Prin religie se înțelege un ansamblu de credințe, dogme, practici și ritualuri ce definesc raportul omului cu puterea divină. Religia unește într-o comunitate spirituală si morală pe toți cei ce îmbrățișează aceeași credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane. Cuvȃntul “religie” în latină înseamnă "re-legare", respectiv restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om. Cunoașterea religioasă poate fi obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor, în timp ce alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Prin religie, ființa umană poate intra în legătură cu Divinitatea, de care este convinsă că ,,depinde existențial”, de fiecare dată când se raportează la marile evenimente existențiale: nașterea, căsătoria, moartea.
Rolul religiei în Țările Române
În Țările Române, religia a îndeplinit funcția unei covârșitoare forțe de coeziune etnică. Așa se explică ridicarea a numeroase biserici, mănăstiri și schituri de către voievozi, domnitori și boieri între secolele XIII-XVI în Țara Românească și Moldova, în Transilvania, Banat și în Maramureș. Ceremonialul religios se desfășura într-un spațiu sacru, lăcașul sfânt media comunicarea omului cu Divinitatea. Ortodoxia - observa Nicolae Cartojan - a constituit, ,,într-o vreme în care credința religioasă era o puternică realitatea sufletească, cimentul care a ținut strâns legate sufletește ramurile neamului răzlețite si încăpute sub stăpâniri diferite...”. (Istoria literaturii române vechi, 1996, p.26) Religia și biserica ortodoxă au fost receptate ca o formă eficientă de rezistență împotriva expansiunii islamice. Așa se explică de ce, după cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, numeroși clerici și maeștri caligrafi s-au refugiat in Tările Române, stabilindu-se in mănăstirile de la Tismana, Govora, Dealul, Cozia, Snagov, în Muntenia; Neamț și Putna în Moldova; Oradea, Alba Iulia, Scheii Brașovului, in Transilvania ș.a. Religia a avut un rol esențial în formarea țării noastre. Oamenii au fost supuși la schimbare, la ceva nou. Le dădea liniște si speranța faptul ca știau ca sunt păziți de Divinitate și că aceasta este acolo pentru ei. Religia ne-a oferit credință, credință în noi, dar în momente critice și în oamenii din jur. Religia ne- a învățat să credem, să așteptăm și să fim oameni mai buni, ne-a arătat că există miracole și ca ea este la fel pentru oricine. Lucrul care ne-a uimit a fost că în fața divinității suntem toți egali, ea este la fel pentru toți. Viața este și a fost nedreaptă, dar in biserică, în locul sacru, ne simțim puternici, protejați, egali.
Religia a fost receptată in același timp ca un izvor al moralei, un etalon al
comportamentului ființei în relațiile interumane. Textele religioase, Biblia îndeosebi, au statutul unor cărți sacre, prin intermediul cărora Divinitatea adresează mesajele ei omului religios.
Literatura religioasă în limba română
Marile mișcări religioase provocate de Reforma inițiată de Luther au avut în Europa, două consecințe imediate: 1. Renunțarea la utilizarea limbilor ,,sacre” – latina, greaca, slavona – în slujba religioasă 2. Traducerea cărților de cult în limbile naționale. Pe teritoriul țării noastre, primele texte în română sunt rezultatul interferenței mai multor factori: Influența ideilor Reformei Decizia Dietei de la Sibiu, din 1556, ca preoții români din Transilvania să treacă la Reformă Hotarârea Sinodului din 1557 ca limba slavonă să fie înlăturată din biserică, iar preoții să facă slujba în românește Apariția unei noi clase sociale: orășenimea, interesată în comercializarea cărților în limba română.
Cazania lui Varlaam
Varlaam, mitropolitul Moldovei, a tipărit la Iași, în tipografia de la Trei Ierarhi, Cazania. Carte românească de învățătură (1643), un volum masiv de 1012 pagini, ilustrat cu numeroase gravure în lemn. Titlul cărții este simbolic. Varlaam avea conștiința unității etnice a românilor. El se adresează, în cuvântul înainte, la ,,toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă.” Surprinzător este limbajul folosit de Varlaam. Mitropolitul renunță la slavonismele bisericești, înlătură arhaismele, ocolește cuvintele dialectale, deși păstrează anumite fonetisme moldovenești si apropie expunerea de limba tipăriturilor coresiene. Prin predicile sale, rostite la sărbătorile sfinților, Varlaam deschide drumul narațiunii artistice. Prin conținutul de idei pe care avea să-l propage, Cazania lui Varlaam era ,,cartea de învațătură conformă cu cerințele educative ale societății românești de la jumătatea veacului al XVIII-lea, în afirmarea umanismului cu vaste trăsături specifice acestui spațiu”. (Stela Toma)
Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii
scrise şi a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin cuvânt în limba română, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început. Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat forme de expresie românească, mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă. Cultura română premodernă se constituie din interacţiunea mai multor grupuri culturale: cel eclezial, cel cărturăresc, cel folcloric. În cele trei zone de cultură şi cei care participă la ele - prelaţi, cărturari, oameni simpli - se produc schimburi, influenţe, asimilări etc., determinate de mediul de formare şi de mediile culturale pe care le traversează indivizii.
Noul Testament de la Bălgrad
Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, a tipărit în anul 1648, la Bălgrad, Noul Testament, prima traducere integrală în limba română textului sacru. În Predoslovie cătră cetitori, mitropolitul pune în discuție urmatoarea idee: ,,Ce numai aceasta să știți, că noi n-am socotit numai pe un izvod, ci toate câte am putut afla, grecești și sârbețti, și latinești, carele au fost izvodite de cărturaimari și înțelegători la carte grecească, le-am cetit și le-am socotit, ce mai vârtos ne-am ținut de izvodul grecescu și am socotit și pre izvodul lui Eronim, care au izvodit dintâiu din limbă grecească, lătineaște, și am socotit și izvodul slovenescu carele-i izvodit slovenește din grecească...”
Sensul religios al existenței la Grigore Ionescu
Scriind Letopisețul Țării Moldovei (...) de la Dragoș vodă până la Aron vodă, Grigore Ionescu realizează un limbaj individualizat, în care se îmbină impulsul nativ de a crea un stil cărturăresc și străduința de a nu depăși orizontul de așteptare al contemporanilor. Țara însăși, aflată ,,în calea răotăților”, este ,,mișcătoare și neașezată”; în cuprinsul ei, ființa umană, apăsată de povara unor ,,cumplite vremi”, străbate spațiul unui tragism esențial. Cauzele sunt multiple: lupte interne, pustiitoare conflicte interstatale, ,,vrajba” dintre frații pretendenți la domnie, dar cu deosebire nenumărați domnitori fără ,,lege” și fără ,,dumnezeire”.
Miron Costin și fragilitatea făpturii umane
Pentru a caracteriza fragilitatea făpturii, acțiunile umane și existențiale, Grigore Ureche folosea națiunea de ,,noroc”. Pe Alixandru Vodă ,,nu-l slujește norocu”. În 1437, Iliașu vine a cincea oară cu armată împotriva fartelui său, Ștefan vodă, dar ,,norocu lui cel prostu iarăși îl lasă de sminteală, de perdu războiul...” Când oastea lui Cazmir intră în țară, ,,întâi îi merge norocu”, dar mai apoi ,,norocu” s-a preschimbat in înfrangere. Adăugând substantivului un atribut adjectival, Miron Costin imprima noțiunii de ,,noroc nestatornic” o altă dimensiune semantică – norocul este totdeauna schimbător: ,,...norocu tău tare în mână strânsă să-l ții: lunicos și cu anevoie să poată ținea îndelungată.”
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei
Mitropolitul Dosoftei este primul poet religios cult romîn, iar Psaltirea în versuri (1673), întâia amplă operă cultă în stihuri din literatura autohtonă. Considerat ,,ctitorul poeziei lirice românești” (Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, București), Dosoftei este cel mai cult și mai talentat dintre vechii mitropoliți ai Moldovei. A continuat opera începută de Varlaam, traducând în română și tipărind principalele cărți religioase, multe dintre acestea fiind însoțite de versuri originale, precum Viața și petrecerea sfinților (1682-1686), Parimiile de peste an (1683), Paraclisul Preacuratei Născatoare de Dumnezeu (1673), Psaltirea în versuri (1673).
Biblia de la București a fost tradusă de frații Radu și Șerban Greceanu și
tipărită, în 1688, din inițiativa domnitorului Șerban Cantacuzino. A fost apreciată drept momentul afirmării limbii naționale în cult. Didahiile lui Antim Ivireanul Antim Ivireanul, mitropolit al Ungrovlahiei, duce la desăvârșirea stilului oratoric în Didahii, predici scrise și rostite între anii 1709-1716, dar netipărite în timpul vieții sale. Antim stăpânește registrele limbajului, dezvoltă motive specifice literaturii medievale europene, folosește ample comparații, utilizează figurile insistenței și ale plasticității. ,,Literatura își face loc, la primul nivel, sub forma portretului și a descrierii (narațiunea e nesemnificativă), la al doilea sub forma pamfletului și a caracterelor, și, la al treilea, ca imn religios” (Eugen Negrici, Antim – logos și personalitate, 1977, p.171)
Deși textele religioase și letopisețele cronicilor au fost redactate în centre
culturale diferite, iar cele dintâi tipărite în localități diseminate pe întreg cuprinsul țării – Brașov, Iași, Alba Iulia, Snagov, București - , marii învățați, mireni și laici, s-au străduit și au izbutit să se detașeze de limbajul dialectelor locale. Monumente ale literaturii române, textele oratorice (religioase și laice), proza istoriografică (sau cronicile), dimpreună cu proza de ficțiune, din cărțile populare, ca și Psaltirea lui Dosoftei ori Cazania lui Varlaam, pot fi considerate ,,monumente ale limbii sau ale prozei noastre de la începuturile ei.” (N. Manolescu, Istoria Critică a literaturii române, p.83) În textele religioase și în letopisețele cronicarilor se ivesc întâile elemente de literatură artistică: descrierea, narațiunea, portretul caracterologic, structuri prozodice, stilul oratoric.
Surse: Manual Wikipedia https://www.academia.edu/7103105/Dimensiunea_religioasa_a_existen tei_sinteza