Despre Sfântul Ierarh Simion Ştefan se ştie că s-a născut în Alba Iulia,

dar nu se cunoaște anul în care s-a născut. Se mai ştie că a studiat la o şcoală
mănăstirească din oraşul natal, unde probabil s-a călugărit şi a fost hirotonit
ierodiacon şi ieromonah.
Alegerea sa, în 1643, în demnitatea de Arhiepiscop şi Mitropolit al
Bălgradului, Vadului şi al Maramureşului, precum şi peste toată ţara Ardealului,
după înlăturarea din scaun şi întemniţarea mitropolitului Ilie Iorest (1640-1643),
care nu a renunţat la Ortodoxie în faţa presiunilor făcute din partea calvinilor, în
lunile februarie-martie, l-a găsit ca preot slujitor la acea mănăstire.
Ca mitropolit, dincolo de faptul că a primit jurisdicţie numai asupra a
trei protopopiate ortodoxe, din cele 20 existente la acea vreme în eparhia sa,
celelalte fiind preluate în mod abuziv de către calvinul Geleji Katona Istvan, cu
sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1659-1660), a fost supus unor
mari presiuni; calvinii au încercat să-i impună ierarhului un număr de 15
obligaţii. Dintre acestea amintim: predica să fie rostită numai folosindu-se de
Sfânta Scriptură (Sola Scriptura), învăţământul teologic să fie făcut
după Catehismul calvin, Sfânta Împărtăşanie să fie înlocuită cu pâine şi vin
nesfinţite, să fie înlăturat cultul icoanelor şi al crucii şi altele.
În plus, mitropolitul Simion Ştefan era direct subordonat
superintendentului calvin, aşa încât – fără acceptul lui – nu putea să facă
hirotonii, nici să numească protopopi, nici să-i destituie pe preoţii cu abateri
canonice, nici să-şi viziteze eparhia sau să convoace sinaxele preoţeşti sau
protopopeşti ori de câte ori era nevoie.
Cu toate aceste interdicţii, mitropolitul Simion a reuşit să păstreze
neatinsă integritatea Ortodoxiei în eparhia sa, aşa cum a fost moştenită de la
înaintaşul său, Ilie Iorest, care a murit ca martir pentru aceasta.
Mai mult, el a reuşit să sprijine afirmarea culturii româneşti naţionale
prin publicarea în limba română, în anul 1648, a Noului Testament de la
Bălgrad, considerat a fi un puternic contrafort al identităţii cultural-spirituale a
românilor transilvăneni. Trei ani mai târziu, în 1651, a publicat Psaltirea.
Traducerea integrală pentru prima dată în limba română a Noului
Testament – cunoscut sub numele de Noul Testament de la Bălgrad, respectiv
a Psaltirii – a fost anterioară apariţiei Bibliei de la 1688 a lui Şerban
Cantacuzino; aceasta din urmă conţinea în plus şi prima traducere în limba
română a Vechiului Testament.
Acţiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină şi slavonă în
limba română, precum şi tipărirea Noului Testament de la Bălgrad şi
a Psaltirii – care sunt tot atât de importante ca şi tipăriturile ieromonahului
Macarie, ale lui Filip Moldovan, ale diaconului Coresi sau ale mitropoliţilor
Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, respectiv ale Mineielor de la Râmnic –
fac din mitropolitul Simion Ştefan o mare personalitate a istoriei culturii
româneşti şi bisericeşti.
Fiecare în parte dintre traducerile respective au adus un plus în
făurirea limbii literare româneşti, după cum el însuşi spunea în prefaţa Noului
Testament de la Bălgrad: „Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii
aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune
carele le înţeleg toţi”.
Mitropolitul Simion Ştefan – unul dintre cei mai mari ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în decursul secolului al XVII-lea –
s-a strămutat la cele veşnice în luna iulie a anului 1656.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din
21 iulie 2011, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 24
aprilie, ziua strămutării sale la cele veşnice. Proclamarea locală a canonizării s-a
făcut la 30 octombrie 2011 în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, când s-a
lansat şi un volum festiv dedicat canonizării mitropolitului Simion Ştefan şi
publicat la Editura Reîntregirea.