloae defineste
Biserica ca o comuniune a iubirii perfecte, reprezentand "unirea tuturor celor care exista, sau, mai bine-
zis, este destinata sa cuprinda in sine toate cele care exista: Dumnezeu si creatie. Biserica este imanentul
si are in ea transcendentul, comuniunea trinitara a Persoanelor umpluta de o iubire nesfarsita pentru
lume". Distingem, deci, in aceasta asertiune, constitutia teandrica si comunitara a Bisericii, icoana a
Sfintei Treimi. Viata Bisericii e plina de transubiectivitatea transcendenta divina, devenita intima ei prin
faptul ca e viata in Duhul cel deofiinta cu Fiul si nedespartit de El. Iar aceasta comuniune deplina intre
Hristos si Sfantul Duh care constituie Biserica si sustine viata crestina din Biserica isi are bineinteles
modelul perihorezei eterne sau in comuniunea existenta in sanul Sfintei Treimi.

Invingand egoismul, credinciosii se unesc in iubirea reciproca dupa comuniunea iubitoare infinita a
Sfintei Treimi. Starea de indumnezeire este o stare de "comuniune maxima" iar drumul spre ea un "efort
spre comuniune" care intaresc atat responsabilitatea in cadrul comuniunii, cat si libertatea in fata
pasiunilor egocentrice.
Numai o Biserica plina de Treime, numai o Biserica - icoana a comuniunii iubitoare trinitare -, poate fi
semnul unei comuniuni depline si distincte in acelasi timp. Caci numai in comuniunea vesnica si deplina
a Sfintei Treimi ne este data comuniunea distincta dintre noi si posibilitatea sa ne impartasim de aceasta
infinitate. "In Treimea ca unitate totala de persoane neconfundate este asigurat deplin caracterul
persoanei". In viata Dumnezeului treimic se inscrie istoria fiecarei persoane umane distincte si
comunitare.

In acelasi timp revelata si mai presus de orice intelegere, Sfanta Treime constituie "baza, rezerva infinita,
puterea si modelul pentru comuniunea noastra progresiva eterna, dar ne indeamna la o continua
gandire si crestere spirituala, ajutandu-ne sa depasim continuu orice treapta atinsa a comuniunii noastre
personale cu Dumnezeu si intre noi si sa facem eforturi pentru o intelegere tot mai aprofundata a
misterului comuniunii supreme".

a. Dragostea si intelegerea ca puteri de comuniune

Opera de mantuire realizata de Hristos, este implinita subiectiv sub forma Bisericii (Ekklisia tou Theou),
care este tocmai comuniunea cu Dumnezeu si intre noi, comuniunea dupa chipul Sfintei Treimi. "Se
nastea acum o realitate noua in lume (...) Biserica se nastea dintr-o putere noua din cer, din puterea
infinita a iubirii dumnezeiesti, pe care o va purta cu ea sau din care va sorbi fara sa o epuizeze si o va
comunica lumii in toate timpurile, mereu improspatata (...) Se infiinta o comunitate umana care avea ca
fundament si ca purtator al ei pe Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, prin care se comunica lumii iubirea
nesfarsita a lui Dumnezeu; lua fiinta o realitate a unei comuniuni care nu-si va epuiza puterile, pentru ca
le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al ipostasului divin. Era o realitate
sau o comuniune care reprezenta cerul pe pamant, pe Cuvantul intrupat, salasluit in ea cu puterea Lui
continuu indumnezeitoare si unificatoare".

In traditia Parintilor capadocieni, Staniloae este convins de noutatea absoluta a evenimentului

Cincizecimii care da nastere unui nou mod de gandire, koinonia eclesiala hranind comuniunea dintre
oameni. Aceasta unitate de gandire depaseste toate diferentele de exprimare care existau atunci intre ei
si din acest punct de vedere Biserica poate fi inteleasa, in continuitate patristica, ca fiind in antagonism
cu turnul Babei. Amestecarii limbilor si divizarii umane le corespunde reunificarea umanitatii in Biserica,
in universalitatea sa duhovniceasca.

Interesant pentru analiza noastra este sa vedem de ce natura, sau mai bine-zis ce fel de reunificare a
produs aceasta noua comuniune. Staniloae subliniaza ca noua realitate nu aduce in nici un caz o aliniere
la nivelul gandirii: "Aceasta intelegere comuna a celor care intra in Biserica nu inseamna insa
uniformitate in toate. Mentinerea deosebirii limbilor tuturor celor care au primit aceeasi intelegere este
un simbol al acestei unitati in varietate". Aceeasi unitate in diversitate este exprimata prin multitudinea
si diversitatea harismelor care provin din acelasi Duh Sfant. Hristos si Duhul nu anuleaza in nici un chip
diversitatea creatiei.

Odata cu acest nou mod comun de gandire distingem si primatul dragostei in cadrul comuniunii. "in
Biserica sufla Duhul iubirii dintre Tatal si Fiul care aduce si sadeste in oameni iubirea filiala fata de Tatal
si simtirea iubirii Tatalui fata de Fiul si, prin El, fata de cei uniti cu El in trupul Bisericii. Suflul acestei
iubiri, aduse in noi prin Duhul, a creat lumea si suflul ei o reface ca Biserica". Iubirea ca forta de
comuniune este si ea raportata la noutatea absoluta a evenimentului constituirii Bisericii: "Purtata in
Hristos, comunitatea celor uniti cu El traieste in caldura dragostei si in lumina Lui, in lumina dragostei Lui
fata de credinciosii din El si a lor fata de El si intreolalta. E o viata in alt plan, in planul vietii nesfarsite si
atotlu-minoase dumnezeiesti".

Dupa Staniloae, persoana aproapelui este cel mai mare dar care poate sa ne umple de viata, insa ea
trebuie sa-si pastreze identitatea si sa se daruiasca ea insasi caci numai daruirea de sine ne poate
implini. Prin faptul de a exista pentru ceilalti, omul nu se reduce la stadiul de obiect, caci prin serviciul
adus altor persoane el se angajeaza liber si, prin efortul depus pentru a le face fericite, progreseaza el
insusi in libertate si in spiritualitate. Omul este prin insasi constitutia sa o fiinta deschisa pentru semeni,

fiind astfel o fiinta dialogica. Staniloae afirma ca nimeni nu se poate imbogati spiritual singur, in izolare.
in relatiile dintre oameni exista un schimb sufletesc continuu prin intermediul caruia realizam o
imbogatire in comun. Si tocmai iubirea este liantul care tine pe oameni in acest schimb si in aceasta
opera de imbogatire comuna.

Iar comuniunea de viata, comuniunea de iubire se realizeaza in Biserica. Aceasta comuniune de viata
este experiata prin rugaciune, rugaciune ce este de fapt expresia iubirii dintre membri, dar care sporeste
in acelasi timp iubirea si face comuniunea deplina.

b. Misterul comuniunii - uniune si diferenta

Pentru Staniloae, misterul comuniunii interpersonale se caracterizeaza tocmai prin acest paradox:
uniune si diferenta. Iubirea dintre persoane realizeaza uniunea dintre ele, dar, in acelasi timp, produce si
bucuria uneia fata de alta chiar pentru alteritatea sa si, deci, distinctia dintre ele. Chiar in unirea cu
Dumnezeu, acesta ramane intotdeauna distinct, isi pastreaza alteritatea, cel ce crede adancind la
maximum singularitatea sa prin comuniunea cu Dumnezeu.

Urmand exemplul teologilor germani H. Miihlen si W. Kasper care au facut din celalalt ca frontiera un
argument personalist al existentei lui Dumnezeu, Staniloae precizeaza locul alteritatii in orizontul
unitatii: "Nu ma scufund in ceilalti, asa cum nu ma scufund in celalalt, oricat de mare ar fi iubirea intre
mine si el, sau intre mine si ei. Caci eu-1 celuilalt imi ramane si un "tu", oricat de mult m-as uni cu el. imi
ramane si o "granita" si imi impune si o responsabilitate, oricat de mult m-as scufunda in interiorul lui,
sau oricat de mult m-ar umple de el. Iubirea fata de el ramane unita cu sfiala fata de el; oricat as trai in
taina lui, ea ramane taina lui. E taina lui in mine". Nici vorba de o scufundare sau de o inghitire a eu-lui in
ceilalti, ci mai mult, aceasta alteritate determina un maximum al gradului de comuniune cu ceilalti.

Deci, in orizontul comuniunii persoanelor, fiecare poarta in sine pe celalalt, dar ca persoana distincta. in
interioritatea lor, afirma Parintele Staniloae, alteritatea subzista. Putem spune asadar ca realitatea
comuniunii

instituita la Cincizecime nu ameninta sau anuleaza alteritatea, ci mai mult, o genereaza. Diferentele se
mentin, desi devin interioare, sau se mentin tocmai pentru ca isi sunt reciproc interioare.

Pentru a ajunge sa construim "turnul" perfectei comuniuni de care vorbeste Pastorul lui Herma, trebuie
sa respectam diferentele caci unitatea sub forma de comuniune trebuie sa respecte particularitatile. Ea
se deschide unei diversitati de situatii concrete, de nuante, subliniind caracterul relational al Bisericii
care e una intr-o diversitate ce nu anuleaza sau distruge diversitatea.

Din punct de vedere ortodox, modelul trinitar este fundamentul Bisericii sau persoanei umane in
virtutea unei relatii adecvate intre unitate si diversitate. Biserica contine in ea si impartaseste
comuniunea Persoanelor divine, unitatea sa decurgand din unitatea lui Dumnezeu, ea adunand in
Dumnezeu si cu Dumnezeu.

III. Unitatea comuniunii sau sobornicitatea

In stransa legatura cu cele de mai sus, in viziunea lui Staniloae asupra sobornicitatii, putem spune ca in
orizontul sau eclesiologic, conceptul de sobornicitate si cel de comuniune sunt sinonime. Voi aborda
aceasta chestiune mai mult dintr-o perspectiva metodologica, fapt ce-mi va permite o dubla insistenta:
in primul rand ma voi concentra asupra intelesului si nuantelor pe care acest concept le primeste in
eclesiologia lui Staniloae. In al doilea rand, voi incerca sa scot in evidenta conceptia sa originala despre
"sobornicitatea deschisa". De fapt, mi se pare ca interesul particular rezida tocmai in aceasta
juxtapunere surprinzatoare a "sobornicitatii" si a "deschiderii" (a transparentei - cum obisnuieste adesea
s-o denumeasca). In acest sens, voi sublinia doua aspecte care l-au condus pe Parintele Staniloae la
formularea acestui concept: mai intai, deschiderea Bisericii catre lume; apoi, complexitatea Revelatiei si
puternica sa reactie contra alternativelor unilaterale.

In traditia lui Homiakov, Staniloae intelege sobornicitatea ca sinodali-tate si catolicitate in acelasi timp,
pentru el aceasta notiune exprimand pe de o parte "modul sinodal de pastrare a invataturii Bisericii la
nivel episcopal",

iar pe de alta parte, "modul general comunitar al practicarii invataturii", in consecinta, putem spune ca
Staniloae vede Biserica ca pe un sinod permanent, de sus pana jos, ca pe o comuniune ce presupune
complementaritatea membrilor. Distingem deci o anumita echivalenta intre aceasta idee de sinodalitate
generala si cea de comuniune in cadrul Bisericii.

Dupa Staniloae, sobornicitatea este expresia intregii vieti interne a Bisericii, o unitate realizata in
comuniune, o unitate a persoanelor intr-o diversitate complementara. Stim ca, in perioada cand
Staniloae teologhisea despre sobornicitate, la cativa ani dupa Vatican II, majoritatea abordarilor catolice
gandeau unitatea numai in termeni de "incorporare", "reintoarcere in staul", "asimilare", "integrare" in
unitatea catolica.

La acea epoca, Staniloae manifesta o viziune mult mai dinamica a unitatii, a unei unitati a comuniunii in
care membrii Bisericii experiaza unitatea de care se impartasesc ca de un intreg, un intreg care nu
desfiinteaza identitatile.

Un aspect mai merita subliniat: munca de conceptualizare a notiunii de sobornicitate il conduce inca de
pe atunci, la alternanta pozitiva a vocabularului comuniunii. Iata cum definea Staniloae, in 1967, acest
concept: "Sobornicitatea nu este o unitate pur si simplu, ci un anumit fel de unitate. Poate exista
unitatea unui intreg in care nu se disting parti constitutive, sau unitatea unui grup tinut la un loc printr-o
comanda exterioara, sau o unitate intre entitati alaturate, uniforme. Sobornicitatea se deosebeste de
unitatea pur si simplu, fiind un anumit fel de unitate: unitatea de comuniune" .

Aceasta unitate de comuniune este singura unitate conforma demnitatii persoanelor implicate in ea,
singura unitate care nu introduce raporturi de subordonare intre persoane, si in care structurile
ierarhice nu sunt concepute ca ceva exterior sau superior persoanelor care relationeaza: "in unitatea
comuniunii personale sunt unite in egalitate, iar institutia este expresia comuniunii lor".

a. Deschiderea Bisericii catre lume

Un element important care-l conduce pe Staniloae spre edificarea principiului sobornicitatii il reprezinta
viziunea sa asupra deschiderii Bisericii

catre lume. in acest sens, putem intelege gandirea eclesiologica a Parintelui Staniloae plecand de la o
singura observatie majora: pentru el, toata creatia devine sau este destinata sa devina Biserica prin
dinamica izvorata din Hristos. Inspirandu-se din teologia Sfantului Maxim Marturisitorul, el vede lumea
intreaga indreptata spre a deveni Biserica, deoarece in creatie sunt prezente ratiunile divine (logoi) ce
conduc catre unitatea finala in Hristos si, deci, imprima lumii o anumita dinamica. Staniloae gandeste
aceasta dinamica observand trei tendinte sau aspecte ale omenirii in general: miscarea catre o mai mare
cunoastere a universului, spre stapanirea cat mai perfecta a creatiei si spre ameliorarea relationarii
sociale umane. Dar, subliniaza Parintele, aceasta dinamica continua poate fi inteleasa numai in relatie cu
evenimentul intruparii prin care Hristos intra in comuniune cu umanitatea si descopera sensul deplin al
creatiei.

Lumea, ca dar al lui Dumnezeu, este un spatiu al dialogului, al comuniunii intre noi si intre noi si
Dumnezeu. Efortul de unificare a tuturor in Dumnezeu implica transformarea noastra si transformarea
lumii.

Asimilarea progresiva a intregii lumi in unitatea lui Hristos presupune o continuare intre poporul ce este
in Biserica cu cel care este in afara ei, caci Dumnezeu lucreaza in toti oamenii. Din aceasta cauza,
intelegerea unei Biserici inchise lumii nu este conforma Evangheliei si nici constitutiei insesi a Bisericii
care trebuie sa ramana intr-o dinamica comunionala continua fara sa nege dinamica intregii creatii si
lucrarea lui Dumnezeu in oameni.
Totusi, Staniloae crede ca numai o Biserica unitara intr-o spiritualitate autentica ar putea reconcilia mai
bine existenta Bisericii ca unitate cu deschiderea sa fata de lume, punandu-se in slujba oamenilor prin
iubire. Comuniunea adevarata face accesibila contemplarea "profunzimii semenilor si a sensurilor lumii,
care e potential infinit, pentru ca semenii si sensurile lumii isi au, prin ratiunile lor in curs de revelare
treptata si nesfarsita, radacinile comune in infinitatea si in dragostea nemarginita a lui Dumnezeu cel in
Treime".

Din perspectiva eshatologica, vocatia lumii se actualizeaza in Biserica, lumea gaseste in om implinirea sa,
iar omul isi gaseste implinirea in comuniunea cu semenii si mai ales in comuniunea cu Persoanele divine,
ceea ce constituie Biserica. In acest sens, Biserica poate fi inteleasa ca spatiu al comuniunii pentru
intreaga umanitate.

b. Complexitatea Revelatiei si respingerea unilateralitatii sensurilor

In 1971, intr-o analiza a unui document al Comisiei Credinta si Constitutie a CEB, Staniloae deschide
portile interpretarii sobornicesti a diversitatii eclesiale. De fapt, ipoteza metodologica dezvoltata se
fundamenteaza pe principiul ca diversitatea invataturilor biblice apar mai degraba ca fiind
complementare decat contradictorii, tinand seama de diversitatea lucrarilor lui Dumnezeu si de
diversitatea raspunsurilor umane la lucrarile lui Dumnezeu. Conform acestui rationament, Scriptura
poate fi inteleasa numai daca este privita ca un tot.

Extinzand acest demers la eclesiologie, Staniloae crede ca, daca aceasta recunoastere devine generala,
ea poate conduce catre apropierea ecumenica. Multe din diviziunile si ereziile aparute in sanul
crestinismului reprezinta fructul unui atasament mai mult sau mai putin arbitrar de un aspect al
Revelatiei, prin ignorarea altora tot atat de importante.

In stransa legatura cu aspectul dezvoltat mai sus, Staniloae afirma ca Dumnezeu ca fiinta infinita Se
reveleaza prin acte, cuvinte si imagini diferite pentru ca nu-si epuizeaza niciodata misterul fiintei prin
aceasta diversitate. Demersul lui Staniloae vizeaza tocmai depasirea unui atasament exclusiv la modurile
de revelatie pe care le cunoastem pana astazi ca la realitatea ultima, excluzand unilateral alte moduri
posibile de exprimare a lui Dumnezeu, caci, spune Parintele, nici unul din aceste moduri de revelare nu
exprima integral pe Dumnezeu. Bineinteles ca nu poate fi in nici un caz vorba de o relativizare a
adevarurilor divine deja revelate, ci de constientizare a relativitatii mijloacelor noastre de intelegere a
Revelatiei si de exprimare a lui Dumnezeu. Ignorarea acestui fapt conduce catre o traire limitata a
prezentei lui Dumnezeu si la o absolutizare a propriei diversitati. in aceasta atasare unilaterala Staniloae
vede una din cauzele separarii actuale a crestinilor, caci fiecare, prin modul sau de a trai si de a exprima
pe Dumnezeu, considera ca "il traieste si-L exprima pe Dumnezeu in intregime si acest mod al sau este
unicul mod de a trai si exprima pe Dumnezeu".

Incercand sa sistematizez aceasta metoda, pot spune ca, in perspectiva lui Staniloae: a) exercitiul
sobornicitatii permite identificarea clara a cauzelor spirituale a separarii crestinilor; b) diviziunea
(diaresis) reprezinta atasarea unilaterala la anumite aspecte ale Revelatiei; c) Biserica, urmarind
paradigma Revelatiei, trebuie vazuta ca o realitate supla, complexa, in care sunt unite aspecte variate,
mai mult complementare decat contradictorii.

Ajungem astfel sa ne intrebam care este de fapt miza acestor afirmatii. Eu cred ca tot acest demers al lui
Staniloae este orientat catre recunoasterea diversitatii altora ca fiind complementara in drumul nostru
spre realizarea unei comuniuni depline, o recunoastere care nu conduce deloc catre o relativizare
eclesiala, ci catre o pluralitate legitima.

Spiritul sobornicesc al cuiva implica un anume pluralism, cum ziceam, pentru ca, "intelegand" misterul
apofatic al lui Dumnezeu, acesta poate considera intelegerea celuilalt despre aceeasi realitate ca fiindu-i
complementara. Astfel el se poate imbogati prin imbratisarea intelegerii celorlalti.

De aici, doua consecinte logice mi se par subliniate in mod particular de catre Staniloae: a) plenitudinea
invataturii apostolice poate fi revelata numai prin acest exercitiu al sobornicitatii care implica
comunicarea mutuala ca rezultat al unei perpetue tensiuni intre unitate si diversitate; b) sobornicitatea
ortodoxa trebuie sa se imbogateasca si cu valorile spirituale actualizate de crestinii de alte traditii, cu
alte cuvinte sa fie practicata ca o "so-bornicitate deschisa".

Universalitatea crestina in forma de comuniune (cum defineste adesea Staniloae sobornicitatea)

reprezinta tocmai imbratisarea larga a plenitudinii Revelatiei care pastreaza distanta fata de limitarile
fiecarui sistem si mentine permanent portile deschise pentru noi posibilitati de exprimare a misterului
crestin.
In acelasi timp, Staniloae stie sa citeasca semnele timpului si astfel avanseaza, ca model ecumenic
pentru unitate, experienta ortodoxa a unitatii de comuniune care permite posibilitatea de a combina
pluralitatea as-

pectelor si adevarata unitate cu o recunoastere mutuala a diversitatii si respectul mutual al libertatii

intr-o unitate comuna. In cadrul dinamicii ecumenice, practicarea unei "sobornicitati deschise" ar evita
astfel riscul unui relativism doctrinal.

Sobornicitatea reprezinta actul de continut al unitatii Bisericii, bogatia armoniei treimice, unitatea
rezultata prin practicarea acestei sobornicitati ne-flind numai rezultatul unui efort uman, ci bineinteles
opera Duhului Sfant in care unitatea si diversitatea sunt impacate intr-o tensiune tainica si creatoare.

Trebuie sa recunoastem insa faptul ca, atunci cand vorbeste de unitatea crestina, Staniloae isi incepe
discursul cu afirmatia ca Biserica Ortodoxa este singura Biserica in adevaratul sens al cuvantului. Totusi,
din analiza facuta, putem trage concluzia ca viziunea Parintelui despre traditia ortodoxa ca traditia
Bisericii una, trebuie privita mai mult dintr-o perspectiva inclu-siva si nu exclusiva. Caci, in acelasi timp,
el admite ca alte Biserici participa la o anumita intindere a realitatii unicului mister crestin, deoarece,
pentru Biserica Ortodoxa, adevarul este inteles in mod sobornicesc, el putand fi vazut "mai deplin de
gandirea tuturor armonizata prin iubire".

Concluzii

Parintele Staniloae face sinteza elaborarilor eclesiologice care caracterizeaza gandirea ortodoxa a
secolului trecut: Biserica - chip al Treimii, trup al lui Hristos, comuniune a Duhului Sfant etc. Totusi, ceea
ce este original in aceste elaborari, este "dinamismul, deschiderea lor, si apelul pe care-l comporta de a
nu ramane la simple formule, ci de a se angaja pe dificila si umila cale a aprofundarii personale".

La capatul acestui mic studiu, putem afirma ca modelul si sursa comuniunii eclesiale este, pentru
Parintele Staniloae, Dumnezeu in Treime. In viata trinitara se circumscrie intreaga istorie a Bisericii.
Eclesiologia lui Staniloae este marcata de Treime, respira Treime, iar comuniunea eclesiala este
imprimata de forta relatiilor intratreimice. Eclesiologia comuniunii reflecta, in demersul sau teologic,
structura trinitara a Bisericii.
Apoi, trebuie subliniat acest lucru datorita consecintelor profunde pe care le antreneaza, Staniloae
gaseste cheia articularii organice a hristologiei si a pnevmatologiei intr-o sanatoasa teologie a Bisericii,
fundamentandu-se pe teologia persoanei deplin pnevmatizate a lui Hristos. Biserica este comuniune a
credinciosului realizata in Hristos si sustinuta de Duhul Sfant.

Un limbaj al tainei caracterizeaza gandirea lui Staniloae. Ca icoana a Sfintei Treimi, fiinta eclesiala trebuie
sa exprime unitatea insasi a Treimii, misterul trinitar constituindu-se astfel in modelul si fundamentul
misterului antropologic si al celui eclesiologic. Cadrul comunional al chipului Sfintei Treimi din noi face
posibila comuniunea cu semenii si cu Dumnezeul treimic, relationarea eclesiala fiind astfel legata intim
de relationarea divina. Parintele Staniloae cultiva o viziune trinitara a omului, adica o viziune a persoanei
in comuniune pe care se fondeaza Biserica.

Despre teologia Bisericii dezvoltata de Staniloae n-as zice ca este ecumenica, ci mai degraba
soborniceasca in intelesul deplin al acestui cuvant. Gandind unitatea ca inclusa in fiinta Bisericii,
Staniloae isi fundamenteaza discursul pe aspectul comunitar al acestei unitati: "Adevarata unitate este o
unitate a tuturor crestinilor in adevar. Ea n-are nici un caracter individualist, nici un caracter de
subordonare a tuturor unei instante supreme, ci un caracter sobornicesc-comunitar, ca libera unitate in
Duhul Sfant".

Drd. Sorin-Constantin Selaru