Mitropolia Moldovei în a doua jumătate

a secolului al XlV-lea și în sec. al XV-lea

Istoria creştinismului în Moldova începe cu mult înaintea episodului legat

de recunoaşterea Mitropoliei. Creştinismul a fost propovăduit şi practicat pe
aceste locuri din primele secole ale erei creştine. Este de presupus că şi
organizarea bisericească este anterioară anului 1386, an în care se face prima
atestare a Mitropoliei Moldovlahiei. În sprijinul acestei afirmaţii aducem faptul
că Bogdan I care a ctitorit biserica "Sf. Nicolae" din Rădăuţi, unde au avut
reşedinţă primii ierarhi moldavi, trebuie să fi avut un arhiereu pe lângă curtea
domnească. La Rădăuţi există un pomelnic ce cuprinde numele a opt ierarhi,
dintre care doi sunt anteriori lui Iosif Muşat.
În timpul domniei lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru
organizarea ca mitropolie a Bisericii din Moldova şi recunoaşterea ei de către
Patriarhia de la Constantinopol. Doritor să întărească independenţa domniei prin
numirea unui ierarh apropiat al domnului, Petru Vodă a cerut mitropolitului
ortodox al Haliciului să hirotonească doi ierarhi pentru Moldova: pe Iosif, rudă
cu el, ca mitropolit şi pe un altul numit Meletie ca episcop. Domnul s-a izbit însă
de împotrivirea Patriarhului Antonie, care ţinea să trimită în Moldova un ierarh
grec, supus Constantinopolului. De aceea, în jurul anului 1391, Patriarhul
Antonie a luat iniţiativa numirii unui mitropolit grec, cu numele Teodosie.
Acesta, venind în Moldova în timpul domniei lui Roman, fratele lui Petru Vodă,
n-a fost lăsat să-şi ocupe scaunul, fiind nevoit să se întoarcă la Constantinopol.
Atunci patriarhul a numit un alt ierarh, Ieremia, ceea ce i-a nemulţumit şi mai
mult pe moldoveni, care l-au trimis şi pe acesta înapoi. Supărându-se foarte tare,
Ieremia (cu acordul patriarhului) a aruncat atunci anatema asupra întregii ţări,
afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi -Iosif și Meletie, pe boieri, pe preoţi şi pe
credincioşi.
Această situaţie nefericită a continuat sub domnia lui Ştefan Muşat (1394-
1399), care a trimis la Constantinopol solie şi scrisori de împăcare, dar s-a lovit
din nou de refuzul Patriarhului Antonie. Acesta din urmă, a trimis pe
Mitropolitul de Militene în Moldova, fără ca acesta să-i poată convinge pe
moldoveni să-i accepte pe trimișii patriarhuluo. Într-o tentativă ulterioară,
patriarhia a trimis un alt ierarh de rang înalt, Mitropolitul Mihail al Betleemului,
dar nici acesta nu a reuşit să obţină rezultatele dorite, ridicându-se totuşi
anatema aruncată asupra clerului Moldovei. Este de amintit că, între timp,
Mitropolitul Ciprian de Kiev (aflat la Moscova) s-a oferit să restabilească
ordinea prin includerea Moldovei în marea mitropolie a Kievului. Patriarhia a
respins însă propunerea, susţinând că aceasta trebuie sa aibă propriul mitropolit,
numit de Constantinopol.
Împăcarea cu Patriarhia şi recunoaşterea definitivă a Mitropolitului Iosif,
cel rânduit de la început, au loc odată cu urcarea pe tronul din Moldova a
evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400-1432). Din fericire, lucrurile au fost
înlesnite şi de alegerea unui nou patriarh la Constantinopol, Matei, care a înţeles
pericolul prelungirii acestei situaţii în contextul ofensivei catolice din acea
vreme, care ar fi putut transforma Moldova într-o simplă regiune vasală a
Poloniei. Patriarhul Matei a primit favorabil solia lui Alexandru cel Bun şi
printr-o gramată patriarhală din 26 iulie 1401 Mitropolitul Iosif a fost, în sfârşit,
recunoscut ca mitropolit al Moldovei, un moment de mare biruinţă pentru tânăra
Moldovă.

Aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou

După recunoaşterea Mitropoliei, spre a consfinţi scaunul Sucevei ca scaun

mitropolitan, la îndemnul domnului şi al Mitropolitului Iosif, s-au adus aici
moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă (în anul 1402). Acesta fusese
un negustor grec în Trebizonda, din Asia Mică şi suferise moarte martirică în
Cetatea Albă în jurul anului 1330. Cronica povesteşte cum toate acestea „au
ajuns la auzul drept-cinstitorului domn a toată Moldovlahia […], bărbat
împodobit cu multe virtuţi, dar şi iubitor de mucenici” care a trimis „un boier cu
destulă oaste să aducă cu dânsul cu mare cinste trupul vrednic de slavă al
mucenicului”. Pe când alaiul se apropia de cetatea domnească, domnitorul,
mitropolitul, boierii şi mulţimea credincioşilor i-au ieşit în întâmpinare „cu
făclii, cu cădelniţe şi cu miruri bine mirositoare”, însoţindu-l apoi până la
Suceava, unde domnul l-a proclamat ocrotitor al ţării şi l-a aşezat cu mare
evlavie în biserica domnească.

În timpul lui Petru I Muşat, reşedinţa episcopală a fost mutată de la

Rădăuţi la biserica Mirăuţi - Suceava. Şirul mitropoliţilor Moldovei începe cu
Iosif Muşat, de care este legată şi neînţelegerea cu Patriarhia Ecumenică în
privinţa recunoaşterii validităţii hirotoniei sale, săvârşite la Halici. Anul 1401,
când s-a încheiat conflictul, este considerat anul în care Mitropolia Moldovei
reintră în rândul Bisericilor ortodoxe, după aproape un deceniu în care fusese
sub anatema Patriarhiei. Păstorirea lui Iosif a durat până la 16 septembrie 1408,
perioadă în care a fost sfetnic apropiat al domnitorului cu care era rudă. După
moartea lui Iosif a urmat o perioadă tulbure în viaţa socială şi bisericească a
Moldovei, neexistând prea multe date despre mitropoliţii din acea epocă. Până
pe la mijlocul veacului al XV-lea mitropoliții Moldovei au fost de neam grec.

Între ei îl amintim pe mitropolitului Damian care a participat la lucrările

Sinodului unionist de la Ferarra-Florenţa (1438-1439). Despre mitropolitul
Damian se ştie că a fost grec de origine şi ucenic al patriarhului ecumenic Iosif
al II-lea şi că a fost numit ca mitropolit al Moldovei la sfârşitul anului 1436.
Mitropolitul Damian a semnat “Tomosul” de unire de la Florența antepenultimul
din totalul celor 33 de semnături ortodoxe. Despre mitropolitul Damian se
aminteşte de 5 ori pe întreg parcursul sinodului amintit mai sus, mai precis de
două ori la Ferrara şi de 3 ori la Florenţa. La Ferrara este amintit într-o delegaţie
care îi cere împăratului să devină mai activ, iar spre sfârşitul anului 1438, ca
participant la consfătuirea unui grup de ierarhi cu patriarhul Iosif al II-lea -unde
s-a discutat ce să facă delegația ortodoxă mai departe întrucât latinii nu cedează
din rătăcirea lor. Imediat după mutarea sinodului la Florenţa, în fața împăratului
Ioan al VIII-lea Paleologul (paticipant și el la acest sinod) s-a prezentat o
delegaţie în frunte cu mitropolitul Damian, pentru a se plânge de tratamentul
inuman al florentinilor (şi a latinilor în general) faţă de delegaţii ortodocşi.
Printre altele el a arătat că diurna promisă de latini, de la suma de 400 de florini,
a scăzut la 25 de florini.
În celelalte două rânduri, mitropolitul Damian este amintiti în discuţiile
despre purcederea Sfântului Duh, discuţii în care îşi arată poziţia ortodoxă. Că
nu şi-a părăsit credinţa este cert, dar interesul împăratului, care a reuşit să
convingă pe majoritatea mitropoliţilor şi ierarhilor ortodocşi rămași la Florența,
că este mai de folos pentru ţară realizarea unirii decât discuţiile în contradictoriu
despre Purcederea Sfântului Duh, l-a făcut şi pe mitropolitul Damian să semneze
unirea.
După sinod, întâlnim în Moldova o atitudine ostilă faţă de unirea cu
Roma, cu toate că, aici cel puţin, n-a fost proclamată oficial (cu toată simpatia
faţă de catolicism, manifestată de domnitorii Iliaş şi Ştefan -fiiilui Alexandru cel
Bun). Asemenea multor semnatari ai Tomosului de unire, şi mitropolitul Damian
a revenit asupra semnăturii, nu şi asupra atitudinii pro-unioniste. După sinodul
unionist, însă, despre mitropolitul Damian se ştiu foarte puţine lucruri. Se pare
că, după sinod, de ruşine şi frică, nu s-a mai întors în Moldova. Numele lui este
întâlnit, mai târziu, cu prilejul unui sinod ţinut la Constantinopol prin 1450
(sinod contestat de latini), unde l-a însărcinat pe mitropolitul Macarie al
Nicomidiei, ca să „orândiuască unirea” şi în numele său. Moldovenii nu şi-au
urmat mitropolitul, şi spunem aceasta datorită faptului că, la 15 septembrie
1447, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, l-a numit ca episcop al Moldovei pe
mitropolitul Ioachim de Agatopole. Datorită faptului că era un adept al unirii,
moldovenii nu l-au primit în ţară, el purtând doar numele de “mitropolit al
Moldovei.
Mitropolitul Teoctist I al Moldovei s-a nascut in anul 1410, fiind
probabil calugărit la Manastirea Neamț. Se presupune că era din neamul
Muşatinilor, ocupând un loc de frunte între dregătorii marelui voievod Ştefan cel
Mare şi Sfânt. In anul 1453 este ales mitropolit, slujba hirotoniei intru arhiereu
având loc la lpek, în aprilie 1457, el fiind cel care l-a uns ca domn pe Ștefan cel
Mare și Sfânt, facând parte din sfatul domnesc. La data de 3 septembrie 1470 a
sfințit biserica Mănăstirii Putna, județul Suceava, ajungând și îndrumător al
școlilor de copiști din Mănăstirile Neamț și Putna. La data de 18 noiembrie 1478
a trecut la cele veșnice, la Suceava, fiind înmormântat în pridvorul bisericii
Mănăstirii Putna.
 Cel de-al doilea mitropolit din glorioasa perioadă de domnie a lui Ştefan
a fost Gheorghe (1478-1508).
Avem puține date biografice despre el. Se știe că a fost om de carte, a
ajuns egumen al mănăstirii Neamț și (probabil) episcop de Roman, fiind apreciat
de voevodul Ștefan cel Mare care, în 1478, l-a sprjinit să ajungă miropolit al
Moldovei.
Fiind un apropiat al domnitorului, a găsit înțelegere la acesta să sprijine
renovarea multor mănăstiri (în special Neamț, Putna și Moldovița. Ca mitropolit
a fost pomenit prima dată într-un hrisov (act de donație) din 1479. Apoi, numele
lui este pomenit alături de episcopii de Roman și Rădăuți într-un tratat de pace
semnat de domnitor cu regele Poloniei Ioan Albert -în iulie 1499. Tot el s-a aflat
în fruntea soborului de episcopi, preoți și diaconi care a participat la îngroparea
voievodului Ștefan -în 2 iulie 1504.
A mai păstorit 4 ani după acest eveniment după care s-a retras din scaun
în 1508 și a îmbrăcat marea schimă monahală sub numele de David. A murit în
jurul anului 1511. Un aspect interesant este acela că, atât în Țara românească cât
și în Moldova, ierarhii au fost aleși dintre români.