PRESA RELIGIOASĂ DIN ROMÂNIA

istoric, evoluţie şi tendinţe

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,

şi Cuvântul era Dumnezeu.
Ioan 1,1.

1. Introducere în noţiunea de Presă religioasă

Omul are o existenţă multidimensională, raportându-se la existenţă nu

numai prin raţionalitate sau intenţionalitate pragmatică, ci şi prin simţire şi trăire
contemplativă.
Religia îi oferă omului această şansă de a se proiecta într-un orizont de
valabilitate ce transcende orice realitate factuală. Acest tip de proiectare se
numeşte experienţă religioasă şi îi este consubstanţială fiinţei umane. Deşi,
această trăire este specifică omului nostru interior, ca să se contureze şi
personalizeze plenar, omul simte nevoia să se exprime în comuniune prin diverse
modalităţi specifice: gestică religioasă (închinare, îngenunchere,), rugăciune
particulară şi comună, forme şi ritualuri cultice, dar în mod deosebit, prin cuvânt
rostit şi scris.
Orice religie cunoscută, de la geneza sa şi până astăzi, a folosit şi foloseşte
cuvântul pentru a comunica şi cumineca semenilor noţiunile doctrinei, pe care
aceştia ar trebui să le urmeze ca parte din revelaţia divină, supranaturală,
specifică fiecărei religii.
La început, cuvântul purtător de mesaje, era folosit în forma sa orală, fapt
ce a condus la formarea tradiţiei orale în cultura religioasă a popoarelor, mai apoi
în formă scrisă (pictografică, hieroglifică şi alfabetică), ceea ce a determinat, în
parte, apariţia şi rezistenţa în timp a Scripturii1.
Cuvântul, ca dar specific şi deosebitor acordat speciei umane de către
Creator, este dotat cu o forţă demnă de a fi luată în seamă în relaţiile interumane.
Forţa cuvântului este mult mai mare şi mai importantă decât forţa fizică sau cea a
armelor. În urma unui cuvânt bine exprimat, care propagă şi argumentează
imbatabil esenţa lucrurilor se înrolează adepţi, se formează asociaţii de oameni,
se creează ideologii, se fundamentează pacea sau se porneşte războiul, se
înfăptuieşte justiţia şi se consolidează morala publică.
Menirea de fond a presei constă tocmai în materializarea forţei cuvântului
şi a înfăptuirii caracterului culturalizator al acestuia. În acest sens, indiferent de
domeniul pe care îl circumscrie, presa religioasă – trebuie să-şi menţină în
permanenţă un curs pedagogic şi moralizator care să corespundă preceptelor
învăţăturii lui Hristos. Acest deziderat l-au înfăptuit primele tipărituri religioase
din ţara noastră prin acele prime cărţi de cult bisericeşti, tipărite de renumiţii
tipografi Macarie ieromonahul, cu al său Liturghier – Târgovişte 1508, Dimitrie
Liubavici cu Catehismul românesc tipărit la Sibiu în anul 1544 şi apoi mulţimea

1
Latinii antici înţelegeau prin scriptură tot ce era scris într-o formă oarecare, cuvântul „scriptură”
fiind un substantiv colectiv al acţiunii de a scrie.

1
 cărţilor de cult şi religioase tipărite de vrednicul Diacon Coresi în câteva decenii
ale secolului al – XVI-lea. Nu trebuie pierdut din vedere nici efortul continuu
depus de călugării – scribi din mănăstiri şi de preoţii ştiutori de carte din
perioada de dinaintea aducerii tiparului în Ţările Române, pentru realizarea
cărţilor manuscrise, în majoritatea lor cu conţinut religios, care au stat la baza
scrierilor româneşti ulterioare tipărite, şi au constituit izvor de inspiraţie pentru
multe din realizările publicisticii religioase periodice.
În ultimele secole, presa a cunoscut o dezvoltare impresionantă,
covârşitoare, multiformă în exprimare, manifestare şi comunicare.
Secolele trecute plasau presa în sfera „academismului”, a unui cerc
restrâns de iniţiaţi, pe care gânditorii secolului al - XVIII-lea au descoperit-o ca pe
o necesitate în vederea iluminării reprezentanţilor masei vulgate, printr-un efort
de cultivare, de formare a unei gândiri autonome, elevate şi chiar critice. Urmând
această linie, graţie impactului reverberant pe care-l avea în societate, în scurt
timp, presa a devenit pentru aceasta un important sistem de referinţă şi chiar o
remarcabilă putere în stat.
Un principiu esenţial după care presa ar trebui să se conducă, este acela de
a cultiva în societate un spirit selectiv, afin valorilor perene. Pe lângă funcţia sa
informativă, presa trebuie să promoveze şi să proiecteze o funcţie axiologică, în
virtutea căreia să poată definii şi propune paradigme demne de urmat. Pentru
aceasta este nevoie ca însăşi ea, presa, să reprezinte un sistem de referinţă viabil.
„Presa este educatoarea maselor. Ea nu se adresează în primul rând celor
mai culţi, ci publicului mare. Acesta aşteaptă în primul rând ştiri care-l privesc
direct şi care să fie comentate în mod obiectiv (...). Aşteptăm de la presă să apere
sfinţenia personalităţii omeneşti, familia, ordinea publică şi mai presus de toate
acele instituţii fundamentale: Statul, Biserica, Armata, Justiţia, Şcoala. Aşteptăm
de la presă să fie oglinda vieţii şi să-i scoată la iveală adevărata ei valoare.
Aşteptăm de la ziaristul cult, cinstit şi devotat misiunii lui să aibă atitudinea unui
judecător fără să dispună de puterea judecătorului. Ziaristul să poată formula o
decizie fără să ne constrângă s-o împlinim decât în puterea conştiinţei proprii,
liber manifestate şi urmate. Astfel concepe un preot şi un cititor de bună credinţă
menirea presei naţionale (...)”2.

2. Pionieratul eclesial al presei româneşti

„Istoria presei româneşti se confundă cu însăşi istoria României moderne.

Într-un anume sens, modernitatea României de până la mijlocul primului război
mondial este mai degrabă ea însăşi o invenţie a presei româneşti, care o premerge
şi o prefigurează”3.
În ţara noastră ziarul îşi face apariţia ceva mai târziu, în comparaţie cu
ţările europene mai dezvoltate4. Dacă primele încercări de a se întemeia ziare în
limba română se fac în Transilvania abia la sfârşitul secolului al - XVIII–lea, totuşi
2
*** Congresul presei din provincie, în „Telegraful Român”, an LXXXVI, nr. 48, Sibiu, nov., 1938, p. 2.
3
N. Iorga, Istoria presei româneşti, de la primele începuturi până la 1916, Editura Muzeul Literaturii
Române, Bucureşti 1922, p. 3.
4
Ziarul s-a născut aproape simultan în Franţa, Anglia şi Olanda, la începutul secolului al XVII-lea.
Primul ziar francez a fost „La gazette” (30 mai 1631) publicat de Theophraste Renaudot, iar în
Anglia, în 1655 a apărut „The Oxford Gazette”, denumită apoi „The London Gazette”, care apare şi în
prezent.

2
 pe teritoriul celor trei ţări române au circulat ziare publicate în străinătate, încă
din secolul al - XVII-lea. Acest fapt este atestat de lucrările lui Dimitrie Cantemir,
Constantin Cantacuzino, Radu Popescu, care cuprind informaţii culese din
ziarele apărute în diferite ţări europene şi de rubricile din condicile domneşti de
cheltuieli, din jumătatea a doua a secolului al - XVIII-lea, cu privire la
abonamentele la ziar5.
Toate acestea dovedesc interesul pe care domnii şi boierii luminaţi îl
acordau posibilităţilor de informare politică şi de cunoaştere a noutăţilor literare
şi ştiinţifice prin intermediul presei.
În istoricul presei româneşti schiţat în articolul Jurnalismul românesc în
1855, Mihail Kogălniceanu vorbeşte despre prospectul unui jurnal publicat în
1817, de Teodor Racocea, translator român la Lemberg şi despre încercarea lui
Zaharia Carcalechi de a scoate o publicaţie lunară, Biblioteca românească, apărută
doar sporadic, în 18216.
În anul 1827 a apărut la Lipsca (Leipzig), sub redacţia lui I. M. C. Rosetti,
din Valahia, jurnalul Fama Lipschi, prima publicaţie periodică românească, din care
s-a păstrat un exemplar la Sibiu7.
Primele ziare „naţionale” apărute în ţările române sunt legate de numele a
câtorva figuri de seamă ale culturii şi şcolii româneşti: Ion Heliade Rădulescu,
care a scos la Bucureşti Curierul românesc (8 aprilie 1829), cel dintâi periodic în limba
ţării; Gheorghe Asachi, întemeietorul şi organizatorul periodicului Albina
românească, apărută la Iaşi (1 iunie 1829) şi de cel al lui George Bariţiu, care scoate
ceva mai târziu, la 12 martie 1838, Gazeta de Transilvania8.
Se cuvine a fi făcută aici o importantă precizare legată de reconsiderarea
cronologică a presei româneşti în evoluţia sa istorică, mai ales datorită faptului că
majoritatea lucrărilor în domeniu nu o fac. Astfel, Georgeta Răduică şi Nicolin
Răduică, în Dicţionarul presei româneşti (1731 - 1918), publicat în 1995 la Editura
Ştiinţifică, refixează începuturile presei de la noi, considerând Calendarele,
Almanahurile şi Albumele, tipărite la începutul secolului al - XVIII-lea, ca fiind
publicaţii premergătoare acesteia. Astfel, Calendarul dintâi, de la 1731, tipărit cu o
sută de ani înaintea Curierului Românesc şi Albinei Româneşti, (ambele din 1829),
considerate momentul de ctitorie, conferă presei noastre o vârstă de două veacuri
şi jumătate. Acest Calendar, consemnat la 1731 de cronicarul ecleziastic
transilvănean, protopopul Radu Tempea, a fost elaborat de dascălul Petcu
Şoanul, în tipografia proprie din Scheii Braşovului, cu litere chirilice şi a circulat
şi în variante manuscrise româneşti şi greceşti.
După exemplul acestuia, la începutul secolului al - XIX-lea, apar la
Bucureşti şi în alte oraşe publicaţii cu acelaşi titlu, Calendar, mult timp imprimate
cu litere chirilice. Ele relatau evenimente de pe parcursul anului respectiv, cum
indica şi titlul Calendar pe anul...

Transformările economice au înlesnit dezvoltarea presei. Despre aceste subiect, vezi N. Iorga, Istoria
presei româneşti, de la primele începuturi până la 1916, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti
1922; *** Probleme de pedagogie în presă, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967.
5
N. Iorga, op. cit. pp. 9-15.
6
M. Popa şi V. Taşcu, Istoria presei româneşti din Transilvania, Editura Tritonic, Bucureşti 2003, pp. 43-
44.
7
V. Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000, p. 33.
8
Ibidem, p. 34.

3
 Zecile de calendare se tipăreau atât în ţinuturile româneşti propriu-zise cât
şi în oraşele aflate sub ocupaţie: la Buda, în Crăiasca Tipografie a Universităţii
Ungureşti din Pesta; la Viena (1794, calendar alcătuit de Paul Iorgovici); la
Cernăuţi (cel mai vechi calendar românesc din Bucovina, în 1814); la Chişinău (cu
caractere slave, Calendarul Basarabiei)9.
În finalul acestei scurte specificaţii, ne exprimăm opinia că, deşi au avut un
rol important în stabilirea premiselor ei, adevărata „presă de vocaţie” se naşte în
România sub condeiul celor trei mari ctitori reprezentativi: Ion Heliade Rădulescu
în Muntenia, Gheorghe Asachi în Moldova şi George Bariţiu în Transilvania.
Ulterior, revistelor iniţiate de aceştia, vor mai apărea şi altele cu o mare
rezonanţă în epocă, precum: România, Dacia literară, Propăşirea - foaie ştiinţifică şi
literară, Magazinul istoric pentru Dacia, Organul luminării, Învăţătorul poporului etc.
Aceste ziare redactate de către luminătorii timpului: Mihail Kogălniceanu,
Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, au oglindit năzuinţele poporului
român, deziderate ce aveau să fie înscrise în programele paşoptiste, contribuind
astfel la întărirea conştiinţei naţionale, a ideilor originii comune şi a unităţii de
limbă, pregătind totodată mult râvnitul act al Unirii din 1859 şi desăvârşirea
constituirii Statului Naţional Român în 191810.

9
V. Vişinescu, op. cit. pp. 24-28.
10
M. Bordeianu şi P. Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pp. 123,
131.

4
 3. Presa bisericească de la origini până la Marea Unire

3. 1. Ţara Românească

Deşi literatura bisericească la noi e de o vechime considerabilă, publicaţiile

periodice de cuprins bisericesc se ivesc târziu, după începutul secolului al - XIX-
lea, în urma apariţiei altor foi şi reviste, de gen laic.
Motivul principal al întârzierii primei foi de factură bisericească, constă în
faptul că mişcarea jurnalistică românească bisericească a fost susţinută, încă de la
început, de foarte puţini scriitori. Mulţimea cultă lipsea; iar Biserica nu era
aperceptivă sub toate raporturile, de chemarea sa11.
Astfel, putem afirma că începuturile presei bisericeşti sunt o rodire a
învăţământului teologic, deoarece numai după formarea unor oameni pregătiţi s-
au putut pune bazele primelor periodice de această natură12.
La sfârşitul anului 1838 (18 decembrie), tinerii dascăli de origine
transilvăneană, ierodiaconul Dionosie Romano13, profesor la «şcoala naţională» şi
Gavriil Munteanu, profesor la seminarul din Buzău „tipăresc şi răspândesc
pretutindeni o Înştiinţare, care aducea vestea că în Buzău se va tipării, începând
cu anul 1839, o foaie religioasă şi morală, pentru publicul mare, al cărei caracter
va fi cu totul deosebit de al altor foi ieşite până atunci la noi” 14. Conform
înştiinţării, „Vestitorul bisericesc” va cuprinde: povestiri, anecdote, sentenţii şi
tot felul de articole religioase şi morale din „lăuntru şi din afară”, care au
legătură cu scopul propus al revistei : „de a hrăni duhul religios şi moral, ce a
caracterizat totdeauna naţia românească (...). Ca adaos vor apărea şi Meditaţii
religioase”!
În urma acestei înştiinţări, la 7 ianuarie 1839, apare întâiul număr al
revistei. Acesta conţinea tratate despre „Sfânta Scriptură, despre feciorie, despre
norocire, despre datoria tinerilor” şi altele, „articole care, toate, făceau impresia a
fi traduse din limbi străine”15. Cele mai multe dintre ele - de regulă traduceri,-
aparţineau celor doi redactori, cărora li se adăugau, foarte rar, cuvântări ale
arhimandritului Eufrosin Poteca şi chiar traduceri ale seminariştilor. Foaia apărea
săptămânal, în patru pagini, în tipografia Episcopiei, al cărei director era
Dionisie. În pofida neajunsurilor sale, noua revistă a fost întâmpinată cu căldură
şi laude de către presa politică a vremii16.
Pentru Biserica românească însă, ziarul nu aducea nimic nou, întrucât
aproape toate articolele erau rupte de realităţile bisericeşti, foaia n-a avut nici un
ecou în rândul preoţimii. Pasivitatea nu a permis multă vreme o astfel de
încercare de a lumina; preoţimea fără nici o propensiune către cultură era departe

11
O. Ghibu, Ziaristica bisericească la Români, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1910 p. 6.
12
M. Păcurariu, op. cit. 1981, p. 279.
13
Unul dintre cei mai productivi scriitori bisericeşti, pe care i-a avut secolul al 19-lea.
14
O. Ghibu, op. cit. p. 8; despre Gavriil Munteanu vezi Ştefan T. Eşanu, Gavriil Munteanu (1812-1869),
în Spiritualitate şi Istorie la Întorsura Carpaţilor, sub îngrijirea Dr. Antonie Plămădeală, vol. 2, Buzău,
1985, pp. 327-342.
15
Ibidem p. 9.
16
„Curierul literar”, „Curierul de ambe sexe”, „Muzeul Naţional”, „Gazeta de Transilvania”, „Albina
Românească”, au publicat articole de laudă în momentul apariţiei „Vestitorului bisericesc”.

5
 de a înţelege rostul unei atare publicaţii şi de-a o sprijini. În asemenea
împrejurări, prima gazetă bisericească îşi încetează apariţia.
O bună parte din articolele publicate de Dionisie Romano în paginile
Vestitorului Bisericesc, au fost strânse mai târziu în volumul cu titlul Principii
generale de înţelepciune şi datoriile tinerilor (Buzău, 1871) 17. Cu toate neajunsurile ei,
această foaie a constituit începutul, fiind primul ziar bisericesc românesc, piatra
de căpătâi pe a cărei temelie se va consolida ulterior publicistica bisericească
română.
Gavriil Munteanu, unul dintre cei mai vechi traducători de la noi, redacta,
suplimentul de „Meditaţii religioase”. Aceste meditaţii erau traduceri dintr-o
carte germană cu titlul Stunden der Andacht zur Beförderung wahren Christenhums
und häuslicher Gottesverehrung.18
În septembrie 1850, acelaşi Dionisie Romano, acum arhimandrit, scoate la
Bucureşti o nouă publicaţie bisericească, mult mai interesantă, intitulată Eco
eclesiastic, gazetă religioasă-morală. Foaia apărea o dată pe lună însoţită şi de
suplimentul Bibliotecă religioasă, care publica în fascicule, diferite subiecte cu
caracter religios, moralizator, duhovnicesc, fundamentate, din când în când, şi cu
traduceri din cărţile Sfintelor Scripturi 19. Nici această foaie n-a avut o soartă mai
bună decât prima; lipsită fiind de interesul publicului, de sprijinul preoţilor şi-a
oficialităţilor bisericeşti, ea îşi încetează apariţia în august 1852.
„Lipsa de sprijin a îngropat foarte de timpuriu cele două reviste bisericeşti
ale lui Dionisie Romano. Teoriile şi idealurile câtorva oameni învăţaţi şi de inimă
se izbeau de zidul chinezesc care împrejmuia şi păzea de lumină sfânta ignoranţă
de veacuri”20. În pofida faptului că primele foi bisericeşti de la noi nu şi-au putut
atinge scopul urmărit, fiind primite cu indiferenţă de către preoţime, totuşi,
considerăm că lui Dionisie Romano i se cuvine, pe bună dreptate, atributul de
«părinte al ziaristicei bisericeşti la Români»21.
A treia publicaţie bisericească tipărită în Ţara Românească a fost
Predicatorul. Foaia a apărut săptămânal la Bucureşti, între 1 ianuarie – 25
decembrie 1857 şi 1 martie 1858 – 19 februarie 1859, din iniţiativa a doi călugări ai
Mitropoliei din Bucureşti: Ilie Benescu şi protosinghelul Dionisie Măldărescu,
economul Sfintei Mitropolii. Dorinţa celor doi redactori era ca prin această revistă
„să aducă pe acest nefericit popor, care din multele sale suferinţi nu mai ştie pe
cine să asculte, la cunoaşterea adevăratei sale datorii”22. Acest ţel urma a fi
realizat prin „introducerea într-un chip sistematic a cunoştinţelor religioase şi a
moralului religios atât de decăzut”23. Totodată, revista se adresa clerului, pentru
a-i întării conştiinţa marii datorii ce-i revenea în îndrumarea celor rătăciţi, aşa
încât, „trebuia să se dovedească clerului şi tuturor oamenilor, că Biserica nu e o
instituţie vremelnică, o iscodire a minţii omeneşti, ci o instituţie divină ce nu
trebuie să piară (...) ea se ridică deasupra oricărei învăţături plăsmuită de mintea
omenească şi prin urmare orice om cu mintea luminată nu se poate îndepărta de
17
M. Păcurariu, op. cit. 1981, p. 280.
18
O. Ghibu, op. cit. p. 11. G.Munteanu a tradus mai multe meditaţii din această carte pe care le-a
publicat în două volume (Buzău - 1839 şi 1840); Ştefan T. Eşanu, art. cit., p.
19
Ibidem, p. 14.
20
O. Ghibu, op. cit. p. 23.
21
M. Păcurariu, op. cit. 1981, p. 280.
22
O. Ghibu, op. cit., p. 25.
23
Ibidem.

6
 această instituţie”24. Aceasta era profesiunea de credinţă pe care Predicatorul şi-a
exprimat-o încă de la început. El debutează prin a publica un curs sistematic de
istorie bisericească universală, alături de un curs de morală creştină pe care îl
socotea indispensabil. Pentru a-şi justifica numele, în fiecare număr al său va
apărea câte o predică pe care preoţii trebuiau să o rostească în biserică, fiind prin
urmare, mai legată de nevoile imediate ale clerului. Predicatorul „înţelegea rostul
clerului şi al bisericii aşa cum trebuia atunci, când mii de schimbări băteau la
poarta sufletului unui popor nou, cum eram noi; - el aştepta de la biserică, ca ea
să păstreze neatinsă naţionalitatea, limba şi religia strămoşească”25.
Întrucât societatea românească, nu era încă familiarizată cu importanţa
unei publicaţii, de asemenea factură, eforturile ziarului s-au izbit de cele mai
multe ori de urechile surde ale publicului needucat la receptarea lor. În atare
împrejurări, dar şi din lipsa sprijinului financiar, Predicatorul dispare la 17
februarie 1859.
Patru ani mai târziu, mai precis la 28 ianuarie 1862 a apărut, tot la
Bucureşti, Biserica, redactată de preotul Grigorie Musceleanu, „cel dintâi preot
român care s-a ocupat de organizarea societăţilor preoţeşti” 26. Publicaţia aducea o
notă nouă prin materialul istoric publicat, documentele şi schiţele istorice inedite,
îndeosebi cu privire la mânăstirile româneşti.
În urma unor favoruri pe care domnitorul Alexandru I. Cuza i le face lui
Musceleanu, numindu-l inspector al mănăstirilor secularizate, în paginile revistei
vor apărea articole lungi şi elogioase închinate domnului care „urmând la tronul
lui Mircea, Ştefan şi Mihaiu (...), a venit să redea României ceea ce i se înstrăinase
de timp” 27. Biserica n-a mai ajuns să aplaude şi lucrările din urmă ale lui Cuza
referitoare la biserică, deoarece la 19 iulie 1864 îşi încetează apariţia. Ea va
reapărea între 1871 şi 1872 sub titlul Biserica română, conducându-se după acelaşi
program28.
După detronarea lui Cuza, în 1866, când lucrurile nu se mai spuneau în
cuvinte cu două înţelesuri, ci pe faţă, fără nici o rezervă, şi-a putut face apariţia
Ecclesia29 (1866-1867), ziar „moralo-religiosu”, redactat de Scarlat Rosetti şi de
arhimandritul moldovean Climent Nicolau, fost profesor la Socola. Cele mai
multe articole vorbesc despre Cuza, despre independenţa istorică a Bisericii
române, despre necanonicitatea episcopatului, despre formula de jurământ a
suveranului, care jură că va respecta canonicitatea Bisericii, etc30.
La 1870, în vremea unor intense frământări pentru Biserică, arhimandritul
Theoctist Scriban, vesteşte apariţia Vocei Bisericii, ziar literar şi ştiinţific religios.
Primul număr a apărut la şase decembrie îşi definea programul în felul următor:
„Direcţia civilizaţiei ateiste a secolului nostru şi cultura filozofico-materialistă şi
diferenţele societăţii oculte sau masonice, care lucrează într-un mod foarte
vătămător în contra creştinismului în general, şi a credinţei ortodoxe în special,
libertatea absolută în ţara noastră a tuturor conştiinţelor (...), toate acestea trebuie

24
Ibidem. p. 27.
25
Ibidem.
26
Ibidem, p. 50. Musceleanu a redactat în acelaşi timp şi o altă revistă: Dumineca (1862-1865).
27
Ibidem., p. 51.
28
M. Păcurariu, op. cit. 1981, p. 280.
29
O. Ghibu, op. cit. p. 46. Cea dintâi foaie bisericească tipărită cu litere latine.
30
O. Ghibu, op. cit., p. 52.

7
 să determine clerul român să se unească în vederea dezvoltării domeniilor
literare şi ştiinţifice bisericeşti. Această publicaţie a promovat, de asemenea, ideea
„Unităţii limbii în cărţile noastre bisericeşti de pretutindeni” 31 prin scrisul
părintelui Mangra (Vasile).
Toate aceste buletine conţinând documente şi articole istorice privind
trecutul Bisericii Ortodoxe Române, vor fi precursoarele primei reviste cu un real
caracter teologic şi bisericesc, organ oficial al Sf. Sinod, intitulată Biserica Ortodoxă
Română32. Aceasta a fost fondată în anul 1874, la Bucureşti, şi cu unele scurte
întreruperi (1916-1921), apare neîntrerupt până astăzi ca Buletin Oficial al
Patriarhiei Române. Revista publică cronici bisericeşti interne şi internaţionale,
predici, articole şi studii privind istoria bisericească, traduceri, patristice,
hotărârile şedinţelor sinodale referitoare la Biserică etc. 33.
Funcţiona sub conducerea unui comitet de redacţie, format din câţiva
membrii ai Sf. Sinod, profesori de la Seminarul Central şi Facultatea de Teologie,
dar şi alţi teologi. Primii preşedinţi ai comitetului de redacţie au fost arhiereii
titulari: Ghenadie Ţeposu, fostul episcop de Argeş (1874-1877), urmat de
Silvestru Bălănescu, Ghenadie Enăceanu (1877-1878), Gherasim Timuş, Calistrat
Orleanu,34. Din comitetele de redacţie au făcut parte între alţii: Teofil
Ploieşteanul, I Mihălcescu, Iuliu Scriban, Ioan Lupaş, etc. 35.
Scopul apariţiei revistei se datora faptului că: „la noi nu există nici măcar o
foaie religioasă prin care să se propage doctrina creştină, să se combată erorile
religioase ce se nasc în popor din cauza absenţei unei direcţii, pe scurt, să se
cultive poporul şi din punct de vedere religios, iar nu numai enciclopedic şi
ştiinţific”36.
În articolul 5 din Regulamentul revistei, Biserica Ortodoxă Română, se
stipula: „toţi preoţii şi diaconii parohiali, superiorii mănăstirilor, directorii,
profesorii de la Seminar, sunt obligaţi a citi acest jurnal, pentru a se instrui în ceea
ce priveşte datoriile lor bisericeşti” 37.
Preocupările semnificative ale Bisericii Ortodoxe Române au fost, încă de
la debut, promovarea şi susţinerea învăţământului religios din România, precum
şi scrierea într-o limbă română curată. Această atenţie deosebită acordată limbii,
reieşea din articolul 9 al aceluiaşi Regulament: „Jurnalul va fi scris într-o limbă
corectă, accesibilă. Neologismele şi termenii noi vor fi explicaţi în notiţe” 38.
Întrucât la începuturile ei, revista publica numai studii teologice, greu de
înţeles de preoţii noştri de acum un veac, în cea mai mare parte absolvenţi a
patru clase de seminar, adeseori s-au ridicat critici şi obiecţii la adresa ei. Abia
spre sfârşitul secolului al - XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al – XX-lea,
au început să se publice studii şi articole legate de viaţa preoţimii.

31
Ibidem, p. 65.
32
Vezi anexa nr. 3.
33
M. Păcurariu, op.cit., 1981, p. 281.
34
M. Păcurariu, op.cit., 1981.
35
Hangiu, I. Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1996, p. 68.
36
*** Către clerul şi poporul român, în „Biserica Ortodoxă Română”, an I, nr. 1, Bucureşti, 20 sept. 1874,
pp. 2-4.
37
Ibidem.
38
Ibidem, pp. 6-9.

8
 Biserica Ortodoxă Română, cu toate că nu a fost apreciată, aşa cum se
cuvenea, de către preoţime, a fost cea mai bună revistă de specialitate din acea
vreme, îndeplinind un rol însemnat în promovarea teologiei româneşti 39.
O altă revistă teologică de prestigiu a fost Ortodoxul, care a apărut la
Bucureşti, bilunar, de la 1 ianuarie 1880. Înfiinţătorul este cunoscutul teolog grec
Dr. Gheorghe. Zottu (1842-1885), profesor de limba şi literatura greacă la cele
două seminarii, iar mai târziu la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Şi-a încetat
apariţia la 24 august 1886, imediat după moartea mitropolitului primat Calinic
Miclescu, care o patronase. La vremea ei revista Ortodoxul se remarca prin
diversitatea materialelor publicate: studii teologice, de istorie a Bisericii
româneşti, traduceri din Sfinţii Părinţi, predici, ştiri din viaţa Bisericilor ortodoxe
surori – în special a celei din Transilvania40. În scurta sa viaţă, revista a fost
martoră la o mulţime de evenimente însemnate în sânul Bisericii pe care le-a
combătut sau pentru care a luptat în acelaşi spirit în care o făcea revista Sf. Sinod,
Biserica Ortodoxă Română 41.
În ultimul deceniu al secolului al - XIX-lea şi în primele decenii ale celui
de-al XX-lea, au apărut o serie de alte reviste şi ziare bisericeşti, redactate de
diferiţi teologi sau de unele asociaţii preoţeşti. De pildă, la Bucureşti a apărut
Amvonul (1891-1893), organ al Societăţii „Amvonul Românesc” continuat de
Amvonul şi Şcoala (1893-1894), Voinţa Bisericii Române (1891-1894), redactată de
mai mulţi profesori de teologie cu studii în Leipzig, Berlin şi Viena 42.
Tot în 1894, apare în Bucureşti Vocea Bisericii, primul ziar ilustrat, redactat
de Dr. Badea Cireşeanu, G.I Gibescu şi alţii. În paginile acesteia se publicau studii
despre vechea Biserică creştină, precum şi „unele dintre cele mai bune cronici”, în
opinia lui Onisifor Ghibu43.
Un alt periodic apărut în anul 1894, sub conducerea lui Al. Muşătescu,
licenţiat în teologie şi student la litere a fost Apărătorul clerului. Noul ziar, animat
de un spirit democratic, îşi formula astfel crezul: „Voim să facem cunoscut
tuturor, atât relele care bântuie Biserica, cât şi foloasele pe care le-ar avea în urma
adaptării ei unor forme noi, absolut reclamate de spiritul secolului în care trăim”.
Pentru atingerea acestui obiectiv redactorii intenţionează «să taie rana până în
viu» ca nu cumva pe nesimţite să cangreneze tot corpul, căci administraţia
bisericească se crede într-un sat „fără câini”44. Trei ani după apariţie, Apărătorul
clerului îşi încetează activitatea.
O altă revistă redactată în perioada 1898-1914, este Şcoala şi Biserica,
condusă de profesorul D. Stănescu, autorul unor remarcabile lucrări de istorie
bisericească. Această revistă a apărut din necesitatea organizării corecte a
învăţământului religios în şcoli. Ea şi-a adus contribuţia la promulgarea legii din
1898, privitoare la obligativitatea învăţământului religios în şcoli45.
Este de menţionat faptul că toate revistele bisericeşti ale vremii, tratează
un subiect comun, şi anume „scăderea simţului religios-moral în epoca noastră”

39
M. Păcurariu, op. cit. 1981, p. 282.
40
Ibidem.
41
O. Ghibu, op. cit.,p . 85.
42
M. Păcurariu, op. cit, 1981, p. 283.
43
O. Ghibu, op. cit., p.115.
44
Ibidem, p. 116.
45
Ibidem, p. 123.

9
 (...), articole pe care le întâlneşti deopotrivă aproape pe fiecare pagină a tuturor
revistelor noastre bisericeşti, ceea ce constituie fără îndoială un semn foarte
trist”46.

3. 2. Cele dintâi periodice bisericeşti în Moldova

Clerul moldovenesc a rămas, în ce priveşte publicaţiile bisericeşti cu mult

în urma celui muntean, care s-a manifestat în acest domeniu încă din anul 1839.
În Moldova, încercări de scoatere a unor publicaţii au existat încă din jurul
anului 1844, însă doar după Unirea din 1859, când luptele şi intrigile s-au potolit,
la Iaşi apărea Preotul, în 1861. Foaia bisericească apărea săptămânal – cu
întreruperi – de la 15 aprilie 1861, până la 9 aprilie 1866, sub redacţia lui Climent
Nicolau ajutat de ierodiaconul Inochentie Moisiu, viitorul episcop de Roman.
Ziarul se adresa preotului „rămas în urmă în cultura bisericească, politică şi
naţională (...), şi societăţii noastre duhovniceşti care miroase greu în cea mai mare
parte” 47 - scria Preotul în primul său număr, desemnând astfel întreg terenul lui
de muncă şi de luptă. Noua gazetă s-a ridicat cu mult curaj împotriva aspectelor
negative existente şi în Biserică. În acest sens s-au publicat articole în sprijinul şi
în interesul Bisericii48.
Predicatorul moralului evanghelic şi al umanităţii este cea de-a doua tiparitură
bisericească apărută în Iaşi, la 30 octombrie 1864. Era condusă de doi preoţi
ieşeni, Isaia Todorescu, rectorul Seminarului de la Socola şi Constantin Ştiubei,
iar mai apoi de preotul Constantin Buţureanu. Aşa cum reiese din primul său
număr, noua revistă se adresa în special profesorilor şi „studioşilor domni
şcolari” ai Seminarului. Datorită susţinerii pe care o făcea politicii lui Cuza, când
aproape toţi oamenii bisericii o combăteau, revista nu a fost bine primită încă de
la început de către preoţime, iar ca urmare „apune” în anul 1865.
Între 1 octombrie 1868 şi 1 ianuarie 1872, a apărut la Iaşi Foaia oficială
bisericească a Sfintei Mitropolii a Moldovei, susţinută de mitropolitul Calinic
Miclescu. În paginile acestei reviste pot fi găsite printre altele, acte oficiale ale
mitropoliei, circulare, concursuri, traduceri 49.
Ca reacţie la ziarul Deşteptarea „care semăna neghina zavistiei în
Biserică”50, redactat de un grup de preoţi ieşeni „certaţi cu disciplina
bisericească”, în martie 1883 (până în ianuarie 1887) apare la Iaşi din iniţiativa
mitropolitului Iosif Naniescu, Revista Teologică redactată de doi profesori de la
Seminarul «Veniamin», Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu. „În
primul cuvânt”, redactorii „convinşi de adevărul că ideile anticreştine şi
antisociale, idei greşite şi vătămătoare (...), sunt transplantate pe terenul românesc
de indivizi aproape toţi străini neamului şi sângelui nostru” 51, vor combate
filozofia lui Conta, acel „patriarh al ateismului în Moldova” 52, şi a lui Darwin,
punând în locul lor învăţătura Bisericii creştine.

46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 30.
48
M. Păcurariu, op. cit 1981, p. 281.
49
Ibidem.
50
O. Ghibu, op cit. p. 88.
51
Ibidem, p. 89.
52
Ibidem.

10
 Candela, de la Cernăuţi, apărută în anul 1882 la stăruinţa mitropolitului
Silvestru Morariu Andrievici, este una dintre revistele bisericeşti de referinţă ale
secolului al – XIX-lea şi începutul secolului al – XX-lea, fiind considerată un
„depozitar al ştiinţei teologice, (...) şi focarul în jurul căruia s-a grupat timp de
aproape trei decenii, toată mişcarea teologică din Bucovina”53. Revista publica
studii de mare valoare teologică în limbile română şi ruteană. A apărut – cu o
întrerupere în timpul primului război mondial – până în 1946.
În principatele române, Ţara Românească şi Moldova, publicistica
religioasă se deosebeşte de cea din Transilvania prin aceea că sfera de interes
abordată este cu prioritate religios-morală. În acest sens era lansat şi mesajul celor
doi cărturari, Dionisie Romano şi Gavriil Munteanu, atunci când îşi anunţau
intenţia de a scoate un ziar bisericesc cu scopul „de a hrăni duhul religios şi
moral ce a caracterizat dintotdeauna naţia română”54.

3. 3. Constituirea presei religioase în Transilvania

„Istoria ziaristicii ardelene, scria Nicolae Iorga, este cea mai frumoasă
pagină din istoria Ardealului (...), filele ei cuprind gândirea şi simţirea celor mai
de seamă bărbaţi pe care i-a dat întregul neam românesc în această provincie.
Toţi scriitorii, toţi dascălii, în coloanele ei şi-au depus tot ce-au avut mai curat în
sufletele lor şi le-au socotit mai de preţ pentru vremea lor. Literatură, istorie,
economie – tot ce s-a produs pe aceste terene în curs de un veac se găseşte închis
în colecţiile colbuite ale vechilor noastre gazete (...)” 55.
Spre deosebire de periodicele bisericeşti din Ţara Românească şi Moldova
– care aveau aşa cum am văzut, un pronunţat caracter bisericesc-teologic
(publicând în special studii teologice şi traduceri din Sf. Părinţi) – cele din
Transilvania aveau şi un caracter politic, literar, pedagogic şi chiar economic.
Explicaţia rezidă în rolul multiplu pe care l-a îndeplinit Biserica românească din
Transilvania până în 1918; „Biserica, fiind aici singura conducătoare a poporului
român aflat sub stăpânire străină, era firesc ca toate strădaniile ierarhilor şi
preoţilor cu mai multă învăţătură să se îndrepte întâi spre aceste probleme şi apoi
spre cele teologice”56. „În Transilvania, Biserica face şi politică într-un anume
înţeles (...), aceasta se poate urmării pe fiecare pagină a revistelor şi jurnalelor
bisericeşti”57.
Periodicele bisericeşti din Transilvania se înscriau, în acest sens, pe linia
trasată de Gazeta Transilvaniei (1838 -1944) din Braşov.
„În istoria presei româneşti, Gazeta de Transilvania, sau cum i s-a spus
ulterior, Gazeta Transilvaniei, ocupă un loc cu totul aparte. Ea este prima gazetă
politică editată vreodată la noi, primul ziar transilvănean devenit cotidian (din
1884) şi cel dintâi periodic românesc care a depăşit vârsta centenară, în 1946, când
a fost sistat, lipsindu-i doar doi ani pentru a fi împlinit impresionanta cifră de
apariţie neîntreruptă. La această triplă importanţă se mai adaugă una: aceea de a

53
Ibidem, p. 83.
54
M Păcurariu, op. cit., 1981, p. 279.
55
M. Popa, V. Taşcu, op.cit., p. 9.
56
M. Păcurariu, op.cit., 1981, p. 286.
57
O. Ghibu. op. cit., p. 4.

11
 fi editată de părintele presei româneşti din Transilvania, George Bariţiu, cel care
prin fondarea publicaţiilor Foaie literară (1838), Foaie pentru minte, inimă şi
literatură (1838-1865), Observatorul (1878-1885) şi Transilvania (1868-1889) a pus
bazele trainice ale jurnalismului transilvănean, trasând un model şi o cale de
urmat. Dar şi în această constelaţie ziaristică prestigioasă de frunte, rolul Gazetei
iese cu uşurinţă în relief, dacă avem în vedere faptul că este singura din toate cele
şase conduse de Nestor-ul presei româneşti, care-şi fixează ca obiectiv imediat:
impulsionarea luptei politice a românilor transilvăneni, organizarea şi dirijarea
concertată a acţiunilor lor în vederea obţinerii de drepturi şi libertăţi politice şi
religioase, a organizării rezistenţei la asuprirea naţională şi socială şi a luptei
pentru realizarea deplinei unităţi spirituale şi statale”58.
O revistă cu aceleaşi ţeluri, este şi Organul luminării, „gazetă bisericească,
politică şi literară”59 tipărită la Blaj, în 1848, de Timotei Cipariu, ajutat de Aron
Pumnul şi Iosif Many (în a doua jumătate a anului, a apărut sub numele de
Organul naţional)60.
În această perioadă îşi continuă apariţia publicaţia anuală de tip Calendarul
- carte, cea care făcuse începutul presei religioase româneşti în secolul al – XVIII-
lea. Tematica acestui calendar, gândit a se adresa cu prioritate credincioşilor de la
sate, are un pronunţat caracter religios-moral. În ele sunt inserate texte şi
comentarii ale învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă, articole şi istorioare
moralizatoare care ilustrează virtuţile religioase şi combat imoralitatea publică
sub cele mai diverse aspecte, este prezentată viaţa bisericească din diferite
localităţi, evenimente şi sărbători religioase de tradiţie locală ş.a.
În a doua jumătate a secolului al - XIX–lea viaţa bisericească, dar şi cea
politică, economică şi chiar culturală din Transilvania, era marcată de
personalitatea eminentă a marelui mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu. Acesta,
după ce încercase să editeze un ziar politic pentru români la Arad şi Timişoara
înainte de 1850, însă fără succes, reuşeşte să întemeieze în oraşul său de
reşedinţă, la Sibiu Telegraful Român61, gazetă politică, industrială, comercială şi
literară „cu caracter religios-naţional”62.
Ziarul devine curând o tribună de rezistenţă pentru românii din
Transilvania, având ca program: „de a răspândi prin tonul său cel moderat
interesul păcii, al ordinii şi al progresului, de a promova ştiinţa şi cunoştinţele
solide şi folositoare pentru orice cărturar şi de a păstra interesele Bisericii
noastre”.
Potrivit programului său de largă anvergură, Telegraful Român urmărea
evenimentele din sfera internaţională, pe cele din Ţările Române: Unirea
Principatelor, reformele lui Cuza, Războiul de independenţă, Răscoala din 1907
etc., dar şi cele de interes intern transilvănean, ca problema şcolilor româneşti
confesionale şi tendinţele de maghiarizare a şcolilor româneşti prin legea Appony
din 1907. Evenimentele din anul 1918, dar şi cele generate de Primul Război
Mondial şi apoi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, găsesc un ecou larg în

58
M. Popa, V. Taşcu, op. cit. p., 115.
59
Potrivit lui. O. Ghibu, Organul Luminării din Blaj nu poate fi socotit ziar bisericesc, cu tot atributul
lui de «gazetă bisericească, politică şi literară», op. cit., p. 11.
60
M. Păcurariu, op. cit., p. 294.
61
Vezi anexa nr. 4.
62
I. Lupaş, Contribuţii la istoria ziaristicei române ardelene, Editura Asociaţiunii, Sibiu 1926, p. 76.

12
 paginile ziarului, acesta fiind port-drapelul intereselor româneşti în Ardeal şi
Ungaria.
Partea literară a gazetei era de o mare amplitudine făcând cunoscuţi
cititorilor pe marii scriitori şi poeţi români de peste tot, dar publicând şi traduceri
din literatura universală: Al. Dumas, A. P. Cehov, F. M. Dostoievski, G. De
Maupassant, Mark Twain, etc.
Ziarul conţinea numeroase articole de informaţie culturală, ştiri artistice şi
literare, medalioane de scriitori, articole comemorative şi necrologuri, note
bibliografice şi scurte recenzii de cărţi, ziare şi reviste63.
Trebuie menţionat că una dintre principalele direcţii pe care ziarul le-a
urmat, a fost îmbogăţirea şi dezvoltarea limbii române. Ziarul era tipărit, între
anii 1853 – 1859, cu alfabet chirilic, iar după 1860, cu litere latine şi cu ortografie
neinfluenţată de etimologism, fapt pentru care a fost apreciat de mulţi cărturari
români, printre care şi Eminescu care afirma: „Telegraful e cea mai bună şi
modernă foaie de peste Carpaţi”64.
În mod special, Foişoara Telegrafului Român apărută ca supliment în anii
1876-1877, preluase problematica literară promovând ortografia latină junimistă
rămasă definitivă în scrierea românească65.
Tot la Sibiu apăreau şi câteva reviste manuscrise întreţinute de studenţii
teologi de la Seminarul Andreian, cum erau: Speranţa, Prezenţa, Trântorul, cu o
perioadă de apariţie mai scurtă (1865-1867) şi având un caracter informaţional şi
etic-religios. Cea mai longevivă revistă manuscrisă a studenţilor teologi din Sibiu
rămâne însă Musa – foaie beletristică ştiinţifică, organ al Societăţii de lectură
Andrei Şaguna, care apărea între anii 1871-1907 sub motto-ul: „Când veţi sta toţi
pentru unul şi unul pentru toţi, atunci şi porţile iadului se vor sfărâma înaintea
voastră”66.
În vestul ţării, la Arad, publicistica religioasă ţinea pasul cu cea de la Sibiu
în a doua jumătate a secolului al – XIX-lea. Studenţii teologi de la Arad scoteau
tot în manuscris, ca şi cei de la Sibiu, revista Speranţa (1869-1872), iar cei de la
Teologia din Caransebeş, foaia Progresul, tot în manuscris.
A doua foaie oficială ortodoxă – după Telegraful român - a fost Lumina,
foaie bisericească, şcolară, literară şi economică, organ oficial al eparhiei ortodoxe
arădene. A apărut la 1 august 1872, sub redacţia consilierului referent şcolar
George Popa, urmat de profesorul Iosif Goldiş, episcop al Aradului şi tatăl
cunoscutului om politic de la 1918, Vasile Goldiş, iar apoi de Vincenţiu Mangra.
Nefiind însă susţinută material, la 29 iunie 1875 îşi încetează apariţia 67.
Deoarece în Transilvania şi Banat organizarea şcolară era în grija
autorităţii bisericeşti, lucrătorii acesteia se îngrijeau şi de aspectele educaţionale
ale şcolii româneşti. Astfel, la 30 ianuarie 1877, apărea săptămânal Biserica şi
Şcoala68, organ al învăţătorilor confesionali din eparhia Aradului, foaie
63
I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790 -1990, Bucureşti, 1996, p. 464.
64
Gh. Şora, La aniversarea Telegrafului Român, în „Telegraful Român”, an. 131, nr. 1-4, Sibiu, 1 şi 15
ianuarie 1983, p. 7.
65
D. Stăniloae, Perioadele principale ale Telegrafului Român, în „Telegraful Român”, anul 131, nr. 13-14,
Sibiu, 1 aprilie 1983, pp. 1-3.
66
L. Vasile, Presa bisericească transilvăneană, în vol. Contribuţii transilvănene la Teologia ortodoxă, Sibiu,
1988, p. 322.
67
M. Păcurariu, op. cit. p. 295.
68
Vezi anexa nr. 5.

13
 bisericească, şcolară, literară şi economică, tot sub redacţia lui Vincenţiu (Vasile)
Mangra. Revista îşi propunea încă din primul ei număr să lupte pentru a face din
şcoală un factor de cultură naţională69. Aşa cum reiese şi din titlu, pe lângă
chestiunile de ordin bisericesc, foaia acorda o atenţie deosebită învăţământului.
În paginile săptămânalului arădean apăreau studii şi articole de pedagogie, în
care erau analizate probleme importante privind educaţia tineretului. Teoria
educaţiei, promovarea învăţământului intuitiv, predarea limbii române,
orientarea practică a învăţământului, cultivarea religiozităţii şi misticismului,
sunt doar câteva dintre temele de bază pe care revista le-a dezvoltat70.
O altă publicaţie săptămânală importantă era Foaia Diecezană, apărută la 5
ianuarie 1886, ca organ de publicitate a Eparhiei Caransebeşului. Primul ei
redactor a fost secretarul eparhial Ioan Bartolomeu (1886-1889), urmat, între alţii,
de Petru Barbu (1892-1908) şi Iosif Olariu (1908-1917), profesori la Institutul
teologic-pedagogic.
Biserica Greco-catolică unită, redacta la Blaj sub conducerea dr. Alexandru
Grama, organul său oficial: Foaia bisericească (1883-1887), organ pentru cultura
religioasă a clerului şi a poporului. Va fi continuată apoi, de revista Unirea (1891-
1948) – foaie bisericească şi politică, cu un program bisericesc, cultural, politic şi
economic asemănător Telegrafului Român.
Eparhia greco-catolică din Gherla publica ziare de specialitate omiletică
adresate, preoţilor predicatori: Predicatorul săteanului român (1875-1890), Preotul
român - jurnal bisericesc, şcolar şi literar (1880-1890), iar la Baia-Mare, sub
conducerea preotului memorandist Vasile Lucaci, apărea Revista catolică (1885-
1891), care pledează pentru unirea elementului românesc cu Roma „acea unire
intelectuală-culturală şi morală, care e indispensabilă în îndeplinirea misiunii
providenţiale-istorice, ce o are elementul latino-român în Orientul Europei”71.
Toate aceste periodice, cu apariţie mai scurtă sau mai îndelungată,
susţinute de ortodocşi sau greco-catolici, abordau fenomene religioase specifice,
teologice, ştiinţifice, pedagogic-şcolare, naţional-politice etc., fiind în primul rând
organe cu profund caracter naţional şi cultural-şcolar, acordau problemelor
teologice un spaţiu destul de restrâns. Ca urmare, în ianuarie 1907, profesorul
Nicolae Bălan, viitorul mitropolit al Ardealului, a scos la Sibiu Revista teologică,
„organ pentru ştiinţa şi viaţa bisericească”.
Printre redactorii Revistei Teologice se numărau profesorii Institutului
Teologic – Pedagogic, precum şi preoţii de elită ai Ardealului de atunci (S.
Dragomir, I. Lupaş, A. Crăciunescu, Gr. Pletosu, V. Gan, Gh. Ciuhandu, I. Sriban
ş.a. ), fiind una dintre cele mai bune reviste de specialitate în domeniul teologic.
Revista publică articole de specialitate despre universalitatea religiei, despre
cultură şi religie, exegeze biblice, comentarii teologice, probleme de pastorală
liturgică, de istorie bisericească, numeroase predici, recenzii, etc. 72.Îşi încetează
apariţia în 1916.
Toate aceste publicaţii, pe lângă rolul cultural-religios, s-au înscris şi pe
coordonatele majore ale destinului nostru naţional, participând în mod direct la
marile evenimente care au hotărât soarta naţiunii române, începând cu Revoluţia
69
Vasile Popeangă, Presa pedagogică din Transilvania, Bucureşti, 1966, pp. 132-133.
70
Ibidem.
71
O. Ghibu, op. cit., pp. 103, 104.
72
M. Păcurariu, op. cit., p. 296.

14
 de la 1848, continuând cu Unirea Principatelor, cu războiul pentru independenţă,
acţiunile de pregătire ale desprinderii de Ungaria şi mai cu seamă la declararea
totalei independenţe naţionale la 1 decembrie 1918.
Totodată, aceste reviste bisericeşti sunt nişte „magazine istorice” 73 pentru
Biserica românească. În ele sunt depuse ca în nici o altă parte, toate momentele
importante ale istoriei Bisericii: „revistele scriind la timpul lor despre întâmplări
şi chestiuni actuale, pentru viitor ele au lăsat un material istoric preţios (...).
Istoria bisericească, nici nu se poate scrie fără a avea în mână cele mai multe
revistele bisericeşti ”74.
Situând aceste periodice (laice şi mai cu seamă religioase) în epoca de
pionierat a presei româneşti, putem afirma că trecând peste greutăţile inerente
începutului, ele vor reuşi să impună în opinia publică ideea de presă, necesitatea
schimbului de păreri şi a informaţiei religioase şi culturale.
Rolul lor a fost bine surprins de Mihail Kogălniceanu, care scria în 1835:
„Amvon mai înalt decât toate amvoanele, auditoriul lor este pretutindeni şi
glasul lor străbătea în palaturile bogaţilor şi în căsuţele răzăşeşti (...). Clase întregi
fură prin ele deşteptate, luminate, şi chemate la viaţă publică (...). Au răspândit,
în starea de mijloc mai ales, mai multe idei, mai multe nobile credinţe, mai multă
învăţătură decât însăşi şcoalele naţionale”75.
În timpul primului război mondial - 1914-1918 - majoritatea periodicelor
bisericeşti îşi întrerup activitatea ca urmare a instituirii cenzurii 76. Supravieţuiesc
şi joacă un rol vital pentru populaţia românească din Ardeal şi Banat publicaţiile:
Telegraful Român, la Sibiu, Biserica şi Şcoala la Arad şi Foaia diecezană la
Caransebeş, care continuă să apară şi pe durata războiului, aducând cititorilor
informaţii de pe front, despre convorbirile diplomatice legate de tratativele de
pace, despre rescrierea graniţelor statale ale Europei, relaţiile cu Regatul
României, dar şi probleme religioase şi bisericeşti.

4. Presa religioasă în perioada interbelică (diversificare şi

efervescenţă)

73
O. Ghibu, op. cit., p. 5.
74
Ibidem.
75
M. Popa, V. Taşcu, op. cit. p. 52.
76
V. Şoroştineanu, Telegraful Român şi cenzura la începutul primului război mondial, în „Telegraful
Român”, an. 151, nr. 5-8, Sibiu, 1-15 ian., 2003, p. 4.

15
 Presa românească intră în secolul al - XX-lea înarmată cu mijloace care să o
facă tot mai eficace în drumul încă plin de dificultăţi al misiunii ei de mesageră a
marilor idealuri a întregului popor. Presa urmărea, cu o îndârjită vocaţie, unul
dintre obiectivele cele mai importante din întreaga existenţă a ţării noastre,
realizarea statului naţional român77. Bucurându-se de condiţii favorabile, în
perioada interbelică, presa religioasă i-a amploare sub toate aspectele. Revistele,
ziarele şi buletinele eparhiale, locale sau cele ale seminariilor teologice şi ale
institutelor teologice din ţară îşi reiau apariţia, iar altele îşi fac acum debutul în
câmpul vast al spiritualităţii româneşti.
Ziarul Telegraful Român, abandonează în mare parte caracterul politic de
până la 1918 şi devine o foaie bisericească axată pe problematica reorganizării
administrativ-teritoriale bisericeşti din Transilvania şi Banat după Reîntregirea
ţării, în vederea înfiinţării Patriarhiei Române (în 1925), a înfiinţării de noi
eparhii, restructurarea învăţământului teologic etc. 78. Îşi va păstra în continuare şi
caracterul teologic publicând în rubricile special dedicate şi articole de doctrină
religioasă, recenzii ale cărţilor nou apărute şi îndrumări duhovniceşti pentru
preoţi şi enoriaşi. Evenimentele politice majore ale celui de-al doilea Război
mondial şi-au găsit şi ele reprezentare în paginile ziarului, chiar dacă acesta nu
mai era orientat politic. Astfel, nu puţine sunt relatările despre luptele duse
pentru eliberarea Ardealului, despre schimbările în guvernarea ţării după 1944,
despre refacerea Ortodoxiei în Transilvania prin absorbţia Bisericii Unite în anul
1948. Nu lipsesc nici articole pe teme interconfesionale şi de colaborare
internaţională între diferitele culte creştine. La Bucureşti, îşi reia apariţia din
1921, Biserica Ortodoxă Română - organul central de presă al Bisericii Ortodoxe,
care va continua să apară neîntrerupt până în prezent având o existenţă de peste
un secol. Datorită conţinutului ei bogat de ştiri teologice interne şi externe, studii
de istorie bisericească, de regulamente şi dispoziţii de organizare bisericească, de
dări de seamă asupra participării delegaţiilor teologice la congrese şi întruniri
intercreştine, revista a devenit un instrument de referinţă bibliografică apreciat şi
în străinătate.
Tot în 1921, la Sibiu, mitropolitul Nicolae Bălan reia editarea Revistei
teologice fondată de el în 1907. Apare fără întrerupere până în 1947. Fiind o revistă
de specialitate, ea urmărea principiul intelectualităţii, contribuind la ridicarea
nivelului cultural şi intelectual în rândurile preoţilor şi a credincioşilor in special
de la oraşe. Aşa cum am mai afimat, pe tot parcursul apariţiei şi-a păstrat statutul
de cea mai bună revistă în domeniul ei.La Oradea, episcopul Roman Ciorogariu
fondează şi redactează, câţiva ani buni revista Legea românească, care va
supravieţui până în 1950, dorindu-se a fi o publicaţie de interes naţional
românesc. „Deschisă cultului religiozităţii şi patriotismului, care sunt una în
concepţia fondatorului ei”, gazeta servea acestor două orientări mai ales prin
articolele semnate de episcopul Roman Ciorogariu de multe ori sub pseudonimul
„unchiaşul” sau „Preotul cel Bătrân”. Colaboratorii de excepţie ai gazetei
aduceau în paginile ei traduceri din Rabindranath Tagore, François Lamennais,

I. Hangiu, op. cit., pp. 9-12.

77

78
Reorganizarea învăţământului teologic, în „Telegraful Român”, an LXXXVI, nr. 16, Sibiu, 17 aprilie
1938, p. 1.

16
 Ştefan Tankov, Nic. N. Glubokovscki şi alţii. Se publicau articole privitoare la
formarea şi cultura preoţilor şi învăţătorilor, la activitatea socială a acestora, se
informa despre organizarea eparhiei, despre unificarea bisericească, dar şi
probleme politice ca Dictatul de la Viena (1940) şi Apostolatul social după 1944.
Legea românească a fost prima gazetă din ţară care, încă din 1922, semnala
pericolul fascismului în Europa79.La Arad şi Caransebeş vor apărea într-o formă
înnoită, dar fără întrerupere pe timpul războiului, foile bisericeşti Biserica şi şcoala
şi Foaia diecezană.
Între anii 1922 – 1956 apărea la Sibiu foaia săptămânală pentru popor
Lumina satelor, o gazetă de o frumoasă ţinută religioasă şi morală adresată lumii
satelor. Între 1953-1956 purta titlul de Foaia bunului creştin, destinată moralizării
religioase a locuitorilor satelor80.
Clujul, fără să rămână în urmă, editează între anii 1923-1950 Renaşterea,
revista oficială a Eparhiei Ortodoxe Româneşti a Vadului, Feleacului şi Clujului.
Mesajul revistei era „de a aduce o modestă contribuţie la consolidarea temeliilor
statului nostru românesc”. În paginile ei, pe lângă, probleme de organizare
internă şi teritorial eparhială, îşi găseau loc, la rubrica „Foileton”, articole
teologice, istorice şi literare, de multe ori cu întindere pe un an întreg, sau erau
prezentate biografiile multor personalităţi ale istoriei României. Nu a fost
ignorată nici problematica complexă a Dictatului de la Viena, mai ales că atunci
era episcop al Clujului Nicolae Colan, viitorul mitropolit al Ardealului
În anul 1923, la Cernăuţi, profesorii de la Facultatea de Teologie, renumită
pe atunci în tot estul şi sud-estul Europei 81, vor reînnoda firul apariţiei revistei
Candela, care va supravieţui până în anul 1946.
La Bucureşti apare ziarul Apostolul (1924), ca organ oficial al Eparhiei
Bucureştilor. Alături de celelalte publicaţii centrale de interes bisericesc, acesta se
referea la viaţa internă bisericească din Arhiepiscopia Bucureştilor. Începând cu
anul 1925, Moldova cunoaşte un reviriment aparte în publicistica bisericească: la
Iaşi va fi editată acum, revista oficială Mitropolia Moldovei, apoi Cronica Romanului
la Roman şi Buletinul Eparhiei Huşilor, editate de centrele eparhiale respective.
În anul 1926, Eparhia ortodoxă de la Buzău îşi va redacta primul Buletin.
Trei ani mai târziu, în 1929, profesorii de la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, vor fonda o revistă proprie intitulată Studii teologice, pentru publicarea
materialelor ştiinţifice elaborate de ei din toate ramurile cunoaşterii teologice,
studii de cercetare istorică şi arheologică creştină. Revista apare până în prezent
în format de carte. Pe lângă profesorii lor, studenţii facultăţii de teologie din
Bucureşti scoteau şi ei revista Raze de lumină, dedicată elaboratelor lor proprii.
În 1940 la Timişoara apare revista Biserica bănăţeană, ca buletin oficial, iar
pentru uzul omiletic al preoţilor este editată foaia Duh şi adevăr.
În perioada interbelică multe din oraşele provinciale din România se
puteau mândri cu ziare şi reviste proprii, tipărite pe cont propriu de asociaţiile
preoţeşti din localităţile respective, de către monahi, sau diferiţi oameni de
cultură. Merită precizată aici revista Viaţa ilustrată fondată la Sibiu în 1934 de
profesorul de teologie Nicolae Colan, care o va publica în continuare la Cluj până
în 1940. La Blaj, continua să apară săptămânal, (până în 1948), Unirea, ziarul
79
V. Bunea, Fenomenul religios şi presa, Alba Iulia, 2002, p. 22.
80
Ibidem, p. 11.
81
M. Păcurariu, op. cit. 2000, p. 439.

17
oficial al Bisericii Unite greco-catolice. Din 1919 apărea, tot aici, revista Cultura
creştină, ca o continuare a tuturor celorlalte ziare şi reviste greco-catolice care
apăreau înainte de primul Război mondial la Gherla, Baia Mare, Şimleu etc.
După 1948 publicistica religioasă a Blajului va fi întreruptă până în 1990.
Ar mai fi de menţionat, în această perioadă: Duminica ortodoxă, Daruri,
Fântâna darurilor, toate cu apariţie la Bucureşti, Păstorul ortodox la Piteşti, Îngerul
la Buzău, şi Păstorul Tutovei la Bârlad etc.
Acestea sunt câteva dintre cele mai reprezentative publicaţii bisericeşti
care-şi fac apariţia în mai ampla configuraţie a presei interbelice, încadrată acum
într-un fructuos proces de expansiune culturală.
Putem conchide aşadar, că presa românească cunoaşte după realizarea
unirii tuturor românilor într-un stat naţional, suveran şi independent, în graniţele
fireşti ale României Mari, la 1 decembrie 1918, o etapă de intensă dezvoltare sub
auspicii democratice, impunându-se prin urmare, ca a patra putere în stat, până la
înlocuirea democraţiei cu dictatura comunistă transplantată la noi din Societatea
răsăriteană.
Fără a ne opri însă asupra întregii constelaţii a presei româneşti interbelice,
caracterizată în ansamblul ei de o adevărată explozie numerică şi calitativă,
putem afirma, în particular, că presa religioasă a cunoscut în această perioadă de
efervescenţă publicistică, un reviriment şi o diversificare pe care nu le mai
întâlnise până atunci.

18
 5. Perioada comunistă – agonia presei religioase

Motto:
„Blestemată este ţara a cărei literatură
stă sub ameninţarea politicii! Căci nu mai este
vorba într-un asemenea caz doar de o violare a
dreptului de liberă exprimare, ci de înăbuşirea inimii
unei naţiuni, de distrugerea memoriei sale.
Naţiunea va înceta astfel să mai plece urechea
la însăşi fiinţa ei, va fi deposedată de unitatea sa
spirituală şi – în ciuda unui limbaj prsupus comun –
cetăţenii nu vor mai fi în stare să se înţeleagă
între ei...Şiruri de generaţii tăcute îmbătrânesc astfe
şi mor fără a-şi fi spus o vorbă. Când sriitorii
sunt condamnaţi să creeze în tăcere, pe ascuns,
fără să audă vreodată ecoul cuvintelor scrise de ei,
nu mai poate fi vorba de o tragedie personală,
ci de martiriul unui întreg popor...”
Din discursul rostit la primirea premiului Nobel de către
ALEKSANDR SOLJENIŢÎN

5. 1. Consideraţii privind dictatura comunistă din România

Spaţiul totalitar comunist, instaurat din 1917 în fosta U.R.S.S., a cuprins

după 23 august 1944 şi România, care a devenit astfel parte integrantă a
sistemului totalitar comunist internaţional ce viza „o nouă ordine economică
mondială”82.
Revoluţia mondială comunistă a urmărit tot timpul o ţintă majoră:
transformarea radicală a societăţii umane tradiţionale, folosind totalitatea
instituţiilor puterii, chiar şi a mijloacelor teroriste de stat, în vederea reeducării
omenirii în spiritul valorilor revoluţiei comuniste.
„În societăţile comuniste, unde «partidul-stat» pretinde că reprezintă
voinţa şi aspiraţiile întregii ţări, nu există loc pentru pluralism; în loc de aceasta,
propaganda oficială şi aparatul represiv al statului sunt împuternicite să asigure
unitatea şi consensul. Având în vedere că, în afara partidului comunist, Biserica
era singura instituţie ce susţinea o altă ideologie şi căreia i s-a permis, între
anumite limite, să existe, sarcina specială a Partidului Comunist Român era să o
alinieze la politica Partidului. Drept urmare, deşi în teorie existau două ideologii,
în practică trebuia să existe o singură voinţă şi o singură voce. În acest scop, pe
lângă legislaţie şi măsurile represive îndeplinite de către Securitate, statul

82
Deoarece comunismul a fost adus în România, oarecum neaşteptat, de către Armata Roşie, la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, el a urmat în mare măsură, cel puţin în fazele iniţiale,
modelul sovietic. Însă, în urma schismei dintre China şi Uniunea Sovietică, România a început să
promoveze propria versiune în societatea comunistă (procesul desovietizării, promovat de N.
Ceauşescu în urma vizitei sale în China - 1971).

19
 comunist a acordat o mare atenţie totalei instituţionalizări a religiei şi, ulterior,
controlului acesteia prin mijloace instituţionale”83.
Unul dintre aceste mijloace a fost cenzura, instaurată de orice regim
comunist, ca formă a luptei de clasă, a generalizării ideologiei revoluţionare
unice şi a impunerii mecanismelor coercitive ale reeducării comuniste.
Din arsenalul demersului partidului unic din România de copiere a
sistemului economic, social şi politico-ideologic sovietic nu putea să lipsească
mecanismul cenzural, menit să oprească sau să ajusteze cuvântul şi gândul, scrise
ori auzite. Formula găsită prin Decretul nr. 214, mai 1949 a fost aceea a unei
„Direcţii Generale a Presei şi Tipăriturilor” de pe lângă Consiliul de Miniştri al
Republicii Populare Române, care avea ca atribuţii principale: autorizarea
apariţiei oricăror tipărituri (ziare, reviste, programe, afişe, cărţi, filme etc.)
Prima preocupare a acestui aşa-zis organ de stat a fost aceea de încurajare
a apariţiei organelor de presă locale ale partidului şi de epurare a celor ce
contraveneau ideologiei comuniste. Panorama publicaţiilor aparţinând partidului
unic, cuprindea printre altele: Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, aflat în fruntea ziarelor de informare politică, Ardealul nou (Tg.
Mureş), Drum nou (Braşov), Drumul socialismului (Deva), Înainte (Craiova), Lupta
Ardealului (Cluj), Flamura roşie (Reşiţa), Secera şi ciocanul (Făgăraş) etc.
Odată apărută presa de partid, centrală şi locală, D.G.P.T., a început pe de
o parte, cenzurarea publicaţiilor ce se opuneau ideologiei proclamate, iar pe de
alta, promovarea „propagării marxism-leninismului şi învăţământului de partid
în toată presa”84.
În ceea ce priveşte prima observaţie, este important de remarcat că
absenţa unor mass-media alternative sau de opoziţie era aproape totală datorită
ochilor vigilenţi şi urechilor Securităţii. Cele câteva iniţiative întreprinse de unele
persoane de a publica materiale critice la adresa dictaturii comuniste şi a
dictatorului în anii '80, au fost repede înăbuşite. Publicaţiile româneşti ilegale au
avut o viaţă scurtă, de numai câteva numere. Cele ale minorităţilor maghiare din
România, au fost mult mai rezistente, supravieţuind timp de 3 ani. S-a încercat
prin toate mijloacele împiedicarea apariţiei presei clandestine, mergându-se până
la cele mai meschine interdicţii. De exemplu, din 1977 până în decembrie 1989, a
fost interzisă deţinerea de către cetăţeni a maşinilor de scris, acest lucru fiind
permis doar cu aprobare scrisă şi verificarea conţinutului acestora de către
securişti.85
Cea de-a doua observaţie, legată de mecanismul cenzurii ca instrument de
strangulare a informaţiei incomode partidului, o vom dezbate mai pe larg în
secţiunile următoare.

5. 2. Încorsetarea presei într-o legislaţie strict partinică

Sub aspect legislativ, referitor la libertatea presei, articolul 31 din

Constituţia României – 1948, prevedea: „Libertatea presei a cuvântului a
întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţilor este garantată”.
„Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire,
83
P. Negruţ, Biserica şi Statul.O interogaţie asupra modelului „ simfoniei” bizantine, Oradea 2000, p. 140.
84
M. R. Mocanu, Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971), Bucureşti 2003, p. 7.
85
P. Gross, Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post-decembriste, Iaşi 1999, p. 72.

20
 hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc”.
Considerăm însă, că o asemenea formulare a textului legii nu putea garanta nici o
libertate presei, întrucât nu se tipărea nimic fără aprobarea centrului, nu avea loc
nici o manifestaţie, întrunire fără control şi supraveghere prealabilă, iar
distribuţia hârtiei era strict dirijată 86; în plus, chiar dacă nevoia de hârtie ar fi fost
satisfăcută, cum putea garanta acest lucru un drept reprimat pe de altă parte prin
lege ?. Pentru a ilustra acest fapt, ne vom opri în cele ce urmează, la o scurtă
privire comparativă între legislaţia interbelică şi cea elaborată sub regim totalitar.
Astfel: Articolul 25 al Constituţiei din 1923 prevedea: „Constituţia garantează
tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi
prin presă (...) Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţia,
vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu se va putea înfiinţa; nu este nevoie
de autorizaţie prealabilă a nici unei autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii
(...) Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor; nici un ziar sau
publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat”. Din aceste prevederi, care
apărau în mod explicit libertatea de expresie, Constituţia din 1948 nu mai
păstrează nimic, rezumându-se doar la o formulare generală şi ambiguă prin care
se garantează „celor ce muncesc (...), mijloacele de tipărire şi hârtia”. Prin
intermediul acestor prevederi incerte, se urmărea, în opinia noastră, realizarea
unui vid legislativ, care avea să fie ulterior suplinit de o legislaţie favorabilă
orânduirii socialiste.
Structurată în VIII capitole, în mai multe Secţiuni şi 101 articole, Legea
presei din 28 martie 1974, definea din primul ei articol dependenţa totală a mass-
media faţă de politica P.C.R., tradusă şi concretizată în misiunea de făurire „a
societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. În câteva elemente descriptive,
aceasta însemna: slujirea intereselor supreme ale naţiunii socialiste, traducerea în
viaţă a principiilor eticii şi echităţii socialiste, difuzarea în masă a concepţiei
clasei muncitoare, clasă conducătoare a societăţii româneşti. Articolul al doilea se
cuvine a fi reprodus aidoma, pentru că el este edificator pe deplin asupra
raporturilor presei cu partidul aflat la conducerea ţării: „Presa îşi desfăşoară
activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român – forţa politică
conducătoare a întregii societăţi din Republica Socialistă România”.
Garantarea politicii partidului ca spirit diriguitor al întregii prese, era
prevăzut în art. 22, în care se preciza că din Consiliul de conducere al oricărui
organ de presă trebuia să facă parte, în primul rând, „reprezentanţi ai organelor
centrale şi locale de partid”.
Cu privire la libertatea presei, aceasta era definită în art. 67 şi anume că ea
nu poate fi folosită „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste”.
Referitor la statutul presei religioase în România comunistă, articolul 94
prevedea: „Publicaţiile cultelor şi confesiunilor religioase se organizează şi sunt
îndrumate şi conduse potrivit statutelor proprii, aprobate în condiţiile legii”, iar
articolul 67 (aplicabil celui de mai sus), prezenta aceste condiţii în felul următor:
„libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste
(...) Se interzice publicarea şi difuzarea prin presă a materialelor care: „conţin

86
E. Focşăneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.
130.

21
 atacuri împotriva orânduirii socialiste, principiilor politicii interne şi externe a
Partidului Comunist Român şi a Republicii Socialiste România”87.
Putem conchide, aşadar, din cele expuse, că nu se putea vorbi în perioada
tratată de o libertate de expresie „garantată”(conform art. 31 al Constituţiei din
1948), în condiţiile în care aceasta era strict cantonată în dezideratele şi
directivele P.C.R., realizate pe de o parte prin promovarea propriilor publicaţii,
iar pe de alta prin cenzurarea brutală a celor incomode acestuia.

5. 3. Cenzura – instrument de manipulare culturală

„Cenzura este un mecanism socio-politic şi ideologic cu o îndelungată

istorie în procesele de guvernare ale comunităţilor umane (state, naţiuni, religii,
regimuri politice, culturi instituţionalizate). Îşi are originea, în ritualurile închise,
în structuri ale organizărilor oculte (ce nu se petrec la vedere) şi chiar în natura
normelor etice, a valorilor pe care o societate le adoptă şi le impune membrilor ei
cu şi fără urmări punitive. Se poate astfel considera că cenzura instituţionalizată
sau prin reglementările actelor de guvernare politică sau militară, restrânge (mai
mult sau mai puţin) libertatea de expresie, de afirmare a opiniilor cetăţenilor, fie
că sunt sau nu membrii unei comunităţi de opozanţi ai regimului sau devin
opozanţi în urma actului de cenzură”88.
În ordine istorică, cenzura dobândea un caracter ideologic, exprimând
acţiunile partinice ale unei părţi dintr-o comunitate, cea deţinătoare a puterii
contra libertăţilor îndeobşte acceptate de categoriile oprimate în acest mod.
Cenzura era îndreptată, cu metode mai brutale sau mai subtile, asupra unor
comunităţi restrânse, ori extinsă la un stat.
Cenzura este un „abuz despotic de putere”, care poate obnubila
adevărurile asupra istoriei popoarelor şi informarea corectă a opiniei publice la
care aceasta are dreptul89.
Jean-François Revel în lucrarea sa Cunoaşterea inutilă afirmă: „cea dintâi
dintre forţele care conduc lumea este minciuna”, iar «Minciuna totalitară» este
pentru el „una dintre cele mai complete minciuni din câte a cunoscut istoria”.
Referindu-se la fenomenul totalitar comunist, Revel aduce în discuţie „marile
minciuni planetar mediatizate, falsificarea învăţământului, a istoriei, chiar şi a
ştiinţelor exacte, deturnarea adevărului, trunchierea şi manipularea informaţiilor
în ziaristică şi la televiziune, în religie, în sfera universitară a cercetării ştiinţifice
ş.a.m.d.”90.
În spaţiul românesc, încă din anii 1944-1945 restricţiile cenzurii se aplicau
către publicaţiile editate începând din anii 1917-1920. Acest fond din perioada
interbelică a fost cel mai cenzurat. Sunt şi lucrări mai vechi de 1917, care datorită
caracterului lor nu conveneau regimului. Epurarea cărţilor a cuprins aproape tot
ce se tipărise în trecut, de la cele religioase (Noul Testament, Catehismul, Biblia ş.a.),
cu scopul de a le limita influenţa în rândul credincioşilor, până la cele semnate de
87
*** Colecţia de Legi şi Decrete, 1974, vol.I. Consiliul de stat, serviciul buletinului oficial şi al
publicaţiilor legislative, pp. 66-67.
88
P. Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate România 1945-1989, Bucureşti, 2000, p. 17.
89
Ibidem, p. 18.
90
Bucureşti, 1993, pp. 7, 31.

22
 foşti oameni de stat, oameni de ştiinţă (C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Victor
Slăvescu, Simion Mehedinţi) şi scriitori (I. Agârbiceanu, M. Eminescu, O. Goga
etc. )
În studiul introductiv al volumului „Gândirea interzisă - scrieri cenzurate –
România 1945-1989”, publicat sub îngrijirea lui Paul Caravia, acesta tratează
problema publicaţiilor interzise sub regimul comunist, ca formă de expresie a
„vigilenţei cenzurii”.
Prima listă a publicaţiilor interzise, apare în luna martie 1945; Ministerul
Informaţiilor (al Propagandei) publică în iulie 1946 Publicaţii scoase din circulaţie
până la 1 iunie 1946, cu 2000 de titluri de cărţi interzise în limbile română,
maghiară, franceză, germană, italiană, etc., iar în 1948 apare volumul Publicaţii
scoase din circulaţie (liste de circulaţie internă), listele fiind precedate de
„instrucţiuni”.
Importanţa istorică şi culturală a acţiunii de represiune a libertăţii de
expresie este atestată chiar de lista autorilor, cărţilor şi periodicelor eliminate din
viaţa culturală a ţării. Această listă cuprinde printre altele: scrieri cu conţinut
religios, creştin în primul rând; colecţii întregi de periodice (ziare şi reviste);
lucrări ştiinţifice care contraveneau filozofiei marxist-leniniste; numere din
periodice străine; abecedare şi almanahuri şi orice alte forme de documente
intrate sub incidenţa acestor criterii. Printre publicaţiile luate sub observare de
cenzura se aflau numeroase gazete religioase - ortodoxe, catolice, greco-catolice şi
protestante. Se poate vedea că principala lor "vină" consta în aceea că nu făceau
propagandă comunistă. Personajele care apăreau în presă şi care erau preocupate
de alte aspecte ale realităţii, erau din start bănuite de acţiuni subversive91.
Întreaga perioadă comunistă a fost marcată de un intelectualism clandestin,
singura posibilitate prin care adevăraţii oameni de cultură se puteau elibera,
măcar moralmente, din vitregia opresiunii. Într-o prelegere intitulată “Mutilarea
culturii române în perioada totalitarismului”, ţinută în cadrul Romfestului 1998,
Dan Cosmulescu, nepot al scriitorului Pan M. Vizirescu, se referea în felul
următor la situaţia intelectualităţii româneşti supusă stăpânului comunist: “(…)
sub protecţia şi din ordinul expres al patronilor răsăriteni, respectând cu
fidelitate ucigaşă “reţeta” acestora, noua “conducere roşie” a ţării a declanşat pe
faţă lupta de anihilare şi de distrugere a tot ce avea mai valoros, peren neamul
românesc, cultura şi artizanii ei. Ştiau “tovarăşii” că în lupta lor de clasă pentru
înfăptuirea programului de distrugere a României şi a poporului român, chiar
până la pierderea identităţii sale, vor întâmpina serioase dificultăţi din partea
intelectualilor, şi de aceea au hotărât nimicirea acestora şi nemijlocit mutilarea
culturii”92

5. 4. Mărturisirea de credinţă a comuniştilor: „Religia este o crimă, pe

care nu o tolerăm”

Este unanim recunoscut faptul că regimul totalitar era ateist, că nu avea

nimic comun cu doctrina creştină ortodoxă şi nici cu alte religii, pe care le

91
P. Caravia, op. cit., pp.30-32.
92
N. Cosmulescu, Idei. Oameni. Fapte, în revista „Gândirea”, an. XII, nr. 4-5, Bucureşti, 2003, p. 7.

23
 considera "opiu" pentru popor şi pe care, fără deosebire, le trata ca atare, mai ales
pe cele care le considera primejdioase şi cu influenţă în rândul populaţiei.
Ateismul a devenit «spiritualitatea negativă» a unei civilizaţii golite de
mărturia prezenţei lui Dumnezeu şi din sânul căreia au fost extirpate toate
mijloacele prin care omul supus păcatului poate dobândii conştiinţa
transcendenţei divine.
Mnifestarea religioasă, fiind serios limitată, numărul publicaţiilor
bisericeşti, centrale şi din teritoriu, a fost drastic redus (ele erau supravegheate şi
cenzurate de Ministerul Cultelor). Astfel, mai apăreau trei reviste centrale:
Biserica Ortodoxă Română, ca organ al Sf. Sinod, profilată pe probleme de istorie a
bisericii româneşti şi de pastorală; Studii Teologice, ca revistă a celor trei Institute
teologice şi Ortodoxia, ca revistă reprezentativă a culturii şi a poziţiei teologiei
Bisericii Ortodoxe Române în câmpul larg al Ortodoxiei Ecumenice.
Pe lângă cele centrale, mai apăreau alte cinci reviste bisericeşti editate de
Centrele mitropolitane: Glasul Bisericii pentru Mitropolia Ungaro-Vlahiei,
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei şi Mitropolia
Banatului, cu câte şase apariţii pe an. La Sibiu îşi continua activitatea venerabila
publicaţie ardeleană Telegraful Român.
Din 1971, apărea la Bucureşti un buletin informativ, în limbile franceză şi
engleză – publicând ştiri din viaţa bisericii româneşti pentru cercurile teologice
de peste hotare (Romanian Ortodox Church News). Presa greco – catolică,
Una dintre consecinţele directe ale acestei reprimări suferite de presa
bisericească în ţară, a fost reînjghebarea ei într-un spaţiu exterior, democratic.

5. 5. Exilul presei religioase

Trecerea României în sfera de influenţă sovietică începând cu 23 august

1944, a avut numeroase consecinţe negative. Printre acestea , s-a numărat şi
sporirea rândurilor emigraţiei politice şi intelectuale în Occident, care a ales
Franţa ca principala destinaţie, gruparea făcându-se în jurul Casei Române din
Paris93. Între altele, aceasta dispunea de o colecţie de presă care cuprindea şi
publicaţiile emigraţiei, necunoscute în ţară (găsindu-se, probabil, doar în arhiva
fostei Securităţi). Formată din donaţii de la diverse persoane, colecţia reprezintă
un important fond documentar, indispensabil pentru orice studiu ştiinţific despre
istoria românilor în secolul al – XX-lea94.
Printre titlurile cu caracter religios se numără şi Revista Bisericii Ortodoxe
Române şi a Casei Române din Paris, editată sub mai multe titluri, la începutul
anilor 60. Periodicitatea iniţială s-a dorit a fi lunară. Ulterior, au fost publicate
numere multiple sau au intervenit pauze, unele atât de mari încât apariţia a
devenit anuală. Revista a debutat sub titlul Buletinul parohial al Bisericii Ortodoxe
Române din Paris, în ianuarie 1960 urmând apoi a se numi succesiv: Biserica
Ortodoxă Română din Paris (1963), Sfinţii Arhangheli (1963-1966).

93
Ctitorie ortodoxă românească, inaugurată în 1853 ca sediu al emigraţiei paşoptiste. Pentru detalii
vezi şi Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Editura Compania, Bucureşti,
2003, pp. 93-97; Ovidiu Bozgan, Biserica Ortodoxă Română din Paris în primii ani postbelici, în Studii de
Istoria Bisericii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, pp. 43-66.
94
N. A. Petcu, Partidul, securitatea şi cultele, 1945-1989, Bucureşti, 2005, p. 261.

24
 Tot în Franţa mai apărea Vestitorul, publicaţie religioasă, morală şi
naţională a Arhiepiscopiei misionare de la Paris, dar şi ziarul începând cu 30
septembrie.
Printre periodicele publicate de alte Comunităţi bisericeşti româneşti de
peste hotare mai menţionăm: Credinţa şi Solia, reviste lunare de spiritualitate
ortodoxă, publicate de Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America,
în limbile română şi engleză, Vestitorul Român Canadian, editat de parohia „Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel” din Kitchener, Ontario, Canada, Adevărul, buletin de
gândire şi simţire ortodoxă românească editat de parohia „Învierea Domnului” din
Hamilton, Ontario, Canada. Mai apăreau apoi, Credinţa, foaia Vicariatului
ortodox român de la Vârşeţ, Altarul de la Londra, Luceafăr Nou, la Viena, Candela
– publicaţie religios-culturală a Parohiei Ortodoxe Române din Suedia, Altarul
străbun, publicaţie editată de Parohia Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel” din Melbourne - Australia, Învierea, revistă de teologie şi cultură
românească editată de Comitetul parohial al Reprezentanţei Patriarhiei Ortodoxe
Române în Ierusalim, Biserica românească, la Milano, Renaşterea la München ş.a.95
La acestea se adăugau publicaţiile anuale: Almanahul „Credinţa”, al
Arhiepiscopiei misionare din America, Almanahul parohiei ortodoxe române din
Viena şi Almanahul parohiilor din Londra, Baden-Baden, Göteborg96. Toate acestea
erau publicate în româneşte, dar cuprindeau şi rezumate în limbile ţărilor în care
apăreau.
Aşadar, deşi reprimată grosolan în spaţiul autohton, presa bisericească s-a
constituit şi a supravieţuit în sânul diasporei româneşti ca o adevărată enclavă
publicistică religioasă construită pe principii democratice. În ţară însă, aceasta şi-
a găsit cu mare greutate sau aproape deloc ecou, întrucât măsurile impuse de
regimul comunist urmăreau interzicerea publicaţiilor religioase provenite din
Occident şi identificarea fiecărei publicaţii pentru a fi confruntată cu cele de la
fondul „S” (Secret). Comerţul de carte era declarat monopol de stat.

6. Presa religioasă după 1989

6. 1. Libertatea presei – schimbarea de context

După două decenii, România se numără, dincolo de tresăriri şi reculuri,

printre noile democraţii europene. Fostele dictaturi comuniste s-au transformat în
parteneri ai Occidentului. Foarte curând, aceste state – devenite membre ale
Uniunii Europene – vor contribui la destinul global al continentului nostru în
secolul al - XXI-lea. Românii - care includ cel mai ridicat procent de euro-
entuziaşti – îşi doresc realizarea Uniunii Europene extinse; opinia publică pare
convinsă că, fără a întruchipa raiul terestru, democraţia rămâne singurul sistem
politic perfectibil. Omul modern nu a inventat nimic mai bun. Iar omul în general
nu poate aştepta, ca persoană, un tratament mai bun decât acela pe care
domocraţia i-l garantează.

95
*** Din activitatea Comunităţilor Ortodoxe Române de peste hotare, în „Biserica Ortodoxă Română”, an.
XCII, nr. 7-8, iulie-august, Bucureşti, 1974, p 5.
96
M. Păcurariu, op.cit., 1981, p. 488.

25
 După revoluţia din decembrie 1989, care a răsturnat dictatura comunistă,
România a pornit pe un drum nou. Ea face această călătorie fără a avea însă un
traseu clar, cu un ghid format într-o şcoală contestată şi lipsită de mijloace care ar
putea-o ajuta să ajungă la prea trâmbiţata destinaţie: civismul democratic.
Fără îndoială, din decembrie 1989 schimbările salutare care au avut loc în
evoluţia ţării sunt demne de toată atenţia. Un element important care indică
stadiul unei incipiente democraţii, a prins destul de rapid rădăcini în solul
semiarid din punct de vedere socio-cultural şi politic al României: societatea
informaţiei. Răspunzând acestei apăsătoare necesităţi, una din primele măsuri ale
noului guvern al Frontului Salvării Naţionale, formaţiunea apărută în timpul
evenimentelor din decembrie, a fost decretarea libertăţii totale a presei. În urma
acestei măsuri, „explozia mediatică” a fost imediată şi totală. Piaţa presei
cunoaşte o perioadă de „frenezie consumeristă” începând cu primăvara lui 1990.
Într-o depeşă a Agenţiei Naţionale Rompres se arată că în decembrie 1990 existau
1.468 de titluri (faţă de 495 în 1989), în vreme ce în 1992 presa se lărgise la 1545 de
„membri97”. Argumente pentru această adevărată cavalcadă a presei ar putea fi
considerate: caracterul excepţional al cererii de comunicare a populaţiei (rezultat
al presei comuniste, frustrantă şi cenzurată), bogăţia cotidianului (evenimente
noi, mişcarea democratică ce permite descrierea şi chiar polemica), participarea
intelectualilor de mare anvergură la redactarea acestora, nivelul mic al costurilor
de producţie, vidul legislativ şi susţinerea materială şi logistică a Occidentului.
Considerăm totuşi că o asemenea transformare rapidă şi buimacă, reieşită
fără discernământ din dorinţa nerăbdătoare de-a evada dintr-o situaţie
constrângătoare, a avut şi efecte secundare însemnate, descoperind premisele
unei viitoare anarhii în domeniu. Consecinţele acestei situaţii create se vor
traduce după cum vom vedea într-o calitate scăzută a presei ulterioare.
O societate se defineşte în mod fundamental şi prin caracterul
mecanismelor cu ajutorul cărora este creată, culeasă, prelucrată şi exprimată sau
transmisă informaţia. În timpul regimului comunist, sistemul monocentric al
comunicării de masă în România era conceput să sprijine exclusiv sfere publice
oficiale şi să combată apariţia unor sfere publice alternative sau de opoziţie98.
Problemele cu care s-a confruntat România după revoluţie în formarea
unui sistem policentric al comunicării democratice pluraliste, sau în
restructurarea sistemului existent care să se potrivească unui astfel de model,
sunt multiple. Cauzele acestei situaţii sunt, în principal, autodefinirea publicului
ca lipsit de puterea de a influenţa, a cere, sau a dicta conţinutul mijloacelor de
comunicare, mentalităţile jurnaliştilor formaţi în cei 45 de ani de regim comunist,
şi lipsa de experienţă a majorităţii celor care lucrează în presă din care 75 % au
început să profeseze după decembrie 1989. De asemenea, este determinant şi
faptul că România nu a beneficiat de o presă alternativă sau care să funcţioneze
în ilegalitate şi care să exprime părerile opoziţiei din interiorul sau din afara
sferelor publice oficiale. Considerăm că această presă ar fi putut netezi drumul
tranziţiei spre o alta, dacă nu mai democratică, măcar pluralistă, mai capabilă să
ajute societatea în procesul ei de tranziţie şi în definirea direcţiei acestei
schimbări. Presa care a apărut după 22 decembrie a lărgit posibilitatea opţiunilor
unui public înfometat de informaţii, chiar dacă nu pregătit, încă, să le discearnă.
97
C. Ionescu, Agenţiile de presă din România 1889-1989, Editura Tritonic, Bucureşti, 2001, p. 67.
98
P. Gross, op. cit. p. 61.

26
 Atât mijloacele de comunicare vechi, cât şi cele noi, ambele autoproclamate
independente, s-au confruntat cu unele probleme moştenite de la trecutul lor
comunist, cu o revoluţie care încă nu s-a consumat şi cu o instabilitate socio-
politică de natură să-i îngrădească mersul. Aceste probleme deşi nu sunt
exhaustive, includ:
1. lipsa de profesionalism şi perceperea de către o parte a publicului că
vechii jurnalişti sunt afectaţi de colaborarea lor cu regimul Ceauşescu. Legată de
aceasta este natura polemică (mai puţin jurnalistică) a mijloacelor de comunicare
actuale, tendinţa lor de a se conforma vechilor concepţii ale jurnalismului şi
utilizarea destul de frecventă a limbajului de lemn dobândit după 1947.
2. controlul de la nivel central asupra hârtiei de ziar, al tipăririi şi
distribuirii presei.
3. sistemele vechi de tipărire limitate ca număr şi capacitate.
4. lipsa unei politici sau a unei folosofii de reglementare a presei, a
schimbărilor sistematice, precum şi a garanţiilor legale şi constituţionale privind
libertatea presei sau libertatea de a fi informat99.
Ideologizată într-o direcţie unică, circumscrisă doctrinei şi modelelor
totalitariste, limitată tematic şi încorsetată stilistic, vechea presă românească a
fost separată de ştiinţa şi tehnologiile moderne din ţările dezvoltate. Nu putem să
nu observăm că independent de voinţa lor, jurnaliştii şi şcolile româneşti de
jurnalism erau străine de cuceririle ştiinţei şi tehnologiei moderne, de tehnicile de
redactare informatizată.
O cu totul altă viziune, ştiinţifică şi funcţională a dobândit jurnalismul
după momentul crucial din '89, impulsionat şi el spre o integrare în modernitatea
ştiinţei şi tehnologiei europene şi americane.
Deocamdată însă, două decenii de timidă democraţie, bulversat de multe
proiecte ale reformei, dar puţine şi lent împlinite, de fenomene economice
distorsionate şi de o viaţă politică conflictuală, nu a dat prilejul acestui jurnalism
să-şi cristalizeze solid etapele de evoluţie, să-şi impună cu autoritate modelele
comportamentale, să-şi fixeze „agenda” opiniei publice ca prioritate a câmpurilor
evenimenţiale, să-şi autoverifice efectele în viziunea unei noi Legi a presei (încă
inexistente), a codurilor deontologice de profil (iniţiate, controversate, practic
neaplicate)100.
Dincolo de moştenirea comunistă, care influenţează puternic natura presei
actuale din România, lipsa unui sistem politic clar definit şi absenţa unei culturi
politice democratice creează un vid de principii instituţionalizate şi sistematizate
care să reglementeze rolul socio-politico-cultural al acestui important mijloc de
comunicare care oscilează încă între autoritarism şi democraţie.
În prezent, adevărul în România înfloreşte într-un climat al mişcărilor de
forţă. Este posibil a trăi în adevăr, dar acesta are încă o existenţă precară.
Societăţile de informaţie sunt precum nişte nou-născuţi orfani care cresc singuri.
Se dezvoltă, dar încă nu prosperă, pentru că încă nu le este asigurată şansa de a
se maturiza101.

99
Ibidem, p. 62.
100
V. Vişinescu, op. cit., pp. 182-183.
101
P. Gross, op. cit., p. 66.

27
 6. 2. Presa bisericească între moştenirea comunistă şi exigenţele
concurenţiale

Căderea comunismului a însemnat pentru Bisericile din Europa de Est

reluarea discursului public. Majoritatea acestora a continuat şi pe durata
regimului ateu să fie o voce, dar ceea ce ea comunica liturgic şi spiritual nu îşi
găsea amplificarea dorită în spaţiul larg al societăţii. Acoperind metode diferite,
de la toleranţă interesată la combatere pe faţă, politica religioasă a comunismului
est-european a avut un element constant: menţinerea mesajului creştin în limite
parohiale. În România, acest fapt nu a împiedicat dezvoltarea teologiei şi apariţia,
chiar dacă în tiraje reduse, a unor lucrări de valoare în reviste şi edituri
bisericeşti. Este suficient să amintim aici continuarea publicării ediţiei româneşti
a Filocaliei, în tâlcuirea Părintelui Stăniloae, apartiţia celor cinci volume despre
arta creştină în România (iniţiativa aparţinând directorului de atunci al
Institutului Biblic şi de Misiune, Arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania),
iniţierea colecţiei Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, tipărirea Cursului de ascetică şi
mistică precum şi a Dogmaticii aceluiaşi Părinte Stăniloae, a unei serii neegalate
până acum de manuale pentru seminarii şi institute teologice. În toată această
perioadă, înfruntând nemiloasa dar şi stupida cenzură a Departamentului
Cultelor, au apărut cu regularitate o seamă de reviste precum Studii Teologice,
Ortodoxia, sau Telegraful Român, citite cu interes din două motive: erau diferite
faţă de publicaţiile de propagandă ale regimului – şi aceasta în ciuda
inevitabilelor accente laudative din articolele introductive – şi ofereau găzduire
unor autori incomozi din punct de vedere ideologic şi care nu mai aveau succes
la spaţiul tipografic al publicaţiilor laice. Nu este mai puţin adevărat că, la o
privire atentă, multe pagini din cele publicate înainte de 1989 nu mai rezistă
astăzi şi sunt chiar jenante. Să ne gândim la textele protocroniste sau la cele în
care se încerca comunizarea mesajului creştin prin teme de genul „Munca şi
pacea la Sfinţii Părinţi”, „Creştinism practic”, „Biserica muncitoare” etc. Puse
toate la un loc însă, încercând un bilanţ sumar şi comparându-l cu evoluţia de
după 1989, putem considera scrisul teologic din anii regimului comunist, în ciuda
slăbiciunilor evidente datorate nu în ultimul rând contextului, unul surprinzător
de dinamic şi pe alocuri chiar profetic102.
Nu este mai puţin adevărat că, după 20 de ani de la căderea Zidului
Berlinului, scrisul teologic-bisericesc trebuie măsurat după alte criterii. Ceea ce
înainte putea fi îngăduit şi scuzat de circumstanţe, performanţa fiind realizată de
regulă în ciuda opreliştilor de tot felul, provenite inclusiv din mediul uman al
Bisericii, este astăzi supus altor exigenţe. Astfel, o publicaţie bisericească actuală
nu mai este receptată ca alternativă la discursul oficial, ci trebuie să se constituie,
pe fundalul unei vieţi culturale complexe, într-o alternativă la alte propuneri, să
intre, că vrea sau nu vrea, într-o emulaţie ce nu dă pace şi care contrazice
mulţumirea de sine de până acum. Cum teme teologice tratează şi alte reviste, iar
uneori chiar cu competenţă, responsabilii publicaţiilor teologice propriu-zise nu
trebuie să se mire că acestea nu mai sunt citite cu acelaşi interes de odinioară. Mai
mult, deschiderea geografică a adus cu sine accesul mai larg al publicului
102
Institutul Ludwig Boltzmann pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene, Pentru
o democraţie a valorilor: strategii de comunicare religiosă într-o societate pluralistă, Imprimeria Arta Grafică,
Bucureşti, 2002, pp. 83-84.

28
 interesat la publicaţii similare din străinătate, iar ca urmare comparaţia s-a
transformat în instrument de evaluare a producţiei autohtone. Or, la o
comparaţie cu aceste publicaţii, inclusiv cu cele editate de către Bisericile
Ortodoxe locale din diaspora europeană şi americană, se vede că tocmai lipsa
spiritului (auto)critic explică în bună parte întârzierea enormă cu care presa
bisericească de la noi înţelege să răspundă la întrebările timpului. Această forma
mentis, opinăm noi este principala cauză a stării nesatisfăcătoare a presei
bisericeşti actuale.
Unele dintre aceste întrebări ale timpului sunt deosebit de stringente, de
aceea ele ar trebui să stea în permanenţă în atenţia presei creştine de astăzi, ca
instanţă responsabilă cu formarea de opinii, caractere şi oameni.
Într-o Românie post-decembristă în care fenomenul mediatic s-a impus în
mod necontrolat fără să respecte un criteriu al valorilor, într-o Românie în care
prostul gust şi vulgaritatea au devenit , din păcate, sinonime cu libertatea de
expresie, este nevoie de o presă creştină care aşa cum spune şi Teodor Baconski
„să cântărească ziua din perspectiva eternităţii” 103. Este nevoie ca Biserica să-şi
reconsidere funcţia sa formativă raportându-se cu mai multă luciditate la
covârşitoarea importanţă a fenomenului mediatic de astăzi. „Mass-media este
Evanghelia zilelor noastre; este lumina după care se călăuzesc masele de oameni
care aşteaptă vestea cea bună a fericirii pământeşti”104.
Referitor la îndreptăţirea mai profundă, teologică, a actului jurnalistic
creştin, Teodor Baconski nota: „ Se pune întrebarea temeiului unei prese creştine.
Unii s-ar grăbi să o excludă, fiindcă editorialul nu e un gen patristic, sau fiindcă
Dumnezeu şi Mamona nu pot fi slujiţi laolaltă. Alţii ar spune că, la capătul
experienţei comuniste, nimeni nu mai suportă maximalismul etic, fie el tradus
prin dădăceli acre, normative îmbufnate sau admonestări victoriene. Îi înţeleg pe
agnosticii libertarieni: o mână de intelectuali urbani, preumblaţi şi pretenţioşi,
care nu vor decât pacea autonomiei. Nu înţeleg însă pasivitatea creştinilor faţă de
lipsa unei prese care să confere sens şi substanţă crezului lor afişat. Eu unul am
naivitatea de a crede că orice refuz al lumii (excepţie făcând monahii) divulgă o
gravă carenţă a iubirii”105.
În cele ce urmează, vom urmări lucrările a două seminarii importante care
au avut ca scop o refixare a perspectivelor şi misiunii presei bisericeşti, într-o
societate asaltată mediatic.

1. Seminarul - Presa bisericească într-o societatea post-totalitară. În zilele de 17-

19 mai 1994 avea loc la Cluj, sub auspiciile revistei Renaşterea a Arhiepiscopiei
Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, primul seminar dedicat presei
bisericeşti ortodoxe. Organizat în colaborare cu Academia Evanghelică de Presă
de la Frankfurt am Main, seminarul „Presa bisericească într-o societatea post-
totalitară” pleca de la constatarea discrepanţei dintre menirea acestui tip de presă
şi ceea ce ea oferă. Textul – întâmpinare formulat atunci constata că în România
anului 1994 nu există, cu mici excepţii, o presă bisericească pentru lume, ci pentru
ea însăşi. Mai departe, scurta privire asupra presei bisericeşti constata lipsa unei
gândiri de perspectivă precum şi absenţa voinţei de a aborda un alt stil şi un alt
103
T. Baconski, Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Editura Anastasia, 1999, p. 83.
104
V. Danion, Cartea nunţii. Cum să-mi întemeiez o familie, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 101.
105
T. Baconski, op. cit. pp. 83-84.

29
 registru: „Acelaşi aer atemporal, în care doar pastoralele de Paşti şi de Crăciun ne
indică în ce anotimp suntem, aceleaşi articole în care se exaltă «corabia vieţii», ce
pluteşte pe «oceanul ispitelor», aceleaşi relatări despre «minunea» descinderii
ierarhului locului în nu ştiu ce sat, aceleaşi sfaturi morale date cu aceeaşi lipsă de
realism etc. (...) Nelucrând cu precădere cu ştiri sau informaţii, aşa cum lucrează
presa laică, presa bisericească are la bază speciile genului discursiv teologic,
întemeiat pe coerenţă dogmatică şi libertate teologumentală (...) În clipa în care
semnatarul unui articol destinat presei bisericeşti nu uzează de această libertate,
cantonând în irealitate şi imobilism, în gravitate morbidă alterată cu
sentimentalism dulceag, presa bisericească se face pe sine, prin astfel de articole,
purtătoare de secularizare; ea acreditează o imagine falsă a Bisericii şi
alimentează o periculoasă luare în deşert a numelui lui Dumnezeu” 106.
La deschiderea lucrărilor seminarului, Arhiepiscopul Bartolomeu al
Clujului sublinia dimensiunea dinamică a Evangheliei pe care o pune în lumină
implicarea Bisericii în viaţa cetăţii prin mijloacele de comunicare în masă: Tema
Presa bisericească într-o societate post-totalitară sau rolul mass-media în Biserică pare
foarte nouă şi aproape revoluţionară pentru mentalităţile noastre ortodoxe, noi
fiind obişnuiţi să credem că modalitatea de răspândire a Cuvântului lui
Dumnezeu prin radio, televiziune şi ziare aparţine altor confesiuni. (...) Este
extraordinar zelul pe care îl depun în special neoprotestanţii în a-şi expune
învăţătura de credinţă prin posturile de radio şi televiziune. De aceea, să nu (...)
acceptăm ideea că mass-media creştine reprezintă o chestiune ce aparţine numai
«celorlalţi». (...) În privinţa aceasta va trebui să ne aducem aminte de
dimensiunea dinamică a Evangheliei şi să părăsim, dacă cumva am avut, acel
concept de Evanghelie statică”.
Din concluziile seminarului de la Cluj, putem afla care au fost temele
predilecte dezbătute. Acestea au fost formulate în felul următor:
 Pornind de la constatarea că nu s-a ajuns să se precizeze statutul presei
bisericeşti şi al jurnalismului bisericesc, participanţii la seminar şi-au exprimat
dorinţa ca autoritatea bisericească să încurajeze eforturile de găsire a unui loc
bine stabilit presei bisericeşti în structura actuală a Bisericii.
 Biserica va trebui să încerce să vadă în presa bisericească o cale de
activare a dimensiunii sale profetice, să abordeze prin ea semnele timpului, să
redeschidă canalele de comunicare între diferitele structuri şi segmente ecleziale,
mai precis între cler şi ierarhie, ierarhie şi credincioşi, credincioşi şi teologi.
 Mai departe, presa bisericească ar trebui să devină un virtual liant în
spaţiul credinţei româneşti într-un moment în care fărâmiţarea pe plan social e
mai mult decât evidentă.
 Prin tematica pe care o abordează, de la explicarea vieţii Bisericii, în
ansamblul ei, până la lecturile teologice făcute temelor de mare actualitate, presa
bisericească este datoare să îndeplinească o funcţie formativă. Din acest punct de
vedere ea va trebui să devină un activ factor catehetic şi misionar.
 În fine, se impune ca presa bisericească să nu fie un simplu spaţiu
auctorial, ci unul al mărturisirii, al diaconiei. La rândul său, jurnalistul bisericesc

106
Institutul Ludwig Boltzmann pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene op. cit.
p. 86.

30
să fie în primul rând un mădular al Bisericii, iar nu doar un redactor sau reporter
fără identitate

2. Seminarul - Biserica în mass-media şi mass media în Biserică. În zilele de 19-

21 iunie 2003 a avut loc, la Centrul Cultural – Pastoral Sf. Daniil Sihastrul –
Durău (jud. Neamţ), colocviul de presă cu tema Biserica în mass-media şi mass-
media în Biserică, organizat de Institutul Cultural-Misionar Trinitas – Iaşi.
Participanţii la întrunire, jurnalişti din presa bisericească şi laică din
România, au analizat peisajul mediatic actual şi au purtat un dialog constructiv
vizând complexitatea raporturilor dintre Biserică şi mass-media, precum şi
perspectivele unei mai bune colaborări în viitor. Din discuţiile purtate au rezultat
următoarele concluzii:
Prin definiţia şi menirea ei, Biserica oferă spaţiul comunicării între om şi
Dumnezeu şi a oamenilor între ei. Angajamentul mediatic al acesteia reprezintă o
concretizare prin mijloace moderne a vocaţiei sale propovăduitoare, mass-media
fiind un capitol important din gândirea socială a Bisericii.
După cum jurnalismul nu este corp străin pentru Biserică, tot astfel
Biserica nu poate lipsi din preocupările mass-media laice. Raportul dintre presa
bisericească şi cea laică ar trebui să fie unul de complementaritate, care ar putea fi
mai bine pus în evidenţă prin diferite forme de parteneriat mediatic.
Ecologia mediatică devine din ce în ce mai mult o preocupare comună
pentru presa bisericească şi cea laică, întrucât se resimte în societate nevoia
protecţiei consumatorilor de ştiri şi de imagini transmise prin mijloace de
comunicare în masă. Biserica şi mass-media au datoria de a apăra împreună
valori fundamentale: sacralitatea vieţii, demnitatea şi integritatea persoanei,
respectul pentru adevăr, pentru conţinutul şi scopul comunicării. Nu este nevoie
numai de mijloace de comunicare, ci şi de o spiritualitate a comunicării. Din acest
punct de vedere, este foarte necesară reflecţia creştină asupra comunicării.
În societatea capitalistă, mobilul principal al comunicării este consumul şi,
deci, profitul, dar foarte curând se simte necesitatea protecţiei consumatorilor.
Azi, s-a ajuns în etapa necesităţii protecţiei consumatorilor de ştiri şi de imagini.
Sunt Institute specializate care arată că nu orice aliment care se vinde în piaţă este
sănătos, pentru că adesea obsesia profitului este mai mare decât responsabilitatea
pentru viaţa celuilalt, din punct de vedere al alimentaţiei materiale. Prin
analogie, în societatea de consum de imagini şi de ştiri trebuie să fie pusă
problema filosofiei protecţiei consumatorului: nu mânca orice, alege ce mănânci,
nu te intoxica, nu te otrăvi, păstrează-ţi sănătatea! Ecologia mass-media, ecologia
spirituală a devenit o necesitate. Din acest punct de vedere, reprezentanţii
bisericeşti afirmau că “avem nevoie de o maturitate spirituală, de un
discernământ în ceea ce priveşte comunicarea iar cel dintâi lucru sau cel dintâi
reper în spiritualitatea comunicării este acesta: ce conţinut comunicăm. Un
comunicator creştin trebuie să fie foarte atent să nu comunice altceva şi pe
altcineva decât Evanghelia lui Hristos şi pe Hristos Însuşi”.
O altă preocupare constantă şi unanimă este profesionalizarea jurnaliştilor
bisericeşti în privinţa folosirii tehnicilor media şi a celor laici în înţelegerea şi
însuşirea unei culturi teologice de bază. În acest sens, participanţii la Colocviu au
salutat decizia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind înfiinţarea secţiei

31
 Teologie – Ştiinţele Comunicării şi Relaţii Publice în cadrul Facultăţilor de
Teologie Ortodoxă.
Reprezentanţii presei laice au semnalat că e nevoie de îmbunătăţirea
comunicării dintre Biserică şi mass-media, subliniind utilitatea funcţionării
birourilor de presă în cadrul centrelor eparhiale.
Dincolo de simplul act de cunoaştere între centrele mediatice participante,
ideea fundamentală a manifestării a fost de-a da un sens unitar şi solidar actului
de comunicare eclesială şi de-a diagnostica concret principalele aspecte din
relaţia Bisericii cu societatea mediată. Concluzia logică a fost necesitatea
înfiinţării unei Asociaţii a Jurnalistului Creştin care, dincolo de finalitatea de-a oferi
o voce unică în diversitatea mediatică românească, ar putea fi şi o instanţă morală
şi valorică a presei creştine în impactul evenimentului religios cu societatea civilă
şi cu formele ei de aprofundare a acestuia. Necesitatea înfiinţării unei asemenea
Asociaţii a fost afirmată în mod repetat de către Înalt Prea Sfinţitul Daniel,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. O asemenea asociaţie ar putea răspunde cu
succes necesităţii unei prese religioase autentice, care nu sucombă într-un
funcţionalism static, nici nu se risipeşte într-un romantism mediatic cu aromă de
scandal. De asemenea această Asociaţie ar putea da legitimitate unei prezenţe
constante şi creative a presei în Biserică şi a Bisericii în presă, evitând fenomenul
de manipulare a fenomenului religios de către presa laică, din raţiuni de tiraj.
Tot acum au fost trasate câteva dintre valorile fundamentale ale comunicării
creştine:
O primă valoare de apărat şi cultivat ca şi comunicator creştin este
adevărul credinţei şi al realităţii. Adevărul comunicat are o putere sfinţitoare în el
însuşi. Semnul că într-o persoană este prezent Duhul Sfânt, e pasiunea sa pentru
adevăr sau pentru dreptate. Duhul Sfânt nu locuieşte în omul mincinos şi nu
rămâne în omul care este nedrept. Toată Sfânta Scriptură şi, mai ales cărţile
sapienţiale arată că pasiunea pentru adevăr şi pentru dreptate sunt semnele
lucrării Duhului Sfânt în om.
A doua mare valoare de apărat şi cultivat este sacralitatea vieţii, adică
sfinţenia familiei şi a prieteniei între oameni. De aceea, la ora actuală, mijloacele
de comunicare în masă care cultivă violenţa, care incită la violenţă sunt foarte
vinovate.
A treia valoare fundamentală care trebuie apărată şi cultivată este
demnitatea şi integritatea persoanei. Persoana umană, fiind chipul Persoanei
divine, niciodată nu poate fi redusă la obiectul de comerţ, nici de ideologie,
pentru că sufletul unui om e mai scump decât lumea întreagă.
Responsabilitatea pentru conţinutul şi scopul comunicării este o altă
valoare care trebuie apărată şi cultivată pentru că fără responsabilitate nu există
nici demnitate107.

6.3. Panorama reprezentativă a publicaţiilor bisericeşti după 1989

Căderea comunismului a înlăturat prejudecăţile care refuzau înfiinţarea şi
dezvoltarea unor publicaţii în domenii (ca religia) suspectate ca fiind periculoase.
Entuziasmul, dar şi iluziile primilor ani de libertatate au produs un adevărat val
al publicaţiilor de această factură. Astfel, panorama de după 1990 consemnează,

107
Sursa, http://www.trinitas.ro.

32
 pe lângă cele 8 reviste bisericeşti (3 centrale şi 5 mitropolitane) 108 care au rezistat
şi sub claustrarea comunistă, o paletă substanţială de publicaţii:
- Vestitorul Ortodoxiei – revistă periodică de informare bisericească, de
teologie şi spiritualitate, ca organ al Patriarhiei Române, Bucureşti.
- Revista Teologică – serie nouă la Sibiu, 1990.
- Legea românească – fondată de episcopul Roman Ciorogariu la Oradea –
acum în serie nouă, 1990.
- Renaşterea – organ al Arhiepiscopiei Clujului, 1990.
- Învierea – foaie religioasă – Arhiepiscopia Timişoara, 1990.
- Foaia dicezană – episcopia Caransebeş, serie nouă, 1994.
- Biserica şi şcoala – episcopia Aradului, serie nouă, 1991.
- Grai românesc – foaie de spiritualitate editată de episcopia Harghitei şi
Covasnei, 1996.
- Călăuză ortodoxă – ziar lunar de informaţie şi spiritualitate al eparhiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1990.
- Credinţa ortodoxă – revistă lunară, eparhia Roman, 1996.
- Renaşterea – revistă ilustrată a eparhiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea,
1990.
- Candela – revistă ilustrată a Arhiepiscopiei Sucevei şi Botoşanilor,
Suceava, 1990.
- Tomisul ortodox – revistă a Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 1990.
- Gazeta creştină – ziar religios al Protopopiatului Ortodox din Botoşani,
1996.-
Buna Vestire – revista Protopopiatului Beiuş, 1992.
- Epifania – ziar religios de spiritualitate redactat de Mănăstirea “Sf. Ioan
Botezătorul” din Alba-Iulia, 1995.
- Gândirea – revistă religioasă literară, serie nouă, Sibiu, 1991 şi multe
altele.
Aociaţiile studenţilor teologi de la diferite facultăţi de teologie din ţară,
care au luat fiinţă după 1989, editează ziare sau reviste periodice proprii, astfel:
- Potirul – este revista Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din
România editată la Sibiu în anul 2000.
- Filocalia – revistă editată de Asociaţia studenţilor ortodocşi români din
Cluj, 1996.
- Calea mântuirii – săptămânal pastoral misionar al Facultăţii de teologie
din Arad, 1999.
- Dialog teologic – revistă carte a Institutului teologic romano-catolic din
Iaşi, 1997
Tineretului îi sunt adresate de asemenea şi câteva reviste ilustrate, cu o
remarcabilă ţinută grafică şi editorială, editate de asociaţii ortodoxe laice
precum:-
Areopagul luminii – revistă ilustrată trimestrială de cultură creştină, tradusă
în mare parte din limba franceză, editată la Bucureşti- Timotheos – revistă ilustrată
pentru tineret, apare din 1993 ca supliment al ziarului Isus Biroitorul, editat de
asociaţia “Oastea Domnului”, din anul 1990
108
(Centrale) „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia”, „Studii teologice”, (Mitropolitane) „Glasul
Bisericii”, „Mitropolia Moldovei” şi Bucovinei (sub titlul Teologie şi viaţă), „Mitropolia Olteniei”,
„Altarul Banatului” (Titlul nou pentru Mitropolia Banatului), „Telegraful Român”.

33
 Biserica Greco-catolică şi-a reconsiderat şi ea activitatea publicistică, după
reânfiinţarea ei în 1990. Astfel, la Blaj au fost reeditate în serie nouă –
tradiţionalele publicaţii:
- Unirea – Blaj, apărută, serie nouă, 1990,
- Cultura creştină – Blaj, 1996.
Eparhia greco-catolică de Cluj – Gherla editează revista lunară Viaţa
creştină din 1990, care cuprinde şi suplimentul Apostolul iubirii al studenţilor
teologi de la Institutul teologic greco-catolic din Cluj-Napoca.
La Sibiu se redactează din anul 2001 revista Corpus Christi, cu orientare
ecumenică.
Actualitatea creştină este publicată din 1990 la Iaşi şi Bucureşti, iar
Protopopiatul greco-catolic din Dej scoate Deşteptarea credinţei, revistă lunară
fondată în 1990. Atât pentru cititorii romano-catolici, cât şi pentru cei greco-
catolici, apare la Roman din 1990 revista ilustrată Mesagerul Sfântului Anton.
Biserica Romano-catolică de exprimare maghiară din România publică la
Cluj revista lunară Keresztény szo (Cuvânt creştin), ca organ oficial al Arhidiecezei
Romano-catolice din Cluj şi revista săptămânală Vasarnáp (Duminica), editată tot
la Cluj. La Oradea se editează calendarul anual Katholicus Kalendarium, de tip
carte, în îngrijirea editurii Kolbe, iar la Târgu Mureş apare buletinul de interes
local bisericesc, Küldetésben (În misiune). Arhidieceza Romano-catolică din Iaşi
publică pentru toţi catolicii revista săptămânală Lumina creştinului, în limba
română.
Biserica Evanghelică de exprimare germană din România, cu sediul central
eparhial la Sibiu, publică organul său oficial Kirchliche Blätter (Foi bisericeşti),
periodic de informare bisericească şi teologică. Comunitatea bisericească
evanghelică din Sibiu, şi Parohia evanghelică sibiană redactează buletinul
Hermannstädter Gemeindebrief (Scrisoarea comunităţii sibiene), cu apariţie neregulată,
după necesităţile de comunicare cu credincioşii din parohie. Din 1990,
Consistoriul Bisericii Evanghelice din Sibiu publică Landes Kirchliche Informazion
(Informaţia general-bisericească), foaie oficială bilunară de teologie şi informaţii
bisericeşti. Parohia evanghelică din Braşov – Bartolomeu editează din 1997
propriul buletin parohial sub titlul de Einblicke (Priviri), iar comunităţile
evanghelice din Deva, Orăştie şi Simeria scot foaia Lutherische Lage (Starea
luterană). Comunitatea evanghelică germană din Mediaş, editează, sub îngrijirea
Parohiei evanghelice din localitate, revista Schritte (Paşi) pentru necesităţile de
informare a tuturor comunităţilor evanghelice săseşti din zona Mediaşului.
Pentru comunitatea evanghelică din Bucureşti apare Bukarester Gemeindebrief
(Scrisoarea comunităţii bucureştene). Studenţii teologi de la Institutul Teologic
Evanghelic din Sibiu au editat între anii 1990-1994 o foaie litografiată proprie
intitulată Die 7-te Posaune, Stimme der Studenten (Trâmbiţa a 7-a , Glasul studenţilor)
cuprinzând îndeosebi idei asupra evoluţiilor bisericeşti în general.
Biserica Reformată maghiară din România editează fără întrerupere din
1907 revista Reformatus Szemle (Revista Reformaţiei) – care apare de şase ori pe an
la Cluj având o bogată tematică din toate domeniile ştiinţelor teologice. Institutul
Teologic Reformat din Cluj are revista sa teologică proprie Az Ưt (Drumul), cu
apariţie lunară neîntreruptă din 1974, înglobând contribuţii valoroase ale
profesorilor de teologie reformată din România. Pentru uzul permanent al
pastorilor maghiari apare tot la Cluj revista Igehirdeto (Predicatorul), fondată de

34
episcopul reformat, dr. Csiba Kálmán în anul 1990, cuprinzând în mod special
predici. Tuturor credincioşilor maghiari reformaţi li se adresează ziarul Üzenet
(Mesagerul), editat la Cluj din 1990. Buletinul official al Consistoriului Suprem din
Cluj al Bisericii Reformate maghiare este Ertesitö (Buletin de informaţie) cu apariţie
din 1990, în care sunt publicate toate hotărârile cu privire la problemele
bisericeşti luate de Consistoriu. Dieceza din Oradea a acestei Biserici maghiare
editează buletinul oficial Partiumi Közlöny (Buletinul oficial din Partium) începând
din anul 1991 şi tot la Oradea apare din 1990, sub îngrijirea Diecezei de Oradea,
ziarul religios pentru credincioşi Harangszö (Glas de clopot), cu articole de etică şi
literatură religioasă. La Cluj apare şi revista Reformatus csalad (Familia reformată) –
un număr la două luni – adresată vieţii şi problemelor de familie şi tot acolo
unele unităţi parohiale editează buletine proprii cum sunt Létezünk (Existăm) –
buletin informativ al Parohiei reformate nr. 7 din Cluj. La Sibiu, Parohia
reformată maghiară locală editează din anul 2000 buletinul Nagyszebeni hirmondo
(Vestitorul sibian).
Biserica Unitariană maghiară din România, cu sediul central la Cluj, a
editat fără întrerupere din 1881, până în 1948 revista sa oficială intitulată
Unitárius Közlöny (Buletin de informaţii), care şi-a reluat apariţia în serie nouă în
anul 1990.

35
 6. 4. Dificultăţile privind inserţia mesajului creştin în ţesutul social al
României post-decembriste
Avem o presă religioasă? Da, şi încă cu prisosinţă. În vacarmul revoluţiei
am strigat după o presă şi o libertate de expresie neîngrădite, şi le-am primit.
Ploaia mult aşteptată a libertăţii, zăgăzuită timp de 45 de ani în norii negri ai
comunismului, s-a pornit odată cu revoluţia din 1989, udând spre rodire un
pământ însetat şi sufocat de atâta privaţiune. În plan publicistic, urmările s-au
resimţit imediat, reviste şi ziare de tot soiul împânzind câmpul fertilizat acum,
asemeni unor ciuperci după ploaie. Să nu uităm însă că nu toate ciupercile sunt
comestibile, printre ele se găsesc adeseori şi unele care otrăvesc. Transpunând
această imagine în domeniul de care ne ocupăm, deducem prin analogie că pe
lângă presa religioasă cu efecte moralizatoare benefice pentru individ şi societate,
şi-a făcut apariţia cu şi mai mare alai o presă profană adeseori în măsură să
otrăvească spiritul. Este de regretat faptul că societatea românească, în condiţii de
libertate, a ales cu precădere acest ultim gen de presă, care satisface doar setea de
senzaţional, în detrimentul valorilor spirituale perene. Se pare că există în zilele
noastre o apetenţă acută pentru trivial, lasciv, virulent, morbid etc, cu alte
cuvinte pentru acel fel de informaţii care procură doar senzaţie.
În aceste condiţii, impactul presei religioase în rândul oamenilor se
dovedeşte a fi aproape insignifiant. De aici se naşte însă iminenta întrebarea cu
multiple forme: De ce ? Este oare Biserica responsabilă pentru această stare ? Îşi
îndeplineşte ea îndeajuns rolul de cultivatoare a spiritului, needitând o publicaţie
de mare tiraj, care să răspundă nevoilor spirituale reale ale oamenilor? Din alt
unghi de vedere, este oare societatea românească dispusă să asculte vocea
Bisericii care îndeamnă la o vieţuire morală, şi nu neapărat senzaţională?
Considerăm că pentru a răspunde acestor întrebări, rămase de cele mai multe ori
retorice, trebuie să apelăm la principiul contradicţiei ca instrument al dezbaterii.

Priviţi de la distanţă, românii trăiesc deja în plină societate a

comunicaţiilor. Cine se apropie se loveşte în schimb de rumoarea unor
monologuri etanşe. Ce se petrece în realitate? Politicienii se împart între vidul
retoricii populiste şi substanţa unor afaceri netransparente. Jurnaliştii pendulează
încă între obedienţă şi radicalism. Personalităţile academice s-au grupat fie într-o
elită burgheză, fie într-un proletariat demotivat, mulţumindu-se să emigreze (în
primul caz) sau resemnându-se cu o condiţie mizeră (în cel de-al doilea). De
partea lui, clerul îşi face auzită vocea numai pe durata oficiilor liturgice. În ţara
noastră trăiesc mai bine de zece mii de preoţi ortodocşi, plus alte mii ale celorlalte
confesiuni. Cei mai mulţi sunt implicaţi într-o lucrare pastorală onorabilă.
Diecezele au creat reţele de solidaritate locală, mai ales dacă episcopul titular
aparţine tinerei generaţii. Cu toate acestea, există un clivaj între comunitatea
credincioşilor şi societatea civilă. Deşi majoritatea românilor aparţine ambelor
sfere, acestea rămân separate atât la nivelul mentalităţilor, cât şi la acela al
expresiei publice.
Se distinge aşadar expresia unei polarităţi între vocea stinsă a Bisericii şi
urechile surde ale oamenilor care nu vor s-o audă. Fenomenul nu este altceva,
considerăm noi, decât o încadrare a societăţii româneşti pe făgaşul unui
principiu universal al modernităţii: relativitatea.

36
 O recunoaştem cu toţii, vocea explicită a Bisericii ca autoritate magisterială
sau vocea implicită a judecăţilor care împărtăşesc valorile creştine au o pondere
extrem de redusă în mass-media de astăzi. Biserica nu mai este demult cea care
modelează judecăţile emise în spaţiul public 109. În modernitate, a fi religios este
acceptabil, dar aceasta numai în măsura în care religiozitatea personală nu are
pretenţia de a depăşi graniţele lumii private şi de a evada astfel domeniul public.
Domeniul religios este restrâns la bisericile care îşi focalizează învăţătura pe
predarea moralităţii individuale şi pe promovarea valorilor familiei. Viaţa
publică îşi are regulile ei, iar religia nu trebuie să fie aplicată în ea altfel decât
prin moralitatea indivizilor religioşi.
În spaţiul public am ajuns în punctul în care autonomia, diversitatea,
pluralismul au triumfat asupra pretenţiei creştine de a fi o propunere totalizantă.
Cultura mediatică este şi ea profund impregnată de această judecată tipic
modernistă, al cărei singur adevăr absolut este acela că nu există adevăruri
absolute sau că, dacă există, ele nu sunt accesibile raţiunii umane şi, în
consecinţă, neînsemnate.
Cine decide asupra ponderii şi autorităţii prezenţei Bisericii în mass-
media ? Regula democraţiei, ne spune Marcel Gauchet în cartea sa La réligion dans
la démocratie. Cinq tentations dans l'Eglise. Spre deosebire de totalitarism, care
ucide adevărul, democraţia îl relativizează, introducândul în contexte de
pluralitate110.
O ultimă posibilitate a religiei de-a se afirma în modernitate, este aceea de-
ai conferi acesteia rolul de structură de mediere între public şi privat, o structură
asumată personal, care să confere individului modern posibilitatea reunificării
propriei identităţi într-o lume dominată de relativism.
Raportându-ne acum la spaţiul românesc, apreciem că acesta este punctul
sensibil în care se face resimţită necesitatea unei prese creştine care să
„cântărească ziua din perspectiva eternităţii”. Avem nevoie de o presă
bisericească în măsură să denunţe „structurile păcatului” şi toate formele de
abuz, injustiţie, violenţă. Cu cât acest denunţ este mai bine plasat în spaţiul
public, cu alte cuvinte, mai mediatizat, cu atât impactul poate fi mai mare. În
apărarea drepturilor omului, Biserica are la îndemână presa. Ea este cea care
trebuie să strige, pentru că este vocea celui care tace: săracul, marginalizatul,
străinul, emigrantul, copilul nenăscut, bolnavul, handicapatul.
Cine strigă în mass-media împotriva injustiţiilor, în favoarea săracului,
împotriva dezmembrării familiei etc.? Am fi bucuroşi să putem răspunde cu
fruntea sus: presa creştină, însă realitatea pe care o trăim astăzi în România, ne
obligă să plasăm întrebarea pe panoul întrebărilor retorice. Ce ne rămâne de făcut
este să aşteptăm formarea unei bresle de jurnalişti creştini care să o ia de acolo şi
să o plaseze pe cel al realizărilor certe.

109
Despre acest subiect, vezi şi E. Morin, Laicul şi universalul în Gândind Europa, Bucureşti 2002, p. 108-
111.
110
*** Institutul Ludwig Boltzmann pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene op.
cit., p. 29.

37
 „E un adevăr stânjenitor că astăzi, în România, avem mai degrabă o seamă
de publicişti creştini – mai mult sau mai puţin înzestraţi – decât o adevărată
presă creştină de larg impact. (…) Ar fi de dorit ca Biserica să se implice mai mult
(inclusiv financiar şi logistic), asigurând presei creştine acel «spate» care îi
lipseşte şi întinzând laicatului o mână mai puţin circumspectă, zgârcită şi
şovăitoare decât până acum. Dacă nu un cotidian, atunci măcar un săptămânal
creştin central – şi nu strict «popesc» – ar fi urgenţa mediatică a anilor următori.
Altminteri, presa creştină va rămâne o sublimă amăgire” 111.
Totuşi, acuzarea unilaterală a Bisericii de-a nu-şi fi creat o publicaţie
deschisă oamenilor, creează pericolul unei eschivări totale de responsabilitate a
fiecăruia dintre noi. Înainte de a ridica piatra, să ne răspundem sincer la
întrebarea: Suntem dispuşi să ascultăm mesajul Evangheliei?

111
Ibidem, p. 102.

38
 BIBLIOGRAFIE

 Antonescu, G. G., Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească,

Editura Cultura Românească, Bucureşti, 1937.
 Asănăchescu, Vasile şi Oprescu, Vasile, Ştiinţă, religie şi societate,
Editura Politică, Bucureşti, 1971.
 Baconski, Teodor, Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei,
Editura Anastasia, 1999.
 Bordeianu, Mihai şi Petru Vladcovschi, Învăţământul românesc în date,
Editura Junimea, Iaşi, 1979.
 Bunescu, Gheorghe, Antologia Legilor Invăţământului din România,
Institutul de Stiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2004.
 Caravia, Paul, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate România, 1945-1989,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
 Călugăr, Dumitru, Educaţie şi învăţământ, Seria Didactică a Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1946.
 Călugăr, Dumitru, Hristos în şcoală, Seria Didactică a Tipografiei
arhidiecezane, Sibiu, 1937.
 *** Explorări în comunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
 Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Fundaţia Academică
civică, Bucureşti, 1997.
 Dicţionarul general al literaturii române, vol. I (AB) - VI (ST),
Bucureşti, Editura Academiei, Române, 2004.
 Dunăreanu, Elena, Presa românescă sibiană 1851-1968, lucrare întocmită
în cadrul Serviciului de Informare bibliografică, Sibiu, 1969.
 Enache, George, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană,
Editura Nemira, Bucureşti, 2005.
 Focşăneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
 Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut: aspecte ale presei româneşti post-
decembriste, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
 Grossu, Sergiu, Biserica persecutată. Cronica a doi români în exil la Paris,
Traducere de Izverna, Mioara, Editura Compania, Bucureşti, 2004.
 Hangiu, I, Dicţionarul presei literare româneşti 1790-1990, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
 Iancu, Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului
naţional unitar român (1918-1923), Editura Dacia, Cluj, 1985.
 Ionescu, Carmen, Agenţiile de presă din România 1889-1989, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2001.
 Ionescu, Ghiţă, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti,
1994.
 Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare (!918-1933),
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
 Mocanu, Radu – Marin, Literatura română şi cenzura comunistă (1960 –
1971), Editura Albatros, Bucureşti, 2003.

39
  Morin, Edgar, Gândind Europa, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
 Niţescu, Marin, Sub zodia Prolecultismului. Dialectica puterii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995.
 Opriş, Ioan, Procesul ziariştilor „naţionalişti”, 22 mai-4 iunie 1945, Editura
Albatros, Bucureşti, 1999.
 Petcu, Adrian- Nicolae, Partidul, securitatea şi cultele 1945-1989, Editura
Nemira, Bucureşti, 2005.
 Popa, Mircea şi Taşcu, Valentin, Istoria presei româneşti din Transilvania,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
 Schifirneţ, Constantin, Biserica noastră şi cultele minoritare, Editura
Albatros, Bucureşti, 2000.
 Scorpan, Costin, Istoria României – Enciclopedie – Editura Nemira,
Bucureşti, 1997.
 Scurtu, Ioan şi Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1923, Humanitas,
Bucureşti, 1990.
 Tulbure, Gheorghe, Mitropolitul Şaguna, Seria Didactică, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1911.
 Vasile Cristian, Biserica ortodoxă română în primul deceniu comunist,
1945-1959, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
 Vasiliu, Gabriel, Preocupări de limbă în presa românească din Transilvania,
Editura Napoca Star, Cluj, 2001.

40