IERARHI ŞI DOMNI(I-V):

DOMNI SI IERARHI ÎN ŢĂRILOR ROMÂNE

(secolele XIV-XIX)

Prof.Daşchievici Andi

(I) ÎNTEMEIEREA MITOPOLIEI UNGROVLAHIEI ŞI A ŢĂRII MOLDOVEI

1. ŢARA ROMÂNEASCĂ

Dobândirea independenţei politice faţă de Coroana Angevină a principatelor valah şi

moldav înanii 1330, respectiv 1363-1365 impunea întărirea statutului prin lărgirea
teritoriului spre Marea Neagră , emiterea monedei şi organizarea ecvleziastică sub pavaza
ortodoxiei de la Constantinopol, mai ales că Ungaria şi Polonia luptau pentru răspândirea
credinţei catolice auspra noilor state apărute pe harta Europei.
Istoria eccleziastică a românilor în secolul a XIII este menţionată chiar de sursele
papale , care referindu-se la Episcopia cumanilor , surprind o vie activitate religioasă
condusă de episcopi ortodocşi.
Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al
Ungariei, exprimă nemulţumirea suveranului pontiff faţă de faptul că „valahii” din
„episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul
grecilor”. Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la
dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi ,
primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela: „tu, însă, ca un principe
catolic ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică
din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un
episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”.
Diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre
existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului,
cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se
amintire şi despre „bisericile clădite” de ei.
Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de
unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă
însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea
lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o
mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut
strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul
Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei
Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul Iachint se va
bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372[1]. La acestă dată va fi numit în locul
lui ieromonahul Hariton, care fusese egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul (mai
marele) mănăstirilor din Muntele Athos. Între timp, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu
Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului,
cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol,
până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea
regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor.
Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359
nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este
vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest
teritoriu. Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a
toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat
păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va
spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor,
pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a
lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

2. MOLDOVA

La 1359 Bogdan a trecut împreună cu familia şi apropiaţii săi de partea cealaltă a

Carpaţilor, silind pe urmaşii lui Dragoş să părăsească ţara şi întemeind o nouă domnie.
Mai târziu însă, sub presiunea Ungariei şi a Poloniei, fiul lui Bogdan, Laţcu, a fost nevoit
să se convertească la catolicism, o episcopie catolică fiind înfiinţată la Siret în anul 1370.
Soarta ţării va fi hotărâtă sub urmaşul acestuia, marele domn Petru Muşat (1375-1391)
care, deşi căsătorit cu o nobilă poloneză, a reuşit cu multă abilitate să evite asimilarea în
sfera catolică, devenind un mare apărător al ortodoxiei în această regiune.El a extins şi
întărit domnia, aşezând scaunul domnesc la Suceava, unde a ctitorit biserica numită
„Mirăuţi”.În timpul domniei lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru
organizarea ca mitropolie a Bisericii din Moldova şi recunoaşterea ei de către Patriarhia
de la Constantinopol.
Doritor să întărească independenţa domniei prin numirea unui ierarh apropiat al
domnului, Petru Vodă a cerut mitropolitului ortodox al Haliciului să hirotonească doi
ierarhi pentru Moldova: pe Iosif, rudă cu el, ca mitropolit şi pe un altul numit Meletie ca
episcop.
Domnul s-a izbit însă de împotrivirea Patriarhului Antonie, care ţinea să trimită în
Moldova un ierarh grec, supus Constantinopolului. De aceea, în jurul anului 1391, acesta
Patriarhul Antonie a luat iniţiativa numirii unui mitropolit grec, cu numele Teodosie.
Acesta care însă, venind în Moldova în timpul domniei lui Roman(1391-1394), fratele lui
Petru Vodă, n-a fost lăsat să-şi ocupe scaunul, fiind nevoit să se întoarcă la
Constantinopol. Atunci patriarhul a numit un alt ierarh, Ieremia, ceea ce i-a nemulţumit şi
mai mult pe moldoveni, care l-au trimis şi pe acesta înapoi.Supărându-se foarte tare,
patriarhul a aruncat atunci anatema asupra întregii ţări, afurisind pe domn, pe cei doi
ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi pe credincioşi.
Această situaţie nefericită a continuat sub domnia lui Ştefan Muşat (1394-1399), care a
trimis la Constantinopol solie şi scrisori de împăcare, dar s-a lovit din nou de refuzul
Patriarhului Antonie. Acesta a trimis pe Mitropolitul de Militene în Moldova, fără ca
acesta să-i poată convinge pe moldoveni. Într-o tentativă ulterioară, patriarhia a trimis un
alt ierarh de rang înalt, Mitropolitul Mihail al Betleemului, dar nici acesta nu a reuşit să
obţină rezultatele dorite, ridicându-se totuşi anatema asupra clerului Moldovei. Este de
amintit că, între timp, Mitropolitul Ciprian de Kiev (aflat la Moscova) s-a oferit să
restabilească ordinea prin includerea Moldovei în marea mitropolie a Kievului. Patriarhia
a respins însă propunerea, susţinând că aceasta trebuie sa aibă propriul mitropolit, numit
de Constantinopol.
Împăcarea cu Patriarhia şi recunoaşterea definitivă a Mitropolitului Iosif, cel rânduit de la
început, au loc odată cu urcarea la domnie a evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400-
1432). Din fericire, lucrurile au fost înlesnite şi de alegerea unui nou patriarh la
Constantinopol, Matei, care a înţeles pericolul prelungirii acestei situaţii în contextul
ofensivei catolice din acea vreme, care ar fi putut transforma Moldova într-o simplă
regiune vasală a Poloniei. Patriarhul Matei a primit favorabil solia lui Alexandru cel Bun
şi printr-o gramată patriarhală din 26 iulie 1401 Mitropolitul Iosif a fost în sfârşit
recunoscut ca mitropolit al Moldovei, un moment de mare biruinţă pentru tânăra
Moldovă.
Referinţele culte din secolele XVII şi XVIII pun întemeierea acestui stat medieval pe
seama iniţiativei imperiale bizantine :
-Giaccomo di Pietro Lucari în 1605 afirma ,, Bogdan,che domando il Regnio Bogdania
et hebbe il tutulo del Re dall' Imperatore dei Greci “ şi
-Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1716) ,, regium didadema ac despotae
..nomen… Alexandro Bono Iohannes Palaelogus Constantinopoleos imperator
concesserat “ ,ceea ce tradus înseamnă ,, Împăratul de la Constantinopol Ioan Palelologul
a acordat coroana regală şi titlul de despot lui Alexandru cel Bun” .
Istoricul Stefan Sorin Gorovei in lucrarea ,, Intemeierea Moldovei .Probleme
controversate” abordeaza problema intemeierii Mitropoliei Moldovei in contextul istoric
complex al relatiilor dintre domnii Moldovei ( Petru I 1375-1391, Roman I 1391-1394,
Stefan I ) de la sfarsitul secolului XIV pe de o parte ,Patriarhia de Constantinopol
(patriarhii Nil 1380-1388, Antonie IV 1389-1390,1391-1397, Macarie 1390-1391, 1397-
1401), Imparatii bizantini ( Ioan V 1341-1376,1379-1391) , Regatul polon si cel maghiar
pe de alta parte si explica titulatura mitropolitului Moldovei si a domnului moldovean in
ierarhia bizantina si statutul Cetatii Albe ca posesiune a Moldovei in raport cu intrarea in
sfera polona Haliciului, sediul unui scaun mitropolitan de care atarna ungerea episcopului
Iosif de Asprokastron.

Concluziile sale sunt urmatoarele:

Initiativa crearii Mitropoliei a avut-o voievodul Petru I (1375-1391) cu acordul si
sprijinul imparatului bizantin Ioan V in a doua domnie (1379-1391) cel care in 1380-1382
preluase ,prin acordul de la manastirea Studios, incheiat cu patriarhul Nil , dreptul de a
numi , muta si acorda functiile eccleziastice . In virtutea acestui acord imparatul in anii
1380-1382 transforma episcopia de Kernitza in mitropolie si tranfera pe episcopul de
Kitros in scaunul de mitropolit al Lacedemoniei .

(II)Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti

Sfântul Iachint de Vicina este prăznuit pe 28 octombrie. Propunerea de canonizare a

Sfântului Iachint a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii noastre de Mitropolia
Munteniei şi Dobrogei pe data de 19 iunie 2008. In şedinta Sfântului Sinod din 8 iulie
2008 s-a făcut canonizarea sa, iar proclamarea solemnă a sfinţeniei sale a avut loc pe 26
octombrie 2008. Sfântul Iachint de Vicina este trecut în calendar cu cruce neagră, ca sfânt
cu polieleu.
Argumente pentru canonizare
Vicina a fost o cetate importantă în secolele XIII-XIV, aşezată în regiunile de nord ale
Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă din faţa aşezării actuale Isaccea (odinioară oraşul
Noviodunum). Astăzi ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au disparut pentru totdeauna în
apele Dunării. Insula se afla chiar pe cursul principal al Dunarii, înainte de ramificarea ei
în braţele prin care se varsă în Marea Neagră. Vicina a devenit un important port
comercial, unde negustori bizantini, occidentali (în special genovezi), dar şi alţii din jurul
Mării Negre făceau afaceri profitabile.In acest centru dependent de Imperiul Bizantin a
luat fiinţă pe la începutul secolului al XIII-lea o mitropolie, care a avut un rol spiritual
major pentru populaţia românească din zonă.
Inainte de Iachint, scaunul mitropolitan al cetăţii fusese ocupat de personalităţi de
seamă, al căror nume îl cunoaştem parţial: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (1340-
1343) şi Kiril (menţionat în anii 1347-1348). Iachint succede acestuia din urmă şi putem
aprecia începutul păstoririi lui prin anii 1349-1350.
Către mijlocul secolului al XIV-lea, oricum după anul 1348, preia scaunul de
mitropolit al Vicinei Iachint. Era o vreme de mare criză politică şi economică, fiindcă
cetatea Vicina, protejată până atunci de puterea Bizanţului, rămâne acum fără această
protecţie. Bizantinii mult slăbiţi de războaie interne nu pot împiedica stabilirea pentru
prima oară a turcilor în Europa, care cuceresc în 1352 fortăreaţa Tzimpe, aşezată în
strâmtoarea Dardanelelor (Helespontul), iar doi ani mai târziu în 1354 în aceeaşi zonă,
cetatea Galipoli. Anul 1352 este nefast pentru bizantini şi pentru faptul că flota lor este
distrusă într-un război cu genovezii, iar apărarea Vicinei şi a altor cetăţi de la gurile
Dunarii - Kilia si Lykostmion - nu se putea face fără ajutorul ei. Puţin mai înainte, prin
anii 1337-1338, Vicina fusese cucerită şi prădată de tătari încât mitropoliţii şi populaţia,
în general, făceau cu greu faţă acestei situaţii.
Este posibil ca Iachint să se fi retras la curtea domnitorului Basarab I (1330-1352) şi a
fiului său Alexandru Basarab (1352-1364). Profitând de slăbirea puterii militare a
tătarilor, Ţara Românească îşi lărgise mult teritoriul spre răsărit, ajungând să aibă în
stăpânire sudul Moldovei până la Chilia şi Marea Neagră. Este greu de precizat la vreme
a putut Iachint să activeze la Vicina, dar în 1359 il găsim în Ţara Românească la curtea
voievodului Alexandru Nicolae Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei. Actul patriarhal
din mai 1359, prin care este aprobată mutarea lui, menţionează că domnitorul "l-a chemat
la sine acum câtva timp, pe cel care se afla în vecinătatea lui", făcând aluzie la apropierea
teritorială dintre ei. Din acelaşi document reiese ca Iachint era prieten al domnitorului,
fiindcă în scrisorile repetate adresate de acesta patriarhului Calist al Constantinopolului şi
Sinodului îl "cere numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi, fiind foarte agreat de
marele voievod". Dorinţa voievodului era ca Iachint "sa fie arhiereu, păstor şi dascăl al
locului".
Sinodul Constantinopolitan, patriarhul Calist şi împăratul Ioan al V-lea Paleologul
aprobă cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint "păstor
legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit (hypertimos), spre
binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale
domnii". Aluzia la îndreptarea duhovnicească a domnitorului şi a casei lui sugerează
influenţele eterodoxe care se exercitau asupra lui de către regele maghiar Ludovic cel
Mare (1342-1382), cunoscut ca zelos slujitor al prozelitismului catolic. Acelaşi lucru îl
indică referirea la grija pe care trebuia s-o aibă mitropolitul de a îndruma poporul nu
numai spre "împlinirea preceptelor mântuitoare ale lui Hristos, ţinându-l departe de
faptele cele neîngăduite ale păcatului, ci şi de la orice dogma dinafară şi straină Bisericii
luiHristos, întru păstrarea fermă a credinţei noastre".Când patriarhul se adresează direct
domnitorului într-o scrisoare din luna mai 1359, el nu uita să-i recomande "să se păzească
de adunările eretice şi de dogmele dinafară şi străine credinţei". Referirile constante la
pericolul ereziilor şi al dogmelor străine de credinţa ortodoxă trebuie înţelese în contextul
istoric al timpului, când românii de la oamenii simpli până la capetele încoronate şi la
nobili erau supuşi unor presiuni prozelitiste puternice.Consider că Iachint a avut un rol
hotărâtor în orientarea religioasă spre Constantinopol a domnitorului Nicolae Alexandru
Basarab, iar legământul făcut în scris şi cu jurământ faţă de patriarh, Sfântul Sinod şi
împăratul bizantin şi apoi respectat, a aşezat pentru vecie creştinismul românesc în vatra
Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.
Mitropolia nou înfiinţată a contribuit la unificarea şi centralizarea statului din punct de
vedere bisericesc, dar şi politic, constituind un fel de proclamare a independenţei politice
faţă de Ungaria catolică. De altfel, voievodul român este numit în actele C-politane cu
titluri care reflecta noua stare de lucruri: "Preanobilul, preaînţeleptul, prea-viteazul, mare
voievod şi domn de sine stătător (independent) a toată Ungrovlahia ". Patriarhul Calist
spune în scrisoarea către Alexandru că "Domnitorul ca fiu legitim al Sfintei Biserici a lui
Hristos ortodoxă şi apostolică, trebuie să ţină dogmele din Mărturisirea de credinţă
transmisă de Sfinţii Părinţi, precum şi Dumnezeieştile şi Sfintele canoane şi Legile
iubitoare de credinţă".
Informaţii despre profilul spiritual-moral al lui Iachint sunt foarte puţine. Actul sinodal
şi scrisoarea patriarhului Calist către voievodul Alexandru îl numesc "Preasfinţitul
mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit (hypertimos), frate iubit în Domnul şi
coliturghisitor al nostru ".Ultimii ani din viaţă i-au fost grei din cauza bolilor şi a
supărărilor provocate de unii răuvoitori. Faptul că nu a putut participa la şedinţele
Sinodului Patriarhal, al cărui membru era de drept, nu s-a datorat orgoliului şi relei
voinţe, ci slăbiciunilor bătrâneţii. Intr-o scrisoare de justificare către patriarh din anul
1370 scrie: "O slăbiciune grozavă m-a cuprins şi sufăr cele multe", "sufăr şi sunt jignit
tocmai la bătrâneţile mele"... fiind considerat "profanator şi dispreţuitor al Bisericii lui
Dumnezeu ". Că nu a venit la sinod s-a datorat şi faptului că "voievodul l-a oprit de la
aceasta, pretextând lungimea drumului şi teama de ceva neaşteptat", "iar în vremea din
urmă, datorită slăbiciunii peste măsură de care sunt cuprins, sunt neputincios cu totul şi
fără vlagă". Ultimele cuvinte adresate patriarhului sunt: "să nu treci cu vederea batrâneţea
mea înaintată şi asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinţiei tale să-mi fie pavăză
pentru totdeauna". Iachint a murit la Argeş între octombrie 1370 şi august 1372, după ce a
păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înţelepciune şi a pătimit cu răbdare şi smerenie. Pentru
credinţa sa ortodoxă ,viaţa sa sfântă şi dragostea sa faţă de Biserică şi neam, Iachint
merita să devină sfânt!

Bibliografie selectivă:
Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucuresti, 1982, p. 197-211
Joh, Koder-Marin Hinterberger, Otto Kresten,
Das Register des Patriarhats von Konstantinopel, vol. III, Wien, 2001, p. 409-425.
V. Iorgulescu, Le sud-est europeen entre Byzance et occident, X - XIV siecle. Le cas des
Roumains, Trinitas, Iasi, 2005.
(III) DOMNII ROMÂNI ŞI ROMÂNII ORTODOCŞI DIN TRANSILVANIA

După plecarea definitivă a lui Bogdan în Moldova, regii Ungariei întăreau la 1390-
1395 fraţilor Balica,Dragu, conte de MARAMUREŞ , domeniile Hust, Dighet, Chioar
,Rodna şi au relaţii cu Patriarhia ecumenică, care susţin episcopiile stavropighiare care
susţin ortodoxia din Transilvania de nord-est.
Dragu moşteneşte biserca cu hramul Sf.Mihail la Peri, nu departe de Sighet , a cărui
stareţ avea atribuţii de ,,chorepiscop “, şi deşi stareţul cerea un scaun Episcopal ,
Patriarhia de Constantinopol i-a pastrat acelaşi rang , pentru a nu supăra pe regele
maghiar. Autoritatea ei se întindea Maramureş, Valea Bistriţei ,Ugocea, Bereg, Arva,
Sălaj, Ciceu şi Unguraşul. Delegatul patriarhal a emis în 1391 o diplomă pentru
Pahomie.
Călugărul PAHOMIE a fost investit acu titlul de ierarh patriarhal, având unele atribuţii
rezervate episcopilor, excepţie făceau numai hirotoniile care erau săvârşite de „arhierei
locali” proveniţi în actul de la 1391. 1456-58 – Era egumen al mânăstirii Simion
Sălăjanul.Numele arată că mânăstirea gravita spre Transilvania şi nu spre Halici.În
ultimul deceniu din sec.XV, episc. rutean Ioan de la Muncacs încerca să limiteze cât mai
mult drepturile de exarh ale egumenului Ilarie din Peri, care s-a plâns regelui Vladislav
II..14 mai 1494 - Vladislav II îi dă un hrisov prin care îi reconfirma drepturile din 1391,
cu condiţia ca „arhiepiscopului din Transilvania, celui de acum şi celor viitor să-i dea
supunerea şi ascultarea cuvenită ca unor superiori ai săi”.
In Transilvania - organizată ca "voievodat" până în 1541 - avem dovezi sigure despre
existenţa unor arhiepiscopi şi mitropoliţi ortodocşi încă în ultimul sfert al veacului al
XIV-lea. Astfel, nu de mult s-a descoperit în biserica Mânăstirii Râmeţ (jud. Alba) o
inscripţie care consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie în anul 1377. De altfel, în
1360 era atestat documentar cel mai vechi protopop român cunoscut cu numele. În anii
următori sunt întâlniţi în documente mulţi alţi preoţi şi protopopi, în toate zonele
intracarpatice.
Inscripţia de la Râmeţ, ca şi celelalte constatări, duc la concluzia că şi românii
transilvăneni aveau o organizare bisericească asemănătoare cu a românilor de la sud şi est
de Carpaţi, în frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit. Ei nu aveau însă un sediu stabil, ci
erau nevoiţi să stea acolo unde le permiteau cârmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci.
Aşa de pilda, un ierarh cu numele Ioan se stabilise în Hunedoara, dar în 1456 a fost
arestat şi închis de un inchizitor papal. în 1479 era atestat un mitropolit cu numele
Ioanichie, probabil cu sediul tot în jurul Hunedoarei. Înainte de 1488, pentru vreo şapte
decenii, patru mitropoliţi ai Transilvaniei au stat în satul Feleac, lângă Cluj: Daniil,
pomenit într-o însemnare pe un „Tetraevanghel slavon” – anul 1488, Marcu(pomenit într-
un act din 25 dec. 1550. S-a presupus că acesta era un „Valah” sud-dunărean trimis
probabil ca mitropolit în Transilvania de către domnitorul Radu cel Mare şi de Nifon II,
patriarh ecumenic), Danciu (Ştefan) şi Petru . Avem cinci mărturii sigure care pledează
pentru faptul că la Feleac s-a stabilit sediul mitropoliei pentru şapte decenii: 1.însemnarea
de pe Tetraevangheli din 1488;2.inscripţia de pe ferecătura aceluiaş Tetraevanghel care
era al „mitropoliei din Feleac”;3.semnătura „mitropolitului” Daniil în scrisoarea către
braşoveni, demnitate care apare şi pe sigiliu;4.informaţia oferită de actul din 14 mai 1494
care amintea pe „arhiepiscopul din Transilvania”;5.inscripţia din 1516 aflată în biserica
din Feleac care amintea un „mitropolit” al cărui nume este greu de descifrat.
 Un mitropolit Ioan, originar din satul Peşteana, se pare că şi-a avut sediul în
Mănăstirea Prislop (1533). Între anii 1557-1570, trei mitropoliţi şi-au avut reşedinţa în
mănăstirea de la Geoagiu, nu departe de fostul scaun vlădicesc de la Râmeţ.După ce
Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei - creat în 1541, când
Ungaria a fost transformată în paşalâc turcesc - sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a
stabilit în acest oraş (se pare din 1572), unde a rămas până la începutul secolului al
XVIII-lea. Aici au păstorit mitropoliţii Ghenadie I (1579-1585), sprijinitor al diaconului
tipograf Coresi din Braşov, Ioan de la Prislop (1585-cca.1605), în timpul căruia Mihai
Viteazul a ridicat o nouă catedrală şi o reşedinţă mitropolitană în Alba-Iulia (1597),
Teoctist (cca.1605-d.1622), Ghenadie II (1627-1640), Ilie Iorest (1640-1643, +1678),
apărător al Ortodoxiei, Simion Ştefan (1643-1656), sub care s-a tipărit Noul Testament de
la Alba-Iulia din 1648, prima ediţie în limba română, Sava Brancovici (1656-1680,
+1683), luptător împotriva încercărilor de calvinizare a românilor şi alţii..
Dar în teritoriile intracarpatice au mai existat episcopii româneşti la Vad (secolele
XVI-XVII), întemeiată probabil de Ştefan cel Mare pentru teritoriile stăpânite în
Transilvania de domnii Moldovei, ai cărei titulari erau hirotoniţi în Moldova, şi în
Maramureş (sfârşitul secolului al XVI-lea-începutul secolului al XVIII), fără un sediu
stabil.În Banat exista un scaun mitropolitan la Timişoara, încă de la începutul secolului al
XVII-lea (devenit cu timpul episcopie), unde a păstorit Iosif cel Nou, zis de la Partoş
(cca.1650-1653, +1655/56), trecut în rândul sfinţilor în 1656. Alte episcopii existau la
Vârşeţ-Caransebeş (secolele XVI-XIX) şi la Ineu-Lipova (secolul XVI), mutată în 1706
la Arad, unde a rămas până azi. Unii episcopi români au activat şi în părţile Bihorului
(secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea).
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut permanente legături cu domnitorii
şi ierarhii din Ţara Româneasca şi Moldova. De pildă, mitropoliţii Ungrovlahiei aveau şi
calitatea de "exarhi ai Plaiurilor", adică de reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice în
Transilvania ("Plaiuri" ), locuită de români ortodocşi, unde Patriarhia nu-şi putea impune
direct autoritatea sa. Numeroşi domnitori munteni şi moldoveni au ridicat biserici şi
mănăstiri în Transilvania: Prislop, Lancrăm, biserica Sfântul Nicolae din Şcheii
Braşovului, Vad, Feleac, Topliţa, Catedrala mitropolitană din Alba Iulia, ridicată de Mihai
Viteazul, biserica din Turnu Roşu (jud. Sibiu) de Matei Basarab, bisericile din Ocna
Sibiului şi Făgăraş sau mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, toate ctitorite de Constantin
Brâncoveanu ş. a. În schimb, un număr de mânăstiri şi biserici de mir din Ţara
Românească şi Moldova erau ctitorii ale transilvănenilor.
Alegerea unor ierarhi pentru scaunul mitropolitan de la Alba Iulia i-a implicat e domnii
de la Iaşi şi Bucureşti care căutau să susţină lupta de menţinere a ortodoxiei în
Transilvania.În vremea domnitorului muntean Mircea Ciobanu ,mitropolitul Anania a
hirotonit întru arhiereu pe pr. Ioan din Peşteana pentru Transilvania în 1553. Există şi
cazuri când ierarghi din Transilvania au fost numiţi în Ţara Românească precul Teoctist al
Ardealului care îl va înlocui pe Luca al Ciprului ,episcope de Buzău şi om de încredere al
lui Mihai Viteazul, depus de patriarhul Timotei al-II-lea
După moartea în ziua de 3 septembrie 1640 a ierarului Ghenadie al –II-lea au candidat
trei ierarhi : Meletie Macedineanul, egumenul mănăstirii Govora, protopopul de Haţeg şi
cuviosul Iorest, originar din Maramureş şi călugărit de tânăr la Putna, al cărui egumne
devine în 1637. S-a remarcat prin lupta dusă contra calvinizarii , ceea ce i-a adus.
Impotrivirea conducătorilor calvini care reuşesc să-l alunge din scaun în februaire 1643 şi
îl întemniţează la Belgrad und va suferi 9 luni împreună cu alţi preoţi şi călugări.
Eliberarea a fost condiţionată de plata a 1000 de taleri şi deoarece nu avea acesşi bani,
fostul ierarh pleacă în Moldova şi de acolo pleacă spre Rusia unde cere ajutorul ţarului
Mihail Romanov.Pevine la Putna unde va trăi până la moartea sa survenită la 12 martie
1678.
Trebuie consemnat şi faptul că Biserica Ortodoxă Românească din Transilvania nu era
o religie de stat, oficială, ci dimpotrivă, o religie "tolerată", spre deosebire de celelalte
patru confesiuni care aveau statutul de "recepte". Se ştie că pe la mijlocul secolului al
XVI-lea saşii transilvăneni - până atunci catolici - au trecut la luteranism, iar o bună parte
din unguri şi secui - până atunci tot catolici - au trecut la calvinism şi unitarianism. Din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea şi pe tot parcursul celui de al XVII-lea, conducătorii
confesiunii calvine - de regula ajutaţi de principii maghiari ai Transilvaniei din Alba Iulia
- au desfăşurat o puternică acţiune prozelitistă printre români, prin a activa aşa-numiţi
"episcopi romano-calvini", prin tipărituri cu caracter calvin, prin impunerea unor restricţii
ierarhilor, protopopilor şi preoţilor ortodocşi, toate urmărind convertirea românilor la
calvinism şi, în final, maghiarizarea lor. Doi dintre ierarhii ardeleni - Ilie Iorest şi Sava
Brancovici - au fost înlăturaţi din scaun şi întemniţaţi, pentru ca s-au opus acestei acţiuni
prozelitiste. În pofida acestor acţiuni, prozelitismul calvin n-a dus la rezultatele dorite,
pentru că marea masă a românilor au rămas statornici în credinţa ortodoxă, salvând astfel
însăşi fiinţa etnică românească.
Spre deosebire de Ţara Româneasca şi Moldova, în Transilvania n-au existat mănăstiri
mari din cauză că nu era nici o clasă conducătoare cu stare materială corespunzătoare,
care să contribuie la ridicarea lor. Aici trăia numai un popor de ţărani, îndrumat de puţinii
lor ierarhi şi de preoţi. Cu puţinele resurse materiale de care dispuneau aceşti credincioşi
au ridicat un număr apreciabil de schituri şi mănăstiri ortodoxe, care au sprijinit şi
anumite acţiuni cu caracter cultural.
Primele manuscrise cunoscute în limba română, din secolele XV-XVI (Codicele
Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Hurmuzaki), cuprind
texte din Sfânta Scriptură, copiate undeva în centrul sau sudul Transilvaniei, de către
preoţi şi călugări români, datorită dorinţei acestora şi a credincioşilor de a citi şi asculta
cuvântul Sfintei Scripturi în propria lor limbă. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea a
activat la Braşov unul din cei mai vechi tipografi din vechea cultură românească,
diaconul Coresi, originar din Târgovişte. El a tipărit peste 25 de cărţi, în slavoneşte şi
româneşte. Între cele din urmă notăm Liturghierul şi Psaltirea cu învăţătură sau Cazania
din 1581.
În 1620, acesta prelucrase în română un „Cronograf”, o istorie a lumii, la îndemnul lui
Teofil.A fost tipărită Pravila prin grija lui Meletie Macedoneanul, egumenul Govorei,
având o Prefaţă semnată de mitropolitul Teofil.„Pravila” era o colecţie de legiuiri
canonice şi civile, făcută după o traducere slavă a unui Nomocanon de origine bizantină.
Izvoarele, slave şi greceşti, n-au fost identificate. Apariţia acestei cărţi era justificată de
nevoia preoţilor de a da corect epitimiile în scaunul de spovedanie.„Pravila de la Govora”
a apărut într-o ediţie pentru Ţara Română şi într-alta pentru Transilvania.
Deosebirea dintre cele două ediţii consta în faptul că Prefaţa era semnată, în a II-a de
mitropolitul „Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit a toată Ţara
Ardealului”.Cert este că în Transilvania exista nevoia reală pentru o asemenea tipăritură
care să contrabalanseze acţiunea prozelitistă calvină. Aceasta era prima colecţie oficială
de legi, apărute în Ţările Române aprobată de autor .O nouă tipografie înfinţată la Alba
Iulia în care a fost reeditată această Cazanie (1640-1641), şi în care a apărut apoi Noul
Testament din 1648 şi Chiriacodromionul din 1699 (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de
la Iaşi).
După 1646 teologul Pantelimon Ligaridis devenit mitropolit de Gaza sub numele de
Paisie, împreună cu Ignatie Petritiş,cu sprijinul lui Matei Basarab şi al postelnicului
Constantin Cantacuzino au pus bazele unui colegiu umanist la Târgovişte – „schola
graeca et latina”. Aceasta a fost prima şcoală la nivel superior în Ţara Românească. Se
predau limbi clasice, logică, retorică şi gramatică. Între elevi s-a numărat şi DANIL
ANDREAN PANONEANUL – semnatarul Prefeţei „Pravilei celei mari” de la Târgovişte
– 1652, ajuns şi mitropolit al Ardealului.
Mitropolitul TEOFIL a întreţinut şi legături cu Transilvania.
1640 – cu prilejul misiunii diplomatice amintite a ceracetat pe mitropolitul Ghenadie.
1640 – a hirotonit la Târgovişte pe noul mitropolit al Transilvaniei, ILIE IOREST.
1643 – hirotoneşte pe urmaşul lui Iorest, SIMION ŞTEFAN.
Despre relaţia cu Moldova: 1644 – a primit la Târgovişte pe mitropolitul VARLAAM al
Moldovei, în vederea împăcării celor doi domni.Cu acest prilej, Varlaam a găsit în
biblioteca lui Udrişte Năsturel exemplarul din „Catehismul Calvinesc” apărut la Alba
1640 sau 1642, căruia Varlaam i-a dat „Răspunsul” în 1645.
Mitropolitul TEODOSIE al Ungro-Vlahie i(1679-1708) BIBLIA de la Bucureşti
(1688) încununează activitatea tipografică de până atunci.Tipărirea a început în 5
nov.1687 şi s-a terminat în sept.1688 şi cuprinde 499 pagini.Are 2 prefeţe: una pe numele
domnitorului Şerban Cantacuzino, adresată clerului şi credincioşilor, alta semnată de
patriarhul DOSITEI al Ierusalimului, aceasta pentru a da o mai mare autoritate
lucrării.Doritei era văzut ca un exponent al întregii Ortodoxii şi un protector al popoarelor
balcanice.La traducerea acestei lucrări au contribuit mai mulţi învăţaţi: pe lângă Doritei,
Ghermano Nisis.La baza textului N.T. a stat ediţia de la Alba Iulia 1648. Au fost
reproduse integral şi trei din capitolele de isogogie (introducere) la Evanghelia lui Marcu,
Luca şi Ioan.În ce priveşte textul N.T., la bază au stat textele traduse de N.Milescu
Spătarul (1636-1708):1661-64 – pe când se găsea la Constantinopol ca reprezentant a lui
Grigore Ghica, a lucrat la traducerea Sfintei Scripturi.Traducerea lui N.Milescu a fost
însă revizuită de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, pe acând era episcope la Roman,
ceea ce face din această lucrare un rezultat al colaborării celor două ţări româneşti
extracarpatice.
O latură însemnată a activităţii sale o constituie legăturile pe care le-a întreţinut cu
mitropolitul transilvan IOASAF (1682), SAVA din Velten (1684), VARLAAM (1685),
TEOFIL (1692) şi ATANASIE (1698) precum şi o mulţime de preoţi, mai ales braşoveni,
după actul unirii de la 1701.

Bibliografie :
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic şi de
misiune al B.O.R., Bucureşti, 2006;Colecţia ,,Mănăstiri Ortodoxe”, nr.1-Putna, p.14-15
Pr. Conf. Ioan Moldoveanu, Curs de Istorie Bisericească
(IV) BISERICA MOLDOVEI ÎN SECOLUL XIV-XV
Ctitorii,Mănăstiri, Cultură, Sfinţi ocrotitori

În primul episod al seriei de articole ne-am oprit la cel dintîi întâistătător duhovnicesc
al Moldovei,Sf.Ierarh Iosif I (1398-1415,+1438,m-rea Neamţ) din neamul domnului
Alexandru cel Bun, precizând condiţiile istorice în care a avut loc instalarea şi ridicarea
Bisericii la rangul de Mitropolie.
Cronologia domnilor Moldovei de la începuturile statului:Bogdan I(1363-1367),
Laţcu(1367-1375),Petru I Muşatinul(1375-1391),Roman I(1391-1394),Ştefan I(1394-
1399),Alexandru cel Bun (1400-1432).
Primele ctitoriri sunt plasate în vremea lui Dragoş Descălecătorul care adus o biserică
de lemn din Maramureş şi a instalat-o la Volovăţ (1342), Bogdan I a întemeiat mănăstirea
Bogdana la Rădăuţi (1359-1365) şi avea să întemeieze în jurul oraşului Baia, pe
domeniul său schitul Bogdăneşti pe la 1365 şi care mai târziu se va numi Râşca, Laţcu va
construi biserica catolică din Siret (ante 1371) şi Sf.Treime a M-rii Neamţ , Petru I va
întemeia biserica Mirăuţi din Suceava (1374-1390), mănăstirile Neamţ ,Bistriţa în jurul
anilor 1390, Ştefan I ctitoreşte Mănăstirea Probota Veche la 2 iulie 1398, Alexandru cel
Bun va ctitori Moldoviţa 1402 şi Humorul 1415 .

Biserica de lemn din Volovăţ - cea mai veche de acest fel din Europa Vechea biserica
din lemn de la Volovăţ, "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului", construită în anul 1353
de către Dragoş Vodă, a fost mutată de către Sfântul Ştefan cel Mare, cu multă pioşenie,
în cimitirul de la Mănăstirea Putna, în anul 1468 la Mănăstirea Putna, aproape de ctitoria
sa domnească. Nicolae Costin (1660-1712), care, în "Letopiseţul Ţării Moldovei de la
zidirea lumii până la 1601", constata cel puţin două adevăruri incontestabile: că la Putna
exista, cu mult înaintea redactării "Letopiseţului" sau, o biserica de lemn despre care
bătrânii afirmau ca Dragoş a construit-o la Volovăţ şi că Ştefan cel Mare a construit la
Volovăţ o biserica din piatră, despre care aceeiaşi bătrâni afirmau că a fost ridicată pe
locul celei dintâi, intre anii 1500-1502.

Mănăstirea Bogdana la Rădăuţi (1359-1365) Locaşul, sfinţit în 1364, avea să fie

necropola domnitorilor moldoveni, de la Bogdan I, până la Alexandru cel Bun. Mai exact,
în biserica Mănăstirii Bogdana, în naos, îşi dorm somnul de veci Bogdan I, Laţcu, Ştefan
I, Roman I, Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, şi Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun.
În pronaosul bisericii se afla 3 morminte: al Doamnei Stana, soţia lui Bogdan al III-lea şi
mama lui Ştefăniţă Vodă, şi mormântul Anastasiei, fiica lui Laţcu. Înaintea uşii
pronaosului se găseşte piatra de mormânt a episcopului Ioanichie, mort la 1504.

Schitul Bogdăneşti ridicat în jurul anului 1365 de Bogdan I şi care va cunoaşte o

perioadă de înflorire timp de aproape un secol, după care intră în declin şi a suferit la
începutul secolului XVI, prin 1510 şi 1513. Între cele două campanii tătăraşti se situează
întemeierea schitului Râşca de către Bogdan III.

Din tinereţe, Sf.Ierarh Iosif I, şi-a închinat viaţa lui Hristos în obştea Mănăstirii
Neamţ, unde a deprins frica de Dumnezeu şi buna nevoinţă a vieţii duhovniceşti de la
cuvioşii călugăr de aici. Apoi, făcându-se preot, a ajuns egumen la Neamţ. La propunerea
domnului Petru I Muşatinul a fost hirotonit episcop al Cetăţii Albe de mitropolitul
Haliciului, Antonie. Insă nu stă mult aici şi este chemat ca mitropolit al Moldovei (Viaţa
Sf.Ierarh Iosif I).
Explicam în acelaşi prim articol că momentul nominalizării este între 1381-1399, ceea
ce explică tergiversările Patriarhiei Ecumenice şi trimiterea de ierarhi greci (Teodosie,
Ieremia, Mitropolitul de Mitilene şi Mitropolitul Mihail al Betleemului). Dar Patriarhia
Ecumenică, refuzând să-l recunoască şi ivindu-se mare tulburare în Biserică, smeritul
mitropolit Iosif s-a retras din scaun la Mănăstirea Neamţ şi apoi la Bistriţa. Mai pe urmă
se stabileşte la "o mănăstire, la Boiştea, lângă Târgu Neamţ, unde a fost chilia vlădicăi
Iosif şi unde sunt călugăriţe", cum se aminteşte în documentul de la Ştefan II-lea dat la
Vaslui în iunie 1446 (CDM,I,nr.79, p.30).
De aici, înţeleptul mitropolit povăţuia cu curaj Biserica Moldovei greu încercată,
învăţa şi apăra dreapta credinţă împotriva prozelitismului catolic, hirotonea preoţi, sfătuia
pe domn şi era tuturor părinte sufletesc. Se spune despre dânsul că a luat parte chiar la
ungerea ca domn în cetatea Sucevei a lui Alexandru cel Bun, în anul 1400.La 26 iulie
1401, cu vrerea lui Dumnezeu şi cu stăruinţa bunului domn Alexandru I Muşat,
mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhia din Constantinopol ca părinte şi
întâistătător pe scaunul Mitropoliei Moldovei. Timp de aproape 15 ani a păstorit în tihnă
turma lui Hristos, rânduind bine cele duhovniceşti şi chivernisind cu pricepere cele
bisericeşti, ca un bun econom al casei lui Dumnezeu.(Viaţa Sf.Ierarh Iosif I).
Alegerea sa „chir Iosif este localnic, om al locului nostru“ a iniţiat o lungă tradiţie care
va fi respectată concretizându-se chiar în hotărârea unui sinod local din secolul al XVIII-
lea, ce prevedea ca scaunul vlădicesc să fie ocupat doar de ierarhi români. La 1 ianuarie
1752, mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei convoca un sinod la Iaşi care decreta:
„Fiind dar obiceiu şi întru această de Dumnezeu păzită ţară, mitropoliţi şi episcopi din
străini să nu se facă, fără numai din pământeni, care obicei din descălecătura ţării şi până
acum, aşa s-a urmat şi s-au păzit şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit
la păstoria vreunui scaun“.
Una din primele mănăstiri zidite în Moldova este Neamţul , în vremea domnului
întregitor ,,de la Carpaţi la Mare”, Petru I Muşatinul care a făcut sub Muntele Chiriacului
o biserica albă la jumătatea secolului XIV.Începuturile acestei ,,Lavre a Modovei” se
datorează concursului ucenicilor formaţi de Sf. Nicodim de la Tismana şi întemeiază un
schit care a rămas în tradiţia locului. Faptul că în ultimele scrisori patriarhale numele
episcopului Meletie nu mai era amintit ne face să înțelegem că între timp murise.
1402-Sunt aduse de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou.
Mucenic din secolul al XIV-lea care a pătimit în Cetatea Albă, Sfântul Ioan cel Nou de
la Suceava a fost canonizat de evlavia populară şi cinstit drept cel dintâi ocrotitor al
moldovenilor.Cea dintâi grija a sa a fost să sfătuiască pe Alexandru cel Bun, nepotul său,
să aducă la Suceava moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou, ca protector al ţării şi
mângaiere a poporului binecredincios. Apoi, însuşi mitropolitul a mers cu mare alai, cu
preoţi şi cu mult popor, în frunte cu însuşi voievodul, de au întâmpinat sfintele moaşte
mai jos de Iaşi, la locul numit "Poiana Vlădicăi" şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica
Mirăuţilor din capitala Moldovei. După cum precizează Misail Călugărul într-un adaos la
cronica lui Grigore Ureche, "în al 2 an al domnii lui, fiindŭ mai intreg și mai cu minte
decât cei trecuți înaintea domnii lui și multu trăgând și râvnindŭ spre folosul sufletului
său, adus-au cu mare cheltuiala sa, den țară păgână, sfintele moștii a marelui mucenic
Ioan Novii și li-au pus într-a sa svântă cetate, ce este în orașul Sucévii, cu mare cinste și
pohvală, de a ferirea domnii sale și paza scaunului său".

Scena aducerii Sf.Ioan cel Nou de la Suceava, pictură de la Mănăstirea Suceviţa

Argintăria de la racla Sf. Ioan cel Nou este formată din12 plăci de argint gravate de
meșteri locali în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care înfățișează scene din
mucenicia sfântului. Ele au fost așezate pe racla din lemn de chiparos în care se păstrează
moaștele. Plăcile sunt lucrate în tehnica au repoussé, ele fiind legate între ele prin benzi
fine de filigran de argint cu motive florale.
Cu acest prilej, Grigore Ţamblac, care a rămas în Moldova până în 1404 şi care se
intitula „monahul şi presbiterul marii biserici a Moldovlahiei”, scrie în limba slavonă
Pătimirea sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea
Albă, arătând că domnul a trimis „un boier cu oaste să aducă la dânsul, cu mare cinste,
vrednicul de slavă trup (...), pe care îl întâmpină cu toţi demnitarii săi şi cu mult popor
dintre creştini şi cu arhierei şi cu tot clerul cu făclii şi cu tămâie şi cu mir
binemirositoare”. Această scriere este considerată ca „prima operă originală a literaturii
române în limba slavonă” şi „singura viaţă de sfânt compusă în slavoneşte pentru
români”, păstrată până la noi în textul ei original.
Zilele de prăznuire a sfântului au fost stabilite tot de Biserica moldoveană. Cea mai
veche dintre zilele de cinstire a sfântului mucenic este 24 iunie, pomenirea Naşterii
Sfântului Ioan Botezătorul, amintită în secolul al XVI-lea. Cazania Sfântului Mitropolit
Varlaam, apărută la Iaşi în 1643, arată că Sfântul Ioan de la Suceava se pomenea joi, după
Rusalii. Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche aminteşte că sfântul se
prăznuieşte „miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor“. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a hotărât, în 1950, ca Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava să fie pomenit în ziua
de 2 iunie, ca amintire a minunii salvării cetăţii Sucevei din anul 1622. (articol de
Alexandru Briciu, Ziarul Lumina, Joi, 04 Martie 2010)
Tot în aceşti ani, evlaviosul mitropolit Iosif a reînnoit aproape în întregime ctitoria
părinţilor săi din Mănăstirea Neamţ, căreia i-a inchinat cel mai de preţ odor, Icoana
Maicii Domnului Făcătoare de minuni din Lidda, pe care o primise în dar din Bizanţ.
Icoana a fost pictată în anii 665 de viitorul patriarh Gherman, iar pe spate se află Icoana
Sf.M.Mc.Gheorghe şezând pe tron cu balaurul sub picioare. În perioada iconoclasmului
Icoanele au fost duse la Roma şi se vor întoarce la Bizanţ în vremea patriarhului
Metodie( 843-847) şi vor rămâne până la donaţia Împăratului Ioan al VIII-lea
Paleologul.De asemenea, a sfătuit pe domn să zidească din nou două frumoase mănăstiri,
Bistriţa (1402) şi Moldoviţa, ca lăcaşuri de rugă şi de veşnică odihnă.
La 7 ianuarie 1407, mitropolitul Iosif uneşte cele două Mănăstiri voievodale, Neamţ si
Bistriţa, şi numeste egumen peste ele pe ucenicul său, arhimandritul Domeţian, "ca să fie
aceste mănăstiri nedespărţite una de alta, pentru că sunt amândoua ale vlădiciei mele".
Tot la îndemnul său, egumenul Domeţian a scris vestitul Pomelnic al Mănăstirii Bistriţa,
care se păstrează până astăzi, şi primeşte în dar icoana Sfintei Ana de la Manuel
Paleologul. Asemenea şi la celelalte Mănăstiri, Probota, Bogdana si Moldoviţa,
rânduieşte stareţi buni şi poartă grija de toţi - de călugări, de sihaştri, de preoţi, de popor
şi de tot sfatul ţării - ca un adevarat părinte al tuturor ce era.
Focar de cultură şi artă medievală românească, necropolă a ctitorului şi a doamnei sale
Ana, aici se va dezvolta o şcoală de miniatură condusă de caligraful şi cărturar Gavriil
Uric din mâinile căruia a ieşit Tetraevanghel în 1429 din porunca doamnei Marina şi care
face parte din Biblioteca Bodleiana. Urmaşii săi au fost Ghervasie şi Teodor Mărişescu ,
care au oferit mănăstirilor voievodate ,,odoare” măiestrite cu ornamente şi care
constituiau atât bibliotecile particulare , de chilie , cât şi biblioteca de obşte , administrată
de un bibliotecar cu binecuvântarea stareţului. În 1424 se caligrafiază la Mănăstirea
Neamţu, în limba slavonă, Omiliile lui Grigore de Nazianz, care atestă începuturile
activităţii lui Gavriil Uric, vestit caligraf şi miniaturist român, întemeietor de şcoală
artistică autohtonă, în spirit bizantin, cu profunde şi ample ecouri în pictura murală şi
miniaturistică a secolului al XV-lea din Moldova.
1408 - 1409 Se înfiinţează Episcopia ortodoxă de Roman,
1413, iulie 6 Este atestată documentar, pentru prima oară, Episcopia ortodoxă din
Rădăuţi.
1415 Alexandru cel Bun dăruieşte zugravilor Nichita şi Dobre două sate pe Drăsliviţa,
reprezentând preţul zugrăvirii a două biserici, „una din Târgul Romanului şi alta, care va
fi voia domnului”. Faptul relevă preţuirea de care se bucura acest meşteşug artistic în
Moldova încă de pe vremea sa.
1415- retragerea din scaun şi închinovirea la mănăstirea Neamţ ,,unde a fost chilia lui
vlădica Iosif”, ajungând la adânci bătrâneţi, evlaviosul mitropolit Iosif, cel dintâi părinte
al Moldovei
1415-1428- Macarie , mitropolitul Moldovei după afirmaţiile istoricului Ştefan S.Gorovei
1418, noiembrie 2 Moare doamna Ana, soţia lui Alexandru cel Bun, al cărei mormânt de
la Mănăstirea Bistriţa va fi împodobit mai târziu de Ştefan cel Mare cu o lespede funerară
sculptată în decoraţii fitomorfe.
1420-1429 este fondată mănăstireaVişnevăţ, ulterior Căpriana
1427 (aproximativ) Alexandru cel Bun donează Mănăstirii Bistriţa un preţios epitrahil,
brodat cu 16 icoane prăznicare şi două portrete votive reprezentând chipul voievodului şi
al doamnei sale Marina. În inscripţia de pe acest epitrahil, Alexandru cel Bun se intitula -
ca şi tatăl său - „autocrator”, adică independent, singur stăpânitor „al întregii Moldovlahii
şi al Paratalassiei” (adică al pământurilor din nordul Mării Negre). Această operă, de o
mare valoare artistică şi documentară, a dispărut în timpul primului război mondial, fiind
cunoscută acum numai din reproduceri şi descrieri.
1427 August 18 Alexandru cel Bun „întăreşte” ocina fraţilor Hărman şi Iaţcu, dăruindu-
le, totodată, satul Voitinel din apropierea Putnei, „unde este casa lor şi unde este şi
mănăstirea lor”, ceea ce atestă - cu certitudine - că prin aceste locuri exista o viaţă
monahală anterioară fundării Mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare.
1432, ianuarie 1 Moare Alexandru cel Bun, fiind înmormântat la Mănăstirea Bistriţa,
ctitoria sa.
1438- trecerea la cele veşnice a primului mitropolit al Moldovei, îngropat la mănăstirea
Bistriţa
Succesorii mitropolitului Iosif I până la 1453 sunt greci , aşa cum precizam în finalul
primei părţi, după părerea istoricului şi genealogstului Ştefan Gorovei şi amintim pe cei
apăruşi în documente interne: 1415-1428- Macarie, 1445-,, mitropolitul chir Calist de la
Roman”, 1447-1453: ,, răposatul Visarion” şi Ioachim .
În intervalul dintre anii 1432-1457 ştirile despre ierarhii moldoveni sunt lacunare şi
abia de la 1455 putem vorbi de restabilirea continuităţii ierarhiei, după periada
zbuciumată a celor 20 ani de tulburări politice, războaie fratricide terminate cu înlăturarea
fratelui sau unchiului.
Cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 a determinat plecarea ultimului
mitropolit grec, Ioachim, ceea ce însemna autorcefalia faţă de Constaninopolul supus
Porţii.
În cele ce urmează vom înfăţişa cercetările istoricului Liviu Pilat de la Facultatea de
Istorie a Universităţii ieşene despre BISERICĂ ŞI PUTERE ÎN MOLDOVA, publicate în
„Analele Putnei”, I, 2005
Cercetătorul Liviu Pilat precizează că la 7 iunie 1455, apare menţionat, pentru prima
dată, în fruntea sfatului domnesc, mitropolitul Theoctist şi că ,,Alături de mitropolit,
apare, în sfat, şi arhimandritul Eustatie de la Bistriţa, egumenul cu rangul cel mai înalt din
Moldova. Acesta este menţionat şi la 2 iulie 1455, prezenţa sa la Suceava fiind
consemnată chiar şi la 15 august, în ziua Adormirii Sfintei Născătoare de Dumnezeu, zi în
care se sărbătorea hramul Mănăstirii Bistriţa. Abia după această dată se renunţă la
menţionarea arhimandritului, la 20 august figurând doar mitropolitul Theoctist. Sprijinul
pe care Puterea îl acordă Bisericii, înlăturând în felul acesta orice nemulţumire care poate
să apară în plan intern, mi se pare cât se poate de evident. Consider că acesta este mesajul
pe care îl transmite prezenţa mitropolitului în fruntea sfatului domnesc.”
În aprilie 1457 noul domn Ştefan cel Mare ruga pe Dositei, arhiepiscopul Ohridei să
trimită pe cineva din partea sa în Moldova pentru hiritonirea mitropolitului.Răspunsul va
veni în octombrie când este trimis Macarie, mitropolitul Ungrovlahiei şi episcopii locali.

Mitropolitul Theoctist I (1455-1486)

Cercetătorul Liviu Pilat afirmă că Theoctist I este menţionat în intervalele 1457–

1464 ca singurul ierarh ortodox din Moldova. Aceasta înseamnă că situaţia Bisericii
moldovene era una destul de critică, ea aflându-se în imposibilitatea de a-şi asigura
succesiunea ierarhică; potrivit dreptului canonic, hirotonisirea unui episcop trebuia făcută
în prezenţa a cel puţin doi ierarhi. Situaţia era, în fond, şi mai gravă pentru că această
succesiune nu putea fi rezolvată în felul în care se procedase la hirotonisirea lui Theoctist,
ceea ce ar fi înscris momentul respectiv într-o tradiţie. Şi aceasta pentru că, aşa cum am
arătat mai sus, în 1459, Patriarhia de Peci fusese desfiinţată şi, oricum, intrase şi ea sub
control turcesc. Totodată, frecventele apariţii ale lui Theoctist în Ţara de Jos arată faptul
că acesta se împărţea între scaunul de la Suceava şi cel de la Roman, purtând grija
ambelor eparhii.
Această situaţie impunea găsirea unei soluţii. Or, un moment favorabil a apărut după 5
iulie 1463, data căsătoriei lui Ştefan cu Evdochia de Kiev. Această legătură matrimonială
a putut media o relaţie cu Mitropolia de Kiev, care, la rându-i, rupsese legătura cu
Patriarhia ecumenică. Însă, numirea unui nou ierarh nu se putea face fără consultarea
reprezentanţilor principalelor mănăstiri din Moldova, în special a celor patru mari centre
monastice, în ordine ierarhică, Bistriţa, Neamţ,Moldoviţa şi Probota. Un document din 12
septembrie 1464 constituie, în opinia mea(n.n- alui Liviu Pilat), prima atestare a întrunirii
soborului Bisericii moldovene. Aparent, este vorba de rezolvarea unei chestiuni
administrative a Mitropoliei. „Cu voia tuturor marilor noastre mănăstiri din Moldova şi
cu toţi călugării lor”, mitropolitul Theoctist vinde un sat al Mitropoliei lui Toader Prodan.
Printre martorii acestei tranzacţii apar mai multe feţe bisericeşti: „episcopul nostru chir
Tarasie de Târgul de Jos” şi egumenii Teodor de la Bistriţa, Ioasaf de la Neamţ, Anastasie
de la Moldoviţa şi Stahie de la Probota. Prezenţa acestora, la Suceava, între două mari
sărbători (Sfânta Maria Mică şi Înălţarea Sfintei Cruci), doar pentru a fi martori la o
tranzacţie funciară este neverosimilă, prin urmare actul deja menţionat pare a fi efectul şi
nu cauza ce a determinat întrunirea soborului. Or, acest fapt mă determină să cred că
acesta este momentul hirotonisirii lui Tarasie pentru Mitropolia de Roman.
Următoarea serie documentară acoperă intervalul 1465–1473. Caracteristica principală
a acestei serii este prezenţa deasă în documente a mitropolitului Theoctist, alături de
care, în unele situaţii, apare şi ierarhul de la Roman. Tarasie apare doar în documentele
emise la Roman şi Suceava, aici mai cu seamă în lunile aprilie şi septembrie 1465.
Surprinzătoare este prezenţa sa, la Suceava, la 11 aprilie 1465, în Joia Mare, ca martor la
cumpărarea unui sat pentru Mitropolia Sucevei.În rest, prezenţa, pentru această lună, se
plasează după Paşti, mai precis în intervalul dintre Paşti şi Înălţare. Pentru luna
septembrie, prezenţa la Suceava se constată spre jumătatea acestei luni. Astfel, în 1466 îl
întâlnim la 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Crucii, cum o spune şi documentul, şi
la 10 septembrie 1471, când Ştefan face o danie Mănăstirii Putna. Apariţia sa în jurul
acestei date nu este deloc întâmplătoare. Conform unei hotărâri adoptate la Sinodul al
patrulea, în fiecare eparhie, anual, trebuia să se întrunească soborul: „să se adune
mitropolitul, toţi episcopii, cu toată eparhia lor de două ori într-un an”.
Data primului sobor a fost fixată la Duminica Vameşului şi Fariseului, a 33-a după
Rusalii (ianuarie–februarie) 1464, iar cel de-al doilea la Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14
septembrie, urmând ca la aceste soboare „de toate lucrurile bisericeşti şi ale oamenilor a
se întreba şi îndrepta toate”. Aşadar, apariţiile lui Tarasie la Suceava, în jurul datei de 14
septembrie, trebuie legate de participarea sa la cel de-al doilea sobor anual al Bisericii
Moldovei, aspect care ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi existat aceste menţiuni
documentare. Surprinzătoare este, însă, prezenţa lui Tarasie la Suceava la 14 octombrie
1473, unde asistă la o judecată asupra unei omucideri.Dar ziua de 14 octombrie, în
calendarul ortodox, este dedicată Sfintei Mucenice Paraschiva, hramul purtat de biserica
mitropolitană din Roman. 1473 ca şi 1465 sunt doi ani importanţi ai domniei lui Ştefan
cel Mare, or, este foarte probabil ca prezenţa lui Tarasie la Suceava, în două momente în
care el ar fi trebuit să se afle la Roman, să fi fost solicitată chiar de domn.
 Un alt aspect care se observă este alternanţa titlurilor de mitropolit şi episcop în cazul
lui Tarasie. Scaunul mitropolitan de la Roman a fost înfiinţat de Patriarhia ecumenică, în
cadrul provinciei ecleziastice a Moldovlahiei, subordonat scaunului de Suceava şi având
doar o jurisdicţie arhiepiscopală. În plan simbolic, această poziţie se traducea prin dreptul
ierarhului de la Roman de a purta pateriţă argintată în eparhia sa, iar la Suceava cârjă
simplă ca şi a celorlalţi episcopi. Înseamnă, aşadar, că Tarasie era considerat mitropolit,
atunci când se afla la Roman şi simplu episcop când se afla la Suceava. Acest fapt este
ilustrat şi de documente. În documentele emise la Suceava, Tarasie este numit mereu
episcop şi menţionat după mitropolitul Theoctist. Însă, atunci când domnul i se adresează
lui Tarasie, el foloseşte formula „acestui adevărat mitropolit al nostru, chir Tarasie, de
târgul Roman. Un document emis la Roman, cu data de 10 august 1470, la câteva zile
după sărbătoarea Schimbării la Faţă, zi importantă pentru oraşul Roman,o nouă scrisoare
adresată fostului logofăt Mihail, în care apare şi credinţa mitropoliţilor: „credinţa şi
sufletul mitropolitului nostru de Suceava, chir Theoctist,
şi credinţa şi sufletul mitropolitului domniei mele de târgul Roman, chir Tarasie”.
Totuşi, soborul Bisericii moldovene se va întruni în anul următor, cu ocazia sfinţirii
Mănăstirii Putna, la 3 septembrie 1469. Importanţa sa nu constă doar în realizarea unui
ansamblu de arhitectură fără egal, în Moldova, până la acea dată, ci şi în apariţia unui nou
centru de cultură, fapt cu implicaţii serioase în cadrul procesului de acumulare culturală.
În cadrul acestui proces, este antrenată şi o nouă generaţie de călugări nemţeni, al cărei
rol se evidenţiază, în ceea ce Emil Turdeanu a numit foarte frumos „bifurcarea curentului
de cultură”. „Zidurile Putnei erau încă în lucru când Ştefan a poruncit să se pornească
munca pentru înzestrarea lăcaşului cu cărţile cuvenite. Datoria trebuiau s-o împlinească
pisarii de la Neamţ, de unde venea primul arhimandrit, Ioasaf, şi unde o veche tradiţie
culturală îşi arătase roadele”. Ulterior, Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu au observat că acest
Ioasaf, trecut la Putna, era de fapt chiar egumenul de la Neamţ. S-a observat că rangul de
arhimandrit este rezervat, până în vremea lui Ştefan cel Mare, doar egumenului de la
Bistriţa, domnia marelui domn marcând extinderea rangului şi pentru egumenul
Mănăstirii Putna, în persoana celui care fusese egumenul Mănăstirii Neamţ, Ioasaf În
opinia mea(n.n- alui Liviu Pilat), utilizarea acestui titlu este legată de folosirea celor două
biserici ca necropole domneşti, fapt care îi conferă egumenului de acolo o anume
preeminenţă.

Sfântul Ierarh Leontie episcop de Rădăuţi ( numit 1472- mort la 1504)

Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-
al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugarii cu viaţă
aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl cautau pentru a-i cere
sfatul, la mănăstirea Laura. Dupa înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul
lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea
episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său,
nimeni altul decât binecunoscutul Daniil Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel
Mare si Sfânt. Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a
duce viaţă de schimnic(cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind
Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în
mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost
cinstit foarte curând dupa trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie. În iunie 1992,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului
Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, dupa vechea tradiţie.
Despre încadrarea temporală a lui Ioanichie, episcop de Rădăuţi.,la 25 aprilie 1472,ne
vorbeşte acelaşi istoric Liviu Pilat : ,,De aceea, cred că începuturile Episcopiei de Rădăuţi
trebuie căutate între primele măsuri legate de organizarea ecleziastică a Moldovei. Cum
în actele patriarhale, din perioada conflictului, sunt menţionaţi doi episcopi, Iosif şi
Meletie, mă îndoiesc că cineva poate considera căcei doi împărţeau acelaşi scaun
episcopal. Lipsa unui titular, pe parcursul perioadei bizantine, a cufundat în uitare acest
scaun bisericesc, însă numirea unui titular, la 1472, a reprezentat soluţia salvatoare pentru
Biserica Moldovei. Formula cu trei ierarhi oferea posibilitatea de reglementare a
succesiunii, fără a mai fi necesară prezenţa unui ierarh aparţinând unei alte Biserici.
Ulterior, ca o măsură suplimentară de precauţie, în această schemă a fost integrat şi
episcopul de Vad. În acest mod, s-a creat tradiţia succesorală pe care o vedem
funcţionând atât de bine la 1558, atunci când, prin moartea episcopilor Macarie şi
Gheorghe, scaunele de la Roman şi Rădăuţi au rămas vacante”.
Începând cu 1486-1488 sunt menţionaţi Gheorghe, mitropolitul Sucevei împreună cu
episcopul Ioanichie de Rădăuţi şi Vasile urmat de Tarasie în scaunul de la Roman( CDM ,
I,paginile 52,56,58,nr.168,185,191).
La sfîrşitul secolului XV ,la 13 noiembrie 1498 într-un document dat la Hârlău este
menţionat ,, sfatul mitropolitului chir Theoctist II ,împreună cu Tarasie al Romanului .
(CDM,I,pagina 73 , nr.250) , fost egumen de Neamţ şi care avea să confere, prin actul
ungerii, legitimitate şi protecţie sacră copilului de nouă ani, Ştefăniţă Vodă, urcat pe tron
– caz unic în istoria Moldovei până la acel moment –, şi tot el pare să fi jucat rolul
hotărâtor şi în înscăunarea lui Petru Rareş. Spre o asemenea idee trimit şi cuvintele
episcopului Macarie, referitoare la personalitatea mitropolitului din 1528 :„a adormit
întru Domnul, la adânci bătrâneţe, cel care ungea pe domni şi învăţătorul Moldovei,
mitropolitul chir Theoctist”.

Mănăstirea Putna
Prima mănăstirea ridicată de Ștefan cel Mare a fost Putna căreia i-a arătat apoi o grijă
deosebită. Construcția a început la 10 iulie 1466, iar sfinţirea s-a făcut la 3 septembrie
1470. Slujba fiind săvârșită în prezența domnitorului și a sfetnicilor lui de către
mitropolitul Teoctist I, episcopul Tarasie al Romanului și un sobor de preoți, episcopi și
diaconi. Mănăstirea a devenit gropniță domnească, aici fiind înmormântați domnitorul
ctitor, soţiile sale Maria de Mangop și Maria Voichița, fii săi Bogdan, Ștefan, Bogdan cel
Orb, Maria, nepotul Ștefăniță Vodă și prima soție a lui Petru Rareș, Maria. Toate
mormintele au pietre funerare frumos sculptate și împodobite. În pridvor a fost
înmormântat mitropolitul Teoctist I. Ștefan a făcut mănăstirii Putna numeroase danii care
au fost apoi întărite printr-un hrisov dat la 2 februarie 1503.
De numele acestei mănăstiri se leagă ferecătura capului Sf.Ierarh Ghenadie realizată în
1488 din porunca domnului: ,,Io,Ştefan voievod, din mila luiDumnezeu, domn al Ţării
Moldovei, a ferecat acest cap al Părintelui nostru Ghenadie şi s-a pus în Mănăstirea Putna
,în anul 6996(1488), mai 1” şi despre nu ştim nimic altceva. Sfinţenia sa s-a arătat în
minunea vindecării unui frate iconar în anul 1995, pe al cărui piept a fost pus ferecătura şi
în trei vise succesive i-au apărut Sf.Ierarh în veşminte arhiereşti, apoi doar toiagul, pentu
ca la cel de-al treilea să apară împreună cu Sf.Voievod Ştefan cel Mare şi Sf.Ierarh Ilie
Iorest.(Mănăstiri Ortodoxe nr.1- Putna)

Mănăstirea Voroneț

Este a doua ctitorie a lui Ștefan cel Mare și după pisanie mănăstirea a fost ridicată în
câteva luni de la 26 mai-14 septembrie 1488. Pe locul acesteia mai înainte a fost o
mănăstire de lemn și tradiția spune că aici și-ar fi avut chilia Daniil Sihastru care l-a
îmbărbătat pe domnitor. Această mănăstire impresionează până azi și este de o valoare
artistică remarcabilă prin picturile sale exterioare lucrate din 1547 din inițiativa
mitropolitului Grigorie Roșca și acestei mănăstiri domnitorul i-a făcut numeroase danii.
Alte ctitorii -Mănăstirea Sfântul Ilie de lângă Suceava 1488, Schitul Pătrăuți 1487,
biserica nouă la Tazlău 1496-1497, o biserică la mănăstirea Neamț, o clopotniță cu
paraclis la mănăstirea Bistrița 1498, o nouă biserică la mănăstirea Dobrovăț 1503-1504.
Biserici de mir -Sfântul Ioan din Vaslui 1490, Sfântul Nicolae din Iași 1491-1492, Sfântul
Gheorghe din Hârlău 1492, Borzești 1493-1494, Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși
1494, Sfântul Nicolae din Dorohoi 1495, Popăuți din Botoșani 1496, Războieni 1496,
Sfântul Ioan din Piatra-Neamț 1497, Reuseni 1503-1504.

Bibliografie selectivă:

Prof.Andi Daşchievici, Domni şi ierarhi în Ţările Române, Eroii Neamului, anul

IV,nr.3(14) ,Iaşi, noiembrie 2012,p.3
Simion Florea Marian, Sântul Ioan cel Nou de la Suceava, schiţă istorică
Litotipografia Carol Gobl, Bucureşti, 1895
CDM, Bucureşti,1965, vol.I
Ştefan S.Gorovei, Întemeierea Moldovei.Probleme controversate,Editura AL.I.Cuza,
1997,p.105-130
Alexandru Briciu, Ziarul Lumina, Joi, 04 Martie 2010
Marcel Tănăsachi, Dolhasca Istorică.Contribuţii la o monografie,Iaşi,Editura
Pim,2012,p.253
Liviu Pilat BISERICĂ ŞI PUTERE ÎN MOLDOVA, „Analele Putnei”, I, 2005, 1, p.
133–150.
Colecţia de Agostini Mănăstiri Ortodoxe nr.1- Putna,nr.3-Voroneţ;nr.7-Neamţ ;Nr.8-
Moldoviţa; nr.19-Humor; nr.23-Bistriţa de Neamţ; nr.34-Răşca;nr.40-Sf.Ioan cel Nou de
la Suceava

(V) MITOPOLIEI UNGROVLAHIEI sec.XIV- începutul sec. XVI

 Ctitorii,Mănăstiri, Cultură, Sfinţi ocrotitori

Mitropolia Severinului

1. Antim 1370-1389
. Actul sinodal din octombrie 1370 pentru numirea mitropolitului Antim arată că fusese hirotonit pe seama
unei jumătăţi şi din Ungrovlahia, la cererea domnului, a boierilor şi a mitropolitului Iachint întrucât se
înmulţise numărul locuitorilor ţării. Se ştie că încă din primii ani de domnie Vlaicu Vodă stăpânea Amlahul
în jurul Sibiului, Ţara Făgăraşului şi Banatul Severinului. Aceste „feude” transilvănene le-au stăpânit şi
unii din urmaşii lui. Reiese de aici că în 1370 se înfiinţase a doua Mitropolie în Ţara Românească sub
numele de „a Severinului” sau „dinspre Severin” cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului.

2. ,,Atanasie” şi-a început păstoria prin 1389 şi a păstorit până prin 1403. Acesta a fost ultimul mitropolit
de Severin despre care avem ştiri.
În 1419 după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) Ţinutul Severinului a fost luat în stăpânire de regii
maghiari, iar la începutul secolului XVI a fost cucerit de turci. Deci, ajungând în stăpânire străină fără
îndoială că a încetat şi existenţa mitropoliei de aici.

Mitropolia Ţării Româneşti

Iachint de Vicina 1359 – august 1372 mitropolit „a toată Ungrovlahia” sub stăpînirea voievozilor
Basarab I (a.1324-1351/1352) , Nicolae Alexandru (1351/1352-1364), Vlaicu Vodă (1364-1377),
dikaiophylax-ul Daniel Kritopoulos ca arhiereu „a toată Ungrovlahia”, mai apoi din 1370,
„mitropolit al unei părţi din Ungrovlahiei ”.

Hariton 1372 - 1381 sub stăpînirea domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377),Radu I (1377-1383)
Al doilea mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton, era în momentul învestirii şi protos al Sfântului Munte
Athos, funcţie pe care o va deţine în continuare, alături de noua demnitate. Bine văzut şi apreciat în
cercurile politice şi ecleziastice bizantine, el primea şi titlul de locţiitor al mitropolitului de Amasia.
Titlurile sale, primele cunoscute ale unui mitropolit muntean reflectă demnităţile deţinute de Hariton.
Astfel, în testamentul sau din iulie 1378, el se intitula „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, preacinstit şi
ţinând locul celui de Amasia şi protosul Sfântului Munte, Hariton”, respectiv„smeritul mitropolit al
Ungrovlahiei, Hariton preacinstit şi tinând locul celui de Amasia şi protosul Sfântului Munte Athos( DIR,
B, p. 28, doc. 21).
Titlul lui Hariton impune o precizare privind jurisdcţia sa. Aceasta şi-a exercitat o jurisdicţie ecleziastică
reală asupra Bisericii Ungrovlahiei, mai exact a celei părţi de la răsărit de Olt a Ţării Româneşti, şi asupra
comunităţii monahale de la Muntele Athos.
In ceea ce priveste jurisdicţia asupra mitropoliei de Amasia, acesta a fost exclusiv una nominală. Deţinerea
acestui titlu, i-a asigurat însă o poziţie importantă in Marele Sinod Patriarhal. Odată cu numirea unui titular
al Amasiei, Hariton rămâne doar mitropolit al Ungrovlahiei şi protos al Sfântului Munte. Titlul său reflectă
aceste schimbări, astfel într-un act din iulie 1378 el se intutulează doar „mitropolit al Ungrovlahiei şi
protos,Hariton”.
Hariton menţionat pînă la 1378 „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi ţinând locul celui de
Amasia şi protosul Sfântului Munte, Hariton” Aceasta şi-a exercitat o jurisdicţie ecleziastică reală asupra
Bisericii Ungrovlahiei, mai exact a celei părţi de la răsărit de Olt a Ţării Româneşti, şi asupra comunităţii
monahale de la Muntele Athos.1378-1381 „mitropolit al Ungrovlahiei şi protos,Hariton( FHDR, IV, p. 306-
307)

Antim 1381 - 1401 sub stăpînirea domnilor Dan I (1383-1486) şi Mircea cel Bătrân 1386-1418) ,,exarh a
toată partea ungurească şi al plaiurilor”.A fost mitorplit ala Severinului şi mitropolit la Ţării Româneşti

Sf.Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1320-1406) şi ctitoriile sale

 Dinastiile domnitoare ale Ţărilor Române au avut membrii carte au îmbrăâiţat viaţa monahală, devenind
călugări, arhimandriţi, episcopi sau mitropoliţi, oameni de cultură.
Din neamul Basarabilor se va ridica Sf.Nicodim , fiind nepotul de fiică al întemeietorului Munteniei,
Basarab I .

,, Sfîntul acesta,Nicodim sfiţitul, fost-au de neam slavonia, născut din părinţi binecredincioşi şi temători de
Dumnezeu, de neam slăvit ,rudenie cu cu cneazul Lazăr, împăratul servilor(sârbilor)” Ştefan
ieromonahul(1838-Biografia Sf.Nicodim cel Sfinţit).

Paul de Alep , Note de călătorie, 1657 oferă informaţii despre tatăl său ,, bărbat literat, orator cu viaţă
sfîntă, grec de origine, de fel din oraşul Kastoria, l-a crescut pe Nicodim dupre obiceiul creştinesc, întru
bună pedepsire ş temere de Dumnezeu”
În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia
inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață.
Din tînăra vîrstă a prunciei sale, dat a fost de către părinţii săi la învăţătura cărţii.Şi isteţ fiind la minte,
Sfîntul în scurtă vreme a învăţat toată Sfînta Scriptură , care duce întru mîntuire şi gramatica cea
slavonească , foarte bine şi desăvîrşit. Şi fiind aprins de darul lui Dumnezeu din tinereţe a fugit de acasă la
călugărie şi nu oriunde, ci direct în Sf.Munte Athos , la marea Lavră a sîrbilor ,Hilandar, unde, pentru
desăvîrşita sa viaţă în Hristos , nu după multă vreme, obştea l-a ales protoepistat. Numele de Nicodim îl
primeşte în 1338, iar în 1341 este hitotonot ierodiacon şi numai după 2 ani ajunge preot ieromonah. Iubitor
de singurătate, sfîntul a plecat spre pămînturi necunoscute, în urma poruncii Maicii Domnului de a ridica o
mare Lavră în cinsea ei , lîngă o cădere de apă. Şi s-a oprit mai întâi din pribegie în ţinutul sîrbesc al
Cladovei, unde a şi ctitorit mănăstiri la Vlatina şi Mănăstiriţa. Mai târziu ajunge protrosinghel. După
moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

1369-1371 Sf. Nicodim părăseşte Krajina trece Dunărea în chip minunat şi construieşte Vodiţa.
Bogdan Petriceicu Haşdeu precizează ,, în districtul Krajnei la vreo 2-3 ore de tîrguşorul Kladovei se
află o bisericuţă numită Mănăstiriţa a cărei fundaţie, poporul de acolo o atribuie Sf. Nicodim. Deasupra uşii
altarului se află o veche inscripţie din care se mai putea citi: Radu Vodă. Nicodim şezuse la Kladova, de
unde cunoscuse pe Radu Negru, caban al Severinului, căci au zidit amândoi o bisericuţă Mănăstiriţa. Nu a
vieţuit mult în aceste locuri pentru că într-o zi de sărbătoare adormind Sfântul în timp ce se ruga, i s-a arătat
Sf Antonie cel Mare spunîndu-i să treacă Dunărea în Valahia în locul numit la Peşteri” să zidească o
mănăstire care să nu fie alta mai mare şi mai frumoasă. Sf.Nicodim , amintindu-şi că această poruncă a
naui avut-o şi când era în Sf.Munte ,s-a hotărât sa o împlinească; s-a dus în satul Tachia, care este în
marginea Dunării, în faţa Orşovei şi făcându-ţi de trei ori cruce şi şi-a întins rasa peste valuri şi a trecut
Dunărea pe ea ca pe o luntre . A căutat în stânga şi în dreapta şi părându-i-se că a găsit locul visat, s-a
apucat şi în 40 zile a fost terminată şi sfinâiţă mănăstirea Vodiţa căruia i-a pus hramul Sf.Antonie . şi a
rânduit a fi chinovie de părinţi de obşte .În alte 40 de zile a sădit 4 pogoane de vie la locul numit Sfânta”.
Psania mănăstirii glăsuieşte : ,, cu cheltuiala şi cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui chir
Nicodim şi a frsaţilor, am zidit şii au zugrăvit Vodiţa”
Rostul construirii Vodiţei era de bastion al ortodoxiei căntra catolicismului, mai ales că doamna Clara , a
doua soţie a voievodului Nicolae-Alexandru, era susţinătoarea iezuiţilor în Ţara Românească.
În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe.
Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era
potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe. În plus, unii istorici sunt de părere că la
începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile
ungurilor.
1375- Sf. Nicodim construieşte Mănăstirea Gura Motrului şi este chemat de cneazul Lazăr să fie tălmaci
în tratativele cu Patriarhia de Constantinopol, pentru ridicarea anatemei ce fusese aruncată în 1346 de către
patriarhul Valist, pe vremea ţarului Ştefan Duşan. Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte
mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de
Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la
Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit.
1377- Sf. Nicodim începe construirea Tismanei

În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar
din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor
reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.Așadar, Nicodim începe să caute
un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale
ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și
Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul
de pe Valea Aninoasei.Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se
cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde
constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de
un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună
numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb. Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca
stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe
construcția bisericii din zid, sfințită în 1378, căreia la 1380 Radu I dăruieşte ctitoriei sfântului Vadul
Cumanilor, Balta, Bistriţa şi conferă aşezemântului xomovlastia( autonomia). La 1385 Dan I confirmă
printr-un act isprăvirea mănăstirii ,ctitorită de Sf.Nicodim şi de Radu I.

Tismana a fost zidită de-a lungul a 10 ani ,cu sprijinul domnitorilor valahi Radu I 1377-1383, Dan I 1383-
1386 şi a prinţului Lazăr al Serbiei. Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui
Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate
românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți,
Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană
Golubăț și râul Pek. Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de
către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci
sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra
zonei cetății Golubăț.

Obiecte legate de Sf.Nicodim cel Sfinţit: 1.Tetraevangheliar de la Prislop ( ,, s-a scris de popa Nicodim
în Ţara Ungurească , în al 6-lea an de la izgonirii lui, la anul dde la facerea lumii 6913- 1405”) ;2.
Patrafirul sau epitrahilul cu care a stat în foc la ordinul regelui mahiar Sigismund de Luxemburg.
Decoarat cu figura balaurului găsit la venirea la Tismana ; 3. Felonul ,despre carea arhimandritul Glicherie
Savin afirmă că a fost luat împreună cu alte odoare şi duse la Moscova în 1916 şi de unde nu s-au mai
întors; 4.Cadelniţa mănăstirii Tismana datează de la cumpăna secoleleor XIV şi XV , din argint turnat,
ciocănit, aurit ,înfăţişează macheta unei biserici de forma crucii greceşti, cu o cupolă ocotogonală în centru
şi patru turle circulare pe colţuri; 5. Racla cu sfintele moaşte este de argint , executat în 1980 care conţine
degetul Sfântului , care s-a desprins din trupul sfîntului .
Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict
cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată
așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913
(1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind
incomod pentru voievodul muntean.
Mircea cel Bătrân îl avea ca sfetnic ,, întru cele dumnezeieşti şi duhovnicul său încă din tinereţile acestuia
care îl lua adesea pe Sf.Nicodim cu Dînsul” şi îl cinstea într-un hrisv din 1406 , ,,părintele şi rugătorul
Domniei mele”.
Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea,
Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar
în noiembrie, la Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a
mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința
ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un
dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii
speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.
Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana.
Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la
Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de
crucea sa de plumb.

Teodor I (1381-? ) sub voievozii Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1486) şi Mircea cel Bătrân 1386-
1418)
În ceea ce-l priveşte pe cel de-al patrulea mitropolit al Ungrovlahiei, din diverse pomelnice ale unor
lăcaşuri de cult muntene ştim doar că se numea Theodoros, fiind şi el probabil grec de origine. Orice alte
date referitoate la activitatea, titulatura sau aria sa de jurisdicţie ecleziastică lipsesc cu desăvârşire. (N.
Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, 7-10, p.740 )

Eftimie I ( atestat 1412) sub domia voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418)
În primii ani ai deceniului 2 al secolului XV-lea, în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei îl găsim pe
mitropolitul Euthymios (Eftimios). Pe două acte din mai şi octombrie 1412 păstrate la Meteora, el se
intitula „Euthymios, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahia”.
Timp de peste o jumătate de secol, până la mijlocul deceniului 7 al sec. al XV-lea, orice ştiri asupra
întâistătătorilor Bisericii Ţării Româneşti lipsesc cu desăvârşire.
Domnitorii de după 1418 au fost : Dan II(1427-1428), Alexandru Aldea (1431-1436),Vlad Dracul (1436-
1442, 1443-1446) ,Vladislav II (1446-1456),Vlad Ţepeş (1456-1462), Radu cel Frumos( 1466-1475) ,
Laiotă Basarab( 1474-1478), Basarab Ţepeluş (1479-1482), Vlad Călugărul (1492-1495), Radu cel Mare
(1495-1508), Mihnea cel Rău (1508-1510), Vlad cel Tînăr (1510-1511) şi Neagoe Basarab(1511-1521)
În a doua jumătate a secolului XV sunt menţionaţi trei ierarhi munteni : Iosif(1464), Macarie I( 1482),
Ilarion I (1492) probabil foşti egumeni la Cozia. Faptul că avem puţine ştiri despre mitropoliţii Ungro-
Vlahiei se explică că ei au început să facă parte din divanul domnesc abia către sfârşitul secolului XV. Apoi
reşedinţa lor era la Argeş, pe când a domnitorilor s-a mutat la Târgovişte, iar mai târziu la Bucureşti.

Mănăstirea Govora

Este întemeiată la începutul secolului XV ca schit, cu viaţă de obşte care va cunoaşte ăn vremea lui Vlad
Ţepeş ( 1448,1455-1762,1476) jaful boierului Albu cel Mare, pretendent domnesc, dând foc la arhivă şi
paraclisului. În 1488 domnul Şării Româneşti , Vlad Călugărul (1481, 1482-1495) înzestrează mănăstireea
cu moşia Hinţa, care este ternul din jurul mănăstirii. Asociatul la domnie şi succesor, Radu cel Mare (1495-
1508) rezideşte mănăstirea şi îi întăreşte la 1499 satul Galad.
Aspectul său este de cetate cu un turn masiv pe coltţ, cu ziduri întărite cu contraforţi, intrarea se face
printr-un gang semicircular pe sub turnul-clopotniţă, înalt de 15 m, cu patru nivele şi ziduri groase de 2 m.
În vremea sec.XVII va primi metereze, din care primele două datază din sec.XVI,iar ultimele din
sec.XVIII..
Din vremea lui Radu cel Mare se păstrează la Muzeul Naţional de Artă a României un epitrahil , un
veşmânt brodat cu fir de aur, argint şi mătase , pe care sunt reprezentanţi Iisus,Marele Preot, Maica
Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul ,Sfinţii Petru şi Pavel,Sf.părinţi Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur,
Atanasie şi Grigorie,Nicolae şi Spiridon. Pe el sunt brodate cuvintele :,, Acest epitrahil l-a făcut Io Radu-
Vodă Mănăstirii Govora”. De asemenea tot de la Radu Vodă datează şi Icoana Maicii Domnului
Hodighitria , pictată pe lemn , cu o inscripţie în limba slavă ,, Dorothe..şi Maica Domnului şi Pururea
Feciara Maria”. Identitatea personajului este discutată de istorici , unii l-ai identificat cu stareţul Dorotei,
cele care a condus destinele obştii sub Radu cel Mare, alţii afirmă că este un călugăr omonim.
În Muzeul mănăstirii se păstrază cel mai vechi clopot care cântăreşte 250 kg şi poartă inscripţia slavonă : ,,
S-a turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae 6965(1456)”

Mănăstirea Dealu

La 1431 într-un act de danie de la voievodul Alexandru Aldea , iar în 1456 Vladisla al-II-lea un
document emis de cancelaria domnească îl menţionează pe egumenul Sisoe de la Dealu, întărin daniile a
trei sate şi a unor munţi , dăruite de boieri mănăstirii.
La 1499 începe construcţia actualei mănăstiri sub Radu cel Mare, mai intăi incinta şi apoi biserica cu
hramul Sf.Ierarh Nicolae. Întreg ciomplexul a fost sfinţit la 1502. A fost gândită ca loc de rugăciune şi
totodată necropolă domnească pentru Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1442, 1443-
1446),Vladislav II (1446-1456), Radu cel Mare (1495-1508) , Vlad cel Tînăr (1510-1511) ,Neagoe Basarab
(1511-1521) ,Radu de la Afumaţi (1521-1529), Vlad Înecatul ( 1530-1532), Pătraşcu cel Bun ( 1534-1557),
Mihai Viteazul ( 1593-1601).
La 1503 este adus fostul Patriarh al Constantinopoluliui ,Nifon al –II-lea pentru reorganizarea vieţii
bisericeşti şi a Mitropoliei Ungrovlahiei.

Cel întru sfinţi părintele nostru Nifon al Constantinopolului (Nifon al II-lea al Constantinopolului), a
fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 şi 1497-1498. În anul 1502 a fost chemat pentru a
treia oară pe tronul patriarhal, dar a refuzat invitaţia. A fost şi mitropolit al Ungrovlahiei aproximativ între
anii 1502-1505. Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea pe 11 august.

Preafericitul patriarh Nifon s-a născut în intervalul anilor 1435-1440, în Peloponez, în sudul Greciei,
primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său se numea Manuil, iar „pe poreclă, Halep”, şi pe mama sa o
chema Maria.Manuil se căsătorise cu Maria prin 1433, „fată de boieri mari”, şi au avut trei copii: Dimitrie,
Nicolae şi Maria. El a murit după vreo şase ani şi a rămas soţia îndurerată să-şi crească cei trei copii cu
„multă osârdie”. Pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino, din Peloponez,
pe Nicolae l-a trimis la un dascăl grec, Eftimie, ca să înveţe carte, iar fata a oprit-o la dânsa „pentru
mângâiere”. Nicolae s-a dovedit înzestrat la învăţătură şi cu tragere de inimă, încât i-a întrecut pe toţi care
erau cu dânsul şi a străbătut repede „toată dăscălia” cu înţelepciunea sa. S-a dus apoi la un alt dascăl iscusit,
călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. De la un schimnic, numit Antonie, din
cetatea Epidaur, Nicolae a îmbrăcat haina călugărească, schimbându-şi numele, potrivit pravilei, în Nifon.
Aflând el după aceea că în cetatea Artei locuia un monah învăţat „şi plin de toate bunătăţile”, cu numele
Zaharia, „ştiind carte grecească şi slavonească” şi venit de la mănăstirea Vatoped din Athos, s-a mutat şi el
în Arta. Acesta l-a făcut „călugăr desăvârşit” şi a primit să-i fie părinte duhovnicesc. În curând, Nifon a fost
hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Artei. Apoi, Zaharia şi ucenicul său Nifon, împreună cu mulţi alţi
fraţi, au plecat din Arta „în ţara Ascalonului”, adică în Albania, de frica turcilor prigonitori, la curtea
despotului Gheorghe Scanderberg, care i-a primit cu bucurie.Era iubitor de fraţi şi râvnitor în viaţa
monahală, nevoindu-se în posturi, rugăciuni şi privegheri. Era şi bun cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al
teologiei. Faima lui s-a răspândit atât în Sfântul Munte cât şi dincolo de hotarele acestuia.

În primăvara anului 1466, sultanul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului, a pornit cu urgie asupra
Albaniei, prădând şi pustiind totul în cale. Îl atacă pe Scanderberg şi asedie Croia, însă fără s-o poată
cuceri, şi îşi întinse stăpânirea până la ţărmul Mării Adriatice. În faţa pustiirii, oamenii fugeau şi se as-
cundeau cum puteau. În aceste grele împrejurări, Zaharia şi Nifon părăsiră Albania şi se refugiară în cetatea
Ohridei, găsindu-şi adăpost în vestita mănăstire a Maicii Domnului, unde se afla atunci şi scaunul
mitropoliei acelei părţi.Atunci, întâmplându-se în Biserica Ohridei unele tulburări şi răscoale, sultanul
Mohamed a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi fruntaşi şi preoţi, să fie surghiuniţi la
Constantinopol, iar la Ohrida a trimis să păstorească pe fostul Patriarh ecumenic, Marco Xilocarav. Printre
cei deportaţi acum s-a aflat şi Zaharia împreună cu ucenicul sau Nifon. Aici s-a întâmplat că Zaharia a căzut
bolnav şi în curând a murit. Rămas singur, Nifon a mers să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos.
Luând învoirea şi binecuvântarea de la Daniil Protul, s-a dus la mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton,
fostul mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Apoi a cercetat toate peşterile, chiliile şi schiturile mari şi
mici din preajma Cariei, a cerut blagoslovenie şi „sfat bun” de la părinţii duhovniceşti şi s-a îndulcit de
învăţăturile lor.În peştera Crit, unde a aflat nişte călugări nevoindu-se în multă răbdare cu postul şi
rugăciunea şi care se hrăneau din lucrul mâinilor lor, s-a alipit şi Nifon de ei, îndeletnicindu-se cu
meşteşugul scrierii, căci avea darul scrisului frumos. După ce a petrecut acolo mai multă vreme, a fost
chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Atonitul, unde a stat mai bine de un an, iar de acolo a mers la
mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei – la care mănăstire cu mare bucurie l-au primit şi se plecă
cu totul obiceiului şi tocmelii mănăstirii şi s-au făcut decât toţi mai mic şi toată posluşania cu dragoste o
um-plea, cât ieşi în toate laturile lauda bunătăţilor lui”.

La moartea arhiepiscopului Partenie al Tesalonicului, Sf. Nifon a fost cel ales să-i urmeze în scaunul
arhiepiscopal. A păstorit aici vreme de trei ani, între anii 1483 şi 1486, purtând mare grijă mai ales de cei
sărmani, de cei bolnavi şi neputincioşi, de orice credinţă ar fi fost aceştia. A luat parte şi la Sinodul din
1484 care a respins definitiv hotărârile Sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa din 1439.
A fost ales patriarh al Constantinopolului în anul 1486, rămânând în scaun până în 1488, când a fost alungat
din scaun datorită intrigilor din sânul Bisericii Constantinopolului; a fost trimis în exil la Mănăstirea
Sozopoli. De-a lungul întregii sale păstoriri pe scaunul ecumenic a trebuit să se confrunte cu diferitele
facţiuni din sânul Bisericii Constantinopolului, ceea ce a făcut mai dificilă încercarea sa de a reorganiza
patriarhia, şi a condus la depunerea sa repetată din scaunul de patriarh. După prima depunere, în 1488, el a
fost readus în scaun după nouă ani, dar pentru scurtă vreme, între 1497-1498, dar a fost alungat din nou din
scaun din pricina aceloraşi intrigi şi exilat la Adrianopol. În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară să
preia tronul ecumenic, dar de data aceasta a refuzat.

Mitropolit al Țării Românești

Probabil în perioada ultimei păstoriri pe scaunul ecumenic l-a întâlnit la Constantinopol pe domnitorul
Radu cel Mare (1496-1508) al Ţării Româneşti, care a rămas profund impresionat de înţelepciunea
ierarhului. Aflând de scoaterea lui din scaun, acesta l-a chemat pe sfântul episcop la el, rugându-l să urce în
scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti. Devenit mitropolit al Ungrovlahiei (cca. 1502), sfântul Nifon a
ţinut un sinod de clerici şi mireni pentru a pune în rânduială viaţa bisericească de aici. La acest sinod s-a
hotărât înfiinţarea episcopiilor Râmnicului şi Buzăului. La scurtă vreme însă, între mitropolit şi domnitor
a izbucnit un conflict. Un boier pe nume Bogdan, fugit din Moldova, unde era şi căsătorit, la curtea lui
Radu cel Mare, dorea să o ia de soţie acum pe sora domnitorului. Mitropolitul Nifon, cunoscând situaţia, a
refuzat categoric să accepte o asemenea situaţie, afurisindu-l pe boierul moldovean şi pe toţi cei care
ajutaseră la o asemenea faptă; tot atunci a proorocit şi despre necazurile care aveau să se abată asupra
domnitorului, a boierului şi a ţării, şi care aveau să se împlinească întocmai. Toate acestea i-au atras mânia
domnitorului, care a poruncit ca sfântul ierarh să fie alungat din ţară (pe la anul 1505) şi tratat ca un
proscris. Mitropolitul a plecat atunci şi din Ţara Românească şi, după un popas la Sofia, s-a retras din nou
la Sfântul Munte, la mănăstirea de metanie, Dionisiu, de unde plecase. A trecut la Domnul în ziua de 11
august 1508, fiind în vârstă de 90 de ani. Sfinte Moaşte -Părticele din moaştele Sf. Nifon se găsesc în
România: în Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova ,în Catedrala Mitropolitană din Târgovişte ,în
Biserica mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti ,la mănăstirea Curtea de Argeş

Macarie al-II-lea 1512-1521 sub domnia binecredinsiosului voievod Neagoe Basarab (1511-1521)
În perioada 1507-1512 funcţionează la Mănăstirea Dealu prima tipografie sub condicerea ieromonahului
muntenegrean Macarie.Ca tipograf s-a ocupat de tipărirea Liturghierului din 1508, a Octoihului di 1510 şi a
Tetraevengelului din 1512.
Două articole dau unele informaţii asupra originii sale din Macarie tipograful şi că după moartea lui
Neagoe Basarab a plecat la mănăstirea Hilandar ,unde ajunge egumen.
După doar şapte ani, în anul 1515, domnitorul Neagoe Basarab al Ţării Româneşti (1512-1521) a trimis
la Muntele Athos o delegaţie condusă de logofătul Danciul pentru a cere şi a aduce înapoi în ţară moaştele
sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia şi a răscumpăra greşelile domnitorului Radu şi
ale poporului faţă de sfântul mitropolit. Aşezate într-un coşciug de lemn şi însoţite mitropolitul Neofit de
Anchialos şi de mai mulţi călugări de la mănăstirea Dionisiu, moaştele sfântului au fost purtate cu cinste
până în Ţara Românească. Moaştele sfântului Nifon au ajuns la mănăstirea Dealu pe 16 august 1517, fiind
aşezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de blestemul ce-l pusese
sfântul asupra sa, şi tot atunci s-a făcut proslăvirea sfinţitului Nifon. Aşezate într-o raclă de argint aurit,
moaştele sfântului au fost înapoiate, cu toată cinstea, mănăstirii Dionisiu. Capul şi o mână a sfântului au
fost dăruite de monahii de aici domnitorului, care le-a aşezat în noua mănăstire ctitorită de el la Curtea de
Argeş. În anul 1949, moaştele sfântului Nifon au fost mutate în Catedrala mitropolitană din Craiova.

Bibliografie :

Vasile Mărculeţ, Aspecte ale funcţionării Mitropoliei Ungrovlahiei

până la începutul secolului al XV-lea
Mircea Păcurariu ,, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 2006;
Colecţia ,,Mănăstiri Ortodoxe”, Tismana,Govora şi Dealu
Pr. Conf. Ioan Moldoveanu, Curs de Istorie Bisericească
P.S. Gherontie Episcopul Constanţei, „Lista Mitropoţilor Ungrovlahiei, în ordinea hronologică de la
înfiinţarea Mitropoliei (1359) până la ridicarea ei la rangul de Patriarhat (1925)”, Biserica Ortodoxă
Română, XLIV (1926), 5, p. 241-245
Fr. Miklosich, I. Müller, Acta Pariarchatus Constantinopolitani MCCCXV-MCCCCII, t. I-II,Vindobonae,
1860-1862, p. 383-388, doc. CLXXI/I-II; Hurmuzaki, XIV/1, p. 1-6, doc. III-IV.
Fr. Miklosich, I. Müller, op. cit., II, p. 494, doc. DCXLVII; FHDR, IV, p. 266-267.
Marcu Petcu, Nicolae Lihănceanu, Adrian Pintilie, Ramona-Anca Creţu, Pagini din istoria monahismului
orthodox în revistele teologice din România – Aşezăminte monahale, Editura Bibliotecii Naţionale a
României, Editura Mitropolit Iacov Putneanu, 2011, p.12 despre mitropoliţii Hariton 1372-1381 şi
Macarie al-II-lea 1512-1521
Petru S.Năsturel , Cine a fost Macarie al-II-lea al Ungrovlahiei(cca. 1512- cca.1521) în
MitroOlt(1967),7-8, p.615-617
Pr.conf.dr. Dănuţ Manu, Mitropolitul Macarie al-II-lea al Ungrovlahiei 1512-1521, Gbis,LVIII (1999).1-
4, p.119-135
Pr. prof. Gheorghe I. Moisescu, Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Ţarigradului, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXXVI (1958), nr. 9, p. 861.
Mitropolitul Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1937,
p. 6.