1.

Sfântul Ghelasie de la Râmeț

Ghelasie de la Râmeț a fost un sfânt care a trăit în mănăstirea veche din Râmeț, România.
Până în anul 1978, se știau puține informații despre el. Mănăstirea datează din secolul al XIV-
lea, iar în 1762 a fost distrusă împreună cu alte mănăstiri românești din Transilvania. După
anul 1918, tradiția monastică a fost reluată la Râmeț.

Viețuitorii mănăstirii au aflat de la înaintașii lor că în trecut a trăit acolo un monah numit
Ghelasie, pe care oamenii l-au cinstit ca sfânt. În 1925, în timpul unor inundații, au fost
descoperite trei cranii, dintre care unul a fost identificat ulterior ca aparținând lui Ghelasie. O
femeie pe nume Maria, din Negrești-Oaș, a fost ghidată în vis să vină la mănăstire și să se
atingă de acest craniu pentru a se vindeca. După ce s-a întâmplat acest lucru și i s-a oferit
Sfânta Taină a Maslului, femeia s-a vindecat miraculos. Au fost înregistrate și alte minuni
asociate cu sfântul Ghelasie.

În decembrie 1978, cercetătorii au descoperit o inscripție de mare importanță în biserica

mănăstirii. Inscripția, scrisă în limba slavonă pe un al doilea strat de zugrăveală, menționa
numele "arhiepiscopului" Ghelasie, zugravul Mihul de la Crișul Alb și data de 2 iulie 1377.
Aceasta indică faptul că biserica a fost construită cu mult timp înainte de acea dată și că
pictura din anul respectiv a fost realizată de un localnic numit Mihul. De asemenea, se
sugerează că Ghelasie ar fi fost egumen la Mănăstirea Râmeț, apoi ridicat la treapta de
arhiereu și ar fi condus Biserica Ortodoxă din Transilvania. În anul 1366, credința ortodoxă a
românilor transilvăneni fusese declarată ilegală la ordinul regelui Ludovic cel Mare al
Ungariei.

Pentru sfințenia vieții sale, arhiepiscopul Ghelasie a fost canonizat de Biserică la 20 iunie
1992 și este sărbătorit la 30 iunie.

2. Mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail, din Peri

În Transilvania existau ierarhi ortodocşi în perioada respectivă. Una dintre mănăstirile

importante era Mănăstirea Peri din Maramureş, fondată de fraţii Dragoş şi Drag în secolul al
XIV-lea. După ce au fost alungaţi de Bogdan, urmaşii lor au devenit comiţi ai Maramureşului
și au reconstruit mănăstirea lor din Peri, făcând donaţii generoase. În 1391, Drag a plecat la
Constantinopol pentru a obţine statutul de stavropighie patriarhală pentru mănăstirea lor.
Patriarhul ecumenic Antonie IV a emis un tomos prin care a declarat mănăstirea stavropighie,
iar egumenul Pahomie a fost numit exarh patriarhal cu anumite atribuţii episcopale, cu
excepţia hirotoniei. Jurisdicţia exarhului se întindea asupra mai multor regiuni din nordul
Transilvaniei.

Există argumente logice și dovezi documentare care susţin că episcopii locali menţionaţi în
document erau din Transilvania. Mănăstirea Peri era mai aproape de Transilvania decât de
Halici, iar existenţa unui episcop ortodox la Dăbâca, lângă Gelu, şi menţiunile despre
episcopia ortodoxă din părţile Hunedoarei sugerează că ierarhii locali erau din Transilvania.
Un hrisov din 1494 emis de regele Vladislav al II-lea al Ungariei confirmă privilegiile
acordate mănăstirii în 1391 și menţionează că superiorul egumenului din Peri era
„arhiepiscopul Transilvaniei”, ceea ce susţine ipoteza că episcopii locali erau din
Transilvania.
Primul ierarh ortodox documentat în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XV-lea a
fost Ioan, care s-a stabilit în oraşul Hunedoara înainte de anul 1456. Se presupune că el a fost
episcop sau mitropolit al românilor transilvăneni și că a păstorit la Mănăstirea Prislop.
Activitatea sa a încetat în 1456 când a fost arestat și închis la Timişoara la ordinul
inchizitorului Ioan Capistran.

În anul 1479, loanichie a devenit mitropolit ortodox al Transilvaniei. La cererea sa, regele
maghiar a eliberat preoții ortodocși români din Maramureș de orice impozite către stat,
stabilind că aceștia erau subordonați „mitropolitului menționat”. Despre acest mitropolit nu
există prea multe informații, însă în general se acceptă ipoteza că el a fost succesorul lui Ioan
de Caffa.

Mitropolia ortodoxă română a avut sediul la Feleac timp de aproximativ șapte decenii, fiind
reședința mitropoliților ortodocși români ai Transilvaniei. Primul ierarh cunoscut la Feleac a
fost Daniil, menționat într-un Tetraevanghel slavon din anul 1488. Probabil se referă la el și
hotărârea regelui Vladislav al II-lea din 1494, prin care egumenul Ilarie de la Mănăstirea Sf.
Mihail din Peri a fost supus arhiepiscopului din Transilvania. Urmașul său a fost Marcu,
menționat într-un act mult mai târziu, din 1550, într-un proces (probabil că a fost în funcție
până în 1516). Apoi, în 1550, este amintit Danciu, iar în 1538 apare numele lui Petru.

De menționat că mitropoliții Transilvaniei, în baza unui drept acordat de Patriarhia Ecumenică

mitropolitului Antim al Ungrovlahiei încă din mai 1401, erau hirotoniți în Țara Românească

3. Sfântul Nicodim de la Tismana

Sfântul Nicodim de la Tismana este cunoscut pentru viața și activitatea sa monahală în Țara
Românească în secolul al XIV-lea. Puține informații despre el există înainte de sosirea sa în
această regiune, iar sursele care descriu viața și activitatea sa sunt mai târzii și provin din
secolele XVII-XVIII.

Există două ipoteze cu privire la originea sa. Prima ipoteză, susținută de Nicolae Iorga și
Victor Brătulescu, susține că Nicodim provenea dintr-o familie de aromâni din Macedonia. A
doua ipoteză, formulată de un învățat sârb, Djordje Radojici, susține că Nicodim s-ar fi născut
într-o cetate numită Prilepac, în apropiere de Brdo, Serbia, din tată valah și mamă sârboaică.
Majoritatea susțin această a doua ipoteză, deoarece explică venirea lui Nicodim în Țara
Românească și munca sa de reorganizare a monahismului românesc.

Nicodim s-a născut în prima jumătate a secolului al XIV-lea și a simțit încă din tinerețe o
chemare spre viața duhovnicească. El a călătorit la Muntele Athos și s-a alăturat monahilor de
acolo, iar mai târziu a devenit egumen la Mănăstirea Hilandar. La Athos, el a învățat limbile
slavonă și greacă și a dobândit o cultură teologică profundă.

După o perioadă petrecută în sudul Dunării și în regiunea Cladova, Nicodim a plecat în nordul
Dunării, unde a întemeiat Mănăstirea Tismana. Aici, el a colaborat cu domnitorul Vladislav
Vlaicu Vodă pentru a ridica o biserică și pentru a organiza o comunitate monahală.
Mănăstirea Tismana a prosperat sub conducerea sa și a beneficiat de autonomie în cadrul
comunității monahale.
Nicodim a jucat un rol important și în împăcarea dintre Biserica Sârbă și Patriarhia
Ecumenică de la Constantinopol. El a fost trimis într-o delegație pentru a negocia această
împăcare și a obținut rangul de arhimandrit și dreptul de a sfinți biserici. De asemenea, el a
adus câteva moaște prețioase la Mănăstirea Tismana.

În afară de Mănăstirea Tismana, Nicodim este considerat ctitor și al altor mănăstiri românești,
cum ar fi Gura Motrului, Vișina și Prislop

4. Ctitoriile lui Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare este cunoscut pentru activitatea sa de ctitor de biserici, în special în timpul
domniei sale în Moldova. Potrivit afirmațiilor cronicarului Grigore Ureche, se pare că Ștefan
cel Mare a ctitorit aproximativ 44 de mănăstiri, incluzând și bisericile de mir.
Una dintre cele mai importante ctitorii ale lui Ștefan cel Mare este Mănăstirea Putna,
construită între 1466 și 1470. Mănăstirea a fost ridicată sub îndrumarea unui arhitect grec
numit Teodor și cu ajutorul unor meșteri aduși din Transilvania. Acest loc de cult a devenit un
important centru cultural și artistic al țării, iar în cripta sunt înmormântați Ștefan cel Mare,
membrii familiilor sale și urmașii săi.
O altă ctitorie renumită este Mănăstirea Voroneț, construită pe locul unei mănăstiri de lemn și
finalizată într-un timp record de trei luni și trei săptămâni. Biserica a fost pictată atât în
interior, cât și în exterior de mitropoliții Teofan I și Grigorie Roșca.
Pe lângă acestea, Ștefan cel Mare a mai ctitorit și alte biserici și mănăstiri precum Tazlău,
Sfântul Ilie, Bădeuți, Pătrăuți, Vaslui, Hârlău, Borzești, Dorohoi, Huși, Războieni, Popăuți,
Piatra Neamț, Volovăț, Reuseni și altele. De asemenea, se spune că a făcut donații importante
la Mănăstirea Zografu din afara țării.
Este demn de menționat că și unii dintre fiii și dregătorii lui Ștefan cel Mare au ridicat biserici
în aceeași perioadă.
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare a apărut un nou stil arhitectonic numit moldovenesc,
care combină elemente gotice și bizantine. Acest stil se caracterizează prin înălțimea
bisericilor, contraforturile exterioare, acoperișuri separate pentru fiecare parte a clădirii, forma
ogivală a ușilor și ferestrelor, precum și prin elementele specifice arhitecturii bizantine.
Activitatea de ctitor de biserici a lui Ștefan cel Mare a avut un impact semnificativ asupra
culturii și artei în Moldova, iar realizările sale au fost remarcate și apreciate în aceeași
perioadă.

5. Moldova în perioada lui Stefan cel Mare

Înainte de domnia lui Ștefan cel Mare, în 1453, a avut loc căderea Constantinopolului sub
turci, eveniment care a influențat viața politică și religioasă în Moldova.
În fruntea Bisericii din Moldova, în acea perioadă, s-ar fi aflat mitropolitul Ioachim, care a
fost mutat în Moldova în 1447 de împăratul bizantin Ioan al VI-lea Paleologul.
Există ipoteze conform aceleia Ioachim și-ar fi pierdut scaunul în jurul anului 1453 sau 1454,
nu din cauza mișcărilor antiunioniste, ci din cauza luptelor pentru domnie și a relațiilor cu
domnitorii.
Unii istorici susțin că moldovenii nu l-au acceptat pe Ioachim ca mitropolit de Suceava din
cauza faptului că era adept al unirii de la Ferrara-Florența și pentru că doreau un ierarh
autohton.
Mitropolitul Teoctist a fost ales în 1453 ca succesor al lui Ioachim. El a avut un rol important
în luarea deciziilor politice și a fost un susținător al domniei lui Ștefan cel Mare.
În timpul lui Teoctist, Biserica din Moldova a avut conflicte cu dușmanii, iar cultură și artă au
fost încurajate.
Mitropolitul Gheorghe a fost succesorul lui Teoctist și a continuat să consolideze organizația
bisericească în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. El a făcut și adaosuri la mănăstirile și
bisericile existente și a schimbat titulatura Mitropoliei.
Jurisdicția Mitropoliei Moldovei în acea viață se întinde în principal în partea de nord a
Moldovei, iar ținuturile de sud aparțineau Episcopiei Romanului.
Sub domnia lui Ștefan cel Mare, s-au consolidat bisericească și s-au construit și restaurat
multe biserici și mănăstiri. Mitropolitul a acordat danii și ajutoare materiale și a întreținut
legături cu alte Biserici Ortodoxe surori.
Mănăstirile au fost împărțite în trei categorii: cele care li s-au făcut danii, cele care au făcut-o
li s-au făcut și adăugiri și cele ctitorite în întregime de Ștefan cel Mare.

6. Mitropolia Moldovei sub domnia lui Ștefan cel Mare

Textul furnizat se referă la perioada domniei lui Ștefan cel Mare în Moldova și la Mitropolia
Moldovei în aceeași perioadă. Potrivit informațiilor prezentate, există două ipoteze cu privire
la conducerea Mitropoliei înainte de domnia lui Ștefan cel Mare. Conform primei ipoteze, în
perioada 1447-1453/1454, mitropolitul Ioachim ar fi condus Biserica din Moldova, fiind
mutat aici de împăratul bizantin Ioan al VI-lea Paleologul. Totuși, după căderea
Constantinopolului, mitropolitul Ioachim ar fi pierdut scaunul, posibil din cauza mișcărilor
antiunioniste și a luptelor pentru domnie.
Conform celei de-a doua ipoteze, in aceeasi viata, mitropolitul Ioachim nu ar fi fost in
Moldova, iar Mitropolia ar fi fost condusa de episcopul Romanului, Calist, care apare in acte
cu titlul de mitropolit. Apoi, în 1453, este ales Teoctist ca mitropolit al Moldovei, fiind
hirotonit de patriarhul sârb de Ipek. Mitropolitul Teoctist a fost un important susținător al
domnitorului Ștefan cel Mare și a avut un rol important în luarea deciziilor politice. El a murit
în 1478 și a fost înmormântat în pridvorul bisericii din Mănăstirea Putna.
După moartea lui Teoctist, în fruntea Bisericii din Moldova a fost ales mitropolitul Gheorghe,
care provinea, probabil, de la Mănăstirea Neamțului. Mitropolitul Gheorghe a continuat
lucrarea de tipărire a Letopisețului în limba slavonă în mănăstirile din Moldova și a avut o
contribuție semnificativă în consolidarea organizației bisericești și în ridicarea și refacerea
bisericii și mănăstiri. El a schimbat și titulatura Mitropoliei, numindu-se „mitropolit de
Suceava și al Țării Moldovei”.
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, au fost ctitorite și consolidate numeroase lăcașuri de
cult, iar Mitropolia Moldovei sa extins pe o parte a Moldovei de nord. De asemenea, au fost
întărite legăturile cu alte Biserici Ortodoxe și s-au acordat ajutoare materiale Mitropoliei,
episcopiilor și mănăstirilor.
Este important de menționat că textul furnizat este o compilare a mai multor surse și ipoteze
istorice și nu toate informațiile prezentate pot fi considerate definitive sau unanim acceptate
de către istorici.

7. Mitropolitul Teoctist (1453-1478).

Mitropolitul Teoctist a fost ales în funcția de mitropolit al Moldovei în anul 1453 și a fost
hirotonit de patriarhul sârb de Ipek. Acesta nu a fost hirotonit la Constantinopol din cauza
căderii orașului sub turc și nici în Moldova, probabilitatea unei vacanțe într-unul dintre
scaunele episcopale necesare pentru hirotonia unui alt arhiereu. Există probabilitatea ca
Teoctist să fi primit hirotonia la Ipek, deoarece Biserica Sârbă nu a trimis delegați la Sinodul
de la Ferrara-Florența, iar moldovenii erau antiuniuniști convinși.
Înainte de a veni mitropolit, Teoctist a fost egumen la Mănăstirea Neamț. El a slujit în timpul
domniilor lui Alexăndrel Vodă și Petru Aron. Deși inițial a susținut domnia lui Petru Aron,
situația economico-politică precară a Moldovei a continuat să se deterioreze. This situație,
atribuită domniei lui Petru Aron, a adus nemulțumiri și liderului Bisericii, care la primit cu
bucurie pe Ștefan cel Mare. Conform unor autori, Teoctist ar fi fost implicat în înțelegerea
unui grup de boieri care l-au sprijinit pe Ștefan cel Mare în războiul împotriva lui Petru Aron.
Teoctist a fost cel care la încoronat pe Ștefan cel Mare domn în Câmpia de la Direptate, în
prezența boierilor și a întregului popor, conform relatărilor din Cronica lui Grigore Ureche și
Letopisețul de la Putna.
La momentul urcării lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, există o organizare bisericească
cu trei scaune episcopale (Suceava, Roman și Rădăuți), având un cler numeros de mir și
monahal. Aceasta reprezenta instituția fundamentală a statului, cu preocupări religioase și
culturale. Teoctist a marcat sfârșitul influenței grecești și restaurarea celei slave.
Se crede că Mitropolitul Teoctist a încurajat construirea Mănăstirii Putna de către Ștefan cel
Mare și a promovat cultura și arta în timpul păstoririi sale. El a condus Biserica din Moldova
în prima jumătate a domniei lui Ștefan cel Mare, viața în care au avut loc multe conflicte cu
dușmanii. Teoctist a avut, fără îndoială, un rol important în luarea deciziilor politice, fiind în
fruntea sfatului țării.
Din cauza contextului neprietenos în care păstorit, Biserica nu s-a putut dezvolta prea mult,
cum se va întâmpla mai târziu. în timpul păstoririi lui, Ştefan cel Mare a construit şi
consolidat puţine biserici, în schimb a făcut numeroase acte de danie lăcaşurilor de cult.
Marea operă de construire a lăcaşurilor de cult va începe după încheierea păcii cu turcii, în
timpul mitropolitului Gheorghe.
Mitropolitul Teoctist a murit la 18 noiembrie 1478, fiind îngropat în pridvorul bisericii din
Mănăstirea Putna, ceea ce duce la concluzia că mitropolitul Teoctist, ca şi mitropolitul Iosif,
făcea parte din familia domnitoare.

8. Mitropolitul Gheorghe (1478-1508).

După moartea lui Mitropolitul Teoctist, Mitropolitul Gheorghe a fost ales ca lider al Bisericii
din Moldova. Se crede că Gheorghe provenea de la Mănăstirea Neamț, unde, probabil, a fost
egumen, de unde și sa atribuit și numele de „Nemțanul”. Se presupune că Gheorghe a fost
ucenicul lui Teoctist.
Datorită aprecierii și respectului pe care-l avea domnitorul Ștefan cel Mare față de el,
Gheorghe a fost ales mitropolit al Moldovei, depășindu-i pe episcopii de Roman și Rădăuți. În
timpul păstoririi sale, Ștefan cel Mare a construit sau reconstruit majoritatea ctitoriilor sale, iar
mitropolitul Gheorghe le-a sprijinit financiar. Gheorghe a modificat titlul Mitropoliei,
numindu-se „mitropolit de Suceava și al Țării Moldovei”, în timp ce Teoctist se numea
„mitropolit de Suceava”. Într-un hrisov din septembrie 1479, numele său apare pentru prima
dată în documentele lui Ștefan cel Mare, în care se făcea un schimb de sate între Mănăstirea
Putna și Mitropolie. De asemenea, numele său apare în tratatul de pace și alianță încheiat între
Ștefan cel Mare și regele Poloniei în 1499.
Mitropolitul Gheorghe a fost preocupat de activități culturale, continuând tipărirea
Letopisețului în limba slavonă în mănăstirile din Moldova, cum ar fi Neamț, Putna, Moldovița
etc. . De asemenea, probabil că a oficiat slujba înmormântării lui Ștefan cel Mare în iulie
1504. Înainte de moarte, mitropolitul Gheorghe a adoptat schima monahală mare sub numele
de David. A păstorit până în aprilie 1508.

9. Înființarea Mitropoliei Romanului

Secolul XV-lea a fost unul de prosperitate pentru Moldova, domniilor îndelungați și influenți
a doi mari conducători, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Aceștia au creat stabilitate în
țară și s-au preocupat de problemele Bisericii, educație și cultură. În timpul domniei lui
Alexandru cel Bun, a fost înființată o nouă eparhie la Roman, dar istoricii nu au ajuns la un
consens cu privire la data exactă a înființării lor.
Există două ipoteze referitoare la înființarea Episcopiei Romanului. Un istoric numit
Melchisedec Ștefanescu susține că aceasta a fost anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, în
timp ce alți cercetători cred că a fost înființată de către Alexandru cel Bun. Există dovezi care
sugerează că biserica în care a fost înmormântată soția lui Alexandru cel Bun a fost înființată
cu ocazia întemeierii Episcopiei Romanului. Tradiția totodată că Alexandru cel Bun a fost
întemeie Episcopiei.
Motivele înființării Episcopiei Romanului nu sunt cunoscute în mod cert, dar se poate
presupune că două dintre ele au fost întinserea mare a țării, care necesita mai mulți ierarhi, și
necesitatea de a avea doi arhierei pentru a evita trimiterea candidaților la arhierie în țările în
afara țării. caz de vacanță episcopală.
Chiar dacă înființarea episcopiei datează de la începutul secolului al XV-lea, primul ierarh
cunoscut cu numele, Calist, datează din 1445. Episcopia a fost ulterior ridicată la rangul de
mitropolie. După moartea lui Alexandru cel Bun, teritoriul Moldovei a fost împărțit între cei
doi fii ai săi, Iliaș și Ștefan. Ștefan, care avea scaunul domnesc la Roman, a dorit ca și
episcopul de Roman să fie ridicat la rangul de mitropolit pentru a crește prestigiul regiunilor
sale. În anii care au urmat, episcopia de la Roman era numită în acte "Mitropolia Țării de Jos"
sau "Mitropolia din Târgul Romanului", iar episcopul era numit "mitropolit". Aceste titluri au
fost folosite în documente timp de aproximativ două secole.
Episcopii de Roman au fost considerate mai importante decât celeilalți episcopi din Moldova
și se bucură de un tratament privilegiat la festivități. Episcopul de Roman avea jurisdicție
asupra mai multor teritorii din sudul Moldovei și chiar peste unele regiuni din afara Prutului.
Astfel, Episcopia Romanului a avut o istorie importantă în evoluția Moldovei, devenind mai
târziu Mitropolia Romanului.

10.Episcopia Rădăuților
Există mai multe opinii cu privire la înființarea Episcopiei de Rădăuți:
A. Conform lui Dimitrie Dan, primul sediu al Mitropoliei Moldovei a fost la Rădăuți, lângă
Biserica Sfântul Nicolae, ctitoria lui Bogdan I, în a doua jumătate a secolului la XIV-lea.
b. Potrivit lui N. Iorga, Gheorghe Moisescu și alții, Episcopia ar fi fost înființată de Ștefan cel
Mare, deoarece într-o întâlnire cu un episcop de Rădăuți în persoana lui Ioanichie.
c. N. Dobrescu susține că Alexandru cel Bun a acordată anumite prerogative de episcop
egumenului de la Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți, iar Ștefan cel Mare a consolidat
această situație.
d. Alexandru Gonța că adevăratul ctitor al Episcopiei de Rădăuți este Alexandru cel Bun.
Cel mai plauzibil pare să fie primul scenariu, susținut și de Petru Rezuș. Într-un pomelnic mai
târziu al Episcopiei de Rădăuți sunt menționați următorii ierarhi: Nicolae, Ștefan, Iosif, și alții.
Se presupune că primii doi au slujit în timpul domniilor lui Bogdan I și Lațcu. Iosif este
probabil primul mitropolit recunoscut de Patriarhia Ecumenică, cu sediul la Suceava. După
ridicarea lui Iosif la rangul de mitropolit, Rădăuțiul a rămas cu un simplu episcop sau, mai
degrabă, cu scaunul unui episcop vicar. De acum încolo, ierarhii de la Rădăuți aveau sau
jurisdicție foarte limitată. De exemplu, conform unui hrisov din 1490, ei aveau doar 50 de
parohii în jurul Rădăuților.
Până în 1472, episcopii de la Rădăuți nu erau prezenți în sfatul domnesc, așa cum erau
mitropolitul țării sau episcopul de Roman. Și după această dată, au fost tratați ca inferioare
față de episcopii de Roman. Există mențiuni despre Episcopia Rădăuților chiar și din timpul
lui Alexandru cel Bun, în special în legătură cu actul de donație. Se crede că episcopii
menționați în pomelnicul Episcopiei de Rădăuți după Iosif ar fi fost episcopi aici. Faptul că
episcopul de Rădăuți nu este menționat la sfințirea Mănăstirii Putna nu poate fi un argument
că aici nu există o episcopie. Este posibil ca scaunul episcopal să fi fost vacant în aceeași viață
ca ierarhul, fie din motiv de vârstă, fie din motiv de boală, să nu fi participat la eveniment.
Cert este că primul episcop atestat documentar este Ioanichie, menționat într-un hrisov din
1472, și apoi în alte acte ale cancelariei domnești. El a slujit până în anul 1504.

11.Viața Sfântului Nifon

Capitolul 1: Nașterea și copilăria lui Nicolae Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435-
1440 în Peloponezul de astăzi, în sudul Greciei. Tatăl său, Manuil Halep, era de origine
albanosârbă, iar mama sa, Maria, provenea dintr-o familie grecească înstărită. A avut doi frați,
Dimitrie și Maria, și a primit numele de Nicolae la botez. Tatăl său a murit când era tânăr, iar
mama s-a ocupat de creșterea copiilor.
Capitolul 2: Educația și viața monahală Nicolae a fost trimis să slujească la curtea voievodului
Toma Cantacuzino din Peloponez, iar fratele său Dimitrie a fost încredințat serviciului în
același loc. Nicolae a fost trimis la un dascăl grec numit Eftimie pentru a învăța carte, unde și-
a dezvoltat abilitățile și a întrecut colegii. Apoi, a studiat sub îndrumarea călugărului Ioasaf și
a primit numele de Nifon de la un schimnic pe nume Antonie. Mai târziu, s-a mutat în cetatea
Arta, unde l-a întâlnit pe călugărul învățat Zaharia, de la Mănăstirea Vatoped din Athos, care
i-a devenit duhovnic.
Capitolul 3: Exilul și întoarcerea la Athos Din cauza persecuțiilor turcești, Nifon și Zaharia au
părăsit Arta și s-au refugiat în cetatea Ohridei din Albania, găsind adăpost în Mănăstirea
Maicii Domnului. În urma tulburărilor din Biserica Ohridei, Nifon și Zaharia au fost deportați
la Constantinopol. Zaharia a murit, iar Nifon s-a retras pe Muntele Athos, unde a petrecut o
perioadă de timp în diferite mănăstiri și a fost recunoscut pentru darul său de a scrie frumos.
Capitolul 4: Episcop și patriarh Nifon a fost ales ca episcop de Tesalonic în perioada 1483-
1486. A participat la Sinodul de la Constantinopol împotriva unirii de la Ferarra-Florența.
După această perioadă, scaunul patriarhal al Constantinopolului a rămas vacant și Nifon a fost
ales pentru a ocupa această poziție în 1486. Totuși, din cauza intrigilor și a resentimentelor, a
fost îndepărtat din scaun după aproximativ doi ani.
Capitolul 5: Retragerea în Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Sozopol Sfântul Patriarh Nifon
părăsește Patriarhia și se retrage în Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, situată pe o insulă în fața
cetății Sozopol din golful Burgas. Aici ctitorește un schit dedicat Sf. Nicolae și petrece opt
ani.
Capitolul 6: Chemarea în scaunul ecumenic și exilul în Adrianopol După opt ani, Nifon este
chemat din nou să ocupe scaunul ecumenic, dar a doua sa păstorire durează aproximativ doi
ani și câteva luni. El este exilat în cetatea Adrianopol.
Capitolul 7: Vizita în Țara Românească Domnitorul Radu cel Mare din Țara Românească
dorește să-l întâlnească și să-l cunoască pe Nifon, așa că îl invită să vină în țară. Nifon sosea
în fiecare an la Constantinopol pentru a plăti dările împărătești, iar drumul obișnuit între Țara
Românească și Constantinopol trecea prin Adrianopol. Voievodul obține aprobarea sultanului
și Nifon ajunge în Țara Românească, unde primește încrederea de a reorganiza Biserica și de
a fi un îndrumător spiritual.
Capitolul 8: Sinodul mitropolitan mixt și organizarea Bisericii din Țara Românească Sfântul
Nifon prezidează un sinod mitropolitan mixt, format din clerici și mireni, la Târgoviște. Aici
se iau măsuri importante pentru organizarea Bisericii din Țara Românească, inclusiv
înființarea a două episcopii și mutarea Mitropoliei de la Argeș la Târgoviște.
Capitolul 9: Conflictul cu domnitorul Radu cel Mare Apare un conflict între Nifon și
domnitorul Radu cel Mare din cauza căsătoriei surorii acestuia, domnița Caplea, cu boierul
moldovean Bogdan. Sfântul Nifon îi sfătuiește pe cei implicați să respecte legea și să renunțe
la căsătorie. Boierul moldovean se plânge domnitorului și caută să-l îndepărteze pe Nifon din
țară. În urma conflictului, Nifon este acuzat de călcarea obiceiurilor și rânduielilor țării și este
obligat să părăsească Țara Românească.
Capitolul 10: Excomunicarea și plecarea din Țara Românească Sfântul Nifon intra într-o
biserică și pronunță blesteme asupra boierului moldovean și a celor care l-au ajutat să comită
sau fărădelege. Domnitorul Radu cel Mare se teme de blestemul lui Nifon și îi interzice
poporului să-l recunoască ca arhiereu și să-l onoreze. Nifon părăsește Țara Românească și se
retrage pe Muntele Athos.
Capitolul 11: Viața la Mănăstirea Dionisiu Sfântul Nifon se stabilește la Mănăstirea Dionisiu
și asumă o slujbă modestă de îngrijire a cailor. Cu timpul, identitatea sa ca fost patriarh și
mitropolit devine cunoscută, iar el devine un exemplu de ascultare, smerenie și nevoință.
Mulți pustnici vin să primească binecuvântare și învățătură de la el. Nifon botează și
convertește la ortodoxie mulți păgâni, turci și armeni.
Capitolul 12: Trecerea la cele veșnice și canonizarea Sfântul Nifon simte că se apropie
sfârșitul vieții și se mută la Mănăstirea Dionisiu, unde a trăit în trecut. Înainte de a muri, el
binecuvântează frații, le cere iertare și îi iartă pe toți. După trei zile, în ziua de 11 august 15
08, Sfântul Nifonul dă ultima suflare Moaștele sale sunt păstrate în Mănăstirea Dionisiu.
Capitolul 13: Transferul moaștelor și canonizarea oficială După trei ani de domnie, Neagoe
Basarab trimite o delegație la Muntele Athos pentru a obține moaștele Sfântului Nifon.
Moaștele sunt aduse în Țara Românească și plasate în Mănăstirea Dealu. În 1517, moaștele
sunt canonizate oficial și Sfântul Nifon devine primul sfânt canonizat pe teritoriul Țării
Românești.
Capitolul 14: Păstrarea moaștelor și închinarea credincioșilor Moaștele Sfântului Nifon sunt
ținute pentru închinarea credincioșilor. Racla care le conține frumos are forma unei bisericuțe
ornamentate, iar moaștele sunt înfrumusețate cu aur, pietre prețioase și email.

12.Aducerea moaștelor Sfântului Nifon

Sfântul Nifon a adunat toți frații înainte de a se muta în ceruri și ia binecuvântat, cerându-le
tuturor iertare și iertându-i pe toți. Sa împărtășit cu Sfintele Taine și, după trei zile, pe 11
august 1508, a trecut la cele veșnice.
În anul 1515, după trei ani de domnie, Neagoe Basarab a trimis o delegație condusă de
logofătul Danciu la Muntele Athos, cu o scrisoare egumenului Mănăstirii Dionisiu, solicitând
moaștele Sfântului Nifon pentru munca în Țara Românească. Egumenul a acceptat cererea, iar
moaștele au ajuns la Mănăstirea Dealu.
Pe 16 august 1517, a doua zi după sfințirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, Sfântul Nifon
a fost canonizat. Aceasta a fost prima canonizare săvârșită pe teritoriul Țării Românești.
Gavriil Protul a scris biografia Sfântului Nifon la îndemnul lui Neagoe Basarab. Lucrarea a
fost inițial scrisă în limba greacă și ulterior tradusă în slavonă, limba oficială de cult în Țara
Românească. O traducere în limba română a fost realizată probabil în timpul domniei lui
Matei Basarab de către Udriște Năsturel, un învățat cărturar.
După ce moaștele Sfântului Nifon au fost expuse câteva zile pentru închinare credincioșilor,
din dorința evlaviosului domn, unii boieri și mitropolitul Neofit le-au însoțit înapoi la
Mănăstirea Dionisiu. Moaștele au fost plasate într-un sicriu de argint curat, poleit cu aur și
înfrumusețat cu pietre scumpe și email. Deasupra sicriului se afla chipul Sfântului Nifon, iar
jos, la picioarele sale, se găsea chipul lui Neagoe în genunchi, rugându-se.
Racla în care sunt păstrate moaștele Sfântului Nifon are forma unei bisericuțe cu cinci turle,
realizată în filigran de argint aurit. Ea este împodobită cu o friză de email și icoane
reprezentându-l pe Mântuitorul Hristos între Maica Domnului și Ioan Botezătorul, precum și
prooroci și sfinți. Pe o fâșie îngustă este încrustată inscripția în greacă, care menționează că
racla este a prea sfințitului arhiepiscop al Constantinopolului, Romei celei Noi și Patriarh
Ecumenic, Nifon. Racla a fost realizată în anul 7023 (1515) la inițiativa și prin grija Prea
credinciosului și iubitorului de Hristos Domn Neagoe.
După ce moaștele au fost ținute pentru închinare credincioșilor, conform dorinței lui Neagoe
Basarab, unii boieri și mitropolitul Neofit le-au însoțit înapoi la Mănăstirea Dionisiu.
Moaștele au fost dăruite mai târziu de către Neagoe Basarab cttoriei sale de la Argeș și au fost
plasate în biserica catedrală. Ulterior, în 1949, moaștele au fost transferate în Biserica Sfântul
Dumitru, Catedrala Mitropoliei Craiova, unde sunt păstrate și în prezent.

13.Viața lui Anastasie Crimca

Anastasie Crimca a fost un cleric și cărturar din Moldova care a trăit în perioada secolului al
XVI-lea și al XVII-lea. Familia sa este menționată pentru prima dată într-un document din 24
februarie 1587, când domnitorul Petru Șchiopul a oferit o siliște pustie lui Ilie diacul, fiul
Crimcoaiei din Suceava, pentru a întemeia un sat. Tatăl lui Anastasie Crimca, Ioan, era un
negustor bogat din Suceava. Anastasie Crimca a avut legături de rudenie cu familia Stroici,
prin căsătoria mamei sale, Cristina, cu Luca Stroici.
Anastasie Crimca sa călugărit la Mănăstirea Putna și ulterior a fost numit egumen la
Mănăstirea Galata. În anul 1600, a fost ales episcop de Rădăuți, exprimându-și supunerea față
de Mihai Viteazul. El a încercat să restabilească ordinea în Biserică și să îi determine pe
ierarhi să se întoarcă în țară, dar mulți nu au dat curs chimiei sale. A fost demis din funcția de
episcop de Rădăuți și a părăsit scaunul în favoarea lui Teodosie Barbovschi.
Ulterior, în anul 1606, a fost numit episcop de Roman, iar în 1608 a devenit mitropolit al
Moldovei sub domnia lui Constantin Movilă. În anul 1617, a fost demis din funcția de
mitropolit de către Radu Vodă Mihnea, dar a fost reașezat în această poziție în anul 1619 de
către domnitorul Gașpar Grațiani. Anastasie Crimca a păstorit ca mitropolit până la moartea
sa în 1629.
Pe activități activității sale, Anastasie Crimca sa implicat în mai multe domenii. A fost un
îndrumător al vieții bisericești și a luat măsuri pentru reînviorarea monahismului în Moldova.
A fost, de asemenea, un apărător al identității neamului românesc într-o perioadă tumultuoasă
pentru țară. A fost ctitor de locașuri sfinte și a contribuit la dezvoltarea artei moldovenești. De
asemenea, a fost caligraf și miniaturist.
Astfel, Anastasie Crimca a avut o contribuție semnificativă în viața religioasă și culturală a
Moldovei în perioada în care a trăit.
Partea superioară a formularului

14.Anastasie Crimca - activitate

1. Îndrumător al vieții bisericești: Anastasie Crimca a fost preocupat de ridicarea morală,

socială și culturală a clerului din Moldova. A organizat un sobor al ierarhilor din
Moldova în septembrie 1626 și a întrunit măsuri pentru îndrumarea vieții monahale.
Împreună cu domnitorul Miron Barnovschi, a întocmit un Regulament pentru
disciplina monastică, care a fost elaborat în colaborare cu domnitorul țării. Acest
regulament a avut scopul de a reînviora monahismul și de a asigura disciplina și
ordinea în mănăstiri. Regulamentul prevedea, printre altele, renunțarea călugărilor la
avere, interzicerea împrumuturilor cu dobândă și a primirii femeilor în mănăstirile de
călugări.

2. Apărător al identității neamului românesc: Anastasie Crimca a fost un apărător al

identității românești într-o perioadă tulbure pentru Moldova, marcată de conflicte
politice și influențe străine. În Regulamentul pentru disciplina monastică, a prevăzut
că nu trebuie primiți "ungureni" (români din Transilvania) în mănăstirile
moldovenești, fie din cauza temerii ca aceștia să aducă practici catolice sau
protestante, fie pentru a evita neplăcerile cu conducătorii politici ai Transilvaniei.

3. Fondatorul primului spital: Anastasie Crimca a fost fondatorul primului spital din
Moldova. Nu sunt detalii suplimentare despre acest spital în textul furnizat.

4. Ctitor de locașuri sfinte: Anastasie Crimca a fost ctitorul a două biserici importante. În
jurul anului 1602-1605, împreună cu logofătul Lupu Stroici, a construit biserica mare
de la Dragomirești, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt. Mai târziu, a ridicat o biserică
în hotarul satului său, Dragomirești, cu hramul Sfinții Prooroci Enoh și Ilie și Sfântul
Ioan Teologul.

5. Caligraf și miniaturist: Nu sunt menționate informații specifice despre activitatea sa ca

caligraf și miniaturist în textul furnizat.
PRIMUL SPITAL

În perioada feudală din Moldova, îngrijirea sănătății era o responsabilitate personală, iar
domnitorii și boierii aveau propriile medici la curte sau îi angajați în caz de necesitate.
Asistență medicală pentru populația de rând era lăsată în principal în grija Bisericii, iar preoții
călugării îndeplineau rolul de doctori ai sufletelor și ai trupurilor. Deși există informații
despre donații ale lui Ștefan cel Mare către spitalul de lângă Mănăstirea Zografu de la
Muntele Athos, nu se cunoaște nimic despre înființarea unui spital în Moldova de către acest
mare voievod.
Cu toate acestea, existau bolnițe în apropierea marilor mănăstiri, unde erau tratați călugării și
alți oameni. Atunci când apăreau epidemii de ciumă sau holeră și medicii locali nu puteau
face față, voievozii aduceau medici din străinătate. De exemplu, în 1560, Alexandru
Lăpușneanu a adus un medic din Brașov pentru a trata persoane afectate de ciumă. Cu toate
acestea, în secolul al XVI-lea nu există informații documentate despre funcționarea unui spital
în Moldova. Abia la începutul secolului al XVII-lea, există câteva informații despre existența
unor medici moldoveni în orașele Iași și Târgu Trotuș, ceea ce indică existența unei organizări
sanitare pentru populația de jos, cel puțin în aceste orașe. Cu toate acestea, avem puține
informații despre existența spitalelor în acele orașe într-o activitate.
Informații sigure despre existența unor spitale provin din timpul lui Anastasie Crimca, care a
pus bazele unei bolnițe în satul Dragomirești, cunoscută sub numele de "biserica bolniță",
lângă biserica de lemn pe care a construit-o în jurul anului 1602. În calitate de mitropolit al
Moldovei, Crimca a continuat lucrarea socială la Suceava, unde, în 1619, sub domnia lui
Gașpar Grațiani, a construit un spital menționat în documente la 17 mai. Deoarece această
instituție spitalicească nu putea fi susținută doar din veniturile mitropolitului, domnitorul ia
acordat un vad de moară la Suceava prin hrisovul din 13 aprilie 1620. Ultima mențiune
datează din 1641.

Relațiile lui Petru Movilă cu țările române:

1. Familia Movileștilor a plecat în pribegie în Polonia în timpul domniei lui Mihai

Viteazul în Moldova și s-au stabilit în cetatea Camenița. Ulterior, au revenit în
Moldova.
2. Petru Movilă a început să învețe carte în casa părintească, iar mai târziu și-a continuat
studiile în Polonia și Transilvania. A urmat Academia Zamoyskiană și a studiat în
limba latină.
3. După terminarea studiilor, Petru Movilă a primit cetățenia poloneză și a intrat sub
tutela nobilului Zolkiewski pentru a deprinde arta militară și bunele maniere.
4. Petru Movilă a participat la bătălii importante, precum cea de la Ţuţora în 1620 și cea
de la Hotin în 1621.
5. În 1622, regele Poloniei l-a recomandat marelui vizir al Porții Otomane pentru domnia
Moldovei.
6. Petru Movilă s-a retras din viața militară și s-a călugărit la Mănăstirea Lavra Pecerska
din Kiev, devenind stareț și apoi arhimandrit.
 7. A înființat colegiul care a stat la baza Academiei movilene.
8. Petru Movilă a fost preocupat de tipărirea de cărți liturgice și ascetice, precum și de
educația tinerilor.
9. A participat la lucrările Dietei poloneze în calitate de reprezentant și locțiitor al
mitropolitului de Kiev, având o influență semnificativă în adunarea unor nobili poloni
în jurul său.

Aspecte legate de viața și activitatea Sfântului Nicodim de la Tismana:

Origine: Există două ipoteze privind originea sa. Potrivit unei ipoteze, se crede că Nicodim s-
a născut într-o familie de aromâni din părțile Prilepului, în Macedonia. O altă ipoteză susține
că s-a născut în Prilepac, o cetate în apropiere de Brdo, din tată valah și mamă sârboaică,
înrudită cu cneazul Lazăr al Serbiei.

Venirea în Țara Românească: Nicodim a venit în Țara Românească și a fost implicat în

reorganizarea monahismului românesc.

Viața monahală timpurie: Nicodim a simțit încă din fragedă tinerețe o chemare spre viața
duhovnicească. A luat legătura cu monahii de la Muntele Athos și a plecat cu aceștia în taină
la Mănăstirea Hilandar. Aici, și-a însușit o cultură teologică profundă și a întreținut strânse
legături cu alți tineri nevoitori, precum Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, și Ciprian,
viitorul mitropolit al Kievului.

Activitatea în Țara Românească: Nicodim s-a stabilit în mai multe locuri din Țara
Românească, inclusiv la Cladova și Vodița, unde a organizat comunități monahale și a ridicat
biserici. A fost hirotonit preot și ales egumen al Mănăstirii Hilandar. A devenit cunoscut
pentru activitatea sa de ctitor și chivemisitor al mănăstirilor, precum și pentru rolul său în
colaborarea cu voievozii.

Misiunea la Constantinopol: Nicodim a fost trimis la Constantinopol pentru a contribui la

împăcarea dintre Biserica Sârbă și Patriarhia Ecumenică. A primit rangul de arhimandrit și
dreptul de a sfinți biserici, precum și relicve prețioase pentru Mănăstirea Tismana.

Ctitoria Mănăstirii Tismana: Nicodim și-a legat numele de Mănăstirea Tismana, care a fost
înființată după risipirea comunității monahale din Banatul Severinului. Sub conducerea sa,
mănăstirea a cunoscut prosperitate și a avut un statut de samovlastie (autocârmuire).

Contribuții culturale și teologice: Nicodim a fost un om de o aleasă cultură teologică și a

întreținut corespondență cu patriarhul de Târnovo, Sfânt

Sinodul de la Ferrara Florența

Sinodul de la Ferrara-Florența a fost un eveniment important în istoria creștinismului, care a
avut loc între anii 1438 și 1439. Acest sinod a fost convocat cu scopul de a realiza o
reconciliere între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă de Răsărit, care se aflau în dezbinare
încă din 1054, marcând Marea Schismă.
Sinodul a fost găzduit în două orașe italiene: Ferrara și Florența. Alegerea acestor orașe a fost
motivată de dorința Papei Eugen al IV-lea de a se asigura că va avea loc o prezență
semnificativă a reprezentanților Bisericii Ortodoxe la acest eveniment.
La sinod au participat în principal teologi și episcopi din ambele biserici, alături de
reprezentanți ai altor confesiuni creștine. Printre cei mai importanți participanți s-au numărat
Patriarhul Iosif al Constantinopolului și împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul.
Dezbaterile s-au axat pe subiecte de doctrină și diferite controverse teologice dintre cele două
biserici, cum ar fi dogma filioque (care se referă la procesiunea Duhului Sfânt), autoritatea
papală și problema primatului Romei. În cele din urmă, sinodul a ajuns la o înțelegere și a
emis o declarație de uniune, cunoscută sub numele de „Decretul de unire”.
Acest document a recunoscut primatul papal și autoritatea Papei asupra Bisericii universale, în
timp ce a reafirmat credințele ortodoxe esențiale, precum folosirea azimei în Euharistie și
principiul că Duhul Sfânt „procedează de la Tatăl prin Fiul”.
Cu toate acestea, speranțele de reconciliere și de restabilire a unității între cele două biserici
nu au fost împlinite pe termen lung. Uniunea de la Ferrara-Florența a fost respinsă de
majoritatea ortodocșilor și a provocat o mare opoziție în rândul credincioșilor și ierarhilor
ortodocși. Diviziunile politice și culturale dintre est și vest, precum și alte factori, au făcut ca
această încercare de reconciliere să eșueze.
Cu toate acestea, sinodul a jucat un rol semnificativ în istoria relațiilor dintre cele două
biserici și a deschis calea pentru dialogurile ulterioare între catolici și ortodocși

Aspectele legate de contextul politic și religios din viața Sfântului Sava

Brancovici

 Mitropolitul Sava Brancovici a păstorit sub principi calvini, într-o perioadă în care propaganda
calvină în Transilvania era puternică.
 Propaganda calvină în Transilvania a dus la rezistența ortodocșilor și la canonizarea lor.
 Familia Brancovici, din care făcea parte Sava, era inițial de origine sârbească, dar s-a
românizat în timpul refugiului lor în părțile Aradului.
 Sava Brancovici s-a născut în jurul anului 1620 în Ineu și a învățat carte acasă și în călătoriile
sale prin Ungaria, Serbia și Bulgaria.
 A devenit protopop în Ineu și a păstorit ca preot-protopop, îngrijindu-se și de apărarea
ortodocșilor în fața turcilor.
  În 1656, a fost ales mitropolit al Ardealului în Alba Iulia, în timpul unei perioade de
frământări politice și lupte pentru putere în Transilvania.
 Activitatea mitropolitului Sava a fost tulburată de acțiunea prozelitistă a conducătorilor calvini
și de războaiele și schimbările politice din acea perioadă.
 Mitropolitul Sava a făcut o călătorie în Rusia pentru a obține ajutoare și sprijin pentru Biserica
sa, asemenea unchiului său, Longhin, și mitropolitului Ilie Iorest.
 După întoarcerea sa, mitropolitul Sava a suferit asupriri și restricții din partea principelui
Mihail Apaffi și a conducătorilor calvini, din cauza legăturilor sale cu Rusia și pentru că
refuza să colaboreze cu aceștia.
 Sava Brancovici a întreprins numeroase acțiuni în susținerea Bisericii și a comunității
ortodoxe, inclusiv sfințirea mănăstirilor și bisericilor și obținerea de donații și ajutoare pentru
Mitropolia Transilvaniei.
Aceste aspecte evidențiază lupta și rezistența ortodocșilor în contextul politico-religios complex din
Transilvania în perioada în care a trăit și a păstorit Sfântul Sava Brancovici

Tipărirea Bibliei de la București în perioada 5 noiembrie 1687 - septembrie 1688. După

moartea domnitorului Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu a devenit noul domn și a
decis să adauge o nouă foaie de titlu exemplarelor nedistribuite pentru a menționa că tipărirea
s-a încheiat sub conducerea sa. Biblia are 944 de pagini, iar textul este imprimat cu litere mici
pe două coloane. Există două prefețe în Biblie, una scrisă de Șerban Cantacuzino și adresată
clerului și credincioșilor, iar cealaltă semnată de patriarhul Dositei al Ierusalimului. Se
consideră că prima prefață este realizată de unul dintre frații Greceanu, iar cea de-a doua,
semnată de Dositei, a fost tradusă în limba română tot de unul dintre frații Greceanu.
Patriarhul Dositei a semnat prefața pentru a conferi o mai mare autoritate noii Biblii românești
în fața cititorilor români și a creștinătății în ansamblu, datorită prestigiului său. Domnitorul
Șerban Cantacuzino a urmărit prin tipărirea Bibliei să-și crească prestigiul ca domn creștin și
apărător al popoarelor ortodoxe. În timpul procesului de tipărire, consultanți precum episcopul
Gherman de Nissa și alți oameni locali au fost implicați. S-a presupus că frații Greceanu s-au
folosit și de edițiile parțiale anterioare în română și de traducerea lui Milescu. Biblia de la
București include și un tratat filosofic atribuit lui Iosif Flavius, denumit "Despre rațiunea
dominantă", plasat după a treia carte a Macabeilor. Traducerea nu este perfectă, dar
demonstrează abilitatea limbii române de a exprima gândirea și terminologia filosofică.
Textul subliniază importanța cooperării între laici și clerici în Biserica românească din trecut
și colaborarea dintre umanism și creștinism în realizarea acestei opere. Nicolae Iorga a descris
Biblia de la București ca fiind un "monument literar fără pereche".