PAISIE VELICICOVSCHI

Paisie Velicicovschi, cunoscut și ca Paisie de la Neamț sau Paisie cel Mare a fost un călugăr
și teolog ortodox care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox prin redescoperirea scrierilor
patristice și publicarea Filocaliei. El a fost un îndrumător al vieții monahale din Moldova și este
considerat în prezent o figură de seamă a istoriei Bisericii Ortodoxe.
Ucrainean prin naștere, Piotr Velicikovski s-a născut la 21 decembrie 1722 în orașul Poltava
din Malorusia, în familia preotului Ivan (preot la catedrala orașului) și a preotesei Irina. Piotr era al
unsprezecelea din cei doisprezece copii ai familiei.[3] Bunicul său era poetul Ivan Velicikovski.
Tatăl său murind de tânăr, mama sa l-a trimis pe micul Piotr să urmeze studii teologice.[5]
A studiat la Academia duhovnicească din Kiev (1735-1739), întemeiată de mitropolitul moldovean
Petru Movilă[6], apoi a rătăcit mai mulți ani pe la mai multe schituri și mănăstiri în căutarea unui
duhovnic bun. A intrat în 1740 ca frate la Mănăstirea Liubiețchi, apoi în 1741 a ajuns la Mănăstirea
Medvedeski, unde a fost tuns rasofor, luând numele de Platon.[1] Mănăstirea în care se afla a fost
închisă în curând, din cauza tensiunilor politice din acel timp, așa că s-a transferat la Lavra
Pecerska din Kiev.[5] Aici a fost influențat de călugărul Ignatii, care i-a povestit de fervoarea
isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, adusă de la Muntele Athos. În timpul
Postului Mare din anul 1743, rasoforul Platon a călătorit la schiturile Dălhăuți, Trestieni - Râmnicu
Sărat și Cârnu (unde se afla și pustnicul Onufrie). Primele două comunități moldovenești se aflau
sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului, care a avut o influență formativă
importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii. Cel de-al
treilea schit se afla în Țara Românească. Toate trei urmau regula isihastă atonită.
În vara anului 1746, la vârsta de 24 de ani, pleacă la Muntele Athos în scopul de a-și
desăvârși experiența monahală. El a ajuns la 4 iulie 1746 la Mănăstirea Pantocrator, unde se aflau
călugări greci și slavi. A petrecut următorii patru ani în singurătate și rugăciune, nevoindu-se într-o
sărăcie extremă. A fost călugărit în anul 1750 de starețul Vasile de la Poiana Mărului, aflat în
trecere pe la Muntele Athos, care i-a schimbat numele în cel de Paisie.[5] Urmând sfatul lui Vasile,
el a decis să renunțe la viața austeră din pustiu și a devenit un conducător renumit al schitului
isihast, format din ucenici români și slavi. În 1758 Paisie a fost hirotonit ieromonah (preot-călugăr)
de către episcopul Grigorie de la Athos. Creșterea rapidă a comunității a determinat înființarea de
către călugării de-acolo a schitului Sf. Prooroc Ilie, aflat sub administrarea Mănăstirii Pantocrator.
Paisie a înțeles că viața spirituală trebuie să se bazeze pe studiul textelor ascetice patristice.
[6] El a început să colecteze și să copieze scrierile Sfinților Părinți din vechime, folosindu-le ca un
ghid în viața spirituală. Învățăturile sale au atras un număr mare de ucenici care doreau îndrumare
în practicarea rugăciunii neîncetate.[8] Paisie a scris învățături teologice pentru discipolii săi și a
tradus în slavonă un număr mare de scrieri teologice grecești, inclusiv Filocalia.[2] Paisie a rămas
17 ani pe Muntele Athos, copiind cărți patristice grecești și traducându-le în limba slavonă.[9]
În vara anului 1763, starețul Paisie a plecat de la Muntele Athos cu două corăbii, în care se
aflau 64 de ucenici.[5] El avea intenția să reînnoiască viața spirituală de la schiturile din munții
Buzăului, de care îl legau amintirile tinereții. Corăbiile au trecut prin strâmtoarea Bosfor și au ajuns
la Galați, obștea găsind adăpost la schitul Vărzărești, din apropierea orașului Focșani. Starețul
Paisie, împreună cu duhovnicii Visarion și Gheorghe, s-a deplasat la București, unde a cerut
mitropolitului Grigorie al II-lea de la Colțea să le ofere o mănăstire, dar a fost refuzat. S-a îndreptat
apoi către Iași, capitala Moldovei, unde au fost primit cu dragoste de mitropolitul Gavriil
Callimachi, acesta din urmă era de origine română și fusese arhidiacon la Patriarhia Ecumenică și
mitropolit al Tesalonicului (1745-1760), înainte de a fi ales ca mitropolit al Moldovei. Obștei venite
de la Athos i s-a încredințat Mănăstirea Dragomirna cu toate moșiile, prin hrisovul din 31 august
1763 al domnului Grigore Callimachi (fratele mitropolitului).
Paisie a revenit astfel în Moldova de la Muntele Athos și a devenit stareț la mănăstirea
Dragomirna din apropiere de Suceava. Astfel, el și 64 de ucenici ai săi s-au mutat în septembrie
1763 în așezământul monahal ctitorit de mitropolitul Anastasie Crimca. Aici Paisie a continuat
activitatea de transcriere și traducere a cărților patristice. Unul din ucenicii săi, călugărul Rafail a
tradus, de asemenea, o selecție de texte din Filocalia în limba română. Comunitatea de la
Dragomirna a crescut rapid, ajungând la aproximativ 350 de călugări.[5] În această perioadă,
împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a dăruit Mănăstirii Dragomirna în 1767 un policandru de
cristal (expus astăzi în sălile muzeului de la Dragomirna) și clopotul cel mare numit Zaporojanul, în
greutate de peste 1100 kg, care se află în clopotnița mănăstirii.
În ianuarie 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o în timpul conflictului
militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774), Imperiul Habsburgic (Austria de astăzi) a primit o parte
din teritoriul Moldovei, teritoriu cunoscut ulterior sub denumirea de Bucovina. După anexarea
Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în anul 1775, localitatea Mitocu Dragomirnei a făcut parte
din Ducatul Bucovinei, guvernat de către austrieci.
După ocuparea nordului Moldovei de către austrieci (1775) și impunerea de către aceștia a
unor restricții cu privire la viața monahală (mănăstirile nu aveau voie să aibă mai mult de 25 de
călugări), Paisie Velicicovschi pleacă în octombrie 1775 cu cea mai mare parte a obștei (circa 200
de călugări) la Mănăstirea Secu, iar în vara anului 1779 (în ajunul Praznicului Adormirii Maicii
Domnului) se strămută pentru ultima dată la Mănăstirea Neamț.[5] Acolo organizează obștea după
rânduiala athonită, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.[10] În perioada stăreției sale,
obștea de la Mănăstirea Neamț a crescut la 700 de frați și a devenit curând un centru de pelerinaj,
dar și de adăpostire a refugiaților.[5] Starețul Paisie a tradus din operele Sfinților Părinți și a
finalizat traducerea în slavonă a Filocaliei, care, în 1793, a fost tipărită în Rusia.[7] Au fost
identificate aproximativ 300 de manuscrise copiate în timpul său, din care 40 de el însuși. În 1790
Paisie a primit schima cea mare și a fost ridicat la rangul de arhimandrit cu prilejul unei vizite la
mănăstire a arhiepiscopului Ambrozie Serebrenicov al Poltavei, care fusese adus de ocupanții ruși
și numit ca exarh al Moldo-Vlahiei (1788-1792). El a acționat, de asemenea, în calitate de vicar al
mitropolitului Moldovei.[1][9]
Eforturile sale au contribuit la o reînnoire dinamică a vieții monahale isihaste, influențând
monahismul ortodox din secolul al XVIII-lea. Mulți din proprii săi ucenici (dintre care unii au
devenit la rândul lor maeștri spirituali), au dus învățăturile și misiunea lui în Rusia, unde au fondat
noi mănăstiri dedicate tradițiilor isihaste.[1][11] El a exercitat o influență imensă asupra monahilor
de la Mănăstirea Optina, atât prin traducerile sale, cât și prin ucenicii săi precum Fiodor Ușakov.
Traducerea Filocaliei, realizată de Paisie, a fost una dintre cărțile preferate ale lui Serafim de Sarov,
care a primit binecuvântarea de a merge la Sarov pentru a primi învățături spirituale de la Dosoftei
din Kiev, ucenic al lui Paisie.
Starețul Paisie Velicicovschi a murit la 15 noiembrie 1794[9] și a fost înmormântat în
gropnița bisericii voievodale a Mănăstirii Neamț.[5] Mai târziu, el a fost canonizat de Biserica
Ortodoxă Rusă (1988) și apoi și de Biserica Ortodoxă Română (1992) cu numele de Cuviosul
Paisie de la Neamț, prăznuirea sa fiind la 15 noiembrie.