UNIVERSITATEA ,,BABEȘ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Teologie Ortodoxă

ALEXANDRU MORARU COSMIN COSMUȚA

ISTORIA BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE
(secolul XV - începutul secolului XVIII)

- NOTE DE CURS -
Anul I, sem. II

Cluj-Napoca
2017
 CUPRINS

1. Mitropolia Moldovei în prima jumătate a secolului al XV-lea........................3

2. Ctitoriile lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457 -1504)..........................................10
3. Stiluri arhitecturale bisericești reprezentative, străine și
românești.............................................................................................................19
4. Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVI-lea ...............................................24
5. Activitatea tipografică din Țara Românească în secolul al XVI -lea.
Ieromonahul Macarie, Dimitrie Liubavici și ieromonahul Lavrentie .......... 33
6. Activitatea tipografică din Transilvania în secolul al XVI-lea. Filip

Moldoveanul și Diaconul Coresi .......................................................................41

7. Preoțimea ortodoxă română în secolele XIV -XVI ..........................................50
8. Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei....................................................57
9. Mitropolitul Varlaam al Moldovei ...................................................................63
10. Mitropolitul Petru Movilă. Sinodul de la I ași (1642) .....................................71
11. Mitropoliții Ilie Iorest și Simion Ștefan ai Transilvaniei ............................... 86
12. Mitropolitul Sava Brancovici al Transilvaniei................................................96
13. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei ..................................................................102
14. Literatura bisericească reprezentativă din Țara Românească în secolul al
XVII-lea. Biblia de la București (1688) ..........................................................110
15. Preoțimea ortodoxă română în secolul al XVII -lea și începutul
secolului al XVIII-lea ......................................................................................120
16. Mitropolitul Antim Ivireanul al Ungrovlahiei ..............................................126
 MITROPOLIA MOLDOVEI ÎN PRIMA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XV-LEA

a. Situația bi sericească în Moldova

Domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432) se întinde pe o bună parte a

începutului secolului al XV-lea. Apelativul de „cel Bun” și l-a câștigat datorită atitudinii
sale de mentor și promotor al păcii, al înțelegerii între neamuri, dar și a deschiderii lui
ecumenice față de celelalte biserici și confesiuni creștine. De pildă, a trăit în bună
vecinătate cu polonezii, dar și cu ungurii. În 1401 a decis s ă se înființeze o episcopie
pentru armenii din Moldova, cu sediul în Suceava; a fost de acord să se întemeieze o

episcopie catolică la Baia (între anii 1405-1413), pe lâng ă cea existentă la Siret; a
ocrotit în Moldova pe adepții învățăturii lui Jan Hus, adic ă pe husiții refugiați aici din
pricina persecutorilor lor, catolici; husiții s-au ridicat „împotriva unor abuzuri ale
papalității”, militând pentru revenirea la tradiția creștinismului primar, la traducerea
Sfintei Scripturi și la săvârșirea Sfintelor Slujbe în limba poporului.
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă din Moldova, ea avea un mitropolit în
fruntea ei, despre care avem pu ține informații; mulți istorici socotesc că, urmașul lui
Iosif Mușat, care a păstorit până în 1415, ar fi fost impus, de aceast ă dată de către greci,
respectiv de împăratul bizantin.

b. Sinodul de la Konstanz (1414-1418)

În această perioadă a avut loc un fapt însemnat în Biserica Apuseană, Sinodul de

la Konstanz (în sudul Germaniei de azi), dintre anii 1414-1418; a avut drept obiective:
„înlăturarea schismei papale” (la acea vreme existând trei papi: unul la Roma, altul la
Pisa și al treilea la Avignion); „condamnarea învățăturilor lui John Wycliff și Jan Hus”
și unirea Bisericii de Apus cu cea de R ăsărit. Cum era și firesc la acest sinod au luat
parte pe lângă delegații papei și o delegație a Bisericii din R ăsărit; între delegații
răsăriteni a fost și moldoveanul Grigorie Ţamblac, care era mitropolit al Kievului . În

3
același timp au luat parte la sinod (încheiat la 22 aprilie 1418) și câțiva reprezentanți din
anumite orașe din Moldova și Țara Românească, fiind prima participare a românilor la o
întâlnire internațională; din Moldova au fost prezenți delegați din: Suceava, Roman,

Iași, Hârlău, Bârlad, Morderland (?), Mayda (?), Herat (?), Mentz (?) și Molga (?),
boierul Gheorghe din Sămușeni și Stanislav Rotompan; din Țara Românească: boierul
Thobermur (Tugomir), reprezentanți din: Câmpulung, Argeș (?), Kylo (Chilia?), Zürm
(Severin?), dar și din alte localități ce nu s-au identificat până acum. De asemenea,
domnitorii Alexandru cel Bun și Mircea cel Bătrân au fost reprezentați de câte un boier.
Credem că reprezentanții români nu s-au putut angaja în discu țiile teologice, fiindcă
aceștia erau laici, fără cunoștințe de profunzime religioasă.

c. Sinodul de la Ferrara – Florența (1438-1439)

Câteva decenii mai târziu a avut loc Sinodul unionist de la Ferrara – Florența
(1438-1439). A fost convocat din motive politice, la insisten țele împăratului Ioan VIII
Paleologul (1425-1448), cu scopul de a primi ajutor material și armat din Apusul
Europei, în vederea opririi pericolului turcesc. Date privitoare la acest sinod avem în
Istoria Sinodului de Unire de la Ferrara – Florența, alcătuită de către Silvestru
Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice. Din aceast ă istorie aflăm că la
lucrările sinodului a luat parte și mitropolitul Damian al Moldovei probabil grec de
neam. Damian a fost însoțit la sinod de logofătul Neagoe și protopopul Constantin;
delegația moldoveană s-a dus mai întâi la Constantinopol, al ăturându-se numeroasei
delegații ortodoxe (aproape 700 de persoane), condusă de împăratul Ioan VIII
Paleologul și patriarhul ecumenic Iosif II; delega ția pomenită a plecat pe cor ăbii de la
Constantinopol spre Italia la 24 noiembrie 1437; au ajuns în Italia abia în martie 1438.
Mai întâi au început discu ții neoficiale între răsăriteni și apuseni la Ferrara în
aprilie 1438 și au ținut până în octombrie același an; în octombrie 1438 a avut loc
deschiderea oficială a acestui sinod. În istoria lui Silvestru Syropulos, mitropolitul
Damian al Moldovei a fost pomenit în două rânduri, ca luând parte activă la lucrările

acestuia.

4
 Din motive neelucidate până în prezent (s-a vorbit de o cium ă care bântuia în
Ferrara sau mai degrabă din cauza reîntoarcerii în mas ă a răsăritenilor în țările lor),
lucrările Sinodului au fost mutate în nordul Italiei, la Floren ța, încă de la începutul

anului 1439; aici, mitropolitul Damian a fost men ționat de trei ori, în discu țiile cu
privire la purcederea Sfântului Duh «și de la Fiul», poziție catolică, ce se dorea să fie
îmbrățișată și de către ortodocși; mitropolitul Damian era împotriva adaosului filioque;
cu toată opoziția sa, silit de către împărat și patriarh, în cele din urm ă a fost de acord cu
unirea Bisericii din Roma. Actul de unire a fost semnat la 6 iulie 1439, deși din
numeroasa delegație răsăriteană rămăseseră numai câteva zeci de persoane (33).
Prin actul de unire pomenit (semnat și de 115 apuseni) delegații răsăriteni au
acceptat cele patru puncte „florentine”: 1. primatul papal; 2. filioque; 3. azima
(săvârșirea Sfintei Liturghii cu pâine nedospit ă) și 4. purgatoriul; menționăm că, între
semnatarii actului s-au aflat mitropolitul Damian al Moldovei, protopopul Constantin și
logofătul Neagoe.
d. Evenimente după unirea de la Florența

După închiderea sinodului de la Florența, delegații r ăsăriteni s-au reîntors acasă.

Deoarece unirea încheiată a fost făcută numai din interese politice, deci nu pe temeiuri
teologice, ea n-a fost primită în R ăsărit. Mai mult chiar, a fost înlăturată; prima Biserică
ce a abandonat unirea florentină a fost cea Rusă (în 1441), după ea urmând patriarhiile
din Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Împăratul însuși (Ioan VIII Paleologul), prezent
la sinodul pomenit și militant pentru unire, „n-a mai publicat decretul de unire ”,
temându-se de reacția credincioșilor; în același timp, nu i-a sprijinit nici pe cei doi
patriarhi unioniști (Mitrofan II, 1440-1443 și Grigorie III Mammas, 1443-1450) să
promoveze hotărârile de la Florența. Cel din urm ă împărat bizantin, Constantin XI
Dragases (1448-1453), fratele lui Ioan VIII Paleologul, care era adversar al unirii a
aprobat ținerea unui sinod antiunionist în 1450, la Constantinopol, în cadrul căruia a fost
înlăturat patriarhul unionist Grigorie III Mammas; astfel că toate eforturile lui Ioan VIII
Paleologul și ale patriarhului Iosif II au fost năruite.

5
 După ce Constantinopolul a c ăzut sub turci (în 29 mai 1453) și alți ierarhi
răsăriteni s-au lepădat de unire, fapt cunoscut dintr-o relatare a primului patriarh de sub
stăpânirea turcească, Ghenadie Scholarios (1454-1456); între ierarhii care au înl ăturat

unirea se numără mitropoliții de Vidin și de Târnovo, precum și Damian al Moldovei.

Cu toate că unii istorici susțin că mitropolitul Damian, după reîntoarcerea de la
sinod, ar mai fi p ăstorit la Suceava pân ă în 1447 (când ar fi fost înl ăturat din scaun), se
pare că Dimitrie Cantemir are dreptate atunci când, în Descrierea Moldovei, arată că
ierarhul moldovean a rămas la Constantinopol (neîntorcându-se în Moldova de frica
reacției credincioșilor); el s-ar fi considerat pe mai departe „Mitropolit al Moldovei”,
fără s ă aib ă o putere efectivă asupra credincioșilor moldoveni. Credem că acesta este și
motivul pentru care el nu mai apare în pomelnicele Mitropoliei și nici în documentele
timpului.
Relatările privitoare la urmașul lui Damian în scaunul Moldovei sunt destul de
neclare; după unii istorici, lui Damian i-ar fi urmat în scaun episcopul Calist al
Romanului (găsit ca mitropolit atât în documente, titlu menționat și pe piatra lui
funerară); alții însă, socotesc că urmașul lui Damian a fost Ioachim, un grec, trecut de la
o mitropolie din Bulgaria de azi, chiar de c ătre împăratul Ioan VIII Paleologul în 15
noiembrie 1447; el ar fi păstorit în Moldova între anii 1447-1454 sau 1455, când a fost
înlăturat din scaun de moldoveni, deoarece era unionist.
Noi înclin ăm s ă credem că, din partea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol

oficial era Ioachim mitropolit al Moldovei, iar efectiv, Calist, fost episcop al Romanului
(altfel, cel din urmă nu-și justifica, în documente titulatura de „arhiepiscop și
mitropolit”).
Oricare ar fi fost realitatea, la acea vreme, Biserica Moldovei era condusă de un
mitropolit, calitate justificată atât prin întinderea geografică a țării, dar și datorită
numărului mare de credincioși. Importanța ei decurge și din faptul că, Biserica
Moldovei a avut reprezentanți la cele două evenimente importante din viața creștinătății:
Sinodul de la Konstanz (din 1414-1418) și Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439).

6
Bibliografie selectivă:

1. Auner C., „Episcopia de Baia”, în Revista Catolică, IV (1915), pp. 89-127.

2.
Auner C., „Episcopia de Siret”, în Revista Catolică, II, (1913), pp. 226-245.
3. Auner C., „Episcopia de Siret”, în Revista Catolică, III (1914), pp. 567-577.
4. Baronian Zareh, „575 de ani de la înființarea episcopiei armene în Moldova” , în
Biserica Ortodoxă Română, XCIV (1976), nr. 7-8, pp. 754-759.
5. Chihaia Pavel, „În legătură cu absența delegației Ţării Românești la Conciliul de la
Ferrara-Florența (1438-1439)”, în Glasul Bisericii, XXXVII (1979), nr. 1-2, pp.
155-165.
6. Manu Dănuț I., „Pătrunderea husitismului în țările române și apariția primelor texte
religioase în limba română”, în Glasul Bisericii, XXXIII (1974), nr. 3-4, pp. 284-
293.
7. Manu Dănuț I., „Sinodul conciliarist de la Constanța (1414-1418) și participarea
Bisericii Ortodoxe din Moldova și Muntenia”,în Studii Teologice, XXV (1973), nr. 5-
6, pp. 377-386.
8. Moraru Alexandru, „Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439) și urmările lui în
Răsărit, reflectate la istoricii bizantini (Mihail?) Ducas și Georgios Sphrantzes”, în
Studii Teologice, XXXIX (1987), nr. 2, pp. 96-103.
9. Năsturel Petre S., „Câteva însemnări despre Sinodul de la Florența”, în Mitropolia

Olteniei, XI (1959), nr. 9-12, pp. 643-648.

10. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
337-346.
11. Rosetti R., „Despre unguri și episcopiile catolice din Moldova”, în Analele
Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, s. II, tom. XXVII, 1905, pp. 247-
332.

7
 REZUMAT

1. Situația bisericească în Moldova

- Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) al Moldovei a fost mentor și

promotor al păcii, de aici și calificativul de „cel Bun”; a avut deschidere și față de alte
biserici și confesiuni creștine decât cea ortodoxă.
- În anul 1401 a permis să se înființeze o episcopie armeană în Moldova, cu
sediul la Suceava.
- Între anii 1405-1413 s-a înființat o episcopie catolică la Baia, pe lângă cea
existentă la Siret.
- A ocrotit în Moldova pe adepții lui Jan Hus, pe husiți (prereformatori).
- În timpul lui Alexandru cel Bun, în fruntea Bisericii Ortodoxe din Moldova
era un mitropolit.

2. Sinodul de la Konstantz (1414-1418)

- Konstantz (localitate în sudul Germaniei de azi).

- Obiectivele sinodului: a) înlăturarea schismei papale (existau trei papi: la
Roma, la Pisa și la Avignion); b) condamnarea învățăturilor eretice ale lui Jan Hus și

John Wycliff; c) unirea Bisericii de Apus cu cea de Răsărit.

- Din delegația Bisericii de Răsărit a făcut parte și moldoveanul Grigorie

Ţamblac, pe atunci mitropolit al Kievului, dar și reprezentanți ai anumitor orașe din

Moldova și Țara Românească.

3. Sinodul de la Ferrara – Florența (1438-1439)

- A fost convocat de împăratul bizantin Ioan VIII Paleologul (1425-1448), cu

scopul de a se face unirea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, în vederea salvării
Constantinopolului în fața pericolului turcesc.

8
 - La acest sinod, a participat, împreună cu delegația Bisericii din Răsărit
(compusă din 700 de persoane) și mitropolitul Damian al Moldovei.
- Întrucât nu s-a ajuns la niciun consens (la Ferrara) între răsăriteni și apuseni,

lucrările s-au mutat la Florența, motivându -se apariția unei ciume.

- La Florența, sub presiunea împăratului bizantin, s -a semnat un act de unire

între Biserica de Răsărit și cea de Apus (între 115 apuseni și 33 de răsăriteni –

majoritatea până la 700 reîntorcându -se în țările lor, din pricina pretențiilor delegaților
papei).

4. Evenimente după unirea de la Florența

- Delegații răsăriteni care au acceptat unirea au fost înlăturați din bisericile lor;
alți ierarhi ortodocși, semnatari ai actului, au trecut la catolicism.
- În 1450, în urma unui sinod antiunionist de la Constantinopol, a fost
înlăturată unirea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus; și mitropolitul Damian al
Moldovei s-a dezis de unire.

Concluzie

- De remarcat că, la Sinodul de la Konstantz (sudul Germaniei de azi, 1414 -

1418) a participat moldoveanul Grigorie Ţamblac, pe atunci mitropolit al Kievului,

precum și reprezentanți laici din diferite orașe din Moldova și Țara Românească, iar la
Sinodul de la Ferrara – Florența (1438-1439) a fost prezent mitropolitul Damian al
Moldovei.
- Actul de unire dintre delegații răsăriteni și apuseni (33+115), prin care se
recunoșteau cele patru puncte „florentine”: a) primatul papal; b) filioque; c) azimile și
d) purgatoriul, a fost anulat de răsăriteni la Sinodul antiunionist din anul 1450.

9
 CTITORIILE LUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT
(1457-1504)

1. Generalități despre lăcașurile de cult ctitorite de Ștefan Vodă

Cel mai de seamă domnitor din istoria neamului nostru este Ștefan cel Mare și
Sfânt (1457-1504); calificativul de „cel Mare” și l-a câștigat nu numai datorită
biruințelor sale pe câmpurile de bătălie în fața celor care doreau să-i cotropească țara, ci,
în același timp, pentru înfăptuirile lui în toate laturile vieții omenești.
Pe tărâm bisericesc și cultural se remarcă, îndeosebi, prin numeroasele sale
ctitorii, care stau mărturie până astăzi despre trecutul lui glorios.
Cea dintâi ctitorie a marelui domn este m ănăstirea Putna, cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului”, a cărei zidire a durat vreme de patru ani (1466-1470); este opera
arhitectului grec Teodor, în colaborare cu „meșteri zidari, pietrari, zugravi și argintari
veniți din Transilvania”. Biserica mănăstirii are un element nou, gropnița familiei sale,
astfel că ea are următoarele părți constitutive: pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar;
prin urmare, pe stilul bizantin (formă de navă, sau cruce, cu cele trei elemente
componente: pronaos, naos și altar) s-au aplicat alte două elemente locale: pridvorul și
gropnița; în același timp, biserica m ănăstirii are și elemente gotice precum: înălțimea

pereților, contraforții de la colțurile zidurilor, formatul ferestrelor și al ușilor ș.a.; a fost

împodobită în interior cu o frumoas ă pictură în stil bizantin și cu elemente locale;
biserica mănăstirii a fost sfințită la 3 septembrie 1470 de către un mare sobor de clerici
(64 la număr), în frunte cu Mitropolitul Teoctist al Moldovei și Episcopul Tarasie al
Romanului; domnul și urmașii săi au oferit acestei mănăstiri numeroase danii și scutiri
de taxe, ajungând, pe lângă un însemnat loc duhovnicesc și un mare centru cultural al
Moldovei.
Altă ctitorie a lui Ștefan Vodă a fost m ănăstirea Voroneț, în ălțată pe locul uneia
mai vechi, din lemn; Voronețul lui Ștefan are hramul „Sfântul Gheorghe”. Din pisania
bisericii rezultă că ea a fost ridicată în câteva luni (din 26 mai până în 14 septembrie

10
1488); domnitorul a dăruit și acesteia sate, mori, prisăci, vii ș.a.; pe lângă pictura
interioară (în stil bizantin cu elemente locale), mai târziu, mitropoli ții Teofan I și
Grigorie Roșca i-au adăugat un pridvor și s-au ocupat și de pictarea ei în exterior,

evidențiindu-se până astăzi, în întreaga lume, „albastrul de Voroneț”.

A treia ctitorie este m ănăstirea Tazlău, în ținutul Buhuși, cu hramul „Nașterea
Maicii Domnului”; a înzestrat-o și pe aceasta cu anumite danii și sate (încă din 1481).
În perioada 8 iunie – 13 noiembrie 1487 a ctitorit biserica din Bădeuți (în
apropiere de Rădăuți), cu hramul „Sfântul Mucenic Procopie”, ca mulțumită pentru
faptul că l-a înfrânt în lupta de la Râmnicu S ărat (în 1481) pe Basarab cel Tân ăr
(Ţepeluș).
Tot în acest an (1487) a ridicat biserica din Pătrăuți (de lângă Suceava), cu
hramul „înălțarea Sfintei Cruci”; se pare că este cea mai mică dintre ctitoriile marelui
domnitor.
A înălțat, apoi, între 1 mai – 15 octombrie 1488, mănăstirea din localitatea „Sf.
Ilie” (azi biserică de mir, ce face parte din mun. Suceava); și aceasta a fost ridicat ă pe
locul unei mănăstiri, semnalată în anul 1443.
În amintirea marii biruințe purtată împotriva turcilor la Vaslui, din 10 ianuarie
1475, Ștefan Vodă a înălțat o biserică în 1490; după câteva secole s-a distrus, în prezent
văzându-se doar urmele ei; în 1820 a fost rezidit ă de soția marelui logofăt Cristache
Ghica, doamna Maria Cantacuzino.

O altă ctitorie a fost biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași (între 1491-
1492), în care, după ce scaunul domnesc s-a mutat de la Suceava la Iași, au fost „unși”
domnii Moldovei până la Domnitorul unirii, Alexandru Ioan Cuza.
O altă biserică de mir, ridicată în 1492, este cea din Hârlău, cu hramul „Sfântul
Gheorghe”.
Între anii 1493-1494 a înălțat biserica „Adormirea Maicii Domnului” din
Borzești (azi lângă Onești), la locul copilăriei lui Ștefan.
În toamna anului 1495 erau terminate biserica „Sfântul Nicolae” din Dorohoi și
biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși.

11
 În memoria marii bătălii de la Războieni (1476), domnitorul a zidit, 20 de ani
mai târziu (1496), o biserică cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”.
În același an (1496), a ridicat biserica „Sfântul Nicolae” din Popăuți (azi

înglobată în mun. Botoșani); în curgerea vremii a avut mai multe schimbări.

A zidit, apoi, în 1498 biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Piatra Neamț,
existentă și azi.
O altă biserică de mir a fost înălțată în nordul Moldovei, la Volovăț, cu hramul
„Înălțarea Sfintei Cruci”, între 1500-1502, probabil pe locul unei ctitorii (din lemn) a
lui Dragoș Vodă.
În toamna anului 1503 a început ridicarea bisericii din localitatea Reuseni (jud.
Suceava), cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în memoria tatălui
său, Bogdan Voievod, ucis aici de Petru Aron; biserica a fost terminat ă abia de fiul său,
Bogdan al III-lea (în 18 septembrie 1504).
În tradiția locului i se mai atribuie lui Ștefan și alte ctitorii și anume: Biserica
Albă din Baia (1497), cu hramul „Sfântul Gheorghe”, în amintirea biruinței asupra
regelui Ungariei, Matei Corvin; biserica „Sfântului Mucenic Dimitrie” în Târgu, lângă
Suceava, în memoria izbânzii împotriva regelui Ioan Olbracht, de la Codrii Cosminului (din
1497); bisericile dinScânteia (nu departe de Ia
și), Șcheia (Roman),Cotnari (Iași), Ștefănești
(Iași), Florești (Vaslui), Șipote (Suceava), Căpriana (peste Prut), biserica cu hramul
„Sfântul Nicolae” din Cetatea Chilia; se pare că a mai ctitorit o biserică din Cetatea

Albă, un paraclis în cetatea Neamț și tot un paraclis în cetatea Hotin.

În Țara Românească a zidit o biseric ă la Râmnicul S ărat, cu hramul „Cuvioasa
Paraschiva”, reconstruită mai târziu de către domnitorul Constantin Brâncoveanu,
martir al Bisericii și al Neamului nostru (canonizat în anul 1992).
Tradiția locală transilvăneană, dar și anumiți istorici îi atribuie lui Ștefan Vodă
bisericile din Vad, azi în apropiere de ora
șul Dej (devenită catedrală episcopală), precum și
cea din Feleac, de lângă Cluj, fiindcă sunt după planurile bisericilor moldovenești din
vremea sa.

12
 2. Stilul și pictura lăcașurilor de cult din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt

Lăcașurile de cult din epoca lui Ștefan cel Mare sunt rezultatul îmbinării
stilurilor bizantin și gotic cu elemente arhitectonice locale, dând, astfel, viață stilului
moldovenesc. Caracteristicile acestor stiluri au fost pomenite la începutul acestui curs,
când s-a vorbit despre mănăstirea Putna; stilul bizantin „a dat planul triconc”, cu absida
altarului și cele două abside laterale (adică în formă de cruce), dar și în formă de navă,
de corabie; au o turlă înaltă cilindrică; clădirea, cu cele trei încăperi: pronaos, naos și
altar; stilul gotic este reprezentat prin înălțimea mai mare a l ăcașurilor de cult,
contraforții, îndeosebi de la colțurile bisericilor, „ogivele de la uși și ferestre” ș.a.; în
general, lăcașurile de închinare au fost construite din piatr ă cioplită, (îndeosebi pentru
colțuri), din piatră de râu și c ărămidă, iar acoperișul din șindrilă; reamintim că, în stilul

moldovenesc, la cele trei încăperi s-au mai adăugat încă două: pridvorul, înaintea
pronaosului și gropnița, între pronaos și naos.
Ctitoriile lui Ștefan cel Mare au picturi interioare valoroase, în frescă, în stil
bizantin, după erminia bizantină, cu elemente locale; de pildă, unele costume și chiar
veșminte bizantine sunt înlocuite (redate) prin straie populare moldovene ști;
instrumentele muzicale biblice ori bizantine sunt, de asemenea, înlocuite cu cele
românești ș.a.

3. Miniaturistica, broderia, sculptura în piatră și lemn, argintăria

Pe vremea lui Ștefan cel Mare s-a continuat tradiția copierii și ornamentării
manuscriselor, în centrele de caligrafi și miniaturiști de la mănăstirile Putna, Bistrița,
Neamț. Moldovița ș.a.; dintre toate acestea, la m ănăstirea Neamț îl aflăm pe marele
caligraf și miniaturist Teodor Mărișescul diaconul, de sub a cărui mână au ieșit multe
Tetraevangheliare, dar și din munca altor ucenici de ai s ăi. La mănăstirea Putna a
activat, între alții, ieromonahul Nicodim, care în 1475 a copiat un Tetraevanghel pentru
mănăstirea Humor, „în care se păstrează un portret policrom al lui Ștefan cel Mare
îngenuncheat, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, a șezată pe tron, cu pruncul
Iisus în brațe. Domnitorul, cu plete blonde și ochi albaștri, este îmbrăcat într-o mantie

13
de brocart roșu deschis, cu fire de aur. Fondul este jum ătate de aur, jumătate verde
deschis, în chenar negru cu flori roșii”.
În general, manuscrisele erau frumos împodobite, cu inițiale mari și înflorate, cu

frontispicii, chenare, cu desene geometrice, zoomorfe, cu chipurile evangheli știlor sau

ale diferiților sfinți, toate într-o minunată alc ătuire de culori; ele „erau legate în scoarțe
din lemn, îmbrăcate în piele ori ferecate în argint, cu diferite ornamente ”.
Broderia din Moldova a ajuns la apogeul dezvoltării sale în vremea lui Ștefan
cel Mare; din timpul s ău s-au păstrat epitrahile (cel pentru Putna din preajma anului
1480), cu scene din viața lui Iisus Hristos și la capete cu portretele lui Ștefan Vodă și al
lui Alexandru, unul din fiii săi; unul făcut pentru mănăstirea Dobrovăț, pe care sunt
reprezentați Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria, cei 12 apostoli, dar și marele domnitor
Ștefan și doamna Maria Voichița, cu câte o cruce în mână; un număr de patru dvere
pentru mănăstirea Putna; epitafe pentru mănăstirile Moldovița și Dobrovăț; văl liturgic
pentru biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți; steag, ce reprezintă pe Sfântul Gheorghe,
care a fost dat mănăstirii Zografu din Muntele Athos, alte epitrahile (vreo opt), ce se afl
ă
la Putna; acoperământul de la mormântul Mariei de Mangop, soția lui Ștefan, pe care ea
este prezentată cu mâinile încrucișate pe piept, ochii închiși, într-o minunată mantie,
având coroană pe cap.
Pe vremea lui s-au dezvoltat, de asemenea, sculptura în piatră și în lemn;
sculptura în piatră s-a realizat de către meșteri transilvăneni, mai ales, pietrele funerare

ale unor înaintași de ai săi (de la Rădăuți), ori cele de la mormintele familiei lui de la
Putna; sculptura în lemn se găsește la iconostase, la jilțurile domnești sau arhierești, la
strane, la întregul mobilier dintr-un lăcaș de cult.
De asemenea, și argintăria a atins apogeul dezvoltării sale; unele obiecte și vase
liturgice au fost lucrate de către meșterii sași din Transilvania; altele, însă, în atelierele
unor mănăstiri din Moldova: Putna, Neamț sau Humor.

14
 4. Școli mănăstirești

În tinda mănăstirilor noastre au luat fiin ță primele școli, atât pentru pregătirea
viitorilor clerici sau cărturari, dar și pentru luminarea poporului. Acolo s-a înv ățat
scrisul, cititul și socotitul, dar și noțiuni elementare de credință, muzica bisericească,
tipicul și slujbele religioase.
În timpul lui Ștefan cel Mare toate mănăstirile moldovenești își îndeplineau rolul
de îndrumătoare a neamului spre cultură, spre progres duhovnicesc, spre cultivarea
sentimentului unui patriotism sănătos.
Ștefan cel Mare a trecut la Domnul în 2 iulie 1504, fiind înmormântat în gropni ța
domnească de la Putna.
Pentru lupta îndelungată dusă în vederea apărării creștinătății de primejdia

turcească și musulmană, pentru serviciile aduse Bisericii noastre (ridicarea de l ăcașuri

de închinare, de răspândire a culturii bisericești), de ocrotire și promovare a
spiritualității românești, Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților în
1992, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 2 iulie (ziua trecerii sale în veșnicie).

Bibliografie selectivă:

1. Balș C., Bisericile lui Ștefan cel Mare, București, 1926.

2. Brătulescu Victor, Ciurea Al. I., Moisescu Gh. I., Pulpea I., Șerbănescu N., Stan
Liviu, „Ștefan cel Mare și Sfânt, binecredincios domn și apărător al dreptei
credințe”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), nr. 7, pp. 700-742.
3. Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare. Culegere de studii, ed.
îngrijită de M. Beza, București, 1964.
4. Manolache Teodor N., „Ștefan cel Mare și viața religioasă din vremea sa” , în
Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 5, pp. 414-437.
5. Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1974.

15
6. Moraru Găină Alexandru, „Legături bisericești și culturale între Transilvania și
Moldova pe timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504)”, în Mitropolia Ardealului, XX
(1975), nr. 11-12, pp. 865-874.
7.
Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
377-387 și 394-411.
8. Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare,
București, 1958.
9. Turdeanu Emil, „Manuscrisele slave din timpul lui Ștefan cel Mare”, în Cercetări
literare, V, București, 1943, pp. 99-240.

16
 REZUMAT

1. Generalități despre lăcașurile de cult ctitorite de Ștefan Vodă

- Ștefan Vodă și-a câștigat calificativul de „cel Mare” (1457 -1504), datorită
biruințelor sale pe câmpul de luptă, în fața dușmanilor cotropitori; după tradiție, ar fi
înălțat, după fiecare bătălie, câte un locaș de cult (biserică sau mănăstire).
- Între ctitoriile sale amintim:
- Putna, înălțată în 1466-1470, gropnița familiei sale.
- Voroneț, ridicată în câteva luni (26 mai – 14 septembrie 1488), bine
cunoscută pentru frescele sale exterioare, în care predomină
„albastrul de
Voroneț”.

- Biserica din Bădeuți (8 iunie – 13 noiembrie 1487), în amintirea victoriei

de la Râmnicu Sărat (1481) împotriva lui Basarab cel Tânăr (Ţepăluș).
- Biserica din Pătrăuți (1487) – cea mai mică dintre ctitorii.
- Biserica de la Vaslui, în amintirea biruinței împotriva turcilor din anul
1475 (ridicată în 1490; rezidită în 1820, ridicată de doamna
Maria
Cantacuzino).
- Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” – Iași (1491-1492), în care, mai târziu,
au fost „unși” domnii Moldovei.
- Biserica din Borzești (1493-1494), lângă Onești, locul copilăriei lui
Ștefan cel Mare.
- Biserica din Războieni (1476), în amintirea bătăliei de aici (1476).
- Biserica din Reuseni (1503), în amintirea tatălui său Bogdan, ucis de
Aron Vodă (terminată de Bogdan al III-lea în 1504).
- Biserica Albă (1497), în amintirea biruinței împotriva lui Matei Corvin
(1467).
- Biserica Râmnicu Sărat, reconstruită pe vremea domnitorului martir
Constantin Brâncoveanu (†1714), canonizat în anul 1992.
- Biserica de la Vad, devenită catedrală eparhială.
- Probabil biserica din Feleac, care a fost catedrală mitropolitană.

17
 2. Stilul și pictura lăcașurilor de cult din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt

- Stilul moldovenesc – din vremea lui Ștefan cel Mare – o îmbinare dintre stilul
bizantin, gotic și elemente arhitectonice locale; unele dintre lăcașurile de cult erau
alcătuite din cinci încăperi: pridvorul, pronaos, gropnița, naos și altar; în formă de navă
sau cruce grecească, cu una sau mai multe bolți.
- Pictura – în interior, în frescă, în stil bizantin, după erminia bizantină, cu
elemente locale: veșmintele bizantine au fost înlocuite cu straie populare
moldovenești,
instrumentele muzicale biblice ori bizantine cu cele românești ș.a.

3. Miniaturistica, broderia, sculptura în piatră și lemn, argintăria

- Tradiția copierii și ornamentării manuscriselor – îndeosebi în mănăstirile

Putna, Bistrița, Neamț ș.a.; Tetraevanghelullui Nicodimde la mănăstirea Putna (1475).
- Miniaturist recunoscut: Teodor Mărișescul, mai multe Tetraevanghele; toate
aveau miniaturi cu imagini și persoane biblice ș.a.
- Broderia: epitrahile, epitafe, steaguri bisericești, dvere ș.a., cu scene biblice,
ori din viața lui Iisus Hristos Mântuitorul.
- Sculptura în piatră (îndeosebi realizate de meșteri din Transilvania) și în
lemn de „artiști” locali.
- Argintăria: obiecte și vase liturgice –realizate de meșteri sași din Transilvania.

4. Școli mănăstirești

- În mănăstiri au luat ființă primele școli pentru pregătirea viitorilor clerici și

cărturari, dar și pentru luminarea poporului (pentru copii).

Concluzie

- Ștefan cel Mare – apărător al creștinătății în fața pericolului musulman; în

urma victoriilor a ridicat lăcașuri de cult, adevărate opere de artă bisericească.

- Ștefan cel Mare a fost canonizat în anul 1992 († 2 iulie 1504).

18
 STILURI ARHITECTURALE BISERICEȘTI REPREZENTATIVE,

STRĂINE ȘI ROMÂNEȘTI

Lăcașurile de cult își au srcinea în casele particulare din epoca apostolică , în

care primii creștini, împreună cu îndrumătorii lor spirituali (apostoli, episcopi, preoți și
diaconi), făceau rugăciuni în numele lui Iisus Hristos și săvârșeau „frângerea pâinii”,
adică Sfânta Euharistie (FA. 2, 46; 20, 7-8 și 11). În același timp existau așa numitele
basilici – edificii care, înainte de Constantin cel Mare (306- 337), erau „scaune” de
judecată și care, după Edictul de la Mediolan (313), au fost transformate în locuri de
rugăciune; de aici și lăcașul de cult la români s -a numit biserică, la început de srcine
greacă, trecut prin latinescul basilica. Desigur că, tot din epoca apostolică, au fost
construite și încăperi speciale pentru Sfintele Slujbe, toate cele trei categorii de lăcașuri
de cult fiind la srcinea bisericilor paleocreștine și a celor ce le -au urmat până în zilele
noastre.
Se poate afirma că de la Constantin cel Mare încoace au luat ființă anumite
stiluri arhitecturale bisericești de factură răsăriteană (bizantină) și apuseană (romanică)
din care au derivat și altele în veacurile următoare. Fără să facem un istoric amănunțit al
lor, le vom prezenta pe scurt în cele ce urmează.

1. Stiluri bisericești străine

a) Stilul bizantin, apărut la Bizanț, caracteristic sec. IV-XV; are trei încăperi:
pronaos, naos și altar, în formă de navă (corabie) sau de cruce greacă, cu bolți
(cupole); pictura la catedrale (mai ales) în mozaic, iar în majoritatea bisericilor în frescă
– toate bogat colorate.
b) Stilul romanic, dezvoltat în Occident (a luat ființă între sec. XI
-XIII); o sinteză a
formelor de tradiție romană, combinate cu elemente bizantine și orientale;
bisericile

19
romane sunt de tip basilical, cu o biserică sală, sau cu mai multe nave, cu abside
semicirculare; spațiile interioare sunt fie tăvănite (în formă de tavan), fie acoperite cu
bolți semicirculare.

c) Stilul gotic, caracteristic comunității de religie catolică, realizat între sec.

XII-
XVII; biserici monumentale, bolta în cruce pe arcuri, ferestre înalte, adesea decorate în
bogate vitralii, în partea superioară a geamurilor și a ușilor în formă de arc frânt; la
colțurile principale exterioare ale clădirii se află contraforți (o zidire totpiatră).
din
d) Stilul baroc s-a cristalizat în Italia la sfârșitul sec. al XVI -lea și dezvoltat în
țările europene până în sec. XVIII; biserici monumentale, grandioase, fastuoasenoi,
(la de
ex.: bisericile Golia – Iași și Cașin – București).
e) Stilul rococó, răspândit în Apus, în sec. XVIII, venit din Franța, caracterizat,
printr-o excesivă bogăție din linii, de curbe, de ghirlande, împletite asimetric ce erau
încrustate cu cochilii (înveliș calcaros).
f) Plan treflat(în formă de treflă sau trifoi) – plan de biserică în care cele trei
abside sunt racordate direct între ele în partea estică; este confundat cu triconcul, plan
mai rar.
g) Planul triconc – plan în care cele trei abside ale unei biserici nu se
racordează direct între ele, ci cu laturile pătratului pe care îl delimitează în interior, două
dintre laturile acesteia rămânând decroșate în exteriorul edificiului și clar marcate în
interior.

2. Stiluri bisericești românești – reprezentative

a) Stilul moldovenesc – a luat ființă în timpul lui Ștefan cel Mare (1457 -1504),
fiind o îmbinare între stilul bizantin și cel gotic, la care s-au adăugat elemente
arhitectonice locale; în general, acest stil avea cinci încăperi: pridvor (închis sau
deschis), pronaos, gropniță, naos și altar; bisericile erau în formă de navă (corabie) sau
în formă de cruce grecească, unele cu bolți; pictura era de factură bizantină, iar
îmbrăcămintea sfinților era una populară ș.a.

20
 b) Stilul așa-zis „transilvănean” – îndeosebi la bisericile din lemn, apărut cel
puțin din sec. XIV -XV, o combinație între stilul bizantin și romanic (în formă de sală,
cu cele trei încăperi: pronaos, naos și altar; uneori înainte cu un mic pridvor deschis) cu

cel gotic (turnul-clopotniță înalt în formă de coif, eventual cu patru turnulețe de jur-
împrejurul celui central, cu acoperiș piramidal), la care se adaugă elemente locale:
„clădiri” scunde din lemn de esență tare cu uși și geamuri mici; uneori biserica
(mănăstirea) era așezată direct pe pământ sau cu puțină piatră sub ele (îndeosebi la
colțuri); în interior, întreaga biserică avea o boltă semicirculară; pictura, în stil bizantin,
era aplicată direct pe lemn; uneori realizată pe pânză și lipită pe perete ori, pereții
tencuiți, pe care se făcea pictura; în exterior rămâneau bârnele goale, netencuite; unele
biserici aveau și un gen de târnaț (cerdac) de jur-împrejurul lor.
c) Stilul brâncovenesc – realizat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-
1714) și prin extensie și sub Mavrocordați până către 1730; se păstrează di n stilul
bizantin cele trei încăperi: pronaos, naos și altar, îndeosebi cu boltă deasupra altarului,
la care se adaugă, înaintea lor, pridvorul deschis; exteriorul lăcașurilor de cult au un
decor bogat (în sculpturi în piatră, unde predomină motivele vegetale) la coloane și
balustrade și reliefuri de tip oriental, iar în interior, iconostasele au fost împodobite dens
cu reliefuri (se poate vorbi de o Renaștere brâncovenească sau de un baroc
brâncovenesc).

Bibliografie selectivă:
1. Porumb Marius, Dicționar de pictură veche românească din Transilvania (sec.
XIII-XVIII), București, Editura Academiei Române, 1998.
2. Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, Cluj-Napoca, Editura
Fundația Culturală Română, 2001.

21
 REZUMAT
1. Stilurile arhitecturale bisericești străine

Lăcașurile de închinare își au srcinea în locurile (încăperile) de rugăciune ale

primilor creștini; în basilicile păgâne transformate, din anul 313 (Edictul de la Milan),
în lăcașuri de cult creștin; și în acele încăperi ridicate special pentru săvârșirea Sfintelor
Slujbe.
De la Constantin cel Mare încoace au luat ființă anumite stiluri arhitecturale
bisericești în Răsărit (bizantin) și în Apus (romanic); din cele două au derivat și altele,
după cum urmează:
a. Stilul bizantin – apărut la Bizanț în sec. IV –cu evoluție până în sec. XV, cu trei
încăperi: pronaos, naos și altar, în formă de navă sau cruce greacă (cu brațele egale).

b. Stilul romanic – dezvoltat în Occident, luând ființă în sec. XI-XIII, fiind o

combinație (sinteză) a formelor de tradiție romană cu elemente bizantine și orientale;
bisericile sunt în formă de sală.
c. Stilul gotic – apărut între sec. XII-XIII în Apus, cu biserici monumentale (înalte
în pereți); bolta în cruce pe arcuri; partea superioară a geamurilor și ușilor în arc frânt; la
colțurile exterioare ale zidurilor se află contraforturile (pilaștri din zidărie cu rol în
mărirea rezistenței); vitralii în geamuri.
d. Stilul baroc – s-a cristalizat în Italia (sec. XVI) și dezvoltat în țările apusene
până în sec. XVIII; sunt biserici monumentale, fastuoase.
e. Stilul rococo – apărut în Franța și răspândit în Apus în sec. XVIII; biserici
monumentale, bogate în linii, curbe și ghirlande, frumos împodobite.
f. Plan treflat – (mai rar la noi) în formă de trifoi, de treflă – cruce.
g. Plan triconc – cu trei abside care nu se racordează direct între ele, fiind
observate atât în interiorul cât și în exteriorul bisericii.

2. Stilurile arhitecturale românești – reprezentative

a. Stilul moldovenesc – de pe timpul lui Ștefan cel Mare, fiind o îmbinare între
stilul bizantin și cel gotic, la care se adaugă elemente locale; bisericile sunt în formă de

22
navă sau de cruce grecească, cu cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropniță, naos și
altar; pictură bizantină cu elemente locale (interior); din timpul lui Petru Rareș apare și
pictura exterioară; cu vremea apare influența rusească – în turlele în formă de bulb.

b. Stilul așa -zis „transilvănean” – observat îndeosebi la bisericile din lemn, apărut
în sec. XIV-XV; este o combinație între stilul bizantin (cu trei încăperi, formă de sală și,
uneori, un pridvor deschis) cu cel gotic (turnul clopotniță înalt, în formă de coif), uneori
cu patru turnulețe în jurul celui central, cu acoperiș piramidal; elemente locale: clădiri
scunde din lemn, cu geamuri și uși mici; unele cu un gen de cerdac (târnaț); în exterior
rămân bârnele goale; în interior pictură în stil bizantin, direct pe bârne, ori pe pânză
lipită pe lemn, sau pe pereți tencuiți.
c. Stilul brâncovenesc (muntean) – realizat pe timpul lui Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) și extins și sub Mavrocordați, până în 1730; se păstrează stilul bizantin cu
trei încăperi la care se adaugă un pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi; exteriorul este
bogat în sculpturi în piatră; la interior, iconostasul – împodobit dens cu reliefuri (un
baroc brâncovenesc).

Concluzie
- Lăcașurile de cult (locurile de rugăciune, basilicile și încăperile special
ridicate pentru Sfintele Slujbe) se găsesc încă din epoca apostolică.
- De la Constantin cel Mare (de la Edictul din Milan, 313) au apărut

anumite stiluri arhitecturale bisericești atât în Răsărit cât și în Apus: bizantin, romanic,
gotic, baroc, rococo, planurile treflat și triconc, iar la noi în țară cele mai reprezentative
sunt: cel moldovenesc, așa-zis „transilvănean” și brâncovenesc (muntean).
- În orice stil ar fi construite lăcașurile de cult, ele sunt locul de întâlnire
între om și Dumnezeu, unde harul Sfântului Duh se pogoară asupra credincioșilor.

23
 MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

1. Stat și Confesiune în Transilvania secolului al XVI-lea

În secolul al XVI-lea turciiși-au accentuat dominația în cele trei țări românești:

Țara Românească, Moldova și Transilvania; aceeași situație s-a întâmplat și în Ungaria
vecină, unde, în lupta de la Mohács (din 29 august 1526), armatele maghiare au fost
înfrânte de otomani, iar câteva zile mai târziu (în 9 septembrie), ele au ocupat Buda. În
lunile noiembrie și decembrie 1526, s-a purces la alegerea a doi regi ai Ungariei: Ioan
Zápolya și Ferdinand de Habsburg; mai apoi, între ei s-a creat un conflict îndelungat. Cu
sprijinul turcilor și al lui Petru Rareș, în 1529, Ioan Zápolya era încoronat pentru a doua
oară, la Buda, rege al Ungariei, în locul adversarului său. Abia in 1538 s-a încheiat o
înțelegere între cei doi (la Oradea), conform căreia Transilvania revenea lui Ioan Zápolya,
iar după moartea sa acesteținuturi, dar și unele părți pe care le-a stăpânit în Ungaria, să
ajungă în posesia Imperiului habsburgic.
După moartea lui Ioan Zápolya, în 1540, spre surprinderea multora, Poarta
Otomană a recunoscut ca rege al Ungariei, pe fiul lui, Ioan Sigismund; aceast ă stare de
fapt a produs izbucnirea unui război între habsburgi și turci. Astfel c ă, după bătălii
crâncene, otomanii au ocupat pentru a doua oar ă Buda (în 29 august 1541), iar, mai
apoi, Ungaria centrală și sudică a fost transformată în pașalâc turcesc, dăinuind așa

vreme de aproape un veac și jumătate; amintim că Ungaria de nord a rămas sub

stăpânire habsburgică, în timp ce Transilvania și Banatul, precum și numitul „Partium”
(adică comitatele Sătmar, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul din Afară, Bihorul,
Zarandul și adesea Maramureșul) au format un „principat autonom cu capitala la Alba
Iulia, sub suzeranitate turcească”. Transilvania autonomă era condusă de un principe,
care era ales de către Dietă și, mai apoi, confirmat de către înalta Poartă. Principatul
transilvan era obligat să plătească tribut turcilor, așa cum se întâmpla și în celelalte două
țări române. Câțiva ani mai târziu, ținuturile bănățene, dar și o parte din Bihor au fost
ocupate de otomani, transformate în pașalâc, cu sediul la Timișoara.

24
 Între anii 1551-1556, Principatul transilvan a fost din nou ocupat de Imperiul
habsburgic, pentru ca, din 1556, să ajungă din nou sub turci.
Principatul Transilvaniei a dăinuit până în 1688, puterea politică a acestuia fiind

deținută de cele trei națiuni recepte: unguri, sași și secui.

Pe plan confesional, pomenim faptul că, în secolul al XVI-lea, ideile Reformei
protestante apusene au ajuns și în Transilvania prin diferiți negustori sau tineri sași care
au studiat în Germania. Dacă învățăturile lui Martin Luther au pătruns în rândul sașilor
transilvăneni, cele reformate (calvine) la o parte din maghiarii de aici; luteranismul a fost
recunoscut în Dieta Transilvaniei care se întrunise la Turda în 1550, iar calvinismul în
Dieta de la Aiud, în 1564; cea de a treia religie reformat ă și anume unitarianismul
(promovat între maghiarii transilvăneni de către Francisc David și medicul Giorgio
Blandrata) a primit recunoașterea în Dieta de la Turda din anul 1568.
Apariția celor trei confesiuni protestante a dus la sl ăbirea vizibilă a Bisericii
Romano-Catolice, pierzând un număr mare de credincioși din sânul ei (în favoarea
protestantismului); mai mult, în urma Dietei întrunită la Sebeș (din 1556) a fost
desființată Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, iar mai apoi Episcopiile
Romano-Catolice din Oradea și Cenad, dar și mănăstirile catolice din Transilvania; au
fost, de asemenea, secularizate și averile mănăstirilor catolice de aici. Prin toate aceste
măsuri, românii din Transilvania au scăpat pe de o parte de „dominația catolică”, dar,
mai apoi, au ajuns sub„stăpânirea calvină”; este important de precizat faptul că Biserica

Ortodoxă din Transilvania, deși era majoritară, ea a rămas pe mai departe ca „religie
tolerată”, fără drepturi în propria țară.

2. Situația Bisericii Ortodoxe din Transilvania în secolul al XVI-lea

Instabilitatea politică și confesională de la începutul secolului al XVI-lea a avut

urmări negative și asupra vieții bisericești ortodoxe transilvănene. Se pare că după
moartea ultimului mitropolit al Transilvaniei, Petru de la Feleac (în 1550), scaunul
acesteia a rămas vacant pentru o vreme. Un alt mitropolit al Transilvaniei este amintit
abia în 15 iunie 1553, în persoana lui I oan de la Peșteana(localitate în Țara Hațegului),
stabilit, se pare, la Mănăstirea Prislop (nu departe de Hunedoara).

25
 Urmașul său în scaun a fost mitropolitul Hristofor (numit în mai 1557), dar care
și-a avut sediul la Mănăstirea Geoagiu.
Probabil că egumenul acestei mănăstiri, Hristofor a fost în ălțat în scaunul de

mitropolit (cu sediul în mănăstirea sa).

Trei ani mai târziu, în 1560, este pomenit în prefața Întrebării creștinești a
diaconului Coresi (de la Brașov) un alt mitropolit, pe nume Sava; el a fost înlocuit,
în 1561, cu un alt vlădică, ce se numea Gheorghe, din Ocna Sibiului, având ca și
predecesorii săi, scaunul la Geoagiu de Sus; la 10 aprilie 1562, fostul mitropolit Sava a
fost readus în scaun de către principele transilvănean, fără să cunoaștem motivele
reabilitării sale.
Dintr-un document al vremii (din 16 mai 1572) se constată că un număr de boieri
români pribegi în Transilvania au zidit (cu consim țământul principelui Ioan Sigismund)
„mănăstirea și episcopia” din Lancrăm, unde s-a așezat apoi mitropolitul Sava (de la
Geoagiu) și care își cumpărase și o casă acolo; acceptarea sediului mitropoliei în
Lancrăm s-a făcut din partea principelui transilvănean cu scopul de a supraveghea mai
ușor de la Alba Iulia (capitala principilor Transilvaniei) activitatea ierarhului ortodox.
Mitropolitul Sava a păstorit aici numai până în 1570, când, probabil, din pricina
neînțelegerilor cu Ioan Sigismund, pe tema propagandei calvine, casa lui Sava i-a fost
dăruită superintendentului (episcopului) româno-calvin Pavel din Turdaș, iar ierarhul
ortodox a fost nevoit să-și părăsească scaunul mitropolitan.

Urmașul său în scaun, Eftimie a fost numit (în 5 octombrie 1571) de către
principele catolic Ștefan Báthory, sediul mitropoliei mutându-i-se, după „dorința”
autorităților de stat ale vremii, lângă Alba Iulia, tot mai aproape de „ochii” stăpânirii.
Mitropolitul Eftimie, un om de carte, a păstorit pe românii ortodocși numai vreo trei ani,
în vara anului 1574, fiind nevoit să se retragă din scaun.
I-a urmat un alt ierarh cu numele Hristofor, numit de același principe catolic, ca
și antecesorul său (Ștefan Báthory), în 6 iunie 1574; a păstorit vreme de numai cinci ani,
fiindcă a trecut la cele ve șnice în preajma anului 1579.
În locul său a fost ales de către soborul preoților ortodocși Ghenadie(confirmat
apoi de principele Transilvaniei), al cărui nume apare în Evanghelia cu învățătură,

26
tipărită la Brașov de către diaconul Coresi (în 1580-1581), fiind numit „luminatul
mitropolit Ghenadie de în tot ținutul Ardealului și al Orăziei”; menționăm că
mitropolitul Ghenadie a sprijinit pe diaconul Coresi s ă tipărească un Sbornic slavon

(Minei) la Sebeș, în anul 1580; mitropolitul Ghenadie și-a avut reședința în Alba Iulia;
el a păstorit până la moartea sa, întâmplată în anul 1585.
Urmașul său în scaun, I oan (egumen al mănăstirii Prislop), a fost ales tot de
către soborul preoților și confirmat de principele Sigismund Báthory (la 20 martie
1585), cu sediul tot în Alba Iulia; el a fost apreciat ca „om învățat, cumpătat, cu viață
curată și evlavios”, conducând cu demnitate destinele ortodoxiei transilv ănene; a
păstorit până în preajma anului 1605.
Menționăm că mitropolitul Ioan de la Prislop a p ăstorit în vremea lui Mihai
Viteazul, devenind omul de încredere al „domnului Unirii”. În Alba Iulia, Mihai
Viteazul a înălțat o biserică, ce a servit drept catedral ă mitropolitană, ierarhului Ioan,
dar și o reședință mitropolitană pentru acesta; amintim că Mihai Viteazul a mai ctitorit o
biserică în Lujerdiu (jud. Cluj) și alta în Făgăraș.

3. Calvinismul în Transilvania

Calvinii din Transilvania, îndeosebi prin conducătorii bisericești și politici, au

început o amplă acțiune de atragere a românilor la credin ța lor și anume prin: tipărirea
de cărți în limba română, prin limitarea autorității clerului ortodox, prin numirea unor
episcopi (superitendenți) româno-calvini (pentru români), dar și prin acte de forță
(persecuții îndeosebi).
Referindu-ne la superitendenții româno-calvini, amintim că ei au fost trei la
număr; primul dintre aceștia a fost Gheorghe din Sângiorz (azi Colțești, jud. Alba),
întâlnit în anul 1566; se pare c ă reședința sa a fost la Teiuș. Cu toate că a fost sprijinit de
către autoritățile politice maghiare-calvine de a înl ătura „erezia” ortodoxă, și de a-i
înlătura (și alunga) pe clericii ortodoc și care nu vor îmbrățișa calvinismul, acțiunile sale
n-au avut sorți de izbândă, majoritatea zdrobitoare a românilor, rămânând statornici în

credința străbună; el a murit în anul 1568.

27
 În locul său, principele calvin, l-a numit, în 8 februarie 1569 pe Pavel de Turdaș
(Tordași), o localitate nu departe de Or ăștie, unde își avea și sediul; el a fost obligat s ă
predice în limba română și „să reformeze cultul ortodox ”. Într-un sinod de la Aiud (din

16 octombrie 1569), la insistențele sale au fost adoptate șase hotărâri în care s-a dispus:
„înlăturarea învățăturilor ortodoxe care– după părerea calvinilor – nu aveau temeiuri
biblice (deci Sfânta Tradiție), înlăturarea cultului sfinților și rugăciunilor pentru morți,
admiterea căsătoriei a doua la preoți, săvârșirea slujbelor în românește, catehizarea
credincioșilor în învățătura calvină ș.a.”. Desigur, că românii ortodocși n-au urmat
„sfaturile” superitendentului Pavel, preferând s ă fie persecutați (ori vlădica Sava
înlăturat din scaunul mitropolitan de la Lancrăm), decât să îmbrățișeze o credință străină
de Biserica și neamul nostru; Pavel din Turdaș a murit în anul 1577.
Dieta Transilvaniei a ales în locul s ău (în 21 aprilie 1577) pe Mihail din Turdaș
(Tordași), se pare un fiu sau o rud ă a lui Pavel Tordaș; în vremea sa au trecut la
calvinism 26 de români, probabil, rudele sale din Turda ș; noilor trecuți la calvinism le-
au fost maghiarizate numele. Sub Mihail a fost înfiin țată și o tipografie la Orăștie, unde
s-a tipărit, în 1582 Palia (în românește), ce cuprinde primele două cărți din Vechiul
Testament: Facerea și Ieșirea; este o operă calvină, după versiunea în limba maghiar ă a
Bibliei lui Gáspár Heltai (apărută la Cluj, în anul 1551).
Menționăm că Mihail din Turdaș a fost ultimul superitendent româno-calvin,
care, deși a avut o activitate intensă în rândul ortodocșilor transilvăneni, roadele sale au

fost modeste, în ciuda contextului politic favorabil în care a trăit.

Acțiunea prozelitistă calvină începută în secolul al XVI-lea s-a dezl ănțuit cu
furie în cursul secolului urm ător (al XVII-lea), făcând numeroase victime în rândul
ortodocșilor români (prin persecuții, închisori, moarte); cu toate acestea, românii
transilvăneni au rămas statornici în credința strămoșească.

28
Bibliografie selectivă:

1. Binder Pavel, „Românii și Reforma. Scurte contribuții la istoria culturii

românești în secolul al XVI-lea”, în Studii de Limbă Literară și Filologie , III,

București, 1974.
lea”, în Mitropolia
2. Lupșa Ștefan, „Mitropolia Ardealului în secolul al XVI-
Ardealului, V (1960), nr. 7-8, pp. 573-598.
3. Moraru Alexandru, „Etnie și confesiune în Transilvania veacului al XVI-lea”, în
Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, XXXVIII (1993), nr.
1-2, pp. 33-38.
4. Moraru Alexandru, „Pătrunderea luteranismului în Transilvania”, în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, XLI (1996), nr. 1-2, pp. 3-10.
5. Moraru Alexandru, „The Calvinist Cathechism and the Orthodox Transylvanians
of the XVIIth Century”, în Coloquia, tom I (1994), nr. 2, pp. 65-69.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1992, pp. 494-507.
7. Păcurariu Mircea, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, București, 1980.
8. Popa Victor, „Considerațiuni critice cu privire la Mitropolia Transilvaniei din
secolul al XV-lea și al XVI-lea și a raporturilor ei cu Moldova”, în Mitropolia

Banatului, VIII (1958), nr. 7-9, pp. 387-436.

29
 REZUMAT

1. Stat și Confesiune în Transilvania secolului al XVI-lea

- În sec. al XVI-lea turcii și-au intensificat dominația asupra Țărilor române.

- În 1526, în urma bătăliei de la Mohács , turcii au ocupat Buda (o parte
însemnată din Ungaria), influențând și soarta românilor transilvăneni; din 1541, Ungaria
centrală și sudică a ajuns pașalâc turcesc.
- De la mijlocul sec. al XVI-lea încoace, Transilvania a ajuns sub stăpânirea
regilor maghiari, iar mai apoi să ajungă în posesia Imperiului habsburgic.
- Pe plan religios, în sec. al XVI-lea au pătruns în Transilvania ideile Reformei
protestante (prin tineri transilvăneni care au studiat în Apus): luteranismul și calvi-
nismul; luteranismul a pătruns la populația germană (săsească) de aici, calvinismul
iar la o
bună parte din etnicii maghiari, ambele credințe fiind recunoscute pe rând, de către
Dieta Transilvaniei din anul 1550 și respectiv, 1564; cea de a treia religie reformată ,
unitarianismul, a fost recunoscută de Dieta Transilvaniei din anul 1568.
- Religiile protestante audat o lovitură puternică catolicismului, redus
aproape la
tăcere.

2. Situația Bisericii Ortodoxe din Transilvania în secolul al XVI -lea

- Instabilitatea politică și confesională din sec. al XVI -lea a avut urmări

negative și asupra ortodocșilor transilvăneni.
- În preajma anului 1550, a încetat activitatea mitropoliei din Feleac.
- În 1553 aflăm de existența mitropolitului Ioan de la Peșteana (Țara Hațe-
gului), se pare cu sediul la mănăstirea Prislop.
- În 1557, urmașul său, Hristofor, își avea sediul la mănăstirea Geoagiu.
- În 1560, era în scaunul de la Geoagiu vlădica Sava.
- În 1561, era menționat, tot la Geoagiu, mitropolitul Gheorghe.

30
 - În 1562, mitropolitul Sava a fost readus în scaun (la Geoagiu), mutat, la
scurtă vreme, la „mănăstirea și episcopia” din Lancrăm; a venit aici la porunca
principelui Transilvaniei, pentru a-l putea supraveghea mai bine de la Alba Iulia.
-
În 1571, în fruntea Mitropoliei Transilvaniei era vlădica Eftimie, care la
dorința principelui catolic Ștefan Báthory s-a mutat la Alba Iulia.
- Între anii 1574-1579 a păstorit, la Alba Iulia, mitropolitul Hristofor.
- Între anii 1579-1585, era în scaunul vlădicesc ortodox de la Alba Iulia ,
mitropolitul Ghenadie, care a sprijinit pe diaconul Coresi să tipărească un Sbornic
slavon (Minei), la Sebeș.
- I-a urmat vlădica I oan (1585-1605), care a păstorit pe vremea lui Mihai
Viteazul, fiind și omul lui de încredere.

3. Calvinismul în Transilvania

- Din partea calvinilor (reformaților) unguri -sa încercat atragerea românilor

tipărirea de cărți în limbaromână (cu
ortodocși din Transilvania la religia maghiară, prin:
idei calvine), prin limitarea autorității clerului ortodox, prin numirea de episcopi
români-calvini (superitendenți) și prin forță (prin persecuții).
- Au existat trei superitendenți româno -calvini: Gheorghe de Sângeorz (azi,
-1569, cu reședința la Teiuș;Pavel din Turdaș (Tordași),
Colțești, jud. Alba), între 1566

localitate nu departe de Orăștie (din 1569-1577) și Mihail Turdaș (Tordași), probabil o

rudă cu Pavel Turdași (din 1577 – spre sfârșitul sec. al XVI-lea), când se încheie șirul
episcopilor (superitendenților) româno
-calvini; cu tot sprijinul în forță alautorităților
maghiare, numărul românilor care au îmbrățișat calvinismul a fost mic, fiindcă cei
trecuți la calvinism au și fost maghiarizați, pierzându-se numele lor în istorie.
- Pe vremea lui Mihail Turdaș a fost tipărită, în limba română, Palia de la
Orăștie (primele două cărți ale Vechiului Testament: Facerea și Ieșirea), în 1582.
- Acțiunea prozelitistă calvină din sec. al XVI-lea s-a dezlănțuit cu furie în
secolul următor (XVII), făcând numeroase victime în rândul românilor ortodocși din
Transilvania; cu toate acestea, ei au rămas statornici în credința ortodoxă.

31
 Concluzie

- Schimbările politice și religioase din Transilvania din sec. al XVI-lea au avut

influență negativă asupra românilor ortodocși de aici.

- Transilvania va ajunge în stăpânirea principilor maghiari transilvăneni

(calvini și catolici), iar din acest secol (XVI) vor pătrunde aici confesiunile luterană (la
sași), calvină (reformată) și unitariană la o bună parte din etnicii maghiari.
- Pentru atragerea românilor ortodocși din Transilvania la calvinism s -au tipărit
cărți în limba română, s-au numit episcopi (superitendenți) româno-calvini: Gheorghe
din Sângeorz, Pavel din Turdaș și Mihail din Turdaș, ori s-a recurs la aspre persecuții
împotriva românilor ortodocși.
- Românii de aici și-au păstrat cu statornicie Legea și Neamul, chiar cu prețul
vieții lor.

32
 ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
ÎN SECOLUL AL XVI-LEA. IEROMONAHUL MACARIE,
DIMITRIE LIUBAVICI ȘI IEROMONAHUL LAVRENTIE

1. Tiparul în Apusul Europei și în Muntenegru

Tiparul a fost inventat în secolul al XV-lea de către germanul Johannes

Gutenberg; s-au imprimat atunci cărți, îndeosebi, cu caractere latine.
Imprimarea de cărți cu caractere slave a avut loc mai târziu; prima carte tip ărită
cu alfabet slav a fost un Liturghier (un Missale Romanum pentru catolicii croa ți), în
1483, probabil la Veneția, un mare centru tipografic al acelei epoci.
Zece ani mai târziu (în 1493) s-a imprimat tot la Veneția o altă carte, cu caractere
glagolitice: Breviarum Illyricum sau Braviarum Croaticum (pentru catolicii croați), în
tipografia lui Andreas Toressani, socrul marelui tipograf Aldo Manuzio.
În anul următor (1494), ia ființă în Croația, la Senj, prima tiparniță cu caractere
glagolitice (cea a lui Silvestru Bedricici), în care au fost scoase la lumin ă un număr de
șapte cărți.
La sfârșitul secolului al XV-lea s-a înfiin țat la Cracovia (Polonia) o tipografie cu
caractere chirilice, cea a lui Schweipol Fiol, unde în 1491 s-au tipărit: Octoihul,
Ceaslovul, Triodul și Penticostarul; activitatea tipografică a celui pomenit s-a întrerupt
în 1492, fiindcă a fost învinuit de catolici de propagarea ereziei husite.
O altă tipografie cu caractere slave a fost întemeiat ă în cadrul unei mănăstiri din
Cetinie (Muntenegru), funcționând între anii 1493-1495; ea a fost sub patronajul
principelui statului Zeta, Gheorghe Cernoevici (1492-1496). Se pare c ă tiparnița a fost
făcută în tipografia lui Andreas Toressani din Veneția.
Tipografia patronată de Gheorghe Cernoevici a fost condusă de ieromonahul
Macarie, care a învățat meșteșugul tipografic la Veneția (în tipografia lui Andreas
Toressani). În această tipografie au fost imprimate cărți slave (de redacție sârbă) și
anume: Octoihul (partea întâi), ce cuprindea primele patru glasuri (în 1493); Octoihul,
partea a doua (glasurile cinci-opt), în 1494; Psaltirea (1495), Molitvelnicul (probabil

33
1496); de asemenea, se crede că și un Triod înflorat. Precizăm faptul că tipăriturile
apărute la Cetinie „se remarcă prin ținuta lor grafică: caractere de tip uncial, simple și
clare, text imprimat în negru și roșu, numeroase inițiale ornate în stilul vene țian al

Renașterii, frontispicii alcătuite din motive florale sau împletituri de lujeri și mugurași,
gravuri, uneori pe pagini întregi”.
Datorită faptului că în 1496 țara a fost ocupată de turci, activitatea tipografică de
la Cetinie a încetat.

2. Activitatea tipografică în Țara Românească

A. Ieromonahul Macarie

Din pricina turcilor, conducătorul tipografiei de la Cetinie s-a refugiat în Țara

Românească. Venirea sa la noi n-a fost întâmplătoare: a. Domnitorul Radu cel Mare
(1495-1508), reorganizatorul Bisericii din Țara Românească, cunoștea nevoia de carte
din lăcașurile de cult; b. între anii 1505-1508, scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei era
condus de sârbul Maxim Brancovici, rudă cu principele Gheorghe Cernoevici și c. se
pare c ă și ieromonahul Macarie dorea să-și continue activitatea tipografică, mai ales că
la noi erau condiții favorabile pentru imprimare de cărți, în limba slavonă (în biserici și
mănăstiri se slujea în limba slavon ă, dar după manuscrise).
În ceea ce privește tiparnița în care a lucrat Macarie, s-au emis câteva ipoteze: a.
că el și-a adus „buchiile” din Cetinie; b. că a fost cumpărată o nouă tipografie (de Radu
cel Mare, cu ajutorul lui Macarie) direct de la Viena și c. că s-au executat literele și tot
materialul necesar pentru imprimarea cărților în Țara Românească; considerăm că cea
de a treia ipoteză este cea plauzibilă, întrucât erau numeroși călugări români la vremea
respectivă, care l-au putut ajuta pe Macarie în munca sa nobil ă.
Cea dintâi carte tipărită de ieromonahul Macarie a fost Liturghierul (în 1508), de
format mic, cu 128 de file în slavona bisericeasc ă de redacție medio-bulgară; a fost
prima carte tipărită pe pământ românesc; ea s-a răspândit nu numai în cele trei țări
românești, ci și în cele de limbă slavă; a fost tipărit la mănăstirea Dealu, lângă
Târgoviște.

34
 A doua carte tipărită de Macarie a fost Octoihul (în 1510), pe vremea lui Vlad
cel Tânăr sau Vlăduț (1510-1512); este tip mixt de octoih, în slav ă bisericească de
redacție medio-bulgară, ce cuprinde slujbele din fiecare zi a s ăptămânii pe glasul 1, iar

pe glasurile 2-8, numai în zilele de sâmbătă și duminică; a fost tipărit la mănăstirea

Dealu.
În anul 1512 a tipărit cea de a treia carte și anume, Tetraevanghelul, pe vremea
lui Neagoe Basarab; a fost în două ediții: una „obișnuită”, și alta în exemplare mai puține,
„pe pergament subțire, cu un format mai mare al paginii, cu minunate frontispicii și
inițiale colorate cu mâna, cu aur, carmin albastru și verde peste cerneala tipografică,
încât lasă impresia unui manuscris”; a fost tipărit în slavă bisericească de redacție
medio-bulgară, a circulat nu numai în cele trei țări române, ci și în cele slave; a fost
tipărit la mănăstirea Dealu.
Tipăriturile lui Macarie sunt frumos împodobite: ini
țiale înflorate, frontispicii,
figuri geometrice și zoomorfe; au fost legate în coperți din lemn, învelite în piele, având
închizători metalice.
Ieromonahul Macarie și-a încetat activitatea tipografică în 1512, când, se pare că
a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei și și-a îndreptat întreaga muncă înspre misiunea
pastorală și administrativ-gospodărească din eparhie.

B. Dimitrie Liubavici

După o întrerupere de peste trei decenii a activit ății tipografice în Țara

Românească, ea a fost reluată pe vremea domnitorului Radu Paisie (1535-1545). Se pare
că el a chemat la noi doi buni tipografi sârbi: c ălugărul Moise și logofătul Dimitrie
Liubavici. Cel din urmă tipărise cărți de slujbă în slavonește: Liturghier, Psaltire și
Molitvelnic în mănăstirea Gorajde din Herțegovina; a lucrat apoi, împreună cu monahul
Moise, la o tipografie sârbească din Veneția, iar mai târziu, Dimitrie însu și a înființat o
tipografie la mănăstirea Gracianița din Serbia, tipărind acolo un Octoih, în anul 1539.

35
 Se crede că Dimitrie Liubavici și călugărul Moise au venit în Țara Românească
în anul 1544 (la chemarea lui Radu Paisie); ei și-au adus matrițele din Serbia, în care s-
au turnat literele pentru tipografie.

Prima carte tipărită de către Dimitrie Liubavici este Molitvelnicul slavon, la

Târgoviște, în 1545; el are ca anex ă o Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfinților
preacuvioși părinții noștri și celui de al șaptelea sobor: despre preoți și despre mireni;
este o carte de legi, prima din țara noastră.
O altă carte tipărită la Târgoviște de Dimitrie Liubavici, ajutat de Oprea și Petru
(doi ucenici de ai săi) a fost un Praxiu sau Apostol, terminat în 1547, pe vremea lui
Mircea Ciobanul (1545-1552); a fost tip ărită o ediție pentru Țara Românească și alta
pentru Moldova, în epilogul căreia în loc de Mircea Ciobanul a ap ărut domnul Iliaș
Rareș (1546-1551).
A treia carte ieșită din tipografia lui Dimitrie Liubavici a fost un Minei (de fapt
un Antologhion), descoperit într-o bibliotecă din Leningrad și un Tetraevanghel
(ambele între 1546-1551); cărțile tipărite de către Dimitrie Liubavici au fost în limba
slavonă, de redacție medio-bulgară. Tipăriturile lui au fost frumos împodobite cu
frontispicii, litere înflorate; litera tiparului a fost negru și roșu.
Asemenea cărților tipărite de către ieromonahul Macarie și cele ale lui Dimitrie
Liubavici s-au răspândit nu numai în cele trei țări române, ci și în țările de limbă slavă.

C. Ieromonahul Lavrentie
După alte trei decenii, a luat fiin ță o nouă tipografie, la mănăstirea „Sf. Ioan
Botezătorul”, mai apoi, Plumbuita, de lâng ă București. Aici, ieromonahul Lavrentie și
ucenicul său Iovan (Ioan), începând cu anul 1573 „au lucrat matrițe și clișee”, în
vederea tipăririi de cărți în slavonă; prima tipăritură a fost un Tetraevanghel slavon,
apărut abia în 1582 (tot în slavon ă de redacție medio-bulgară), carte în două ediții; a
doua carte era o Psaltire (de asemenea în slavonă bisericească, de redacție medio-
bulgară); ambele cărți au avut o largă circulație nu numai la noi, ci și în țările slave.

În concluzie, se poate spune că, în secolul al XVI-lea a luat fiin ță activitatea

tipografică în țara noastră, cărțile imprimate în slavona bisericeasc ă (de redacție medio-

36
bulgară) au fost de un real folos nu numai în cele trei țări române, ci și în „lumea” slavă,
contribuind, astfel, atât la p ăstrarea unității de credință a neamului nostru, cât și a
unității Ortodoxiei, și pe filieră slavă.

Bibliografie selectivă:

1. Lajos Demény și Demény Lidia A., Carte, tipar și societate la români în secolul al
XVI-lea, București, 1986.
2. Mareș Alexandru, „Activitatea tipografică a ieromonahului Lavrentie în lumina unor
noi informații”, în Limba Română, București, XXI (1972), nr. 4, pp. 307-315.
3. Molin Virgil și Simonescu Dan, „Tipăriturile ieromonahului Macarie
pentru Țara
Românească. La 450 de ani de la imprimarea Liturghierului din 1508 ”, în Biserica
Ortodoxă Română, LXXVI (1958), nr. 10-11, pp. 1005-1034.
4. Molin Virgil, „Observații și opinii noi în legătură cu tipăriturile ieromonahului
Macarie”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLIII (1967), nr. 5-6, pp. 382-388.
5. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
533-543.
6. Simonescu Dan și Petrescu Victor, Târgoviște – vechi centru tipografic românesc,

Târgoviște, 1972.
7. Simonescu Dan, „Tipografi sârbi în slujba vechiului tipar românesc”, în Analele
Societății de Limbă Română, nr. 3-4, 1973, Panciova, pp. 533-569.
8. Șerbănescu Niculae, „Tipografia ieromonahului Lavrentie de la mănăstirea
Plumbuita din București (sec. XVI)”, în Studii Teologice, XXVIII (1976), nr. 1-2,
pp. 20-39.

37
 REZUMAT

1. Tiparul în Apusul Europei și în Muntenegru

- A fost inventat în sec. al XV- lea, de către germanul Johannes Gutenberg,

imprimând cărți cu litere latinești.
- Liturghier
Cărțile cu litere slavone au apărut mai târziu, prima carte fiind un
(pentru catolicii croați), în 1483, se pare la Viena.
- Au urmat, un deceniu mai târziu, cărți de cult pentru croații catolici, cu
caractere glagolitice (în 1493 și 1494), prima la Veneția, iar a doua la Senj (Croația).
- La sfârșitul sec. al XV-lea se înființează o tipografie la Cracovia (Polonia), cu
litere chirilice, unde în 1491 s-au tipărit patru cărți de cult: Octoihul, Ceaslovul, Triodul
și Penticostarul.
- Tot la sfârșitul sec. al XV-lea a luat ființă o tipografie la Cetinie
(Muntenegru), care a funcționat între anii 1493 -1495, condusă de ieromonahul Macarie,
care a învățat meșteșugul tiparului la Veneția.
- La Cetinie (Muntenegru) au fost tipărite tot patru cărți de cult: Octoihul
(partea I, în 1493); Octoihul (partea a II-a, în 1494); Molitvelnicul (probabil, în 1496) și,
se pare, și un Triod înflorat (tot în 1496).
- În 1496, țara fiind ocupată de turci și activitatea tipografică de aici a încetat,

iar ieromonahul Macarie s-a refugiat în Țara Românească.

2. Activitatea tipografică în Țara Românească

A. Ieromonahul Macarie

- Era srcinar din Muntenegru (azi, Serbia).

- Către sfârșitul sec. XV, călugărul Macarie conduce tipografia din Cetinie
(Muntenegru); în 1496 activitatea tipografică de aici a încetat, deoarece Muntenegru a
fost ocupat de turci.

38
 - După câțiva ani, ieromonahul Macarie a venit în Țara Românească, unde
domnea Radu cel Mare (1495-1508).
- Atelierul tipografic al lui Macarie a fost sau la Târgoviște sau la mănăstirea

Dealu.
- Macarie a tipărit la noi trei cărți de cult, în slavonă, în redacție medio-
bulgară:
a) Liturghierul (1508), cuprindea cele trei liturghii și alte câteva slujbe; este
prima ediție a acestei cărți în limba slavonă (în redacție medio-bulgară).
b) Octoihul(1510), un tip mixt de octoih, cuprinde glasul întâi pe toate zilele
săptămânii, iar glasurile 2-8 pentru zilele de sâmbătă și duminică
c) Tetraevangheliarul(1512), cuprinde cele 4 evanghelii în ordinea lor din
Noul Testament: Matei, Marcu, Luca și Ioan.
- Este primul Tetraevangheliar tipărit pentru toți ortodocșii care foloseau limba
slavonă în cult.
- După tipărirea Tetraevangheliarului activitatea tipografică din Țara
Românească a încetat, în împrejurări pe care nu le cunoaștem.
- Se presupune că în urma alegerii lui Macarie ca mitropolit al Ungrovlahiei
(prin 1512-1513), el nu s-a mai putut ocupa de tipografie, fiind prins cu activitatea de
organizare a Bisericii noastre din acel timp.

B. Dimitrie Liubavici

- După ieromonahul Macarie, activitatea tipografică în Țara Românească a

încetat vreme de peste trei decenii.
- Domnitorul Radu Paisie (1535-1545) al Țării Românești i-a chemat la noi pe
călugărul Moise și pe logofătul Dimitrie Liubavici din Serbia, pentru a tipări cărți aici
(se pare că au venit în 1544).
- Dimitrie Liubavici a tipărit, la Târgoviște, un Molitvelnicul slavon (în 1545),
ce are o anexă: Pravilă a Sfinților Apostoli… ; a doua carte, un Praxiu slavon (Apostol),
tot la Târgoviște, în 1547, pe vremea domnitorului Mircea Ciobanul (1545-1552), o

39
ediție pentru Țara Românească și alta pentru Moldova, domnitor fiind Iliaș Vodă (1546-
1551); Dimitrie Liubavici a mai tipărit un Minei (Antologhion) slavon și un
Tetraevanghel slavon (amândouă între anii 1546-1551), toate frumos împodobite; toate

în redacție medio-bulgară.
- Asemenea cărților lui Macarie și cele ale lui Dimitrie Liubavici
-aus răspândit în
țările slave.

C. Ieromonahul Lavrentie

- După alte trei decenii, s-a înființat o tipografie la mănăstirea Plumbuita (azi în
București), de către ieromonahul Lavrentie și ucenicul său Iovan (Ioan).
- La Plumbuita, după o pregătire de aproape un deceniu, au tipărit un
Tetraevanghel slavon(în 1582), în redacție medio-bulgară (în două ediții) și oPsaltire
slavonă, tot în redacție medio-bulgară.

Concluzie

- În secolul XVI a început activitatea tipografică în Țara Românească prin:

- Ieromonahul Macarie (trei cărți de cult):Liturghier (1508), Octoihul (1510) și
Tetraevanghel (1512), toate în slavonă de redacție medio-bulgară.
-Dimitrie Liubavici, cu patru cărți:Molitvelnic (1545), Praxiu (Apostol, 1547),
Minei (Antologhion) șiTetraevanghel (ambele între 1546-1551),în slavonă, de redacție
medio-bulgară.
- Ieromonahul Lavrentie și ucenicul său Iovan (Ioan), la Plumbuita, au tipărit
două cărți: Tetraevanghelul și Psaltirea (amândouă, se pare, în 1582), în slavonă
, de
redacție medio-bulgară.
- Toate cărțile de cult, pomenite mai sus , au circulat în țările de limbă slavă,
contribuind, astfel, la unitatea Ortodoxiei, pe filieră slavă.

40
 ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ
DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA.

FILIP MOLDOVEANUL ȘI DIACONUL CORESI

1. Tipografia de la Sibiu

În afară de tipografiile din Țara Românească (din prima parte a secolului al XVI-
lea), în aceeași perioadă ființa la Sibiu o tipografie, care a imprimat c ărți atât cu
caractere latine (îndeosebi pentru sași), cât și chirilice pentru românii ortodocși; este
vorba de tipografia lui Theobaldus Gryphius din Reutlingen (întemeiat ă în preajma
anului 1528), care a scos la lumină Gramatica latină a lui Thomas Gemmarius (în 1529)
și un Tratat despre ciumă a medicului Sebastian Pauschner (în 1530).
Un discipol de seamă al lui Theobaldus Gryphius a fost Lukas Trapoldner, care a
înființat la Sibiu o tipografie pe cont propriu; această tipografie a avut și o „secție slavo-
română cu caractere chirilice”, condusă de Filip Moldoveanul (venit din Moldova), care
a fost identificat cu Philippus Pictor sau Maler, pomenit în actele vremii între anii 1521-
1554.

2. Filip Moldoveanul

Menționăm că, în secolele XV-XVI, unii „preoți și dascăli români din Rășinari
erau angajați ai magistratului sibian ca «scribi» sau «scriitori la cetate», și ca soli în
relațiile diplomatice ale Sibiului cu Țara Românească...”. În această conjunctură a fost
numit și Filip Moldoveanul conduc
ător al „secției românești” tipografice din Sibiu;
magistratul din Sibiu l-a trimis și în unele misiuni diplomatice în Țara Românească, cu
privire la stabilirea bunelor relații dintre cele două țări; Filip Moldoveanul a fost ajutat
în activitatea sa tipografică și de unii preoți rășinăreni.
În calitate de meșter tipograf, Filip Moldoveanul a tip ărit la Sibiu un Catehism
românesc în 1544, din care nu s-a mai păstrat nici un exemplar (el a fost v ăzut în 1838
de către Timotei Cipariu la Blaj); Catehismul con ținea, se pare: cele 10 porunci,

41
Simbolul credinței, Tatăl nostru ș.a., așa precum era cuprinsul catehismelor în general.
Din mărturiile timpului reiese că unii preoți români n-au primit acest catehism, fiind
probabil neîncrezători în limba română (prin intermediul căreia atunci se puteau strecura

erezii), deoarece era o limb ă în plină formare; pe de altă parte, credem că apariția în
limba română a acestui catehism a fost și un mod de atragere a românilor la credin ța
luterană, așa precum se va întâmpla mai târziu din partea calvinilor.
O altă carte tipărită la Sibiu de Filip Moldoveanul a fost Tetraevanghelul Slavon
în 1546, care este, de fapt o reeditare a celui imprimat de ieromonahul Macarie în anul
1512; el a fost tipărit și pentru moldoveni, fiindc ă se află pe el și stema țării Moldovei,
dar, în același timp și stema orașului Sibiu (ceea ce dovedește că a fost tipărit aici).
Tetraevanghelul a fost împodobit cu xilogravuri, cu simbolurile evangheli știlor, chipul
Mântuitorului, inițiale înflorate, frontispicii, literele imitând foarte bine pe cele ale lui
Macarie ș.a.
Cea de a treia carte imprimată la Sibiu de Filip Moldoveanul a fost
Tetraevanghelul slavo-român (numită impropriu Evangheliar), în limba română (prima
tipăritură în limba noastră), între anii 1551-1553.
De precizat că toate cărțile lui Filip Moldoveanul s-au răspândit nu numai în țara
noastră, ci și în țări de limbă slavă.
Cărturar de seamă (cunoștea limbile latină, germană și slavonă), priceput meșter
tipograf, diplomat, Filip Moldoveanul a fost primul român care „a pus bazele primei

tipografii românești” și a tipărit primele cărți în limba română, acțiune ce va fi

continuată, în mod conștient, de către urmașii săi.

3. Diaconul Coresi
A fost srcinar din Târgovi ște, învățând arta tipografică în tipografia lui Dimitrie
Liubavici.
Pentru o vreme îl găsim în Brașov, unde alături de Oprea Logofătul (un alt
ucenic al lui Liubavici), se pare c ă a lucrat la tipărirea Octoihului slavon, între 1556-
1557; în epilogul acestuia sunt pomeniți domnii celor trei țări române, ceea ce rezultă că
ea a fost adresată românilor de pretutindeni, a șa precum spune editorul, Hans Benkner,

42
judele Brașovului (se urmărea nu numai câștigul financiar, ci și dorința de a-i atrage pe
români la luteranism).
Reîntorcându-se la Târgoviște, a tipărit aici un Triod - Penticostar (în slavona

bisericească de redacție medio-bulgară), între anii 1557-1558; are minunate gravuri în

lemn cu imagini biblice, frontispicii (ce se aseam ănă cu cele ale lui Macarie), ini țiale
înflorate etc.
Se pare că în 1559 diaconul Coresi a părăsit Țara Românească și s-a stabilit
pentru totdeauna la Brașov, fiind aici un loc prielnic pentru activitatea tipografic ă:
interes pentru tipărirea de cărți în limbile română și slavonă, hârtie din partea sașilor și
comerț cu cărțile tipărite în țară și peste hotare.
Se presupune că nu și-a adus de la Târgoviște slovele chirilice, confecționându-și
aici altele noi; a venit, probabil, cu câțiva ucenici de ai săi; și-a întemeiat o tipografie
proprie, în Șcheii Brașovului, în cartierul românesc, lâng ă biserica „Sf. Nicolae” de aici;
de precizat că, în Șcheii Brașovului, diaconul Coresi a fost sprijinit de c ătre sașii din
Brașov, mai ales că, prin tipărituri, prin vinderea hârtiei și a cărților, ei aveau numai de
câștigat.
După stabilirea la Brașov, diaconul Coresi a tipărit c ărți atât în limba română, cât
și în slavonește.
Astfel că, între 1560-1561, a imprimat un Tetraevanghel în limba română, o
carte voluminoasă cu 246 file; editorul ei a fost judele Bra șovului, Hans Benkner;

începutul fiecărei Evanghelii era împodobit cu câte un frontispiciu; deoarece aceast ă

ediție în limba română n-a avut „audiență” în Țara Românească și Moldova, la dispoziția
lui Hans Benkner, a fost tip ărită, în 1562, o ediție slavonă a Tetraevanghelului (în
tipografia lui Coresi).
Altă tipăritură a diaconului Coresi a fost Întrebare creștinească (un gen de
catehism), în românește, la Brașov, în 1561.
Tot în 1561, Coresi a tipărit Pravila Sfinților Părinți (s-a păstrat fragmentar), în
limba română, ce cuprinde diferite canoane biserice ști; este ultima la care a lucrat în
asociere cu luteranul Hans Benkner, fiindcă acesta a murit în 1565. De acum se va
asocia cu Forro Miklos, un nobil maghiar calvin; cu sprijinul acestuia a tipărit în

43
românește două cărți, care, de fapt au fost într-un singur volum și anume: Tâlcul
evangheliilor, un amestec de învățături calvine și ortodoxe (la Brașov, Cluj sau Aiud),
în 1567 și o anexă numită greșit Molitvelnic, deoarece, în realitate, era „o carte de

cântece și slujbe calvine”; erau acceptate numai trei Taine (Botezul, Cununia și
Împărtășania), cultul divin era redus doar la predică, iar apoi erau înserate anumite imne
(tot calvine) și psalmi.
După această colaborare nereușită pentru Ortodoxie, diaconul Coresi va tipări
cărți, pe cont propriu, de data aceasta în slavon ă, solicitate îndeosebi în Țara
Românească, de către ierarhii și domnii de aici; prin slavon ă era mai bine ocrotir ă
credința ortodoxă, deoarece la acea vreme, limba română era în plin proces de formare
și încă, neputincioasă să redea în toate subtilitățile ei învățătura lui Iisus Hristos; era
pericolul atunci, ca prin limba română să se strecoare idei protestante și catolice în
credința Bisericii noastre.
Astfel că s-au tipărit în limba slavonă anumite cărți de cult și de învățătură
creștinească (Coresi a fost ajutat în această muncă de mai mulți ucenici); cea dintâi carte
a fost un Sbornic (Minei), în două părți, tipărit la Brașov, în 1569; Octoihul Mare, tot în
două părți: partea întâi, glasurile 1-4 și partea a II-a, glasurile 5-8, între 1574-1575;
Psaltirea, în trei ediții (1573, 1576 și 1577); Triodul (în 1578); Liturghierul, Psaltire
slavo-română, în 1577; Tetraevanghelul, prima ediție în 1579 și a doua în 1583;
Sbornic (Minei), în Sebeș, lângă Alba Iulia, în 1580, fără să se cunoască în ce

împrejurări s-a tipărit aici.

În paralel cu tipăriturile slavone, diaconul Coresi a imprimat și anumite cărți în
românește: Psaltirea și Liturghierul, în anul 1570; Evanghelia cu învățătură sau
Cazania, între 1580-1581.
Prin tipărirea de cărți în slavonă, slavo-română și română, diaconul Coresi a
realizat, mai întâi, unitatea de credință și apoi de limbă a tuturor românilor.
Se poate afirma că diaconul Coresi „a fost primul cărturar român care a luptat în
mod conștient pentru introducerea limbii române în Biseric ă, pentru răspândirea
credinței de carte în române ște”; prin aceasta s-a început lungul proces de înlocuire a
limbii slavone cu cea român ă atât în Biserică, cât și în instituțiile Statului nostru.

44
 Spre sfârșitul activității sale, doi ucenici de ai lui, fiul său, diaconul Șerban și
diaconul Marian au tipărit în limba română Palia de la Orăștie (în 1582, la Orăștie).
Traducătorii înșiși i-au dat acest nume: Palia (ce înseamnă vechi), ea cuprinzând

primele două cărți ale Vechiului Testament: Facerea și Ieșirea; inițiativa tipăririi acestei
cărți au avut-o calvinii, cu scopul de a-i atrage pe românii din Transilvania la
învățăturile lor reformate. La tipărirea acestei cărți, traducătorii s-au folosit de
Pentateuhul maghiar, imprimat de calvinul Gáspar Heltai din Cluj, în 1551, de textul
latin al Vulgatei, dar și de un text, probabil în manuscris. Cu toate c ă traducerea ei era
străină de duhul credinței ortodoxe, totuși Palia este cea dintâi traducere în limba
română a unei părți din Vechiul Testament (Facerea și Ieșirea).
În concluzie, putem spune că diaconul Coresi a fost un adevărat pionier al
unității de limbă și cultură românească.

Bibliografie selectivă:

1. Coman Vasile, „Însemnătatea culturală și religioasă a tipăriturilor lui Coresi”, în

Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLVI (1970), nr. 11-12, pp. 638-645.
2. Jakó Sigismund, „Editarea cărților românești la Sibiu în secolul al XVI-lea. Noi
rezultate în domeniul cercetărilor cu privire la cartea tipărită în limba română” , în

Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VIII (1965), pp. 115-126.

3. Jakó Sigismund, „Tipografia de la Sibiu și locul ei în istoria tiparului român esc din
secolul al XVI-lea”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VII (1964), pp. 97-
115.
4. Molin Virgil, „Coresi editor și tipograf”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII
(1959), nr. 3-4, pp. 307-321.
5. Pamfil Viorica, Palia de la Orăștie, 1581-1582. Text. Facsimile. Indice. Ediție
îngrijită de Viorica Pamfil, București, 1968.

45
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1992, pp.
545-560.
7.
Teodorescu Barbu, „Personalitatea diaconului Coresi și rolul lui în cultura
românească”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 3-4, pp. 287-306.
8. Zsigmond Jakó, Tiparul cu litere latine din Sibiu în secolul al XVI-lea, în
„Philobiblon transilvan”, București, 1977, pp. 93-116.

46
 REZUMAT

1. Tipografia de la Sibiu

- În prima parte a secolului al XVI-lea (din 1528) a existat la Sibiu o tipografie

care a imprimat cărți atât cu litere latine (îndeosebi pentru sași), cât și cirilice, pentru
românii ortodocși.
- La Sibiu s-au tipărit o Gramatica latină (1529) și un Tratat despre ciumă
(1530).
- Tot la Sibiu îl aflăm pe Filip Moldoveanul (Philippus Pictor sau Maler),
pomenit între anii 1521-1554.

2. Filip Moldoveanul

- La Sibiu, Filip Moldoveanul a tipărit un Catehism românesc (în 1544), dar de

orientare luterană, fapt ce n-a prea fost primit de români.
- În 1546, Filip Moldoveanul a tipărit un Tetraevanghel slavon (o reeditare a
celui tipărit de ieromonahul Macarie în 1512).
- Între anii 1551-1553, Filip Moldoveanul a tipărit un Tetraevanghel slavo-
român (numit impropriu Evangheliar), primul/prima tipărit/ură în limba noastră.
- Cărțile de cult în limba slavonă s-au răspândit și în țările de limbă slavă.

3. Diaconul Coresi

- Originar din Târgoviște, a deprins arta tipografică de la Dimitrie Liubavici.

- El a tipărit cărți de cult și de învățătură creștină atât la Târgoviște, dar în
majoritatea lor, la Brașov.
- De pildă, la Târgoviște și-a confecționat literele chirilice, pe care le-a adus la
Brașov (luându-și și ucenicii aici), unde a întemeiat otipografie, în cartierul românesc de
lângă biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului; aici a fost sprijinit de sași, care i-au

47
furnizat hârtie și i-au vândut cărțile tipărite acolo unde erau solicitate, îndeosebi, în cele
trei țări române.
- La Târgoviște și Brașov , Coresi a tipărit cărți atât în română, slavonă ori

slavo-română; majoritatea, însă la Brașov.

- Dintre tipăriturile sale amintim: Octoih slavon (1556-1557); Triod-

Penticostar (Târgoviște, 1557-1558); Întrebare creștinească (1559); Tetraevanghel

românesc (1560-1561); Tetraevanghel slavon (1562); Praxiul [Apostol] (1563); Tâlcul
evangheliei (1564); Psaltire românească (1570); Liturghier românesc (1570); Psaltire
slavonă (1577); Triod slavon (1578); Evangheliar slavon (1578-1579); Cazanie
românească (1581).
- Importanța tipăriturilor lui Coresi:
- au avut o largă răspândire în toate ținuturile românești.
- prin ele se arată tot mai limpede unitatea de limbă, de credință și de
srcine a românilor de pretutindeni.
- Coresi este primul nostru cărturar care s-a luptat în mod conștient pentru
introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea științei de carte în românește.
- Coresi are meritul de netăgăduit de a fi contribuit la unificarea limbii
literare românești la românii de pretutindeni.
- În timpul activității diaconului Coresi la Brașov, fiul său, diaconul
Șerban și diaconul Marian au tipărit în limba română Palia de la Orăștie (în 1582), ce

cuprinde, după cum s-a mai arătat în temele anterioare, primele două cărți din Vechiului
Testament, Facerea și Ieșirea, la inițiativa calvinilor din Transilvania, pentru a -i atrage
pe românii ortodocși de aici la credința lor.
- La tipărirea Paliei, traducătorii s-au folosit de Pentateuhul maghiar,
imprimat de ungurul Gáspar Heltai din Cluj, în 1551, după textul Vulgatei, dar,
probabil, și după un manuscris al vremii.
- Palia de la Orăștie este prima traducere în limba română a unei părți din
Vechiul Testament.

48
 Concluzie

- În afară de Țara Românească și în Transilvania secolului al XVI -lea s-au

cunoscut „beneficiile” tiparului, prin imprimarea de cărți de cult și de spiritualitate

creștină, în limba slavonă, slavo-română sau română, prin Filip Moldoveanul la Sibiu,
prin diaconul Coresi și ucenicii săi la Brașov și prin diaconii Șerban și Marian la
Orăștie.
- Cărțile tipărite de ei au contribuit la unitatea Ortodoxiei dar și la unitatea
neamului nostru din provinciile românești.

49
 PREOŢIMEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
ÎN SECOLELE XIV-XVI

În evul mediu avem anumite știri privitoare la preoțimea de mir în provinciile

românești; de aici și posibilitatea de a constata viața și activitatea ei în secolele XIV-
XVI.

1. Preoțimea din Țara Românească și Moldova

În general, preoțimea din Țările Române (ca de altfel și în Transilvania) nu se

prea deosebea de cei pe care îi păstorea, având aceeași îmbrăcăminte: cămașă albă, ițari

și opinci în zile de vară, iar cojoc sau alte haine groase din lână, iarna; singura deosebire
era doar aceea că preoții purtau barbă și plete. Pe lângă misiunea clericală, preoții (sau
diaconii) mai aveau și alte îndeletniciri meșteșugărești. Ei își câștigau existența din
munca câmpului, dar și din ofrandele primite de la credincioși, în schimbul slujbelor
săvârșite pentru aceștia.
Pregătirea pentru preoție se făcea fie în familie, deoarece aceasta se mo
ștenea din
tată în fiu, dar, mai ales, pe lâng
ă diferite mănăstiri; ea era minimală, reducându-se la: scris,
citit, socotit, rânduieli bisericești, cântări bisericești, noțiuni de bază ale credinței (de
cele mai multe ori elementare); în schimb, această puțină pregătire teoretică era
completată de o bogată viață spirituală, ceea ce a constituit elementul de baz ă al
succesului clerului românesc. Aceasta l-a făcut pe preotul român să aib ă credibilitate în
fața păstoriților săi, să fie urmat de popor în toate acțiunile sale naționale și sociale.
În Țara Românească știrile sunt sărace cu privire la clerici; cu toate acestea, în
1369 întâlnim la Muntele Athos un protopop Mihai, călugărit sub numele de
Melchisedec; în 1412, într-un document al vremii este amintit protopopul Hariton, iar în
1506, preotul Aldea. Din simpla pomenire a acestor clerici, reiese faptul c ă, în Țara
Românească, în secolele XIV-XVI, pe lângă ierarhi existau, protopopi, preoți și

călugări, o bună organizare bisericească, ce o continua pe cea din secolele anterioare.

50
 În Moldova avem o referire lapreoții ortodocși în hotărârea Sinodului Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol, când în mai 1359 s-a aprobat str ămutarea mitropolitului
Iachint din Vicina la Argeș și a luat ființă, oficial, Mitropolia Ungrovlahiei; de

asemenea, clericii (preoți) români erau pomeniți în anatema pe care mitropolitul grec
Ieremia a aruncat-o asupra lor (în 1393), când aceștia alături de domn, boieri și
credincioșii moldoveni nu l-au acceptat în fruntea Bisericii Moldovei. Tot în acest
Petru, în 1395, pe vremea domnitoruluiȘtefan
context este pomenit protopopul moldovean
Mușat; el era trimis la Constantinopol pentru a obține recunoașterea lui Iosif Mușat și a
lui Meletie ca ierarhi în Moldova, din partea Patriarhiei din Constantinopol. Patriarhul
ecumenic, deși n-a fost de acord cu propunerea sa, l-a numit (împotriva voin ței lui) ca
„dichiu”, adică reprezentant al înaltului Ierarh constantinopolitan în Biserica Moldovei,
misiune pe care nu și-a îndeplinit-o (considerând-o potrivnică Bisericii și țării din care
făcea parte).
Un alt preot moldovean, pe nume Isidor s-a dus, în mai 1401, la patriarhul
ecumenic pentru a se plânge, fiindcă n-a fost primit în Mitropolia Ungrovlahiei de
mitropolitul Antim Critopol, pe motiv că fusese hirotonit de Iosif Mu șat, nerecunoscut
de Patriarhia din Constantinopol. Patriarhul ecumenic, îns ă, (dar și Sinodul patriarhal)
au fost de acord ca preotul Isidor s ă slujească cele sfinte, primind chiar o scrisoare de
recomandare, în acest sens, către mitropolitul Antim Critopol; se pare că atunci era mare
nevoie de preoți.

Protopopul moldovean Constantin (probabil locțiitor al mitropolitului de

Roman) a luat parte la Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439) și a semnat actul de
unire a celor două Biserici (Catolică și Ortodoxă), alături de ceilalți delegați ortodocși
(la 6 iulie 1439).
Pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), într-un document din 1427 este
pomenit protopopul Simion, iar, mai apoi, preotul Iuga, miluit de domn cu câteva moșii.
Un alt preot moldovean, pe nume Ioil, în 1434 era ajutat de domn s ă înalțe o
mănăstire.

51
 Într-un act din 1444 sunt pomeniți frații preoți Draghie și Toader (deveniți, între
timp călugări), ctitori ai unei mănăstiri din Moldova, cărora domnitorulȘtefan II le-a dăruit
o moară și moșii pentru întreținerea acelui lăcaș de închinare.

În 1446, tot domnul Ștefan II a dăruit mănăstirii Neamț „Bisericile și «pe toți
popii» din șase sate aparținătoare acesteia, ca să fie mănăstirii noastre «uric cu toate
veniturile»”.
Într-un document din 1449 (de pe vremea domnitorului Alexandrel Vodă), se
pomenește de un egumen, de protopopi și de preoți din Moldova, cu anumite drepturi și
obligații față de ierarhia superioară, dar și față de autoritățile laice.
Prin anumite acte, din 1490 și 1502, de pe vremea lui Ștefan cel Mare, se
prevedeau, de asemenea, drepturi și îndatoriri pentru preoți, protopopi și egumeni.
Domnitorul Petru Rareș, scutea de dări și anumite obligații, în 1528, pe preotul
Luca din Suceava, iar în 1585, domnitorul Petru Șchiopul, făcea același pogorământ.

2. Preoțimea ortodoxă română din Transilvania și Banat

Într-un sinod al episcopilor catolici din Buda, din 1279, s-a interzis preoților
„schismatici” = ortodocși (numiți așa, fiindcă ortodocșii erau învinuiți de catolici de
Schisma cea Mare din 1054) să mai săvârșească Sfintele slujbe și să mai zidească
biserici.

Regele Ludovic cel Mare al Ungariei ăddea dispoziție dregătorilor din județele
Caraș și Cuvin (din Banat), în 1366, să aresteze pe preoții „schismatici” și s ă-i ducă în
fața autorităților regale.
În 1428, regele Sigismund de Luxemburg a interzis preoților ortodocși să-și
îndeplinească misiunea lor în districtele Ha țeg, Mehadia și Caransebeș.
Cu toate aceste m ăsuri aspre, clerul român și-a condus și și-a păstorit cu
conștiinciozitate credincioșii ce le-au fost încredințați spre mântuire.
Pe de altă parte, cunoaștem, îndeosebi în Țara Hațegului, preoți și protopopi cu
o situație materială bun ă, dar și în poziții sociale înalte; de pildă, în secolul al XIV-lea,
sunt pomeniți preotul Naneș din Streisângeorgiu, protopopul Petru din Ostrov, preoții

52
Zampa din Clopotiva, Balc din Peșteana, Dalc din Densuș și Dragomir din Tuștea, în
Maramureș, în sec. XIV, preotul Miroslav din Giulești, Balotă din Apșa de Mijloc și
Costea din Văleni, în secolul al XV-lea, tot din Ha țeg, protopopul Dobrotă din Râu-

Bărbat, Toma din Vadu (1444), Stoica din Valea Dâljii (în preajma anului 1479), Dan
din Sălașu de Sus (1496), Mihail din Peșteana (1479 și în 1486), Teodor (1492), Ioan
(1496); de la începutul secolului al XVI-lea, tot din Țara Hațegului: Nicolae (1508) și
Petru (în 1508); în ținuturile Bihorului, în secolul al XVI-lea sunt pomeni ți trei
protopopi: Dan (în 1503), Ioan (în 1538) și Petru (în 1554) ș.a.
Pregătirea preoților transilvăneni era asemănătoare cu cea a „fraților” lor din
Țara Românească și Moldova: scris, citit, socotit, cântare religioasă, rânduieli bisericești
și noțiuni teologice generale; pentru preo ție se pregăteau, mai ales, în schiturile și în
mănăstirile transilvănene, numeroase la acea vreme (mai ales în Șcheii Brașovului).
Preoții ortodocși români din Transilvania, ca și cei din Țara Românească și
Moldova, nu aveau o îmbrăcăminte specială, ci se îmbrăcau precum credincioșii lor;
trăiau din munca mâinilor lor (pe averea st ăpânilor), dar și din unele danii ale
credincioșilor.
Ca în Țara Românească și Moldova, preoții transilvăneni, datorită vieții lor
spirituale alese, au reușit să devină nu numai lideri spirituali ai credincioșilor lor, ci și
conducători în revendicările lor pe plan național și social.
În afară de misiunea preoțească, clericii transilvănenei au avut și alte

îndeletniciri meșteșugărești, unii zugravi sau copiști ș.a.

Spre deosebire de preoții din Țara Românească și Moldova, clericii din
Transilvania au avut de luptat pentru p ăstrarea credinței străbune în fața asalturilor
prozelitiste protestante și catolice, dar și pentru apărarea ființei naționale, în fața
acțiunilor de deznaționalizare, venite, îndeosebi, din partea maghiar ă.
În concluzie, se poate afirma c ă, deși modest pregătiți din punct de vedere
teologic și cultural, deși cu o situație materială uneori la limita existenței (la fel ca și
credincioșii lor), cu toate greutățile întâmpinate din partea autorităților de stat ale vremii
(îndeosebi în Transilvania), preoții români au dat dovadă de demnitate în misiunea lor,
au fost, prin viața lor morală, adevărate modele pozitive de urmat, dar, în același timp,

53
s-au identificat cu p ăstoriții lor în lupta lor pentru dreptate socială și libertate națională
(fiind de cele mai multe ori liderii mi șcărilor sociale), au fost, cu adevărat, ucenici ai lui
Hristos, și îndrumători credincioșilor spre mântuirea veșnică.

Bibliografie selectivă:

1. Bobulescu C., Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, Chișinău, 1930.

2. Iorga Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.
3. Lupșa Ștefan, „Clerici români meșteșugari”, în Studii Teologice, II (1950), nr. 7-8,
pp. 395-426.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
612-624.
5. Popescu Niculae M., „Preoție veche românească”, în Biserica Ortodoxă Română,
LIII (1935), nr. 7-8, pp. 327-331.
6. Popescu Niculae M., Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942; ed. a II-a,
București, 2002.
7. Rusu Adrian Andrei, „Preoți români ortodocși din districtul Hațegului în secolul al
XV-lea”, în Mitropolia Banatului, XXXII (1982), nr. 10-12, pp. 644-653.

8. Șerbănescu Niculae, „Atitudinea preoțimii ortodoxe față de dreptele năzuințe ale

poporului”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 3-4, pp. 220-242.

54
 REZUMAT

1. Preoțimea în Țara Românească și Moldova

- Preoțimea, în secolele XIV-XVI, nu se prea deosebea în îmbrăcăminte de

păstoriții lor, având: cămașă albă, ițari și opinci în zilele de vară, iar cojoc și haine
groase din lână, iarna; singura deosebire era că preoții purtau barbă și plete.
- Clerul mai avea și alte îndeletniciri meșteșugărești, pentru a-și câștiga „pâinea
cea de toate zilele”.
- Pregătirea clerului din cele două țări românești era una modestă, câștigată pe
lângă diferite mănăstiri, unde deprindeau: scrisul, cititul, socotitul, rânduielile
bisericești, cântările bisericești, noțiunile de bază ale credinței; în schimb, aveau opurtare
morală aleasă, de unde și succesul clerului ortodox român în fața
credincioșilor săi.
- Știrile despre preoții din Țara Românească și Moldova sunt sărace; de pildă,
în Țara Românească, în 1369, aflăm un protopop cu numele Mihail, care pe atunci se
afla la Muntele Athos, unde s-a și călugărit sub numele de Melchisedec.
- În 1412, îl aflăm pe protopopul Hariton.
- În 1506, este pomenit preotul Aldea.
- În schimb, în Moldova, aflăm preoți amintiți cu prilejulîntemeierii Mitropoliei
Ungrovlahiei în 1359.
- În 1395, îl cunoaștem pe protopopulPetru, trimis de domnitorul Ștefan Mușat
(1394-1399) la Constantinopol, pentru recunoașterea ierarhilor moldoveni, Iosif Mușat și
Meletie.
- Protopopul moldovean Constantin a participat la Sinodul de la Ferrara-
Florența (1438-1439) și a semnat, alături de ceilalți răsăriteni,
Actul Unirii cu Biserica
Romei, mai apoi, anulat.
- Pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), sunt amintiți protopopul
Simion și preotul Iuga, miluiți de domn cu diferite moșii.
- În vremea lui Ștefan cel Mare (1457
-1504), precum și sub urmașii săi, luăm
cunoștință cu nume depreoți, protopopi și egumeni,în afară de ierarhii timpului respectiv.

55
 2. Preoțimea ortodoxă română din Transilvania și Banat

- Într-un sinod al catolicilor de la Buda (din 1279), sunt pomeniți preoții

schismatici (ortodocși) din Transilvania, cărora li se interzicea să săvârșească Sfintele

Slujbe și să mai zidească biserici.
- În 1366, regele Ungariei Ludovic cel Mare a dat dispoziție să fie arestați
preoții ortodocși din Caraș-Severin și Banat.
- În 1428, regele Sigismund de Luxemburg a interzis preoților din districtele
Hațeg, Mehadia și Caransebeș să-și îndeplinească misiunea lor.
- Se cunosc în Transilvania și Banat nume de preoți și protopopi, precum:
preotul Naneș din Streisângeorgiu (sec. XIV), protopopul Petru din Ostrov (sec. XIV),
preoții Zampa din Clopotiva (sec. XIV), Balc din Peșteana (sec. XIV), Dalc din Densuș
(sec. XIV), Dragomir din Tuștea (sec. XIV), Miroslav din Giulești – Maramureș (sec.
XIV), Balotă din Apșa de Mijloc – Maramureș (sec. XIV), protopopul Dobrotă din
Râu-Bărbat – Hunedoara (sec. XV), clericii Nicolae și Petru din Țara Hațegului (sec.
XVI), din părțile Bihorului, protopopii Dan, Ioan și Petru (tot sec. XVI) ș.a.
- Preoții transilvăneni aveau aceeași pregătire ca și frații lor din Moldova și
Țara Românească; de asemenea, șiîmbrăcămintea la fel.
- Clerul transilvăneantrăia din munca mâinilor lorși din darurile credincioșilor;
unii erau meșteșugari, zugravi, copiști etc.
- Spre deosebire de cei din Țara Românească și Moldova, preoții transilvăneni
au fost adesea umiliți și aspru pedepsiți de către stăpânitorii de atunci.

Concluzie

- Simpla înșirare a treptelor ierarhice,preoți, protopopi și preoți – călugări –

ieromonahi, sub oblăduirea unor ierarhi din această perioadă (sec. XIV -XVI) denotă
faptul că, românii ortodocși din Transilvania aveau o temeinică organizare bisericească
în acele vremi.

56
 MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA AL MOLDOVEI

1. Viața

S-a născut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din părinții Ioan și Cristina
Crimca (Crimcovici), în Suceava, la botez primind numele de Ilie.
În tinerețe a slujit în oastea lui Petre Șchiopul, care pentru vitejiile sale în lupta
pentru apărarea împotriva cazacilor, domnitorul pomenit i-a d ăruit „o siliște pustie
numită Ungurași, pe râul Suceava, ca s ă întemeieze un sat”; mai târziu, în urma cererii
sale, în schimbul primei danii, domnul Petru i-a oferit satul Dragomirești, din apropiere
de Suceava (fapt întâmplat între anii 1589-1590).
Mai apoi, s-a călugărit, probabil la mănăstirea Putna, primind numele Anastasie; se
pare că a învățat carte la o mănăstire din Moldova, după care, prin 1599 îl întâlnim preot
(ieromonah) la „biserica domnească din Suceava”.
După ce Mihai Viteazul a intrat în Moldova (în 1600), cei trei ierarhi: mitropolitul
Gheorghe Movilă, episcopul Agafton al Romanului și episcopul Teodosie al Rădăuților,
împreună cu familia domnitorului Ieremia Movilă, s-au refugiat în Polonia. Deoarece, la
invitația noului domn, ierarhii moldoveni nu s-au reîntors în țară, au fost declarați
„căzuți din scaunele lor și neiertați”, hotărâre luată într-un sinod de la Ia și (din 2 iunie
1600).

Pentru acest motiv, pe la mijlocul lunii iunie 1600 s-a purces la alegerea a doi
noi ierarhi; astfel că un oarecare Filotei a fost ales la Roman, iar Anastasie Crimca la
Episcopia de Rădăuți. Câteva luni mai târziu (în septembrie 1600), Mihai Viteazul,
pierzând tronul și domnitorul Ieremia Movil
ă reîntorcându-se înțară (și reocupându-și
tronul), toți cei trei ierarhi refugia ți au fost reașezați în scaunele lor; în această situație,
Anastasie Crimca a fost nevoit să se retragă, poate, la Dragomirești. Pe moșia sa de aici,
a ridicat în scurtă vreme o bisericuță cu hramul „Sfinții Prooroci Enoh și Ilie și Sfântul
Ioan Teologul”; în 1602, bisericuța era terminată; între anii 1602-1605, cu sprijinul
logofătului Lupu (Luca) Stroici, fostul vl ădică Anastasie a înălțat biserica mare din
Dragomirna, având hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Se pare că Anastasie în anii ce

57
au urmat și-a dus viața aici, până în anul 1606, când a fost ales episcop al Romanului;
aici a păstorit numai doi ani, deoarece în 1608 a fost ales mitropolit al Moldovei; între
1617-1619 a fost din nou înlăturat din scaun, de către domnitorul Radu Mihnea, fiindc
ă s-

a împotrivit închinării mănăstirilor Locurilor Sfinte; în 1619 pe Anastasie îl g ăsim din

nou în scaunul mitropolitan, unde a păstorit până la trecerea sa în veșnicie, din 19
ianuarie 1629, fiind înmormântat în pronaosul bisericii (mari) de la m ănăstirea
Dragomirna.

2. Activitatea

Întrucât păstorirea sa în fruntea Episcopiei Rădăuților (iunie – septembrie 1600)

și în cea de la Roman (abia doi ani) a fost de scurt ă durată, nu prea avem știri despre
înfăptuirile lui Anastasie din această perioadă. Cu toate acestea este vrednic de pomenit
faptul că a fost ctitorul a dou ă l ăcașuri sfinte (bisericuța devenită între timp „bolniță” și
biserica mare de la Dragomirna – transformată în mănăstire), de care s-a vorbit mai
înainte; biserica mare, îndeosebi, este unul dintre monumentele arhitectonice medievale
reprezentative din țara noastră, remarcată din înălțimea sa de 32 m și largă de abia 9,60
m; mitropolitul Anastasie și alți binevoitori i-a făcut mănăstirii Dragomirna anumite
danii și scutiri.
Prezentând cronologic acțiunile și înfăptuirile sale, amintim că Anastasie a fost

trimis și în unele misiuni diplomatice în Polonia; mai întâi, în 1612, de c ătre domnitorul
Ștefan Tomșa II pentru a încheia pace cu regele de atunci al Poloniei, iar apoi (trimis de
domnul Radu Mihnea), în 1616, tot în Polonia cu același scop.
ăm că mitropolitul Anastasie a înfiin
Dintr-un document din 16 mai 1619, afl țat
acum un spital la Suceava (primul de la noi), pentru a fi de folos celor „săraci și
neputincioși și șchiopi și orbi și alții care vor să se odihnească toți aceia acolo...”.
Prin 1627, la dorința sa, domnitorul Miron Barnovschi a înălțat un zid trainic în
jurul mănăstirii Dragomirna, pentru a fi ocrotită de eventuale atacuri.

58
 Între anii 1626-1629, mitropolitul Anastasie a ridicat o alt ă bisericuță (de
dimensiunile celei mici de la Dragomirna), lângă catedrala mitropolitană „Sfântul
Gheorghe” din Suceava.

Tot în această perioadă (în toamna anului 1626), un sobor al ierarhilor din
Moldova, prezidat de Anastasie, a luat câteva hot ărâri în privința îmbunătățirii vieții
monahale și anume: a. călugării să nu dețină averi; b. egumenul să fie ales de către
sobor pe un an de zile, cu posibilitatea de a fi reales; c. egumenul s ă ia masa împreună
cu întreaga obște de călugări; d. în mănăstirile de călugări să nu fie primite călugărițe și
nici femei; e. în m ănăstirile din Moldova să nu fie primiți călugări „ungureni”, adică
transilvăneni, probabil de fric ă să nu aducă aici influențe catolice sau protestante, ori
pentru a preîntâmpina unele plângeri care puteau veni din partea principilor
Transilvaniei, privitoare la unele refugieri de români peste munți (în Moldova).
Mitropolitul Anastasie Crimca este cunoscut îndeosebi în istoria culturii noastre
naționale ca un mare miniaturist. Tradi ția copierii și împodobirii manuscriselor de pe
vremea lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare (de la multe mănăstiri moldovene) a
fost continuată la mănăstirea Dragomirna de Anastasie și ucenicii săi. Până în prezent,
au fost identificate peste 25 de manuscrise în diferite locuri din țară sau de peste hotare,
din vremea lui Anastasie Crimca. Manuscrisele cercetate pân ă în prezent au peste 250
de miniaturi, inițiale înflorate, frontispicii, ieșite din „școala” lui Anastasie (din mâna sa
ori a ucenicilor lui). Miniaturile pomenite reprezint ă numeroase scene din Vechiul și

Noul Testament: prooroci, drepți, momente din viața poporului evreu sau din activitatea
Mântuitorului (apostoli, evangheliști, mucenici, ierarhi, făcute din imaginație) la care se
mai adaugă și elemente locale naționale: instrumente muzicale folosite de moldoveni și
ănă cu cele ale
anume buciume, cobze, cornuri, tobe ori coroane care se aseam
domnitorilor noștri, cetăți cu turnuri din arhitectura moldovenească ș.a.
Miniaturile sale „se remarcă prin imaginație, inspirație, armonie de culori,
reprezentând adevărate opere de artă în acest gen, nu numai în plastica românească, ci și
în cea universală”.
Unii cercetători ai operei sale l-au considerat ca fiind primul autoportretist din
țara noastră; chipul lui a fost identificat de peste 15 ori (în manuscrisele sale), în diferite

59
poziții: în genunchi, cu „mâinile împreunate pentru rugăciune”, ținând o carte în mân ă,
îmbrăcat în veșminte de arhiereu ș.a., fiind „de statură mijlocie, cu părul lung, barba
rotundă și căruntă”.

Din cele expuse rezultă că mitropolitul Anastasie Crimca a fost unul dintre
ierarhii de seamă din trecutul Bisericii noastre: vrednic păstor de suflete, ctitor de
lăcașuri sfinte, apărător al credinței străbune, stăruitor în munca de asistență socială,
diplomat, miniaturist de frunte în cultura românească.

Bibliografie selectivă:

1. Gonța V. și Gonța Al., „Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital
din Moldova”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXVIII (1962), nr. 1-2, pp. 33-
39.
2. Gorovei Ștefan, „Anastasie Crimca. Noi contribuții” , în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LV (1979), nr. 1-2, pp. 144-159.
3. Grigoraș N., „Mitropolitul Anastasie Crimca”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 296-314.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp. 5-
14.

5. Popescu-Vâlcea G., „Din odoarele de artă de la Dragomirna, în Biserica Ortodoxă

Română, LXXXV (1967), nr. 11-12, pp. 1240-1254.
6. Popescu-Vâlcea G., „Școala miniaturistică de la Dragomirna”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXXVI (1968), nr. 3-5, pp. 455-468; nr. 7-8, pp. 959-972; nr. 9-10, pp.
1186-1211; nr. 11-12, pp. 1343-1359; LXXXVII (1969), nr. 1-2, pp. 197-209.
7. Popescu-Vâlcea G., Anastasie Crimca, București, 1972.
8. Popescu-Vâlcea G., Miniatura românească, București, 1981.
9. Voinescu Teodora, „Contribuții la studiul manuscriselor ilustrate din mănăstirile
Sucevița și Dragomirna”, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, București, II (1955),
nr. 1-2, pp. 89-114.

60
 REZUMAT

1. Viața

- S-a născut în a doua jumătate a secolului al XVI -lea, din părinții Ioan și
Cristina Crimcovici (Crimca), primind la botez numele de Ilie.
- A slujit, în tinerețe, în oastea domnitorului Petre Șchiopul, iar pentru actele
sale de vitejie Ilie Crimca (Crimcovici) a primit un pământ în Ungurași, pe râul
Suceava, ca acolo să întemeieze un sat.
- Nu după multă vreme, a schimbat pământul de la Ungurași, cu satul Drago-
mirești (lângă Suceava, între anii 1589-1590).
- La scurtă vreme, s-a călugărit la mănăstirea Putna, primind numele Anastasie.
- Se pare că a învățat carte la o mănăstire din Moldova, iar în 1599 îl aflăm
ieromonah la biserica domnească din Suceava.
- La intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova (în 1600), ierarhii de aici au fugit cu
familia Movileștilor în Polonia.
- La mijlocul lunii iunie 1600, în scaunul vacant de Rădăuți a fost ales
Anastasie Crimca.
- În septembrie 1600, Mihai Viteazul pierzându-și tronul, vlădica Anastasie (la
reîntoarcerea Movileștilor și a ierarhilor moldoveni) a fost înlăturat din scaun,

retrăgându-se pe moșia sa din Dragomirești, unde a ridicat o bisericuță (în 1602).

- Între anii 1602-1605, cu ajutorul logofătului Luca Stroici, a ridicat biserica

mare de la Dragomirna (după planurile lui Anastasie).

- Datorită activității sale de la Dragomirna, în 1606 a fost ales episcop al
Romanului, păstorit și aici cu vrednicie până în anul 1608.
- În cursul anului 1608 a fost ales mitropolit al Moldovei, pentru ca între 1617-
1619 să fie înlăturat, din nou, din scaun , de către domnitorul Radu Mihnea, întrucât s-a
împotrivit închinărilor de mănăstiri la Locurile Sfinte.

61
 - În 1619 a fost readus în scaunul mitropolitan, păstorind până la trecerea sa
la Domnul, din 19 ianuarie 1629, fiind înmormântat în pronaosul bisericii mari de la
mănăstirea Dragomirna.

2. Activitatea

- Păstorirea scurtă la Rădăuți și la Roman, se presupune că a fost cu puține

realizări pe plan administrativ-gospodăresc.
- Au fost ctitorite bisericuța din Dragomirna (în 1602) și biserica mare de aici,
după planurile sale (între 1602-1605).
- A fost trimis în misiuni diplomatice în Polonia (în 1612 și 1616), de
domnitorul Ștefan Tomșa II.
- În 1619 a înființat un spital la Suceava, pentru nevoiași.
- Între 1626-1629, a înălțat o altă bisericuță lângă Catedrala Mitropolitană din
Suceava.
- În toamna anului 1626,un sobor al ierarhilor din Moldova, în frunte Anastasie,
a luat hotărâri cu privire la îmbunătățirea vieții monahale.
- Anastasie este cunoscutca un mare miniaturist, rămânând de la el și de la
ucenicii săi 25 de manuscrise, care cuprind 250 de miniaturi, cu inițiale înflorate și cu
scene biblice (din Vechiul și Noul Testament).
- A fost considerat ca primul autoportretist de la noi.
- A fost unul dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii noastre: bun păstor de suflete,
, diplomat, stăruitor în munca de asistență socială, mare miniaturist.
ctitor de lăcașuri sfinte

Concluzie

- Vlădica Anastasie Crimca (fost episcop la Rădăuți și Roman) și mitropolit al

Moldovei, rămâne în Istoria Bisericii Ortodoxe Române caun ierarh de frunte în variate
domenii de activitate bisericeascădar și în cultura artistică (bisericească) românească.

62
 MITROPOLITUL VARLAAM AL MOLDOVEI

a. Viața

A văzut lumina zilei la începutul secolului al XVII-lea, într-o familie pe nume

Moțoc, din ținuturile Vrancei, la botez primind numele Vasile. La „schitul lui Zosim”,
în apropierea mănăstirii Secu de mai târziu, tân
ărul Vasile a învățat carte grecească și
slavonească; mai apoi, s-a călugărit la mănăstirea Secuși a primit numele deVarlaam; mai
târziu a fost hirotonit diacon (ierodiacon) și preot (ieromonah) și a ajuns egumen al
acestei mănăstiri. În afară de activitatea gospodărească s-a preocupat și de probleme
cărturărești; între altele, a tradus în limba român ă Scara sau Leastvița Sfântului Ioan
Scărarul (în 1618). Pentru însemnata sa activitate gospodărească și cărturărească, dar, în
același timp, datorită vieții lui duhovnicești alese a fost înălțat la rangul de arhimandrit.
Înfăptuirile sale în domeniile bisericești pomenite, l-au făcut repede cunoscut în
ochii mitropolitului Anastasie Crimca, dar și în cei ai domnitorul Moldovei, Miron
Barnovschi (1626-1629 și 1633), care l-a solicitat pe arhimandritul Vasile s ă-i fie
duhovnic. Devenind omul de încredere atât al domnitorului cât și al mitropolitului, a
fost trimis de către aceștia într-o misiune (împreună cu alți călugări) la Kiev, la
egumenul român Petru Movil ă (de la Lavra Pecerska) și la Moscova, la țarul Mihail
Feodorovici și la patriarhul Filaret Nichitici; misiunea lor la Moscova a fost de a
cumpăra icoane pentru diferite lăcașuri de cult din Moldova; la Kiev, pentru a i se da un
manuscris lui Petru Movil ă (era vorba de un Octoih slavon de la m ănăstirea Neamț),
pentru tipărire (Octoihul a apărut, de fapt, la Lvov în 1630). Cu scrisori de recomandare
de la Petru Movilă și de la mitropolitul Kievului către țarul Mihail și patriarhul Filaret
(după două zile de ședere la Kiev), delegația moldoveană, condusă de Varlaam, s-a
îndreptat spre Moscova, ajungând la țar în 4 martie 1629; la Moscova au comandat un
însemnat număr de icoane; au așteptat să fie pictate vreme de câteva luni (pân ă în
decembrie 1629); întrucât icoanele n-au fost executate după normele impuse de patriarhul
ăduit ca să fie scoase din Rusia; așa că delegația moldoveană s-a
Filaret, acesta n-a mai îng

63
reîntors fără icoane acasă (ele au fost recuperate abia în 1639 pe vremea lui Vasile
Lupu).
Când delegația moldoveană a ajuns acasă, Miron Barnovschi a fost schimbat din

domnie, iar mitropolitul Anastasie Crimca trecuse la cele ve șnice; în această situație,
arhimandritul Varlaam s-a văzut nevoit să se retragă la mănăstirea sa de metanie, Secu;
în 13 iulie 1632 a trecut la Domnul și urmașul lui Anastasie Crimca, mitropolitul
Atanasie (1629-1632). Pentru strădaniile sale gospodărești, datorită calităților lui
duhovnicești, dar mai cu seam ă pentru cultura înaltă, arhimandritul Varlaam a fost ales
mitropolit al Moldovei; prin aceasta s-a stricat vechea tradi ție, după care, numai
episcopii de Roman, Rădăuți sau Huși puteau ajunge mitropoliți ai Moldovei; a fost
hirotonit arhiereu în 23 septembrie 1632 și a p ăstorit până în 1653 când Vasile Lupu a
pierdut tronul, iar mitropolitul Varlaam s-a retras din scaun la mănăstirea Secu, unde a
mai trăit vreme de patru ani; a trecut la Domnul, probabil în august 1657, fiind
înmormântat lângă zidul dinspre răsărit al bisericii mănăstirii Secu (în direcția stranei
drepte); canonizat în 12 februarie 2007 și cinstit în fiecare an la 30 august.

b. Înfăptuiri pe tărâm cultural-teologic și tipografic

Încă din tinerețe, Varlaam a fost preocupat de carte, de cultur ă; dovadă este
traducerea Scării (Sfântului Ioan Scărarul) de care am pomenit la începutul cursului

nostru.
Mai apoi, avem mărturii că, în 1637, a cerut ajutor de la țarul Moscovei pentru a
tipări o Cazanie; până la urmă, intervenția sa a fost zadarnică, fiindcă n-a mai primit
nici un ajutor în acest sens. Se pare c ă a cerut, după aceea sprijin din partea lui Petru
Movilă (pe atunci mitropolit al Kievului), care, în 1640, i-a trimis la Iași o mică
tiparniță, dar și câțiva meșteri, în frunte cu Sofronie Pociațchi.
Astfel că, în decembrie 1642, scotea de sub tipar o Scrisoare de mulțumire
adresată domnitorului Vasile Lupu, din partea delega ților Patriarhiei ecumenice din
Constantinopol care au participat la Sinodul de la Ia și din 1642, în care s-a aprobat

64
Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă; tot în acest an (1642), a mai ie șit de sub
tipar și un Catihisis slavon, al cărui manuscris se află la St. Petersburg (Rusia).
În anul următor (1643), se va tipări, tot la Iași, cea mai însemnată dintre lucrările

mitropolitului Varlaam și anume: Cazania sau Carte românească de învățătură la

dumenecele preste un și la praznice împărătești și la svănți mari, în 506 file (1012
pagini); ea a fost ilustrată cu scene biblice, ini țiale înflorate, frontispicii ș.a.
Cartea avea un „Cuvânt împreună c ătră toată semențiia românească”, din partea
lui Vasile Lupu, adresat românilor de pretutindeni.
După acesta se găsește un „Cuvânt cătră cetitoriu”, alcătuit (și scris) de mitro-
politul Varlaam al Moldovei.
Lucrarea (Cazania) cuprinde, apoi, dou ă părți; partea întâi: 54 de cazanii
(predici) la duminici; iar cea de a doua parte: 21 de cazanii la sărbătorile împărătești și
ale sfinților. Cazaniile duminicale sunt alcătuite din patru părți: cuvânt introductiv,
pericopa evanghelică propriu-zisă, învățătura întâi și învățătura a doua; ea a avut o largă
răspândire în toate ținuturile românești, contribuind nu numai la unitatea na țională și de
limbă, ci și la apărarea credinței ortodoxe, îndeosebi în Transilvania.
Cea de a doua carte a mitropolitului Varlaam a fost intitulat ă Șeapte taine a
Bisericii, Iași, 1644; de asemenea o carte mare de peste 300 de pagini; în ea sunt
explicate cele șapte Taine (cu întrebări și r ăspunsuri), asemănându-se foarte mult cu un
catehism.

A treia carte a sa a fost Răspuns la Catehismul calvinesc. Ce l-a determinat pe

Varlaam să alcătuiască și să tipărească această carte? În cursul anului 1642 a ieșit de sub
tipar un Catehism în românește (în localitatea Prisaca, de lângă Alba Iulia), cu învățături
calvine; a fost tipărit cu scopul de a-i atrage pe români la calvinism, la înv ățătura
reformată. Un exemplar din acest catehism a fost g ăsit de mitropolitul Varlaam, în
biblioteca unui învățat boier muntean, Udriște Năsturel (frate cu doamna Elina, soția
domnitorului Matei Basarab), într-o misiune în Țara Românească (la Târgoviște), pentru
a face pace între Vasile Lupu și Matei Basarab. După ce Varlaam l-a citit, l-a g ăsit „plin
de otravă de moarte sufletească”. Ajuns în Moldova a convocat de îndat ă un sobor al
ierarhilor de aici, cu scopul de a se pronun ța împotriva catehismului pomenit; se pare că

65
sinodul a avut loc în 1644 sau 1645, la șIai, reședința mitropolitană. Sinodul respectiv a luat
în discuție nu numaiCatehismul calvinesc, ci și un Răspuns la acesta, alcătuit, între timp,
de către Varlaam; după ce soborul pomenit s-a pronunțat împotriva Catehismului

calvinesc și a fost de acord cu Răspunsul la catehismul calvinesc, a aprobat tipărirea lui;

aceasta s-a întâmplat la Ia și, în anul 1645. Răspunsul are numai 32 foi de format mic, în
cadrul căruia au fost prezentate mai întâi înv ățăturile calvine (după modelul din
Catehism), apoi s-a prezentat învățătura ortodoxă, combătând principalele învățături
calvine. Din Răspunsul mitropolitului reies următoarele: 1. Sfânta Scriptură nu este
singurul izvor al Revelației Divine; 2. Credința și faptele bune sunt necesare pentru
ție a arătat că mântuirea depinde atât de voința lui
mântuire; 3. Referitor la predestina
Dumnezeu, cât și de cea a omului; 4. Pentru mântuire este necesară o viață trăită în
Hristos; 5-6. Biserica cuprinde mijloacele necesare pentru mântuire, între care au fost
enumerate și cele Șapte Taine; 7. împotriva atacurilor calvine a apărat cinstirea sfinților,
precum și a sfintelor icoane. Prin Răspunsul la Catehismul românesc, Varlaam a ap
ărat
învățătura ortodoxă de atacurile calvine, contribuind, astfel, la p ăstrarea unității de
credință a românilor din cele trei provincii: Țara Românească, Moldova și Transilvania.
Tot în 1645, mitropolitul Varlaam a tip ărit, la Iași, a patra carte: Paraclisul
Născătoarei de Dumnezeu, în 48 de versuri srcinale; prin el s-a urm ărit căința crești-
nului și cererea sprijinului Născătoarei de Dumnezeu în aceast
ă acțiune duhovnicească.
Cea de a cincea și ultima carte a lui Varlaam a fost o Carte românească de

învățătură la pravilele împărătești și de la alte giudea țe, Iași, 1646; se cunoaște și sub
numele de Pravila lui Vasile Lupu; este o traducere din limba greac ă, ce cuprinde legi
politico-bisericești, după care se orientau preoții în judecarea cazurilor din parohiile
proprii.

c. Alte realizări din vremea lui Varlaam

În timpul păstoririi mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a ctitorit

mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, una dintre capodoperele de frunte din arta medievală
românească (sfințită în 6 mai 1639, de către mitropolitul Varlaam); o vreme a fost și
catedrală mitropolitană; tot în 1639, Varlaam s-a aflat între cei trei candidați pentru

66
scaunul vacant al Patriarhiei ecumenice; aceasta arat ă că atât Vasile Lupu cât și
Varlaam se bucurau de un prestigiu deosebit în Răsăritul creștin.
Deoarece domnitorul Vasile Lupu a pl ătit datoriile Patriarhiei din Constanti-

nopol, patriarhul de atunci, Partenie I (1639-1641), i-a d ăruit domnului Moldovei

moaștele Cuvioasei Maici Paraschiva (care erau atunci la Constantinopol); ele au fost
așezate, în 13 iunie 1641, în biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
La îndemnul mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a înfiin țat, în 1640
un Colegiu la mănăstirea Trei Ierarhi (din Iași), cu dascăli de la Kiev, trimi și de Petru
Movilă (la cererea lui Vasile Lupu), fiind „prima instituție cu elemente de învățământ
superior din Moldova”.
La acest Colegiu s-au predat, între altele: gramatic ă, retorică, dialectică,
aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, teologie, filosofie și drept; erau predate apoi,
limbile latină, greacă, slavonă, dar și limba română, îndeosebi pentru români.
În concluzie se poate afirma că mitropolitul Varlaam, pe lâng ă tipărirea de cărți
în limba română (prin care a contribuit la consolidarea unit ății de neam) și-a adus un
aport de seamă la apărarea și păstrarea credinței ortodoxe în cele trei țări române.

Bibliografie selectivă:

1. Avădanii Mihail I., „Așezământul școlar de la Trei Ierarhi din Iași – prima instituție
cu elemente de învățământ superior din Moldova”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, XLVII (1971), nr. 5-6, pp. 361-374; an XLVIII (1972), nr. 9-12, pp. 775-
788; an L (1974), nr. 5-6, pp. 353-367.
2. Chițescu N., „Trei sute de ani de la „Răspunsul la Catehismul calvinesc” al lui
Varlaam al Moldovei”, în Biserica Ortodoxă Română , LXIII (1945), nr. 11-12, pp.
618-638.
3. Dianu Ioan, „Mitropolitul Varlaam, ctitor de scriere și de carte românească” , în
Glasul Bisericii, XI (1981), nr. 1-2, pp. 81-103.
4. Dudaș Florian, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983.

67
5. Mihail Paul, „Circulația Cazaniei mitropolitului Varlaam în Biserica românească”,
în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIII (1957), nr. 10-12, pp. 820-828.
6. Moraru Alexandru, „Ideea de pocăință în Cazania lui Varlaam” , în Biserica

Ortodoxă Română, CXI (1993), nr. 11-12, pp. 66-71.

7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
16-30.
8. Șerbănescu Niculae, „La trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al
Moldovei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 10, pp. 1012-1035.

68
 REZUMAT

a. Viața

- Era srcinar din ținuturile Vrancei, de la începutul sec. al XVII-lea,

trăgându-se
dintr-o familie de răzeși cu numele Moțoc, la botez primind numele Vasile.
- De tânăr și-a îndreptat pașii spre mănăstirea Secu, unde s-a călugărit cu numele
Varlaam; înainte de 1613 e întâlnit ca egumen al acestei mănăstiri.
- Datorită rodnicei sale activități cărturărești, cât și a vieții sale curate, la scurtă
vreme, a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
- În 1620 domnitorul Miron Barnovschi (1626-1629) l-a trimis într-o solie la
Moscova pentru a cumpăra icoane pentru ctitoriile sale; la reîntoarcere, în 1629,
domnitorul amintit nu mai era în scaunul Moldovei, motivpentru care și Varlaam s-a
retras la mănăstirea Secu.
- Frumoasele sale însușiri, cultura sa adâncă, strădania sa neobosită în slujba
Bisericii l-au făcut vrednic de cinstea de a fi ales în scaunul de mitropolit al Moldovei,
trecându-se peste episcopii de Roman și Huși.
- Hirotonirea sa a avut loc în 23 septembrie 1632 și a păstorit până în 1653,
când se retrage iarăși la mănăstirea Secu, fiindcă și Vasile Lupu pierduse tronul.
- A trăit în liniștea mănăstirii până la moartea sa (1657) și a fost așezat în

mormântul din afara mănăstirii (a bisericii), spre strana dreaptă; nu de mult a fost
canonizat (12 februarie 2007) și prăznuit în 30 august.

b. Înfăptuiri pe tărâm cultural-teologic și tipografic

a) Cea mai însemnată din lucrările sale este Cazania – Carte românească de
învățătură – la toate duminicile și praznice împărătești de peste an – 1643.
b) Șapte taine ale Bisericii, 1644.
c) Răspuns la Catehismul calvinesc, 1645 (acest Catehism calvinesc a apărut în
Transilvania în 1640).

69
 - La stăruința sa s-a înființat prima tipografie în Moldova – trimisă aici de
mitropolitul Petru Movilă al Kievului.
- La îndemnul luiVarlaam domnitorul Vasile Lupu a pus bazele unei
Academii la

Iași (1640).
- A contribuit la împăcarea dintre Matei Basarab și Vasile Lupu.

- În timpul lui s-aținut și Sinodul de la Iași –1642 – unde s-a discutat și aprobat
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă.
- Amintim că în 1639 a figurat printre cei trei candidați la scaunul de patriarh
ecumenic de la Constantinopol
.

Concluzie

- A fost unul dintre ctitorii culturii noastre românești, prin tipărirea, în limba
română, de cărți de cult și de învățătură ortodoxă.
- A sprijinit pe românii ortodocși din Transilvania în lupta lor împotriva
calvinismului, contribuind, astfel, la păstrarea unității de limbă și de credință ortodoxă
în cele trei provincii românești.

70
 MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ.
SINODUL DE LA IAȘI (1642)

a. Mitropolitul Petru Movilă

S-a născut, probabil, în anul 1596, la Suceava, în familia domnitorului Simion

Movilă și al soției lui Marghita (mai târziu călugărită sub numele de Melania), la botez
primind numele de Petru.
După ce tatăl său a murit, el împreun ă cu frații și mama sa au fost nevoiți să
pribegească o vreme în Țara Românească, după care s-au refugiat în Polonia pentru
totdeauna.
A învățat carte, mai întâi, la casa părintească, după care, a urmat cursurile
renumitei școli a „Frăției Ortodoxe” din Lvov (Liov), unde, pe lângă limbile latină,
greacă, slavonă și poloneză, a învățat unele discipline umaniste: gramatică, poetică,
retorică, didactică, dar și teologia.
Cu toate că avea o moșie la Rubiejovka, nu departe de Kiev (undeși locuia),
venea des la cunoscuta Lavră a Peșterilor (Lavra Pecerska), unde sub oblăduirea
duhovnicească a starețului acesteia, îndeosebi, s-a decis să urmeze calea monahală; la
Rubiejovka a înălțat chiar o biserică și s-a pregătit pentru călugărie; s-a călugărit apoi la

Lavra Pecerska, după 1625, iar la scurtă vreme, (în 1627) a fost ales egumen al acestui
mare așezământ monahicesc și hirotesit arhimandrit.
Numirea sa în fruntea Marii Lavre a fost benefică, fiindcă Ortodoxia se mai
confrunta cu o puternică propagandă catolică, începută prin unirea de la Brest-Litovsk
(din 16-20 octombrie 1596), când o parte din clerul și credincioșii ruteni au îmbrățișat
unirea cu Biserica Romei. Astfel că egumenul Petru a strâns în preajma sa oameni de
carte, a întemeiat o tipografie și o școală în această mănăstire și apoi a înființat, în 1631,
un Colegiu, tot la Kiev, pentru ca ortodocșii să nu mai urmeze școli iezuite, urmărind
prin aceasta, ridicarea nivelului cultural și teologic al păstoriților săi (credincioși și
clerici).

71
 Întrucât în 1632 trebuia să se facă alegerea unui nou rege al Poloniei, egumenul
Petru, cu binecuvântarea mitropolitului Kievului, s-a implicat în aceasta, strângând în
preajma sa numeroși nobili polonezi din Dietă, care au reușit să-l aleagă rege pe

Wladislav IV (1632-1648). Noul ales (Wladislav IV) s-a v ăzut nevoit să recunoască
unele drepturi vechi ale ortodocșilor din jurisdicția sa; între acestea pomenim: a.
libertatea de cult; b. „recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului cu
episcopiile sufragane: Lvov (singura episcopie ortodox ă menținută tot timpul până
atunci), Luțk, Przemysl, și Mstislav”; c. dreptul de a avea lăcașuri de cult, tipografii,
spitale; d. retrocedarea lăcașurilor de închinare răpite de uniți; e. credincioșii ortodocși
să poată obține demnități în instituțiile statului ș.a.; mai târziu, însă, unele din aceste
drepturi au fost pierdute în favoarea uniților.
În martie 1631, a trecut la domnul mitropolitul Kievului, Iov Bore țki; în locul
său a fost ales Isaia Kopinski, episcop de Przemysl. Deoarece autoritățile de stat nu l-au
recunoscut, s-a purces la o nouă alegere; de data aceasta a fost ales egumenul Petru
Movilă „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia”, acceptat apoi
de către regele Wladislav IV, precum și de patriarhul ecumenic Chiril Lukaris. A fost
hirotonit arhiereu în 28 aprilie 1633, în catedrala din Lvov și instalat abia în iulie 1633,
la Kiev.
Ca mitropolit, a refăcut și împodobit numeroase lăcașuri de cult din eparhia sa;
pentru mai buna organizare a eparhiei a numit vicari (unul în Ucraina și altul în

Lituania), protopopi pentru îndrumarea preo ților, iar toți aceștia, la rândul lor erau
cercetați de mitropolit sau de oamenii lui de încredere, ale și dintre monahii cei mai
învățați; se întâlnea anual cu protopopii
și preoții din eparhie; a întemeiat un consistoriu,
pentru judecarea abaterilor clericilor săi; a promovat o viață duhovnicească aleasă.
În același timp, a avut o grijă deosebită pentru cultura bisericească și teologică,
concretizată prin sprijinul substanțial și permanent acordat Colegiului din Kiev, care a
fost „considerat cel mai vechi așezământ de învățământ superior la slavii ortodocși”, și
care, mai apoi, în secolul al XVIII-lea a devenit Academie; de remarcat că programa
analitică de aici era identică cu cea a școlilor superioare din Apus; s-a îngrijit, de
asemenea și de celelalte școli ortodoxe din Vinița și Luk, urmărindu-se prin aceasta

72
culturalizarea clerului ortodox. Pe de altă parte, s-a îngrijit și de activitatea tipografic ă,
de tipografiile din Kiev și Vilnius, scoțând la lumină peste 50 de cărți, majoritatea
îngrijite de el (de slujbă, de zidire sufletească și de apărare a credinței ortodoxe); cele

mai importante dintre acestea sunt: Lithos (sau Piatră), tipărită la Kiev, în 1644 ( o
lucrare monumentală a 900 de pagini), în care se apăra Biserica Ortodoxă și credința sa în
fața atacurilor uniților; apoi, Mărturisirea Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), care va
fi analizată în Sinodul de la Kiev (din 1640), precum și în cel de la Iași (1642);
canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în 1997 și de către Biserica Ortodoxă
Română în 1998, cu cinstire în fiecare an în ziua de 22 decembrie.

b. Sinodul de la Ia și (1642)

Cunoscându-i însemnătatea, fiind convins de valoarea ei și dorind să nu rămână

numai o mărturisire de credință personală, a ținut să fie oficializată printr-un sinod. În
ă, din
acest sens, în calitate de mitropolit al Kievului, a convocat un sinod printr-o pastoral
24 iunie 1640, pentru 8 septembrie, același an (1640). Întrucât în 8 septembrie în
Biserica Ortodoxă se prăznuia o sărbătoare mare, Nașterea Maicii Domnului, deschiderea
sinodului plănuit s-a amânat pentru ziua urm
ătoare, 9 septembrie 1640. În acea zi, sinodul a
ă, în biserica „Sf.Sofia” din Kiev, „printr-un lung
fost deschis de Mitropolitul Petru Movil
discurs, în care a arătat motivele convocării și misiunea nobilă pe care o au ei,

participanții în fața întregii Ortodoxii”. La acest sinod au mai participatși alți ierarhi din
Mitropolie, teologi, monahi, preo ți ș.a., dându-i-se, astfel, o mare importanță Mărturisirii
de credință ortodoxă a mitropolitului kievean. Amintim c ă ea a fost scrisă în limba
latină, cu titlul: Expositio fidei Ecclesiae Rusiae Minoris, împărțită după cele trei virtuți
teologice: credința, nădejdea și dragostea, cuprinzând 261 de întrebări și răspunsuri. Nu
mai insistăm asupra discuțiilor avute asupra ei, ci accentu ăm faptul că aici nu s-a ajuns
la un acord în ceea ce privește două puncte, de influență catolică, și anume: prefacerea
Sfintelor Daruri la rostirea cuvintelor: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta...” ș i
acceptarea purgatoriului.

73
 Pentru aceste motive, s-a decis s ă se ceară părerea patriarhului ecumenic de la
Constantinopol. După alt ă serie de discuții, în încheiere, s-a hot ărât să se convoace un
nou sinod, la care să poată participa delegați ai mai multor Biserici Ortodoxe, care să

cerceteze și să se pronunțe asupra Mărturisirii de credință a Mitropolitului Petru

Movilă. Propunerea convocării unui alt sinod a fost înaintat
ă și patriarhului ecumenic, care
a fost de acord cu ea. Iată cum descrie această hotărâre un mare istoric al Bisericii
noastre: „S-a unit cu această părere [cu a sinodalilor] și mitropolitul Petru; și stăruitor
cum era, nelăsând lucru de azi pe mâine, a și început pregătirile pentru aceasta. Căci
părerea icumenicului însemna un nou sobor – un sinod – cu delegați de ambele părți,
cu dispute și cu hotărâri de care se lega soarta bisericii și a credincioșilor din Polonia
mai ales, dar și din toată ortodoxia (subl. n.). Pentru aceea sol a trimis la patriarhie s ă
se arate acolo starea bisericii și a credinței din Ucraina polonă, de unde ieșise
mărturisirea sa a cărei cercetare și aprobare o dorea.
Dar unde să se adune delegații pentru cercetarea cărții? În Constantinopol sunt
stăpâni Turcii cari nu sufereau de cât cu grele jertfe morale și materiale pe ghiauri
[creștini]; pe lângă turci mai erau miniștrii, residenții statelor apusene, cari aceștia făceau
mai mult propagandă religioasă, catolică sau protestantă, decât politica mireană a statelor
lor. În Polonia era stăpânire catolică, greu apăsătoare a ortodocșilor și care nu vedea de loc
cu ochi binevoitori ridicarea și întărirea ortodoxiei. Dar la mijloc între Chiev și
Ţarigrad se afla o țară ortodoxă din vechi[me], plină de biserici și mănăstiri,

bucuroasă de oaspeți, cunoscută bine și de mitropolitul Chievului – era țara lui de

naștere și a neamului lui, cunoscută și de Grecii ortodocși din Răsărit cari călătoreau
des aici și-și prelungeau vizitele, dobândind daruri în închinări de mănăstiri cu sate și
moșii: Această țară era Moldova (subl. n.). Se întâmpla ca atunci s ă domnească în
Moldova un domn cu alese însu șiri pentru biserică dar și cu slăbiciuni pricinuitoare de
rele și țării și lui. Este Vasile Lupu sprijinitor cu mâna larg ă și mereu plină a bietelor
patriarhii și mitropolii sărace și nechibzuite din Răsărit. El le plătea datoriile, el le lua
sama la cheltuieli. El punea și socotea patriarhi, le da sfaturi și-i amenința. Cu dreptul a
fost asemuit cu împărații bizantini scutitori ai ortodoxiei. Bună țară și potrivit Domn
[Vasile Lupu] pentru un sinod cercetător de dogme creștine (subl. n.).

74
 Spre acest Domn se îndreptă mitropolitul Petru Movilă, îndemnându-l să
primească a fi gazda delegaților sinodului ce avea să fie. Vasile Lupu primi (subl. n.).”
Cu toate că descrierea Părintelui Niculae M. Popescu pare una „romanț ată”, ea

exprimă însă un adevăr istoric: decizia Mitropolitului Petru Movil ă de a se ține un sinod
în țara sa de srcine (Moldova) pentru motivele ar ătate, unde îl avea drept mare
susținător pe domnitorul Vasile Lupu (1643-1653), el însuși sprijinitor al Răsăritului
Ortodox, și care a acceptat ținerea unui sinod la Iași. În același timp, după ce patriarhul
ecumenic Partenie I (1639-1644) a fost de acord cu această propunere, se pare c ă
domnitorul moldovean a intervenit atât la Poarta Otoman ă, cât și la regele Poloniei, ca
delegații Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol, cât și ai celei ucrainene de la Kiev
să le permită venirea la sinodul de la Iași, la începutul toamnei anului 1642. De fapt,
domnitorul Vasile Lupu este cunoscut și la noi ca un consecvent sprijinitor al Bisericii și
al culturii românești în Moldova, ajutat, îndeaproape de vrednicul mitropolit c ărturar
Varlaam al Moldovei (1632-1653).
Pentru a înțelege mai bine implicarea „părții” române în Sinodul de la Iași din
toamna anului 1642, trebuie să facem referire la un alt Sinod, la cel de la
Constantinopol, din mai, același an (1642). Acesta a fost convocat de ăctre Patriarhul
ecumenic Partenie I pentru „a pune capă
t disensiunilor și tulburărilor” provocate de
O
Mărturisirea de credință calvinizantă, atribuită fostului patriarh ecumenic Chiril Lukaris.
lămurire a acestei situații, dar și reabilitarea patriarhului Chiril Lukaris o doreau atât

Mitropolitul Petru Movilă, cât și domnitorul Vasile Lupu,în urma discuției Mărturisirii
calvinizante, la sinodul de la Constantinopol (din mai, 1642), cei prezen ți au ajuns la
constatarea că patriarhul Chiril Lukaris nu a fost autorul m ărturisirii pomenite; astfel că
a fost condamnată numai mărturisirea și nu persoana patriarhului. Concluziile discu țiilor
din Sinod au fost redactate într-o Epistolă Sinodală, care a fost trimisă și Sinodului de la
Iași (din 1642). Menționăm că această Epistolă este copia Actelor Sinodului de la
Constantinopol (mai, 1642), ce are la urmă semnăturile celor 45 de participanți. Curios
că, printre aceste semnături se găsește cea a Mitropolitului Petru Movilă, al Kievului,
ți moldoveni: MitropolitulVarlaam al Moldovei, Episcopul
precum și ale unor reprezentan
Evloghie al Romanului, EpiscopulAtanasie al Rădăuților, EpiscopulGheorghe al Hușilor și

75
Egumenul Sofronie de la Mănăstirea Trei Ierarhi din Ia și, personalități bisericești ce n-
au luat parte la Sinodul pomenit (Constantinopol, mai 1642). În aceast ă situație, ne
punem întrebarea: Ce au căutat semnăturile lor pe actele acestui sinod? Vom r ăspunde

la aceasta, după prezentarea Sinodului de la Iași din 1642.

După cum am pomenit mai sus, Patriarhia ecumenică a fost de acord cu
solicitarea Mitropolitului Petru Movil ă ca sinodul pentru discutarea M ărturisirii sale să
aibă loc în Moldova, la Iași. Astfel că, pe la începutul lunii septembrie (în 6 septembrie
1642) a sosit la Iași delegația Patriarhiei ecumenice, alcătuită din: Porfirie, fost
Mitropolit de Niceea și învățatul ieromonah Meletie Sirigul, teolog și predicator de
frunte, care făcuse înalte studii la Padua și Veneția și care fusese în Moldova în câteva
rânduri și anume: la hirotonirea și instalarea Mitropolitului Varlaam, dar și pentru
ajutoare pentru credincioșii din Marea Biserică a Constantinopolului. Referindu-se la
primirea delegației Patriarhiei ecumenice, P ărintele Niculae M. Popescu a spus: „Acești
doi delegați fură primiți de Domn cu mare cinste, arătată în audiențe publice și în
vizitele ce făcură” (subl. n.). Prin urmare, domnitorul moldovean Vasile Lupu a dat
importanță atât evenimentului internațional de la Iași, dar, în același timp și onoarea
cuvenită reprezentanților Patriarhiei ecumenice.
Peste câteva zile a sosit și delegația kieveană, trimisă de Mitropolitul Petru
Movilă, alcătuită din: Isaia Trofimovici Koslovski, egumen al Mănăstirii „Sf. Nicolae”
din Kiev, profesor de filosofie și fost rector al Academiei de acolo, Iosif Kononovici

Garbațki, rectorul în funcțiune al vestitei Academii kievene și egumen al Mănăstirii

„Teofania” din Kiev, precum și Ignatie Oxenovici Starușici, predicator al catedralei „Sf.
Sofia” din Kiev; prin urmare, o delegație de mari teologi, care cuno șteau bine
Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă. De ce n-a venit și Petru Movilă? Probabil
că: „prezența sa, ca autor și prinț, nu trebuia să influențeze dezbaterile”. De ce n-a trimis
atunci alți ierarhi din Biserica sa, fiindc ă la Sinodul de la Kiev (din 1640), participau
ierarhii din Rusia Mică? Greu de răspuns, din lipsă de documente. Credem, totuși, că el
știa că la Sinod vor fi prezenți ierarhii moldoveni, alături de cel puțin un vlădică trimis
de către Patriarhia ecumenică.

76
 În ceea ce privește Biserica Ortodoxă din Moldova, cei mai mulți istorici
consideră firească și logică participarea reprezentanților ei la Sinod (părere pe care o
împărtășim și noi, mai ales pentru prestigiul domnitorului Vasile Lupu și al Mitro-

politului cărturar Varlaam); în schimb, Biserica Ortodoxă din Țara Românească n-a
putut fi reprezentată „date fiind raporturile dușmănoase dintre domnitori” (Vasile Lupu
și Matei Basarab).
Așadar, „trebuie reținut faptul că acum s-au întâlnit într-un sinod, pentru prima
dată în istoria Bisericii, reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă,
slavă și română” (subl. n.).
Iată cum descrie același mare istoric bisericesc (Preotul Niculae M. Popescu)
Sinodul de la Iași din 1642: „Sinodul se deschisese în ziua de 15 Septembrie din anul
1642, după ce în ziua de 14, cu to ții se închinaseră evlavios Sfintei Cruci a cărei înălțare
se prăznuia. Iar ședința de deschidere, ca și celelalte, se ținu în trapezăria cea boltită cu
piatră și pardosită cu marmură albă și neagră a mănăstirii Trierarhilor. Este prennoită și
apoi pârjolită, modern numită Sala gotică de azi. După acte și vechi sinoade văd ședința
de deschidere curgând astfel. Pe jeț, înalt, lângă păretele de răsărit, ședea Vasilie
Voivod Domnul Moldovei, îmbrăcat scump și strălucit. La dreapta lui pe jețuri mai
joase ședeau vlădicii Moldovei: Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Moldova și
Exarh al Plaiurilor, Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuților, Gheorghe al Hușilor,
Sofronie Pociațki ieromonahul și catigumenul Trierarhilor, și alți igumeni și stareți. În

dreapta Domnului ședeau boierii mari ai divanului, printre ei fiind Grigorie Ureche
cronicarul, Evstratie Dragoș pravilistul, Todirașcu logofătul cancelariei latine a
Domnului, și alții” (subl. n.).
Deși nu avem documente sigure care să confirme descrierea sinodului de la Iași
(1642), suntem încredințați că ceremonia de deschidere s-a petrecut așa, fiindcă urma să
se analizeze aici Mărturisirea de credință a unui prinț moldovean, Mitropolitul Petru
Movilă; se petrecea în țara unui voievod strălucit și renumit ce se considera urmaș al
bazileilor bizantini; Biserica Ortodoxă din Moldova avea în fruntea ei un mare teolog și
cărturar, Mitropolitul Varlaam (fost candidat pentru ocuparea scaunului Patriarhiei
ecumenice de la Constantinopol), împreun ă cu Sinodul Bisericii moldovene; era un

77
„Eveniment mondial” sau m ai bine spus se deschidea la Iași un „Sinod panortodox”, ce,
mai apoi, prin hotărârea sa a primit aprobarea întregii Ortodoxii; la toate întâlnirile
însemnate din viața Bisericii creștine primare, iar, mai apoi, a celei Ortodoxe, găsim

ceremonii de acest gen, unde împărați, regi sau domnitori (cu suita lor), al ături de
ierarhi, teologi (și uneori și credincioși) au luat decizii istorice pentru Biseric ă și
creștinătate.
ă însu
Din descrierea Sinodului reiese, apoi, c și Vasile Lupu, asemenea împăraților de
la Bizanț și-a avut rolul său de deschizător ale acestora: „La clipa hotărâtă, Vasile
Voivod se ridică, făcu semn de ascultare, și ținu cuvânt despre biserică și despre
învățătura ortodoxă, la urmă poftind pe delegații celor două biserici să spună ce au
adus spre cercetare și cum înțeleg să lucreze”, (subl. n.); mai apoi, de cel de mediator,
între Meletie Sirigul (care în timpul dezbaterilor a ținut cu tot dinadinsul să obțină de la
sinodali nu numai anatematizarea M ărturisirii de credință calvinizantă pusă pe seama
patriarhului ecumenic Chiril Lukaris, ci și persoana acestuia și delegația kieveană (care
l-a apărat cu argumente serioase pe patriarhul Chiril Lukaris); în aceste dispute Vasile
Lupu a fost de partea delegației lui Petru Movilă, care a cunoscut mai bine viața și
activitatea patriarhului Chiril Lukaris, decât Meletie Sirigul, deși bun teolog, nu știm din
ce motive, dușman înverșunat al fostului patriarh-martir constantinopolitan (Chiril
Lukaris). În finalul dezbaterilor pe tema Mărturisirii calvinizante, delegații „ ucraineni și
moldoveni ai sinodului, ca și domnitorul Vasile Lupu, n-au fost de acord cu propunerea

lui Meletie, considerând că acea Mărturisire nu este opera lui Chiril, ci a fost pusă
numai sub numele său” (subl. n.).
Sinodul a cercetat apoi cele 261 de întrebări și răspunsuri ale Mărturisirii de
credință a lui Petru Movilă și asemenea Sinodului de la Kiev (din sept. 1640) au
constatat două puncte de influență catolică: Prefacerea Sfintelor Daruri la rostirea
cuvintelor: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta to ți...”, precum și locul curățitor,
purgatoriul.
În urma discuțiilor cu privire la cele două puncte catolice, sinodalii, în frunte cu
Meletie Sirigul „au apărat vechile adevăruri ortodoxe, arătând că nu există purgator și că

78
prefacerea darurilor are loc în timpul rugăciunii de chemare sau invocare a Sfântului
Duh (epicleza) rostită de preotul slujitor”.
Menționăm că discuțiile din cadrul Sinodului (au fost libere, neconsemnându-se în

ă identificarea participanților la sinod) s-au

acte sau procese-verbale, ceea ce îngreuneaz
purtat în limba latină, iar rezultatul acestora (textul Mărturisirii) a fost tradus
concomitent în greaca vorbită de către Meletie Sirigul, fixându-se „temeinic punctul de
vedere al Bisericii Ortodoxe, atât față de Protestantism, cât și față de Catolicism”.
Sinodul și-a încheiat lucrările la 27 octombrie 1642, după 43 de zile, iar sinodalii
constatând că Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a fost „alcătuită după
învățătura Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor Ecumenice, au aprobat-o
în unanimitate ca îndreptar pentru to ți credincioșii Bisericii Ortodoxe”; Mărturisirea de
credință a lui Petru Movilă, „îndreptată și tradusă în limba greacă” a fost trimisă, în 30
octombrie 1642, Sinodului Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol spre validare.
Dacă delegații kieveni au părăsit Iașul în 6 noiembrie 1642, cu bucuria aprobării
de către Sinod a m ărturisirii de credință a mitropolitului lor, Petru Movil ă, ieromonahul
ă în capitala Moldovei, la sfâr
Meletie Sirigul se afla înc șitul lunii decembrie același an
(1642). El tipărea în 20 decembrie 1642 (în tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iași) o
scrisoare prin care a mulțumit domnitorului Vasile Lupu pentru ospitalitate și reușita
lucrărilor Sinodului; de menționat că scrisoarea respectivă era „precedată de
condamnarea Mărturisirii calvinizante”, la urmă apărând semnăturile delegaților greci și

kieveni (împreună cu Petru Movilă), dar și a reprezentanților Bisericii Ortodoxe din

Moldova: Mitropolitul Varlaam al Moldovei, Episcopul Evloghie al Romanului,
Episcopul Anastasie al Rădăuților și Episcopul Gheorghe al Hușilor. Se consideră că
acțiunea lui Meletie Sirigul a fost un abuz ce s-a f ăcut, probabil, în afara sau dup ă
încheierea ședințelor Sinodului de la Iași (1642); semnăturile delegaților (și ulterior cea
a lui Petru Movilă), dovedesc consensul lor cu hot ărârile Sinodului de la Constantinopol
din mai, 1642, când s-a condamnat numai Mărturisirea calvinizantă, fără presupusul
autor, Chiril Lukaris, cum ar fi dorit, Meletie Sirigul.
Și acum o întrebare logică: cum de au semnat ierarhii moldoveni condamnarea
mărturisirii de credință calvinizante în contextul Sinodului de la Iași, de vreme ce, după

79
unii istorici, Biserica Moldovei nici n-a avut reprezentan ți la aceasta? Cu toate că nu
avem indicații documentare privitoare la participarea delegaților moldoveni la Sinodul
de la Iași, considerăm că ea este una logică, normală și firească, de vreme ce Țara

Moldovei, precum și Biserica Ortodoxă din Moldova se bucura de prestigiu extern (prin
domnul Vasile Lupu și Mitropolitul Varlaam) la acea vreme; iar semnăturile
moldovenilor de pe scrisoarea de condamnare a Mărturisirii de credință calvinizantă
nu fac altceva decât să confirme ipoteza noastr ă: reprezentanții statului Moldova și ai
Bisericii Ortodoxe din Moldova au luat parte activă la Sinodul de la Iași din 1642.
De remarcat că Mărturisirea de credință a lui Petru Movil ă a primit aprobarea
Sinodului Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, la 11 mai 1643, sub titlul:
Mărturisirea Ortodoxă de Credință a Bisericii Ortodoxe și Apostolice a lui Hristos, iar
în anii următori și de la cei trei patriarhi ai Patriarhiilor R ăsăritene: Ioanikie al
Alexandriei (1645-1657), Makarie al Antiohiei (1647-1672) și Paisie al Ierusalimului
(1645-1660), „astfel încât ea deveni oficial M ărturisirea de credință a Bisericii
Răsăritului (subl. n.).
În cursul vremii, Sinodul de la Iași (1642) a fost denumit în diferite forme,
începând de la quasi-ecumenic și panortodox până în a-i minimaliza importanța,
vorbindu-se de un soboraș sau de conferințe teologice. Nu este cazul aici să analizăm
toate aceste ipoteze, pentru a arăta unde se află adevărul. Noi, însă, mergem pe logica
evenimentelor, numindu-l de la început Sinod, fiindcă: a) la el au participat ierarhi și

teologi ai Bisericii Ortodoxe (între care și români); este imposibil ca la acest sinod să nu
fi participat domnitorul Vasile Lupu (cunoscut sprijinitor al Bisericii Ortodoxe), ăalturi
de marele cărturar și teolog, Mitropolitul Varlaam al Moldovei (înso
țit de ierarhii săi
sufragani), dând astfel importanță cuvenită sinodului internațional ortodox de la Iași; b)
s-a dezbătut și s-a aprobat, ca într-un Sinod, Mărturisirea Ortodoxă de Credință a
Bisericii Ortodoxe și Apostolice a lui Hristos (recunoscută mai apoi de întreaga
Ortodoxie); c)s-a obținut un consens(cu prilejul Sinodului) în ceea ce prive
ște combaterea
Mărturisirii de credință calvinizante pusă pe seama patriarhului ecumenic Chiril Lukaris.
Prin urmare, toate aceste componente ale întâlnirii ierarhilor și teologilor
ortodocși de la Iași (din 1642), îi dau calitatea de Sinod ortodox, de ce nu, Panortodox,

80
fiind primul de această mărime și importanță în Biserica Răsăriteană, după cele Șapte
Sinoade Ecumenice (dintre anii 325-787).
Amintim că Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a văzut lumina tiparului, în

limba latină, la Amsterdam, în 1643, iar o alt ă ediție, tot în latină, la Leipzig, în 1659; în
limba greacă a fost tipărită tot la Amsterdam, în 1667; după acest an, cunoaștem 15
ediții grecești ale ei. În anul 1691, ea a fost tradusă și tipărită pentru prima data în limba
română la Buzău; de atunci și până astăzi s-au realizat 20 de ediții ale Mărturisirii de
credință a lui Petru Movilă, în limba română.
Fiu de domn și de neam român, mitropolitul Petru Movilă a fost unul dintre
cărturarii de seamă ai Ortodoxiei răsăritene, din veacul al XVII-lea, care a dat acesteia:
școli, colegii, tipografii, în care s-au imprimatărcți de slujbă și de învățătură, între care, la
loc de frunte se află Mărturisirea de credință, aprobată de către întreaga Ortodoxie.

Bibliografie selectivă:

1. Bodogae Teodor, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Sinodul de la
Iași, Sibiu, 1943.
2. Elian Alexandru, Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, București, 1981.
3. Gorovei Ștefan S., „Petru Movilă. Contribuții”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,

LVII (1981), nr. 10-12, pp. 704-716.

4. Mărturisirea Ortodoxă. Manuscris grec-latin de la Biblioteca Academiei din Paris,
fond grec, nr. 1265, tipărită în vol. Sinodul de la Iași și Sfântul Petru Movilă, 1642-
2002, Iași, Editura Trinitas, 2002.
5. Moisescu Iustin, „În legătură cu Mărturisirea Ortodoxă”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXVI (1948), nr. 5-8, pp. 357-362.
6. Moraru Alexandru, „Contribuția românească la Sinodul de la Iași (1642)”, în vol.
Sinodul de la Iași și Sfântul Petru Movilă, Iași, 2002, pp. 72-78.

81
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
32-45.
8.
Popescu Niculae M., „Pomenirea mitropolitului Petru Movilă și a sinodului de la
Iași”, în Biserica Ortodoxă Română, LX (1942), nr. 9-10, pp. 387-402.
9. Popescu Niculae M., Moisescu Gheorghe I., Mărturisirea Ortodoxă, București,
1942.

82
 REZUMAT

a. Mitropolitul Petru Movilă

- S-a născut la Suceava, la 21 decembrie 1596, fiul lui Simion Movilă, la botez
primind numele de Petru.
- La vârsta de 4 ani, împreună cu familia sa, pribegește în Polonia.
- S-a întors în Moldova în 1601, ca prin 1611- 1612 să părăsească Moldova
pentru totdeauna și să se așeze definitiv în Polonia.
- În 1627 a fost tuns în monahism la mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev,
păstrându-și și în călugărie același nume; în același an ajunge și arhimandrit.
- În 1633 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, al Galiției și al
întregii Rusii”.
- Tot în 1633 a înființat Academia din Kiev, cea mai veche universitate
modernă ortodoxă.
- A înființat tipografii la Kiev și Liov, tipărind o mulțime de cărți de slujbă, de
învățătură și de evlavie creștină (peste 50 de cărți).
- Cea mai importantă din lucrările sale este Mărturisirea Ortodoxă, împărțită
după cele trei virtuți teologice, cuprinzând 261 de întrebări și răspunsuri bazate pe

Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și canoanele bisericești.

- Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă a fost analizată în Sinodul de la

Kiev (1640), după ce au fost combătute cele două puncte: purgatoriului și prefacerea
Sfintelor Daruri la rostirea cuvintelor: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta toți...”

b. Sinodul de la Iași (1642)

- Cunoscându-se importanța și valoarea Mărturisirii de credință a lui Petru

Movilă s-a dorit să primească girul întregii Ortodoxii într -un sinod.

83
 - Întrucât la Constantinopol Sinodul nu s-a putut ține din pricina ocupației
turcești, iar la Kiev era Eparhia pe care o conducea autorul Mărturisirii, s-a hotărât ca
acesta să aibă loc în Capitala Moldovei, la Iași, sub ocrotirea domnitorului Vasile Lupu,

mare sprijinitor al Ortodoxiei vremii.

- Sinodul de la Iașis-a deschis în 15 septembrie 1642
, în prezența domnitorului
Vasile Lupu (1643-1653), a delegaților Patriarhiei ecumenicedin Constantinopol, în frunte
cu teologulMeletie Sirigul, a Bisericii Kievene și aBisericii Ortodoxe din Moldova.
- În cele 43 de zile de Sinod (până în 27 oct. 1642) din clădirea gotică de lângă
mănăstirea (catedrala) Trei Ierarhi din Iași, s-au dezbătut cele 261 de întrebări și
răspunsuri din Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă; reprezentantul Patriarhiei
Ecumenice, Meletie Sirigul, în cele 43 de zile a și tradus -o în limba greacă pentru a fi
înfățișată Bisericii sale.
- În urma dezbaterilor s-au constatat aceleași două greșeli (de influență
catolică), purgatoriul și prefacerea Sfintelor Daruri la cuvintele: „Luați, mâncați...” și
„Beți dintru Acesta toți...”, inovații ce au și fost înlăturate din Mărturisire.
- În 30 octombrie 1642, Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a fost
înaintată Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol spre aprobare (fapt întâmplat în 11
mai 1643) și în anii următori a fost validată și de ceilalți patriarhi ortodocși ai
Răsăritului: ai Alexandriei, ai Antiohiei și ai Ierusalimului, devenind, Mărturisirea de
credință a Bisericii Răsăritului.

În anii de după Sinod, Mărturisirea lui Petru Movilă a fost tipărită în

-
numeroase limbi de circulație, și bineînțeles, și în limba română, în peste 20 de ediții.

Concluzie

- Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, fiu de domn moldovean, a fost nu

numai un ierarh de seamă, care a apărat Ortodoxia în fața asaltărilor catolice și
protestante, dar și un vestit teolog, dovedit acest fapt prin Mărturisirea sa de credință,
validată în Sinodul de la Iași din 1642.

84
 - Mărturisirea lui Petru Movilă a fost aprobată în anii ce au urmat de
Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, devenind, astfel,
Mărturisirea de credință a întregii Ortodoxii.
-
Petru Movilă a trimis tipografi și tipografii atât în Moldova cât și în Țara
Românească, ce au tipărit cărți de cult și de învățătură ortodoxă.
- Petru Movilă a trecut la Domnul în 22 decembrie 1646, fiind înmormântat în
biserica mănăstirii Lavra Pecerska din Kiev.
- Canonizat în 1996 de Biserica Ortodoxă din Ucraina și în 1997 de Biserica
Ortodoxă Română, este cinstit în ziua morții sale (22 decembrie).

85
 MITROPOLIŢII ILIE IOREST ȘI SIMION ȘTEFAN
AI TRANSILVANIEI

a. Mitropolitul Ilie Iorest

Sfântul Ierarh Ilie Iorest a v ăzut lumina zilei în jurul anului 1600, în ținuturile
învecinate cu Țara Moldovei (probabil în zona Bistriței-Năsăudului sau în cea a
Maramureșului), la botez primind numele de Ilie.
Încă din copilărie a fost „dat să crească pentru învățătură de carte ... în
mănăstirea Putnei și în aceeași mănăstire a fost călugărit ... sub numele de Iorest ... și
înaintat după oarecare vreme în treapta preo ției” (în călugărie ieromonah).
După cum reiese din anumite manuscrise ale vremii, ieromonahul Iorest a avut
„alese preocupări cărturărești”; a fost, probabil, un ucenic al mitropolitului c ărturar
Anastasie Crimca (1608-1628), al Moldovei.
șnice a mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie al II-lea (la
În urma trecerii la cele ve
3 septembrie 1640), la stăruințele domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, principele
„mitropolit al românilor ortodocși din
Transilvaniei, Gheorghe Rákoczy I, a recunoscut ca
Transilvania”, pe ieromonahul putnean Ilie Iorest.
A fost hirotonit întru arhiereu la Târgoviște, de către un sobor de ierarhi în frunte

cu mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei.

Ilie Iorest și-a început arhipăstorirea în vremi vitrege, când ac
țiunea prozelitistă
calvină în rândurile românilor ortodoc
și transilvăneni era din ce în ce mai accentuată.
Se pare că, încă de la recunoașterea sa în scaunul de mitropolit al Transilvaniei i s-
au impus unele condiții, în vederea calvinizării Bisericii Ortodoxe Românești de aici.
ște și tipărirea rugăciunilor calvine de searași
Între acestea amintim: traducerea în române
de dimineața, care să fie apoi rostite în toate adun
ările românești; traducerea în românește și
tipărirea cântărilor calvine folosite la Lugojși Caransebeș și răspândirea lor printre
credincioșii ortodocși români.

86
 Referindu-ne la Catehismul calvinesc (în românește) amintim că a fost tipărit în
satul Prisaca, de lângă Alba Iulia, în 1640; pomenim că reprezentanții Bisericii
Ortodoxe și-au prezentat credința în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată

în Sinodul de la Iași (1642), precum și în Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc,

alcătuit de către mitropolitul Varlaam al Moldovei și tipărit la Iași în 1645.
Neacceptarea condițiilor calvine de către mitropolitul Ilie Iorest ( și de către
credincioșii lui), dar, în același timp și din pricina înrăutățirii relațiilor dintre Vasile
Lupu (mentorul lui Ilie Iorest) și principele Transilvaniei, care credea că domnul
moldovean dorea cucerirea acesteia (a Transilvaniei), reforma ții au început să acționeze
împotriva mitropolitului Ilie; se pare că această idee a venit chiar din partea principelui
Gheorghe Rákoczy; astfel că a fost convocat „un sinod obștesc al tuturor protopopilor și
păstorilor români de rit grecesc și sârbesc”, pentru ca să-l judece pe mitropolit, care a fost
„învinuit de viața nedemnă de un slujitor al Bisericii”; realitatea, însă, n-a fost aceasta, ci
faptul că n-a primit punctele calvine. Pe baza hot ărârii acestui sobor, mitropolitul Ilie
Iorest a fost aruncat în temniță la începutul anului 1643, iar bunurile pe care le deținea i-
au fost confiscate și luate de către autoritățile de stat. În închisoare „a pătimit nouă luni
fiind ... izgoniți împreună ... cu el ... și ... o mulțime de preoți creștini (ortodocși n.n.),
nu pentru altă vină, decât pentru credința creștină, voind să-i convertească la calvinism”.
A avut șansa să fie eliberat din închisoare, în noiembrie 1643, pe baza garanției a 24 de
chezași (credincioși de ai săi), care au plătit o mie de taleri în vistieria principelui

Transilvaniei. După ce a ieșit din închisoare, s-a reîntors la mănăstirea sa de metanie,

Putna, iar în vara anului 1645 s-a dus în Rusia pentru a strânge banii necesari
răscumpărării chezașilor săi. Avea asupra sa o scrisoare de recomandare din partea
ierarhilor moldoveni către țarul Rusiei pentru a-i acorda ajutorul necesar; în scrisoare
erau prezentate și suferințele mitropolitului Ilie din partea calvinilor transilv ăneni; în
același timp a primit și un așa-numit pașaport de la Vasile Lupu, pentru a-i face c ălătoria
lui Ilie în Rusia cât mai oficială. În drumul său spre Moscova, probabil că l-a vizitat și pe
mitropolitul Petru Movilă al Kievului, după care, în 26 august 1645 a fost primit de ăctre
țarul Rusiei, dăruindu-i părticele din moaștele Sfântului Dumitru. Țarul l-a miluit, în
schimb, cu bani și obiecte de valoare. Mitropolitul Ilie a mai z ăbovit câteva luni în Rusia,

87
după care s-a reîntors în Moldovași apoi și-a răscumpărat chezașii (garanții) din
Transilvania. Cu toate că a fost absolvit de orice datorie, nu s-a mai reîntors la Alba
Iulia, ci și-a petrecut restul vieții la Putna, trecând la domnul în 12 martie 1678, așa

după cum reiese dintr-o însemnare dintr-un Minei slavon (în manuscris).
Pentru viața sa aleasă, dar și pentru lupta și statornicia în credința străbună,
Sfântul Sinod al bisericii noastre a hot ărât în 28 februarie 1950 ca el „să fie cinstit ca
sfânt mărturisitor de către întreaga Biserică Ortodoxă, în ziua de 24 aprilie a fiec ărui
an”; solemnitatea canonizării a avut loc în 21 octombrie 1955, la Alba Iulia.

b. Mitropolitul Simion Ștefan

După ce vlădica Ilie Iorest a fost înl ăturat din scaun (în 1643), sinodul
protopopilor ortodocși l-a ales ca mitropolit al Transilvaniei pe ieromonahul Ștefan
(care la botez primise numele de Simion); era pe atunci monah la m ănăstirea din Alba
Iulia. Nu cunoaștem ce misiuni a mai avut înainte de a sluji la m ănăstirea pomenită;
probabil că a urmat gimnaziul din Alba Iulia, ajuns mai târziu „Colegiu Academic”.
Dintr-o scrisoare a superitendentului calvin Geleji Katona István c ătre principele
Gheorghe Rákoczy (din 4 martie 1643), aflăm că la acea dată, Simion Ștefan era deja
ales mitropolit; tot din aceast ă scrisoare reiese faptul că învățătura calvină n-a prins
printre români, fapt pentru care superitendentul pomenit l-a sfătuit pe principe ca

mitropolitul să facă vizite canonice în eparhieși „adunând preoții români la fiecare

protopopiat s ă-i sfătuiască a primi condițiile” calvine. Bineînțeles că aici este vorba de
cele 15 condiții calvine, pe care principele Gheorghe Rákoczy le-a impus mitropolitului
Simion prin acel decret de recunoaștere (din 10 octombrie 1643); între acestea amintim:
predica în limba română și numai după Sfânta Scriptură, prin urmare, Sfânta Tradiție
fiind înlăturată; tinerii să fie catehizați după Catehismul calvinesc românesc; în locul
Sfintei Euharistii (împărtășanii), să fie folosite pâine și vin nesfințite; ritualul botezului
și al înmormântării să fie înlăturate, în locul lor vor fi puse rugăciuni și cântări calvine;
de asemenea, să fie înlăturat cultul icoanelor, precum și cel al Sfintei Cruci; s ă nu fie
împiedicați acei clerici și credincioși ortodocși să treacă la calvinism (cu adev ărat o

88
aberație calvină, fiindcă nu se cunosc cereri din partea clerului și a credincioșilor
ortodocși pentru a trece la reform ă); prin ea se dădea doar ideea c ă și ortodocșii pot
trece la calvinism, fără să aibă vreo piedică din partea cuiva. În același timp,

superitendentului calvin i se acorda dreptul de a se pronun ța la „numirea, menținerea și

îndepărtarea din slujbă a protopopilor și se pronunța – în caz de apel– asupra sentințelor
date de mitropolit și protopopi”; tot din aceeași diplomă de recunoaștere reiese că
mitropolitul SimionȘtefan avea jurisdicție peste aproape întreaga Transilvanie (cu excep
ția
unor parohii din ținuturile Hațegului și Făgărașului, pe care principele le considera sub
jurisdicția superitendentului calvin, prin urmare, trecute la Calvinism); realitatea, îns
ă,
era alta, doar câteva biserici au fost luate cu for ța de calvini, iar ortodocșii obligați să-și
construiască unele chiar din nuiele și pământ.
Amintim că, tot pentru atragerea românilor la calvinism, a mai fost tip ărit un
Catehism calvinesc în limba română (în 1648); primul fusese cel din 1642; pe de alt ă
parte, calvinii au dat replică la Răspunsul la Catehismul calvinesc al mitropolitului
Varlaam în 1656; este vorba despre o bro șură care a fost tipărită în Alba Iulia, având
titlul: Scutul catichismușului, cu răspuns den Scriptura svăntă, împotriva r ăspunsului a
dooă țări fără Scriptură sfăntă; în acest răspuns a fost combătută Sfânta Tradiție,
ților și al sfintelor icoane, eviden
Sfintele Taine, cultul sfin țiind și apărând calvinismul.
Se poate afirma că acceptarea condițiilor calvine ar fi dus nu numai la pierderea
credinței ortodoxe, dar și la punerea în pericol a ființei naționale; pentru aceste motive,

mitropolitul Simion Ștefan n-a îndeplinit nici o condi ție calvină, a rămas statornic în
credința străbună, îndrumând cu riscul vieții pe calea cea dreaptă și pe păstoriții săi.
Pe lângă statornicia în Ortodoxie, mitropolitul Simion Ștefan este cunoscut în
istoria culturii și a literaturii române ca și creator de limbă; sub el a fost tip ărit Noul
Testament de la 1648, precum și Psaltirea din 1651 (amândouă la Bălgrad, Alba Iulia).
Referindu-ne, mai întâi, la Noul Testament, pomenim că aceasta este prima tipăritură
integrală în limba română.
Noul Testament con ține două predoslovii; în prima, care a fost numai semnat ă
de mitropolitul Simion Ștefan (probabil alcătuită de un calvin), s-au adus mul
țumiri
principelui Transilvaniei pentru sprijinul acordat la tipărirea cărții (în realitate a fost

89
tipărită cu ajutorul bănesc al românilor); în a doua se arată că la traducerea Noului
Testament a ostenit ieromonahul Silvestru, fost egumen al m ănăstirii Govora (din Țara
Românească), care a mai lucrat și la tipărirea altor cărți bisericești: Sinaxarul din

Psaltirea slavonă cu Ceaslov (Govora 1638) și Evanghelia învățătoare (de la Govora

sau de la Dealu, 1642-1644), dar și alți ostenitori (preoți, c ărturari); la traducerea lui s-
au folosit mai multe izvoare: grecești, latine, slavone, dar și vechile traduceri românești.
De remarcat că, acolo unde nu s-au găsit termeni potriviți în limba română,
pentru a reda textul biblic, traducătorii Noului Testament au lăsat netraduse acele
noțiuni grecești; „dar îmbrăcându-le într-o haină fonetică și morfologică românească”; în
predoslovia a doua s-a pus, de asemenea, problema necesității „unei limbi literare
unitare”, care să poată fi înțeleasă de către românii de pretutindeni, idee ce reiese din
următoarele cuvinte: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt
buni, carii îmbl ă în toate țărâle, așia și cuvintele acelea sunt bune carele le în țeleg toți”.
Cu toate că s-au emis până acum diferite ipoteze privitoare la autorul acestei
predoslovii, credem că ea a fost alcătuită de mitropolitul Simion Ștefan, un bun
cunoscător al problemelor bisericești, culturale și teologice ale vremii sau cel pu țin s-a
făcut „sub îndrumarea și supravegherea sa”. Menționăm că traducătorii au folosit o
limbă pe înțelesul poporului (credincioșilor), plăcută și „de o mare frumusețe literară”,
limbă ce cu ușurință se poate înțelege și astăzi.
Textul Noului Testament a fost împ ărțit în capitole și versete, iar fiecare capitol

are un rezumat al s ău. De asemenea, în fiecare pagin ă s-a lăsat un spațiu necesar pentru
trimiteri la alte texte biblice, pentru a fi explica ți unii termeni străini, a unor cuvinte
românești, neînțelese peste tot, ori și pentru mici comentarii (la unele texte din Sfânta
Scriptură); de remarcat c ă termenii care au fost explica ți erau din diferite discipline sau
domenii de activitate: teologie, medicină, geografie, botanică și chiar administrație,
astfel că anumite cuvinte „glosate” au fost luate direct din limbile greac ă și latină în
limba română; s-au făcut chiar și unele comentarii la diferite versete.
O altă latură importantă din Noul Testament sunt și cele 24 de „predoslovii” sau
„introduceri” (la acele cărți); excepție fac Epistolele către Filimon, precum și Epistolele
I și II ale Sfântului Ioan Evanghelistul; în „predoslovii” s-au oferit mențiuni istorice,

90
geografice ori date despre autorii cărților sfinte, etimologia unor nume (de autori),
pomenite din latină și greacă, probleme de dispute filosofice și teologice ș.a.,
observându-se o bună pregătire umanistică a traducătorilor Noului Testament de la

Bălgrad. În același timp, în aceste „introduceri” au fost pomeniți unii dintre Sfinții
Părinți sau scriitori bisericești din Răsărit sau Apus, mențiune ce arată că ele au fost
alcătuite de către clerici și credincioși ortodocși români și nu calvini (care nu
recunoșteau Sfânta Tradiție). După cum afirma Părintele Profesor Mircea P ăcurariu,
„Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca
primul «manual» de introducere și de exegeză biblică din teologia românească”;
pomenim, de asemenea, că textul Noului Testament a fost folosit nu numai de către
prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română: Biblia de la București (din
1688), ci și de către alte ediții românești de mai târziu.
După câțiva ani s-a tipărit, tot la Alba Iulia și Psaltirea în limba română (în
1651); și aceasta avea două predoslovii: una către principele Transilvaniei și alta către
cititori; cea dintâi a fost scris ă tot de către un autor calvin, fiind foarte asemănătoare cu
cea a Noului Testament; în cea de a doua au fost date unele l ămuriri cu privire la ediția
acestei Psaltiri, precizându-se că a fost tradusă din ebraică și greacă în limba română.
Textul acesteia a fost, de asemenea, împ ărțit în capitole și versete, iar fiecare capitol are
un scurt rezumat; Psaltirea are și unele explicații marginale.
Mitropolitul Simion Ștefan a trecut la Domnul în vara anului 1656, fiind

înmormântat la Alba Iulia.

În concluzie, se poate afirma că vlădica Simion Ștefan n-a fost numai un dârz
apărător al credinței ortodoxe, ci și un mare cărturar, care a lăsat culturii noastre un
„monument” al limbii românești, primul text integral al Noului Testament și al Psaltirii
în limba poporului, care, asemenea altor lucr ări, a contribuit la unitatea de limb ă și de
simțire a românilor de pretutindeni.

91
Bibliografie selectivă:

a. Mitropolitul I lie I orest

1. Grama Alexandru, Instituții calvinești din Biserica românească din Ardeal, Blaj,
1895.
2. ”, în vol. Studii,
Lupaș Ioan, „Prigonirea mitropolitului Ilie Iorest din Transilvania
conferințe și comunicări istorice”, IV, Sibiu, 1943.
3. Păcurariu Mircea, „Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei. La 300 de ani de la
moartea sa”, în Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978), nr. 9-10, pp. 1149-1163.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
65-68.
5. Păcurariu Mircea, Sfinți daco-romani și români, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas,
2007.
6. Pâclișanu Zenovie, „Condamnarea episcopului (sic) Ilie Iorest (1640-1643)”, în
Cultura Creștină, II (1912), nr. 5, pp. 135-140.
7. Sfinți Români și apărători ai legii strămoșești, București, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

8. Ștefănescu Melchisedec, Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special

cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra
calvinilor, București, 1890.

b. Mitropolitul Simion Ștefan

1. , în Studii
Marcu Grigorie, „Considerații asupra Noului Testament de la Bălgrad”
Teologice, XXV (1973), nr. 9-10, pp. 605-618.
2. Păcurariu Mircea, „325 de ani de la apariția «Noului Testament» de la Bălgrad” , în
Biserica Ortodoxă Română, XCI (1973), nr. 11-12, pp. 1206-1215.

92
3. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
68-77.
4.
Racotă Tuliu, „Mitropolitul Simion Ștefan”, în Revista Teologică, XXXVI (1946),
nr. 7-8, pp. 384-387; nr. 9-10, pp. 420-428; nr. 11-12, pp. 482-492.
5. Ţepelea G. F., „Alte precizări în legătură cu predosloviile Noului Testament de la
Bălgrad (1648)”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), nr. 1-2, pp. 113-
124.
6. Ţepelea G. F., „Câteva precizări în legătură cu izvoarele și glosele Noului
Testament”, în Limba Română, nr. 3, 1963, pp. 274-282.
7. Țepelea G. F., „Contribuții la studierea limbii și literaturii vechi. Sinonimele în Noul
Testament de la Bălgrad (1648)”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1962), nr.
7-8, pp. 742-757.
8. Ţepelea G. F., „Date noi despre izvoarele și glosele Noului Testament de la Bălgrad”
, în
Glasul Bisericii, XVI (1967), nr. 9-10, pp. 924-933.
9. Ţepelea G. F., „Predosloviile Noului Testament de la Bălgrad (1648)” , în Limba
Română, nr. 2, 1964, pp. 149-157.

93
 REZUMAT

a. Mitropolitul Ilie Iorest

- Era srcinar din Transilvania, din părțile Bistriței, călugărit la mănăstirea

Putna.
- La recomandarea domnitorului Vasile Lupu, este ales, în 1640, mitropolit al
Transilvaniei.
- Păstoria lui a căzut în vremuri vitrege, când acțiunile prozelitiste ale
calvinilor erau în toi.
- S-au făcut presiuni asupra mitropolitului Ilie Iorest (de către calvini) ca să
ajute la răspândirea învățăturii calvine; i s-au impus șapte puncte în acest sens.
- Mitropolitul n-a îndeplinit nici una dintre dorințele calvinilor, rămânând
statornic în credința ortodoxă; pentru acest fapt, a fost întemnițat 9 luni de zile; a fost
eliberat abia în noiembrie 1643.
- Apoi, s-a retras în Moldova, la mănăstirea Putna.
- De la Putna, în 1645 a plecat în Rusia, pentru a strânge bani ca să -i poată plăti
pe cei 24 chezași, pe garanția cărora a scăpat din închisoare.
- Se pare că restul vieții și l -a petrecut tot la Putna. Se știe că aici a murit în
anul 1678.
- Pentru viața sa curată și pentru pătimirea în dreapta credință, Biserica noastră
a hotărât, în 1950, să fie cinstit (din 1955) ca Sfânt mărturisitor. Pomenirea sa se face în
fiecare an la 24 aprilie.

b. Mitropolitul Simion Ștefan

- În primele luni ale anului 1643 aflăm mitropolit la Alba Iulia pe Simion
Ștefan.
- Calvinii i-au impus 15 condiții, între care amintim:
a) să se predice în românește;

94
 b) să se catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc;
c) să fie împărtășiți numai cei vârstnici;
d) să se desființeze obiceiurile de la botez, cununii și înmormântări;

e) să se înlăture cinstirea icoanelor și a Sfintei Cruci;

f) să nu se pună piedici celor care doreau să treacă la calvinism ș.a.
- Numele mitropolitul Simion Ștefan a rămas definitiv înscris în istoria culturii
românești prin faptul că a tipărit Noul Testament de la Bălgrad din 1648, unde, printre
altele, pune problema unității limbii române.
- Textul Noului Testament din 1648 era împărțit în capitole și versete, iar pe
spațiile marginale ale paginilor erau explicați unii termeni străini sau românești cu
circulație restrânsă, precum și unele versete;23 de cărți aveau scurte „predoslovii” –
introduceri cu date despre autori, timpul, locul, limba în care s-au scris cărțile respective
și cuprinsul lor. Pentru acest motiv, Noul Testament de la Bălgrad poate fi socotit,
pentru adausurile amintite, și „primul manual” de introducere și exegeză biblică de la
noi.
- Pe timpul lui s-a mai tipărit și o Psaltire în anul 1651, tot în limba română.
- A trecut la cele veșnice în vara anului 1656.

Concluzie

- Am prezentat, pe scurt, viața și activitatea a doi vrednici mitropoliți ai

Transilvaniei, care s-au aflat în vâltoarea acțiunilor prozelitiste calvine din veacul al
XVII-lea.
- Ilie Iorest, care a suferit umilințe și închisoare, canonizat ca Sfânt
mărturisitor al credinței ortodoxe (în 1950, cu cinstire din 1955), în ziua de 24 aprilie a
fiecărui an și
- Simion Ștefan – apărător dârz a dreptei credințe, dar și renumitcărturar,
dovedit prin tipărirea, în limba română, a Noului Testament integral (primul de acest
gen la noi, în 1648) și a Psaltirii în 1651, tot în limba română.

95
 MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI
AL TRANSILVANIEI

Sfântul Ierarh Sava Brancovici s-a născut în jurul anului 1620 în Ineul Aradului,
primind la botez numele de Simeon. A învățat carte în casa părintească, precum și de la
un unchi de-al său, cu numele Longhin, care a fost mitropolit al Ineului.
După ce a călătorit prin Ungaria, Serbia, Bulgaria și Țara Românească, s-a
reîntors la Ineu, de unde, la st ăruințele credincioșilor de acolo, s-a dus în Țara
Românească și a fost hirotonit întru preot, la Târgovi ște. A păstorit mai mulți ani ca
preot-protopop la Ineu. Rămas văduv și copiii murindu-i de mici, pentru viața sa aleasă,
completată cu un spirit de bun conducător, în 1656, un sobor de clerici și mireni, întrunit
la Alba Iulia, l-au ales în scaunul de mitropolit al Transilvaniei (în urma trecerii la cele
veșnice a ierarhului cărturar Simion Ștefan).
După această alegere, a trecut din nou în Țara Românească, unde s-a călugărit
sub numele de Sava, iar, apoi, a fost hirotonit întru arhiereu de c ătre un sobor de ierarhi
în frunte cu Ștefan, mitropolitul Ungrovlahiei.
După hirotonie, mitropolitul Sava a primit daruri atât din partea domnitorului
Constantin Șerban Basarab, cât și de la mitropolitul Ștefan, fiindu-i de mare trebuin ță în

greaua sa misiune din Transilvania; reîntors în țară, a fost instalat cu multă bucurie în
reședința din Alba Iulia. Prin diploma sa de recunoaștere (din 28 decembrie 1656),
principele Gheorghe Rákoczy îi oferea o întinsă jurisdicție: Transilvania propriu-zis
ă,
Severinul, Zarandul, Bihorulși Maramureșul, precum n-au avut înainta
șii săi în scaun. De
asemenea, el n-a fost pus sub„ascultarea” superitendentului calvin și nici nu i s-au impus
cele 15 puncte calvinești, probabil, din cauză c ă f ăcea parte dintr-o recunoscută familie
sârbească (Brancovici).
În cursul arhipăstoririi sale, a făcut numeroase vizite canonice în eparhia sa
întinsă, întărind pe credincioși în credința străbună și îndemnându-i să se ferească de
influențele calvine; în același timp, a ținut un sinod la Alba Iulia, în 1675, în care au fost

96
luate diferite hotărâri, cu privire la îmbunătățirea vieții morale și religioase a păstoriților
săi (clerici și mireni) și anume: a. Sfintele slujbe să se s ăvârșească în limba română în
zilele de duminică și sărbători, dar și miercurea și vinerea, dar și predica în românește;

în vremea posturilor în fiecare zi; prin aceast ă măsură preîntâmpina, oarecum, ac țiunile
calvinilor de a se face slujbele în românește (dar cu influențe calvine); b. Introducerea
unei discipline mai severe între preo ți, controlată de ierarh și protopopi; c. Unele
superstiții din cadrul cultului morților să fie înlăturate și d. Obligația de a fi catehizați,
de preoți în biserică, atât cei maturi cât și copiii; participarea regulat
ă la sfintele slujbe;
spovedireași împărtășirea credincioșilor de cel puțin patru ori pe an.
Întrucât fratele său, Gheorghe Brancovici a fost numit în 1675 reprezentant al
principelui Mihail Apaffi la Constantinopol, Sava a reușit, datorită acestei poziții
(câștigată de fratele lui) s ă obțină anumite drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe din
Transilvania.
Cu toate că nu i s-au impus „punctele calvine” ca și înaintașilor săi, totuși
păstoria i-a fost tulburată de acțiunile prozelitiste calvine, care au fost duse de calvini
printre românii ortodocși din Transilvania; aceste acțiuni au făcut ca mitropolitul Sava
să fie înlăturat din scaun între anii 1660-1662. Abia în prim ăvara anului 1662 Sava
Brancovici a fost reales ca mitropolit al Transilvaniei, de soborul protopopilor care s-a
întrunit la Alba Iulia.
Deoarece, în acea vreme, Biserica Ortodox ă din Transilvania „se zbătea în multe

greutăți”, cu îngăduința principelui Mihail Apaffi, mitropolitul Sava a f ăcut o călătorie

în Rusia, pentru a strânge milostenie.
După ce mitropolitul Sava s-a reîntors din Rusia a început pentru el o perioad ă
de grele asupriri din partea conduc ătorilor calvini din Transilvania; calvinii socoteau că
prin călătoria sa în Rusia, mitropolitului Sava „i-a crescut încrederea în Ortodoxie și
hotărârea de a rămâne statornic în credința strămoșească”. Între măsurile calvinilor
îndreptate împotriva românilor pomenim, hotărârea lor, de a înfiin ța o tipografie, în care
să se tipărească cărți calvinizante, în cursul arhipăstoririi sale, mitropolitul Sava a luat
„o samă de măsuri pentru înviorarea vieții religioase-bisericești a clerului și a
credincioșilor români din Transilvania”.

97
 Cu vremea legăturile dintre mitropolitul Sava și principele Mihail Apaffi au
devenit foarte încordate. Astfel, în iulie 1680, a fost dus în fața unui scaun de judecată,
unde i s-au adus multe învinuiri nedrepte, între care că ar fi uneltit împotriva principelui

Mihail Apaffi. Pe baza acestora a fost înl ăturat din scaunul vlădicesc, bunurile
confiscate și apoi aruncat în temni ță împreună cu fratele său.
Dar, adevărata cauză a „înlăturării și întemnițării sale a fost însă statornicia sa în
credința ortodoxă și refuzul de-a ajuta pe cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei la
calvinizarea Bisericii Ortodoxe Române” de aici.
După întemnițarea lui, fratele său Gheorghe Brancovici a început demersurile
pentru eliberarea mitropolitului Sava. În acest context, a cerut sprijinul domnitorului
Ţării Românești, Șerban Cantacuzino; el, prin intermediul lui Constantin Brancovici, s-a
intervenit la Poarta Otomană, unde s-a pus chiar problema înl ăturării lui Mihail Apaffi.
Aflându-se de aceste uneltiri, Mihai Apaffi a fost nevoit să-l elibereze din închisoare pe
mitropolitul Sava.
Deși bătrân și bolnav – după spusele cronicarului maghiar Mihail Cserei –
mitropolitul Sava a fost b ătut cu biciul „până ce s-au rupt și-au căzut cămașa ... și carnea
de pe dânsul”. La scurtă vreme după eliberarea mitropolitului Sava din închisoare, a
trecut la cele veșnice (prin aprilie 1683).
Datorită vieții sale curate, dar și pentru lupta și statornicia sa în credința
ortodoxă, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 28 februarie 1950, a decis ca

mitropolitul Sava „să fie cinstit ca sfânt m ărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă
Română, împreună cu înaintașul său în scaun Ilie Iorest”, în fiecare an la 24 aprilie;
solemnitatea canonizării a avut loc la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.

98
Bibliografie selectivă:

1. Bunea Augustin, Mitropolitul Sava Brancovici, Blaj, 1906 (tendențioasă).

2.
Lupaș Ioan, „Păstorirea mitropolitului Sava Brancovici - Brâncoveanu și călătoria
lui la Moscova”, în Studii, conferințe și comunicări istorice, I, București, 1928, pp.
203-209.
3. Lupaș Marina I., Mitropolitul Sava Brancovici, 1656-1683, Cluj, 1939.
4. Mangra Vasile, Mitropolitul Sava II Brancovici (1656-1680), Arad, 1906.
5. Păcurariu Mircea, „Mitropolitul Sava Brancovici al Transilvaniei. La 300 de ani de
la moartea sa”, în Biserica Ortodoxă Română, CI (1983), nr. 3-4, pp. 225-247.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
79-92.
7. Păcurariu Mircea, Sfinți daco-romani și români, Ed. a II-a, Iași, Editura Trinitas,
2000.
8. Plămădeală Antonie, „Sava Brancovici, mitropolit al Transilvaniei și martir al
Ortodoxiei”, în Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, pp. 175-193.
9. Sfinți Români și apărători ai legii strămoșești, București, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

99
 REZUMAT

- S-a născut în Ineul Aradului, dintr-o familie veche sârbească.

-
Tatăl său a fost căpitan în armata lui Mihai Viteazul.
- A învățat carte în casa părintească și poate de la un frate al tatălui său, cu
numele Longhin, fost mitropolit al Ineului.
- S-a căsătorit și a avut copii, care i-au murit de mici.
- Ajunge preot și protopop al Ineului.
- Îi moare și soția, între timp, și în 1656 este ales mitropolit al Bălgradului
(Transilvaniei).
- Între 1659-1662 este scos din scaun de către principele Transilvaniei, Acațiu
Barcsay.
- În 1668, împreună cu fratele său Gheorghe, face o călătorie în Rusia, pentru a
strânge milostenii pe seama Bisericii sale.
- Fiind învinuiți că ar fi uneltit împotriva principelui Transilvaniei Mihail
Apaffi, în 1680, au fost aruncați în temniță. Adevărata cauză a întemnițării lor a fost
statornicia în credința ortodoxă, neacceptând punctele calvine.
- Fratele său Gheorghe scapă din închisoare și merge în Țara Românească la
Șerban Cantacuzino pentru a-i cere sprijin în vederea eliberării mitropolitului Sava din
închisoare.
- Mitropolitul a rămas în închisorile din Iernut și Vinț, unde a fost supus la tot
felul de suferințe.
- În 1683 este eliberat, dar nu peste mult timp moare. În 1950 Biserica noastră
l-a canonizat, fiind pomenit în 24 aprilie, începând cu anul 1955.

Concluzie

- Datorită statorniciei sale în credință, dar și a vieții sale curate, mitropolitul

Sava Brancovici al Transilvaniei (1656-1680) a fost canonizat de către Biserica noastră

100
(în 1950), cu cinstire din 1955, împreună cu înaintașul său în scaun, Ilie Iorest, amândoi
fiind prăznuiți în 24 aprilie a fiecărui an.

101
 MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI

a. Viața

A văzut lumina zilei în preajma anului 1624, la Suceava, din părinții macedo-
români Leontari (Leontie) și Maria (Misira) Barilă, la botez primind numele de
Dimitrie.
A f ăcut carte mai întâi la Colegiul de la Ia și (întemeiat de Vasile Lupu), apoi la
Școala „Frăției Ortodoxe” din Lvov (Liov), unde a învățat, pe lângă limbile străine,
latină, greacă, slavonă bisericească, ucraineană, poloneză și anumite discipline
umanistice: retorică, poezie ș.a.
Încheindu-și studiile, s-a reîntors în țară și s-a călugărit la mănăstirea Probota,
ctitorită de domnitorul Petru Rareș (care a fost gropnița lui și a familiei), primind
numele Dosoftei.
Pregătirea și viața sa aleasă au făcut să fie cunoscut în fața autorităților
bisericești și laice, care la începutul anului 1658 l-au ales episcop la Hu și, iar după o
rodnică păstorire de doi ani aici, în 1660, a fost numit episcop la Roman, dup ă alți 11
ani de bogate înfăptuiri pe tărâm bisericesc la Roman, în iulie 1671 a fost în ălțat în
scaunul de mitropolit al Moldovei. Din pricina conflictelor și războaielor dintre polonezi
și turci, în 1673, mitropolitul Dosoftei a fost nevoit s ă se refugieze în Polonia (împreună

cu domnul Moldovei Ștefan Petriceicu), unde a stat pân ă în 1675, când a fost rea șezat în
scaun. Tot în contextul r ăzboiului dintre poloni și turci (în 1686), regele polonez Jan
Sobieski, pătrunzând în Moldova cu dorința de a-l atrage de partea sa pe domnitorul
Constantin Cantemir (1685-1693), la scurtă vreme s-a văzut obligat să se reîntoarcă în
regatul său; odată cu el l-a luat (ca ostatic) pe mitropolitul Dosoftei, care nu s-a mai
reîntors niciodată în Moldova; a locuit în cetatea Stryi, lângă Jolkiew; de menționat că
mitropolitul moldovean a luat cu el în Polonia documentele mo șiilor Mitropoliei,
moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, precum și odoare de la racla acestuia; a
trecut la Domnul în 13 decembrie 1693, fiind înmormântat în Polonia.

102
 b. Activitatea literar-teologică

Încă de pe când era călugăr la Putna, apoi episcop la Hu și și la Roman, a avut

preocupări cărturărești: a făcut traduceri, a compus prefețe la cărți, ori a revizuit
anumite traduceri ale unor cărturari români dinaintea sa; de pild ă, în preajma anului
ă Istoriile lui Herodot (pentru prima dat
1650 a tradus în limba român ă în românește); a
tradus din limba greacă în română: Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos (un
Pateric grecesc), precum și unele fragmente din Viața și minunile Sfântului Vasile cel
Nou; a revizuit traducerea Vechiului Testament, realizată de spătarul Nicolae Milescu
pe când se afla la Constantinopol (între 1661-1664); a cercetat cronici, cronografe,
hrisoave, anumite inscripții din Moldova, prin intermediul c ărora a reușit să cunoască
mai bine istoria acestei țări, dar și cultura unor Biserici Ortodoxe de limb ă slavă și

greacă; în perioada episcopatului său de la Roman s-a ocupat de Psaltirea în versuri,

precum și de Viața și petrecerea sfinților.
Primele sale lucrări și le-a tipărit într-o tipografie ucrainean ă din Uniev
(Polonia), în 1673; este vorba de Psaltirea în versuri (de care am pomenit mai sus) și
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (amândouă în limba română).
Psaltirea avea la început un „cuvânt către cetitoriu”, prin care mitropolitul
ări de factură ermeneutică, făcute, după cum a mărturisit el,
Dosoftei a dat anumite îndrum
după modelul folosit de fostul patriarh Dositei al Ierusalimului în lucrările sale; în foaia
de titlu pomenea că, pentru alcătuirea Psaltirii i-au trebuit ani îndelungați de muncă,
având la bază alte „sfinte cărți”, care i-au folosit drept model pentru versificare.
În prefață a arătat rostul versificării Psaltirii prin următoarele cuvinte: „Ni s-au
părut smereniei noastre a hi lucru de treabă și de folos de spăsenie (mântuire)
tâlcovania aceștii svinte cărți a svântului prooroc David, carea iaste plină de rugă și
plină de tainele, cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceia, cu multă trudă și vreme
îndelungată, precum am putut mai frumos am tâlcuit ș-am scris precum a vrut
Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Astfel că, prin eforturi
considerabile, mitropolitul Dosoftei a versificat cei 150 de psalmi, realizând 8634 de
versuri, într-o carte de peste 500 de pagini.

103
 Trebuie să amintim faptul că, în Europa apuseană, apăruseră deja psalmii
versificați și deveniseră, oarecum, o modă a vremii, mitropolitul Dosoftei înscriindu-se
(și el) în circuitul acestei nobile tradi ții literar-teologice; cu toate c ă s-au făcut unele

speculații în privința versificării Psaltirii, cei mai mul ți cercetători susțin că ea este o
operă srcinal ă, săvârșită de marele cărturar român, mitropolitul Dosoftei; sursa sa de
inspirație pentru versificare n-a fost o operă străină ci însăși „poezia populară
românească”.
De pildă, din psalmul 46 reținem următoarele:

Limbile să salte
Cu cântece-nalte
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,
Lăudând pe Domnul
Să cânte tot omul...

Aceste versuri se aseamănă cu cele din Miorița:

Flueraș de fag
Mult zice cu drag,
Flueraș de os
Mult zice duios ș.a.
Apoi psalmul 136 (137), în care era deplâns ă situația jalnică a evreilor din robie
a fost versificat așa:

La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acolo șezum și plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm ...

Versurile acestea se aseamănă cu cele din Cântecul ciobănesc:

Jelui-m-aș munților

De dorul părinților,
Jelui-m-aș brazilor

104
 Tot de dorul fraților ... ș.a.

Menționăm faptul că și Psaltirea în versuri a pătruns în toate ținuturile

românești, unii dintre psalmi fiind preluați în diferite colinde, cântece de stea sau chiar

în piesele religioase, cum ar fi Vifleiemul.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1673), tipărit cu aceleași caractere (și
hârtie) ca și Psaltirea a fost bine receptat de români, fiind închinat ocrotitoarei noastre
(în necazuri și primejdii), Prea Sfânta Fecioară Maria, care s-a bucurat și se bucură de o
mare cinstire în rândul credincioșilor români.
O altă lucrare importantă în limba română, din vremea mitropolitului Dosoftei a
fost Dumnezeiasca Liturghie, tipărită la Iași (în tipografia întemeiată de Vasile Lupu), în
1679; este cartea de baz ă a clerului, oferită acestuia în vederea românizării sfintelor
slujbe, în special ale celor trei Sfinte Liturghii (ale Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile
cel Mare și Grigorie Dialogul).
Tot în acest an (în 1679), la rug ămintea mitropolitului Dosoftei, adresată
patriarhului Ioachim al Moscovei, cel din urmă îi trimite o tipografie nouă (fiindcă cea
veche a lui Vasile Lupu nu mai corespundea cerințelor vremii) pe care a instalat-o la
biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași, unde în anul urm ător (1680), a tipărit
Psaltirea de-n țăles, bilingvă, cu text slavon și român, fiind de folos nu numai celor ce
au îmbrățișat slujirea în limba română, ci și celor care au mai rămas tributari limbii
slavone.
ă un Molităvnic de-nțăles (Molitvelnic), în
Un an mai târziu (1681), a scos la lumin
limba română, în cadrul căruia, după prefață, a tipărit un Poem cronologic al domnilor
Moldovei, alcătuit de mitropolitul Dosoftei (în 136 de versuri); poemul a început de la
Dragoș Vodă, până la Gheorghe Duca Vodă, evidențiindu-le înfăptuirile tuturor
domnilor moldoveni pe tot parcursul perioadei pomenite.
A tipărit apoi (în 1683), o nouă ediție a Sfintei Liturghii ce a fost întregită cu
multe rugăciuni, care n-au existat în prima (ediție); Paremiile de peste an, tot atunci
(1683), reeditând la începutul cărții Poemul cronologic despre domnii Moldovei (cu

unele modificări față de Molitvelnicul amintit).

105
 În paralel cu aceste din urm ă tipărituri, a scos la lumină: Viața și petrecerea
sfinților (în română, în patru volume, în format mare), între anii 1682-1686 (după
izvoare grecești și slavone); a fost prima lucrare de această dimensiune de la noi.

După ce a fost luat ca ostatic în Polonia (1686) și-a continuat și aici activitatea
cărturărească refugiindu-se în misterul cărților; se pare că a fost unicul mod de a-și
mângâia dorul de țară, de credincioșii și de apropiații din Moldova; în aceast ă perioadă
a tradus din neogreacă în limba română lucrări de seamă: Cronograf al lui Matei
Cigalas, care este o introducere la drama Erofili scrisă în sec. XVII; a fost „prima operă
din dramaturgia universală tradusă în românește”; a început să traducă în limba
română: Expunerea credinței ortodoxe (Dogmatica), a Sfântului Ioan Damaschinul; a
mai făcut traduceri (din greacă în slavo-rusă) din Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, dar și
de opere dogmatico-polemice și anume: 12 scrisori de la Sfântul Ignatie Teoforul;
Constituțiile Sfinților Apostoli; Istoria bisericească și privire mistică a Sfântului
Gherman I., patriarhul Constantinopolului (715-733); Dialog împotriva ereziilor și
despre credința noastră, de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului; Mărgăritare (40 de
cuvântări de la Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Efrem Șirul) și Despre prefacerea
Sfintelor Daruri, (culegere de texte patristice și liturgice).
În final se poate spune c ă mitropolitul Dosoftei a fost un mare poet și
versificator, traducător și cunoscător al literaturii patristice, teolog și păstor de suflete,
dar și creator de limbă și cultură românească.

Bibliografie selectivă:

1. Alexianu Alexandru, „Călătoriile psalmilor mitropolitului Dosoftei: Colindele

Crăciunului”, în Glasul Bisericii, XXVI (1967), nr. 11-12, pp. 1124-1142.
2. Elian Alexandru, „Mitropolitul Dosoftei și literatura patristică”, în Biserica
Ortodoxă Română, XCII (1974), nr. 11-12, pp. 1350-1375.
3. Lăudat I. D., 350 de ani de la nașterea lui Dosoftei mitropolitul Moldovei. Studii și
articole, Iași, 1975.

106
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
94-110.
5.
Simonescu Dan, „Mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, în Mitropolia Olteniei, XXVI
(1974), nr. 9-10, pp. 738-746.
6. Șerbănescu Niculae, „Trei sute de ani de la tipărirea la Iași a «Psaltirii de -nțăles a
Sfântului împărat proroc David» de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, în
Biserica Ortodoxă Română, XCVIII (1980), nr. 11-12, pp. 1159-1172.
7. Ștrempel Gabriel, „Mitropolitul Dosoftei. 350 de ani de la naștere”, în
Manuscriptum, 5, 1974, nr. 4, pp. 86-92.
8. Vornicescu Nestor, „Dosoftei mitropolitul Moldovei apărător al epiclezei
euharistice”, în Biserica Ortodoxă Română, XCV (1977), nr. 7-8, pp. 727-753.
9. Vornicescu Nestor, „Scrieri patristice și postpatristice în preocupările mitropolitului
Dosoftei”, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 9-10, pp. 718-731.

107
 REZUMAT

a. Viața

- De neam macedo-român, s-a născut în 1624, din părinții Leontie și Maria, la

botez primind numele de Dimitrie.
- Se pare că a făcut școala la Liov (Polonia).
- La 25 de ani era călugăr la Probota (mănăstire), jud. Iași, cu numele Dosoftei.
- În 1658 ajunge episcop al Hușilor.
- În 1659 este numit episcop la Roman.
- În 1671 este ales mitropolit al Moldovei.
- Între 1673-1675, din pricina războiului dintre poloni și turci, este nevoit să se
retragă în Polonia.
- Între 1675-1686 este din nou în fruntea Bisericii moldovene.
- În 1686 izbucnind din nou un război între poloni și turci, mitropolitul
Dosoftei este luat ca ostatic de regele polon, Jan Sobieski; Mitropolitul Dosoftei a luat
cu sine moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava , precum și documentele
Mitropoliei Moldovei; mai târziu, moaștele au fost aduse din nou la Suceava.
- A locuit în cetatea Stryi, lângă Jolkiew , de unde nu s-a mai reîntors niciodată
în țară.
- A trecut la cele veșnice în 13 decembrie 1693, fiind înmormântat în Polonia.

b. Activitatea literar-teologică

- Mitropolitul Dosoftei se remarcă printr-o activitate culturală deosebită, astfel

amintim:
a) Psaltirea în viersuri (1673), prima încercare de versificare în limba
noastră, în peste 8600 de versuri, care îl arată ca pe un poe t foarte talentat;
b) Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1673);
c) Dumnezeiasca Liturghie (1679);

108
 d) Psaltire de-nțeles (1680);
e) Molitvelnic de-nțeles (1681);
f) Sfânta Liturghie și Paremiile de peste an (1683). În Molitvelnic și Paremii

a adăugat o lucrare istorică proprie, un Poem în 136 de viersuri despre domnii Ţării
Moldovei.
g) Viața și petrecerea sfinților (4 volume, 1682-1686);
h) A făcut și traduceri: Despre prefacerea Sfintelor Daruri, de arhiepiscopul
Simeon al Tesalonicului; o Istoria bisericească; Orânduielile Sfinților Apostoli etc.

Concluzie

- Bogata activitate bisericească și culturală îl așează pe mitropolitul Dosoftei în

rândul marilor ctitori și făuritori ai limbii literare românești, dar și între ierarhii de
frunte ai Bisericii Ortodoxe Române, îndeosebi, prin pilda vieții lui jertfelnice și
mărturisitoare.

109
 LITERATURA BISERICEASCĂ REPREZENTATIVĂ DIN
ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVII -LEA.

BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688)

1. Generalități asupra acestei perioade

Tema de față se referă numai la câteva decenii din secolul al XVII -lea, perioadă
în care, în treacăt, îi amintim pe conducătorii politici reprezentativi ai vremii: Matei
Basarab (1632-1654) și Șerban Cantacuzino (1678-1688); pe vremea celor doi corifei
politici, s-a constatat una din cele mai importante perioade a vieții bisericești din Țara
Românească (cultură, artă, spiritualitate ortodoxă ș.a.), până aproape de zilele noastre,

excepție făcând perioada brâncovenească.

În același timp, și Biserica noastră din Țara Românească a avut ierarhi de seamă,
între care îi amintim pe mitropoliții: Teofil ( 1636-1648), Ștefan (1648-1653; 1655-1668)
și Teodosie (1668-1672; 1679-1708), toți oameni de cultură,promotori ai introducerii
limbii române în Biserică și în cultura noastră laică.
În contextul culturii bisericești ortodoxe românești din acest veac, trebuie să
pomenim că numărul tipografiilor din Țara Românească au sporit, fiind semnalate în
următoarele centre: Câmpulung-Muscel (1635), Govora (1637), mănăstirea Dealu
(1644), Târgoviște (1646), București (1678), Buzău (1691), Snagov (1696), Râmnic
(1705); de sub teascurile acestora au ieșit la lumină cărți de cult și de spiritualitate
ortodoxă; pe cele mai reprezentative le vom prezenta în cele ce urmează.

2. Literatura bisericească reprezentativă

În afară de numeroasele și minunatele lăcașe de cult ridicate pe timpul

domnitorilor Matei Basarab și Șerban Cantacuzino, au fost tipărite și importante cărți
de cult și de spiritualitate ortodoxă; între acestea amintim: Evhologhionul sau
Molitvelnicul (1635), Antologhionul (1643) și Psaltirea (1650), toate în slavonă, iar în

110
1642, Învățătură preste toate zilele (în limba română), toate în tipografia de la
Câmpulung-Muscel.
În tipografia de la Govora (înființată în 1637), pe lângă câteva cărți în limba

slavonă, precum: Psaltirea, Psaltirea cu Ceaslov, Ceaslovul și Paraclisul Precistei, s-au

tipărit în limba românăun Ceaslov și Pravila cea mică sau Pravila de la Govora (1640), o
colecție de legiuiri canonice politico-bisericești (alcătuită după un nomocanon bizantin),
folositoare preoților în activitatea lor misionar-pastorală; de remarcat că a fost
imprimată o ediție pentru Țara Românească și alta pentru ortodocșii din Transilvania.
Tot la Govora, a apărut Evanghelia învățătoare (1642), în limba română (în
peste 600 de pagini), ce cuprindea „cazanii la duminicile anului, la sărbătorile
împărătești și ale sfinților”, imprimată pe cheltuiala lui Matei Basarab.
La mănăstireaDealu s-a tipărit unLiturghier slavon (1646) și lucrareaUrmarea lui
Hristos a lui Thomas de Kempis (1647), o carte de spiritualitate creștină ș.a.
La Târgoviște s-a tipărit un Penticostar slavonesc (1649), Cartea ce se cheamă
pogribania [înmormântarea] preoților mireni și a diaconilor (cu tipicul în românește și
rugăciunile în slavonă); Mistirio sau Sacrament (în 1651, cuprindea Botezul și
Mirungerea), cu tipicul și învățătura în românește, iar rugăciunile în slavonă; Tîrno-
sania ori Sfințirea bisericii, cu tipicul în românește, iar slujba în slavonă (1652);
Îndreptarea Legii (Pravila cea Mare sau Pravila de la Târgoviște, în aproape 800 de
pagini, în anul 1652), cod politico-bisericesc.

Mai târziu, în 1680, a apărut un Liturghier, cu tipicul în românește și cu slujba în

limba slavonă; în 1682 a fost tipărită o Evanghelie, în limba română; Apostolul (în
1683), tot în limba română; prin Evanghelia și Apostolul (1682 și 1683) „s-a făcut un
nou pas înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică. Dacă din timpul
mitropolitului Ștefan, avem tipicul în românește, acum, sub Teodosie, s-au introdus
lecturile (pericopele) din Sfânta Scriptură , în română, iar ceva mai târziu, datorită lui
Antim Ivireanul, se vor tipări slujbele înseși” (temă ce va fi dezbătută cu prilejul
prezentării vieții și activității mitropolitului Antim Ivireanul).

111
 3. Biblia de la București (1688)

Prima traducere și tipărire integrală a Sfintei Scripturi în limba român ă a fost

Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino; numirea acestei Biblii s-a luat
din însuși titlul ei: „Biblia adecă Dumnezeiască Scriptură ale celei vechi și ale cei nouo
lege, toate care s-au t ălmăcit dupre limba elinească spre înțălegerea limbii rumânești, cu
porunca preabunului creștin și luminatului domn Ioan Șărban Cantacuzino Basarabă
Voievod și cu îndemnarea dumnealui Constantin Brâncoveanul, marele logofăt ...
Tipăritu-s-au întâiu în scaunul mitropoliei Bucureștilor, în vremea păstoriei
Preasfințitului părinte chir Teodosie, mitropolitul țării și exarhu laturilor. Și pentru cea
de obște priință s-au dăruit neamului românesc, la anul de la facerea lumii 7197, iară de
la Spăsenia lumii, 1688, în luna lui noiemvri în 10 zile”.

Prin urmare, din foaia de titlu reiese limpede cine a fost ini țiatorul traducerii
integrale a Sfintei Scripturi în limba română (și anume domnul Șerban Cantacuzino,
fapt pentru care îi și poartă numele), cine a fost continuatorul și sub care s-a ispr ăvit de
tipărit (domnitorul Constantin Brâncoveanu, mai târziu, martir al Bisericii și al
Neamului nostru), locul tipăririi (București, de unde și-a primit al doilea nume), apărută
sub arhipăstorirea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, în anul 1688; de asemenea,
o mențiune specială din titlu este și aceea la cine s-a adresat Sfânta Scriptură și anume:
„pentru cea de obște priință s-au dăruit neamului românesc”.
După foaia de titlu urmează două predoslovii; prima, a luiȘerban Cantacuzino,
adresată „Celor ce să află lăcuitori supt stăpânirea noastră, prea sfințitului mitropolit chir
ău episcopi, preacuvioșilor egumeni, smeriților preoți,
Theodosie, iubitorilor de Dumnez
blagorodnicilor boieri și tuturor celorlalți, preavoslavnicilor creștini, cel de la
Dumnezău ajutoriu poftim!”. În această predoslovie, între altele, arată în treacăt cine a
ostenit la traducerea Bibliei: „la tălmăcirea aceștii Sfintei Scripturi, făcând multă
nevoință și destulă cheltuială, despre o parte puind dasc ăli știuți foarte den limba
elinească, pe prea înțeleptul cel dentru dascăli ales și arhiereu Ghermano Nisis (de
Nissa) și, după petrecerea lui, pre alții care s-au întâmplat, și despre altă parte, ai noștri
oameni ai locului, nu numai pedepsiți întru a noastră limbă, ce și de limba elineasc ă
având știință ca să o tălmăcească, carii, luând lumină și dentr-alte izvoade vechi și

112
alăturându-le cu cel elinesc al celor 70 de dasc
ăli, cu vrerea lui Dumnezău o au săvârșit,
precum se veade”. După cum se observă, domnitorul Șerban Cantacuzino, între
traducătorii Bibliei îl nominalizează numai pe arhiepiscopul Gherman de Nissa, crezând

probabil că este suficient să se arate că tălmăcirea ei s-a făcut sub autoritatea unei
personalități credibile din Biserica Răsăriteană; pe de altă parte, nu în toate
manuscrisele și tipăriturile (și de mai târziu) se aminteau to ți ostenitorii care au
contribuit la realizarea lor. În același timp, s-a specificat un fapt important și anume că
Biblia de la București din 1688 a fost tălmăcită după textul grecesc al Septuagintei, dar
și după alte „izvoade vechi”, românești care au ap ărut la noi până la această dată.
Cea de a doua predoslovie a fost scris ă de către Patriarhul Dositei al Ierusa-
limului (care a stat mult ă vreme în Țara Românească) și adresată „Prealuminatului,
Preacinstitului, preaslăvitului, iubitorului de Hristos, Domnu și oblăduitoriu a toată
Ungrovlahia Ioan Șerban Cantacuzino Basarabă Voievod, dragostea cea întru Hristos și
apostoleasca blagoslovenie aducem Măriei Tale!”. În această predoslovie, după ce a
preaslăvit faptele Cantacuzinilor în istoria creștinătății răsăritene, îl preamărește și pe
Șerban Cantacuzino, prin următoarele cuvinte: „... cu cât mai vârtos vrednic de mii de
laude ești Măria Ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnez ău, ca oarecare
lumină fiind până acum supt acoperământ, și o pui în sfeșnic, ca să lumineze celor den casă
ai bisericii noroade: rumânilor, moldoveanilor și ungrovlahilor”. Din ultimele cuvinte
ale patriarhului Dositei aflăm și cui i-a fost închinat ă întreaga Sfântă Scriptură în limba

română: tuturor locuitorilor români din cele trei provincii române ști: Țara
Românească, Moldova și Transilvania.
Știri despre ceilalți ostenitori la tălmăcirea Bibliei de la București (1688) avem
după ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa, în care se arat ă, între altele: „... iară
cu nevoința și îndireptarea celor ce s-au întâmplat dascăli și mai mult deslușindu-se pre
limba rumânească de cei mici și plecați dentru slugile Măriii Sale, Șărban biv 2 logofet i
brat ego Radul log.[ofet]. A tot meșteșugul tipografiei și îndiriptării cuvintelor
rumânești ostenitoriu, de Dumnezău iubitoriul Mitrofan, Episcopul de Hu ș. Și s-au
început acest dumnezăiescu lucru în luna lui noiemvri, în 5 zile, anul de la începutul
lumii 7196, și s-au săvârșit în noiemvri 10, anul 7197”. În continuare acești ostenitori au

113
arătat că au t ălmăcit Biblia după textul Septuagintei (fără să mai pomenească, așa cum
s-a făcut în predoslovia întâi) cum că ar fi folosit și alte „izvoade vechi”; au arătat doar
că la acea vreme au circulat și alte traduceri din anumite cărți ale Sfintei Scripturi, fără

să mai spună dacă s-au folosit (sau nu) de ele.

Referindu-ne la tălmăcitorii Bibliei și la „izvoadele vechi” pe care le-au folosit
(așa precum se arată în predoslovia întâi), dar și pe baza cercetărilor de mai târziu,
putem afirma următoarele: La Biblia lui Șerban Cantacuzino (în tălmăcirea ei) s-a
folosit, în primul rând, Septuaginta, dar, în același timp, și vechi izvoare slavone și
românești și anume: părți din Epistolele Sf. Ap. Iacob și Sf. Ap. Petru, din Codicele
Voronețean, fragmente din Vechiul Testament și Psalmi în: Psaltirea Scheiană,
Psaltirea Voronețeană și așa-zisa Psaltirea Hurmuzachi (cu textele lor rotacizante din
sec. XV și XVI); Tetraevanghelul slavo-român, de la Sibiu (1550), Tetraevanghelul
(1560-1561), Psaltirea slavo-română (1577) și Tetraevanghelul slav-român (1578),
toate tipărite de Coresi la Brașov; Palia de la Orăștie (1582), Noul Testament de la
Bălgrad (1648), Psaltirea de la Bălgrad (1651), iar pentru cărțile Vechiului Testament,
traducerea marelui cărturar moldovean Nicolae Milescu Spătarul (1636-1706), care,
între 1661-1664, aflându-se la Constantinopol în calitate de reprezentant al domnitorului
Grigorie Ghica a tradus Vechiul Testament în limba română.
Prin urmare, la tălmăcirea Bibliei de la București din 1688 s-a folosit ca text de
bază srcinalul Septuagintei, dar și „izvoade vechi”, din română și slavonă, precum cele

pomenite; astfel că, prin munca ostenitorilor: arhiepiscopul Gherman de Nissa, frații
Șerban și Radu Greceanu, Mitrofan, episcop de Huși și probabil stolnicul Constantin
Cantacuzino, s-a realizat prima traducere integral ă a Sfintei Scripturi în limba român ă
(București, 1688); limba folosită în Biblie este cea din zona Târgovi ște și București, pe
care o putem înțelege și astăzi.
Faptul că, în traducerea Bibliei din 1688, s-au folosit traduceri (sau au participat
reprezentanți) din cele trei țări românești, ridică prestigiul acestei opere teologice și
literare (monumentală), contribuind la unitatea de limb ă, iar prin răspândirea ei
românilor de pretutindeni și la unitatea de simțire românească; pentru acest motiv și

114
Nicolae Iorga a numit Biblia de la București: „cel dintâi document sigur de limbă
literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.

Bibliografie selectivă:

1. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688-1988, București, 1988.

2. Cândea Virgil, „Nicolae Milescu și începuturile traducerilor umaniste în limba
română”, în Limbă și literatură, VII, 1963, pp. 29-76.
3. Haneș Petre V., „Nicolae Milescu, traducătorul «Bibliei de la 1688»” , în Glasul
Bisericii, XXI (1962), nr. 9-10, pp. 942-964.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
133-137.
5. , în Biserica
Plămădeală Antonie, „Biblia de la București. Cine a făcut traducerea?”
Ortodoxă Română, XCVI (1978), nr. 9-10, pp. 1004- 1018 (reprodus și în vol.
Dascăli de cuget și simțire românească, București, 1981, pp. 217-241).
6. Pop G. T., „Biblia în traducerea lui Nicolae Milescu”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXX (1962), nr. 9-10, pp. 958-963.
7. Solomon Constantin, Biblia de la București (1688). Contribuțiuni nouă istorico-

literare, Tecuci, 1932.

115
 REZUMAT

1. Generalități asupra acestei perioade

- Câteva decenii din sec. al XVII-lea, pe vremea domnitorilor Matei Basarab

(1632-1654) și Șerban Cantacuzino (1678-1688) și a mitropoliților Ungrovlahiei: Teofil
(1636-1648), Ștefan (1648-1653; 1655-1668) și Teodosie (1668-1672; 1679-1708).

2. Literatura bisericească reprezentativă

a) Sub mitropolitul Teofil (1636-1648)

- A fost egumen la mănăstirea Bistrița din Oltenia, apoi episcop al Râmnicului

.
- A desfășurat o deosebită activitate culturală.
- În timpul său se tipăresc primele cărți în limba română în Muntenia.
- Păstorește pe timpul lui Matei Basarab (1632-1654).
- Primește o tipografie de la Petru Movilă, mitropolitul Kievului (de neam
român) și o așează la mănăstirea de la Câmpulung (Țara Românească), în 1635.
- S-au tipărit aici trei cărți în slavonă și una în limba română: a) Molitvelnic
(1635); b) Antologhion (1643); c) Psaltire (1650); d) Învățătură preste toate zilele
(1642).
- În 1637 aflăm o a doua tipografie, la mănăstirea Govora; aici se tipăresc o
serie de cărți în slavonă; dintre tipărituri amintim: a) Pravila de la Govora sau Pravila
cea mică (1640), cuprinde legi civilo-bisericești; b) Ceaslov (1640); c) Evanghelia
învățătoare sau Cazania (1642).
- De la Govora tipografia a fost mutată la mănăstireaDealu, lângă Târgoviște;
aici s-au tipărit între altele: a) Evanghelia învățătoare (1644); b) Slujebnic sau
Liturghier (1647), în limba slavonă; c) Urmarea lui Hristos a lui Thomas de Kempis
(1647, traducere).

116
 - Dintre lucrările amintite, tipărite sub mitropolitul Teofil, cinci au fost în
românește. Deci el poate fi socotit printre începătorii culturii românești.

b) Î n vremea mitropolitului Ștefan (1648-1653; 1655-1668)

- A fost egumen la mănăstirea Tismana, srcinar din Râmești, jud. Vâlcea.

- În 1648 ajunge mitropolit al Ungrovlahiei.
- Între 1653-1655 este înlăturat din scaun.
- A doua oară păstorește între 1655-1668.
- Sub Ștefan s-au tipărit o serie de cărți în limba slavonă și cea română dintre
care amintim: a) Triod – Penticostar (1649, în slavonă); b) Pogribania preoților mireni
și a diaconilor (1650, în românește); c) Mistirio sau Sacrament (1651, în slavonă și
română); d) Tîrnosania sau Slujba sfințirii bisericii (1652, în slavonă și română); e)
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare (1652, Târgoviște, în slavonă și română).
- În timpul lui Matei Basarab oparte din cărțile tipărite erau în slavonă, o parte în
românește; era o adevărată luptă între curentul slavonesc și cel românesc.
- În această vreme limba slavonă era cunoscută destul de puțin,atât de clerici cât
și de credincioși.
- Schimbarea limbii – în această perioadă – nu era chiar ușoară și nu se putea
îndeplini deodată, pentru că nu erau nici cărți de slujbă traduse în românește.
- Introducerea limbii române în cult ar fi fost consideratăde unii ca o alunecare
în erezie, mai ales că în Transilvania se ducea o propagandă activă printre români în acest
sens.
- Acest lucru l-a făcut pe mitropolitul Ștefan să tipărească acelecărți bilingve,
pentru a împăca și tradiția și de a fi de folos și preoților.
- Atât Teofil cât și Ștefan au depus mari strădanii de a introduce limba română în
locul celei slavone, în biserică.

117
 c) Î n timpul mitropolitului Teodosie (1668-1672; 1679-1708)

- S-a născut în jurul anului 1620, probabil la Râmnicu Vâlcea;unii spun că în

ținuturile Sibiului (la Veștem).
- S-a călugărit la mănăstireaCozia, iar apoi a ajuns călugăr la Argeș.
- În 1668 ajunge mitropolit al Ungrovlahiei.
- Tot în 1668 se mută mitropolia de la Târgoviște la București.
- Între 1672-1679 este scos din scaun; revine între anii 1679-1708.
- În 1688 s-a tipărit Biblia de la București, numită și Biblia lui Șerban
Cantacuzino; este prima tipăritură integrală a Sfintei Scripturi în limba română (are
944 pagini mari).
- Biblia a apărut într-o limbă curată și înțeleasă de toți românii.
- Pe timpul lui Teodosie s-au tipărit în limba română o Evanghelie (1682) și un
Apostol (1683).
- În timpul lui Teodosie, pe lângă tipic, se traduc în românește și citirile din
Sfânta Scriptură; în timpul lui Antim Ivireanul se traduc și slujbele în limba română.

3. Biblia de la București (1688)

- A fost tipărită, la București, pe timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-

1688), de unde și Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino; mitropolit al
Țării Românești era Teodosie (Teodosie Veștemeanul) – terminată în 10 noiembrie
1688.
- Biblia a fost tipărită în limba română, cu caractere chirilice, fiind prima ediție
integrală a Sfintei Scripturi (în limba română).
- Biblia a fost tradusă sub coordonarea arhiereului Ghermano Nisis (de Nissa),
fiind tălmăcită după textul grecesc al Septuagintei, dar și după „izvoade vechi”
românești.
- Între traducători sunt amintiți Șerban și Radu Greceanu, probabil stolnicul
Constantin Cantacuzino, iar meșter tipograf a fost episcopul cărturar, Mitrofan de Huși.

118
 - Izvoarele vechi românești folosite la traducere au fost: Codicele Voronețean,
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi, Tetraevanghelul
slavo-român (Sibiu, 1550), tipăriturile lui Coresi: Tetraevanghelul (1560-1561),

Psaltirea slavo-română (1577), Tetraevanghelul slav-român (1578), apoi Palia de la

Orăștie (1582), Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Psaltirea de la Bălgrad (1651),
ultimele două sub mitropolitulSimion Ștefan al Transilvaniei.
- Biblia de la București s-a adresat tuturor românilor și este „cel dintâi
document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.

Concluzie

- Sub domnitorii Matei Basarab și Șerban Cantacuzinoși în vremea ierarhilor

(mitropoliților) Țării Românești Teofil, Ștefan și Teodosie (din secolul al XVII-lea),s-a
trecut treptat la traducerea în limba română a cărților de slujbă și de spiritualitate
românească(de la slavonă în slavo-română și în limba română), toți fiind considerați ctitori
de limbă și de cultură românească
.

119
 PREOŢIMEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

a. Clerul ortodox din Țara Românească și Moldova

Pregătirea clerului ortodox în aceast ă perioadă era destul de modestă; ea se

reducea la citit, scris, socotit, rânduieli tipiconale, cânt ări religioase, elemente de bază
ale credinței ortodoxe. Anumiți slujitori ai altarului se preg ăteau, de obicei, în casa
părintească, preoția „moștenindu-se” din tată în fiu, motiv pentru care în Biserica
noastră au fost generații de preoți (din tată în fiu) din aceea și familie; alți viitori clerici
se pregăteau pe lângă diferite mănăstiri sau școli întemeiate de către anumiți domnitori
(la Colegiul de la „Sf. Trei Ierarhi” din Iași, întemeiat de Vasile Lupu, la Colegiul
greco-latin și Școala slavonă, ambele din Târgoviște, de pe vremea lui Matei Basarab, la
Academia „Sf. Sava” din București, din timpul lui Constantin Brâncoveanu ș.a.).
Referindu-ne la numărul preoților din cele două țări române, el era ridicat, într-o
parohie slujind mai mulți clerici (diaconi și preoți), cei mai în vârst ă având și darul
duhovniciei; Sfintele slujbe se săvârșeau în duminici, sărbători, în zilele de sâmbătă
(îndeosebi pentru cei trecuți la Domnul), iar în perioada posturilor și în zilele de
miercuri și vineri. Clericii se întrețineau fie din munca de pe pământurile proprii, dar și
din ofrandele credincioșilor, oferite pentru slujbele s ăvârșite pentru ei. În afară de slujba
la altar, unii clerici aveau și alte îndeletniciri: zugravi de biserici, copiști, tipografi,
sculptori în lemn sau piatră, tâmplari, croitori ș.a., din care își întrețineau familia, uneori
foarte numeroasă. În această perioadă clerul ortodox nu avea o vestimentație specială, ci
era îmbrăcat ca și ceilalți credincioși (ca țăranii), de aceștia deosebindu-se doar prin
barbă și plete. Menționăm că preoții erau aceia care judecau (îndeosebi după Sfânta
Liturghie din duminici) unele neînțelegeri dintre credincioși, având drept îndrumătoare
anumite Pravile, ce conțineau legi politico-bisericești.
În ceea ce privește starea materială a preoțimii era destul de precară, fiind adesea
supuși unor mari dări și impozite. Pentru acest motiv, unii domni d ădeau hrisoave prin

120
care preoțimea era scutită de anumite dajdii; de pildă, în 15 iunie 1629, domnitorul
Alexandru Iliaș scutea pe preoții din Episcopia Buzăului de diferite dări; în 23 iulie
1631, Leon Vodă Tomșa, de asemenea, a scutit pe clericii din aceeași Eparhie de alte

impozite; mai avantajați erau clericii care slujeau la bisericile domnești, dar mai ales cei
de la mănăstiri (care aveau scutiri speciale).
Privitor la abaterile clerului se poate spune c ă ele erau judecate de către ierarhul
locului, și nu de autoritățile de stat; diaconii, preoții, călugării și călugărițele erau
judecați de episcop, iar episcopii de către mitropolit.

b. Clerul ortodox din Transilvania

La fel ca în Țara Românească și Moldova, și în Transilvania viitorii slujitori ai

altarului s-au pregătit în casa părintească (fiind aceeași tradiție de generații de preoți),
fie în anumite schituri ori mănăstiri (din Transilvania); alți candidați s-au pregătit chiar
la unele școli calvine din Alba-Iulia, Lugoj, Caransebeș, Hațeg, Hunedoara sau Făgăraș.
Pe de altă parte, unii viitori preo ți s-au pregătit în Școala românească de pe lângă
biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului, începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea;
aici s-au creat, în cursul vremii, multe elite românești.
Date privitoare la situația preoțimii ortodoxe din Transilvania avem de la doi
străini veniți în ținuturile noastre; primul, un german, care a fost o vreme servitorul

domnitorului Gheorghe Ștefan (al Moldovei), pribeag în Transilvania; el a scris despre

clerul român următoarele: „preoții sunt la fel cu poporul, ca port și ca gospodărie
țărănească; între ei și oamenii de rând nu este altă deosebire decât aceea că știu să
citească și să scrie și că poartă părul lung, pe când oamenii de rând se tund ”; al doilea
este iezuitul Andreas Freyberger care, referindu-se, tot la clericii români (în 1702),
spunea, între altele:„preoții poporului sau parohii slujesc Liturghia în duminiciși în zilele
de sărbători, dar nici o dat ă în zilele săptămânii. Ei se ocupă cu lucru câmpului: ară,
grăpează, seceră, treieră grâul, ca și ceilalți țărani; găsești câte șase preoți în satele mai
mari ... ca îmbrăcăminte nu se deosebesc de ceilalți țărani ... La adunări nu țin deloc
cuvântări compuse după părerea lor. Iar în zilele de sărbători și duminica, după ce s-a

121
terminat Liturghia, predică dintr-o carte veche (Cazanie) și nu pronunță nici ce nu e
cuprins în ea”.
Ca și în Țările Române, în Transilvania num ărul preoților era, de asemenea,

mare: aveau și aici diferite îndeletniciri: cântăreți bisericești (dieci), zugravi de lăcașuri
de cult, pictori de icoane, copiști de manuscrise ș.a.
Clericii ortodocși săvârșeau slujbe în duminici și sărbători, dar, în posturile mari,
și miercuri și vineri.
Viața zilnică a preoților era de înaltă ținută morală, exemplul personal, suplinind,
de cele mai multe ori modesta lor pregătire intelectuală; pentru acest motiv au devenit
adevărați conducători spirituali ai poporului, care impuneau ascultare în rândul
credincioșilor, dar, în același timp erau urmați în toate acțiunile lor cu caracter național
și social.
În ceea ce privește situația lor materială, clerul ortodox transilvănean a fost
supus la mai multe împil ări decât cel din Țara Românească și Moldova, datorită
condițiilor istorice vitrege în care trăiau în această parte a țării; de pildă, erau obligați să
facă zile de robotă pe moșiile proprietarilor locului, să le dea dări (în bani) sau în natur ă
(piei, ceară ș.a.), apoi anumite biruri către fisc (vistieria principatului Transilvaniei), dar
și c ătre conducerea unor mari orașe. La rugămintea ierarhilor ortodocși, unii domni (de
pildă, Mihai Viteazul) sau chiar principi ai Transilvaniei (Gabriel Báthory sau Acațiu
Barcsai), au scutit familiile preoțești de unele robote iobăgești. După ce s-a instaurat

stăpânirea habsburgilor în Transilvania (1688), situația clerului transilvănean român a

devenit aproape de nesuportat; de pild ă, Dieta din Transilvania (din 1689) „a impus
preoților români o contribuție specială de 13250 florini, 7000 cible de grâu, 300 de m ăji
de came, 29 buți de vin, 900 cible de ovăz și 200 care de fân”. Pe lângă aceasta preoții
dădeau câte un florin mitropolitului, bani, piei, lumânări ș.a.
Clerul ortodox transilvănean trăia atât din munca pe care o presta în modesta
gospodărie, dar și din ofrandele bunilor credincioși.
În concluzie, se poate spune c ă, în această perioadă, pregătirea intelectuală a
clerului, deși era modestă, ea se suplinea printr-o înalt ă ținută morală, preoții devenind
liderii spirituali ai Neamului românesc; via ța de fiecare zi era destul de grea, preo țimea

122
ortodoxă fiind supusă la diferite biruri (în Țara Românească și Moldova) și la dări
iobăgești (îndeosebi, în Transilvania); poporul și preoțimea românească au supraviețuit,
însă tuturor asupririlor, datorită credinței puternice în Dumnezeu, vieții morale alese,

luată după modelul Vieții creștine: Iisus Hristos.

Bibliografie selectivă:

1. Berechet Ștefan, „Dreptul vechilor noștri ierarhi la judecarea mirenilor”, în Biserica

Ortodoxă Română, LVI (1938), nr. 11-12, pp. 741-761.
2. Bobulescu C., Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, Chișinău, 1930.
3. Iorga Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.
4. Lupșa Ștefan, „Clerici români meșteșugari”, în Studii Teologice, II (1950), nr. 7-8,
pp. 395-426.
5. Marinescu Stelian, „Competența și atribuțiile judiciare ale clericilor în secolele
XIV-XVIII”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), nr. 7-8, pp. 796-
811.
6. Matei Ion, Preoțimea românească ardeleană în secolul al XVII-lea, Studiu istoric,
Sibiu, 1911.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.

242-254.
8. Popescu Niculae M., Preoți de mir adormiți în Domnul, București, 1942 și ed. a II-a,
București, 2002.
9. Șerbănescu Niculae, „Atitudinea preoțimii față de dreptele năzuințe ale poporului”,
în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 3-4, pp. 220-242.

123
 REZUMAT

a. Clerul ortodox din Țara Românească și Moldova

- Pregătirea clerului era destul de modestă: scris, citit, socotit, rânduieli

tipiconale, cântări religioase, elemente de bază ale credinței ortodoxe.
- Viitorii slujitori se pregăteau în casa părintească, la diferite școli mănăstirești
ori școli întemeiate de către diferiți domnitori (ex.: Colegiul „Sf. Trei Ierarhi” – Iași,
înființat de Vasile Lupu; Școala slavonă și Colegiul greco-latin – Târgoviște, înființate
de Matei Basarab, ori Academia „Sf. Sava” – București, întemeiată de Constantin
Brâncoveanu.
- Într-o parohie erau, uneori, mai mulți preoți, care slujeau sfintele slujbe în
duminici și sărbători, iar în timpul posturilor și miercuri și vineri.
- Clericii își mai câștigau „pâinea cea de toate zilele” și din munca câmpului,
ori mai aveau și alte îndeletniciri, precum: zugravi de biserici, copiști, tipografi,
sculptori, tâmplari, croitori ș.a.
- Preoții erau îmbrăcați precum credincioșii lor, deosebindu-se de aceștia doar
prin barbă și plete.
- Clericii judecau unele neînțelegeri dintre credincioși, după Pravile (legi
politico-bisericești), îndeosebi după Sfânta Liturghie din zilele de duminică.
- Starea lor materială fiind precară
, fiindcă erau supușila numeroase impozite,
din timp în timp, unii domnitori dădeau hrisoavede scutire de dajdii.
- Abaterile preoțimii erau judecate de ierarhii locului (la fel și călugării și
călugărițele) iar episcopii de către mitropolit.

b. Clerul ortodox din Transilvania

- Se pregătea în casa părintească, fie pe lângă diferite schituri și mănăstiri;

alții în școli reformate (calvine) din Alba-Iulia, Lugoj, Caransebeș, Hațeg, Hunedoara
sau Făgăraș; unii s-au pregătit în Școala românească din Șcheii Brașovului.

124
 - Știri despre preoțimea ortodoxă transilvană avem și de la diferiți străini ; de
pildă, servitorul german al domnitorului Gheorghe Ștefan al Moldovei, pribeag în
Transilvania, descrie asemănarea în îmbrăcăminte a preoților ortodocși cu cea a

păstoriților lor, cu excepția că primii, purtau barbă și plete.

- Iezuitul Andreas Freyberger (în 1702) a arătat că preoții ortodocși slujeau

Sfânta Liturghie în duminici și sărbători și că ei se ocupau cu munca câmpului; că

îmbrăcămintea lor era precum cea a credincioșilor lor , că nu predicau, fiindcă citeau
Cazania (se pare, din pricina pregătirii lor modeste).
- Asemenea, precum în Țara Românească și Moldova, și în Transilvania clerul
avea și alte îndeletniciri, precum: zugravi, pictori de icoane, copiști de manuscrise ș.a.
- Preoțimea din Transilvania, precum și cea din Țara Românească sau
Moldova, era de o înaltă ținută morală, exemplul personal suplinind pregătirea lor
modestă intelectuală.
- Clerul transilvănean era supus la dări (în bani) ori în natură (piei de animale,
ceară, miere, grâu, ovăz, carne, vin ș.a.) ori la biruri către fisc (vistieria principatului
Transilvaniei), dar și către conducerea unor orașe.

Concluzie

- Deși pregătirea intelectuală a clerului din Țările Românești era una modestă,

ea era suplinită printr-o înaltă ținută morală.

- Dările, robotele și birurile au fost o povară greapentru români, îngreunându-le

viața lor de fiecare zi.

125
 MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
AL UNGROVLAHIEI

a. Viața

A v ăzut lumina zilei în preajma anului 1650 în Iviria (în Georgia sau Gruzia de
mai apoi), din Ioan și Maria, la botez primind numele Andrei. De tân ăr a ajuns rob la
turci, iar după câțiva ani, fiind răscumpărat, a trăit sub oblăduirea Patriarhiei ecumenice
din Constantinopol, unde a învățat pictura, caligrafia, broderia, sculptura în lemn,
precum și limbile greacă, turcă și arabă. La Constantinopol, întâlnindu-l Constantin
Brâncoveanu (care prețuia cultura și oamenii de carte), l-a adus în Țara Românească
prin anii 1689-1690. Sosit la noi (în București), a început să învețe limba română,
însușindu-și-o temeinic, în scurtă vreme; a fost călugărit sub numele de Antim și
hirotonit preot (ieromonah); în paralel a deprins și meșteșugul tiparului în tipografia
bucureșteană, probabil de la Mitrofan, fost episcop de Huși; după ce Mitrofan a fost ales
episcop la Buzău, lui Antim i s-a încredințat tipografia domnească din București (cea la
care ostenise până acum); aici a desfășurat o însemnată activitate tipografică despre care
se va vorbi într-un alt capitol; din 1694 îl afl ăm tipograf și stareț la mănăstirea Snagov;
a tipărit și aici, până în 1701 cărți în română și în alte limbi străine; între 1701-1705 a

funcționat din nou la București, ca meșter tipograf, scoțând la lumină alte cărți de seamă
pentru Ortodoxia românească și răsăriteană. Anul 1705 a fost o piatr ă de hotar în viața
sa, îmbrățișând misiunea de arhiereu, respectiv episcop al Râmnicului; pe lâng ă
activitatea gospodărească, a continuat și aici să tip ărească, de asemenea, cărți bisericești
de învățătură și polemice. În urma morții mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, în locul
său a fost ales episcopul Antim al Râmnicului (în 28 ianuarie 1708)și instalat la
București în 21 februarie 1708; în calitate de mitropolit, pe lângă misiunea de păstor de
suflete, cu toate cele ce decurg din aceasta, a desf ășurat, iarăși o bogată activitate de
traducător și tipograf (mai întâi în tipografia mutat ă de la Râmnic la Târgoviște, iar din
1715 la București), îmbogățind literatura religioasă și teologică din Biserica noastră,

126
precum și din alte Biserici Ortodoxe. De remarcat că, în această perioadă, soarta
Bisericii a depins de situația politică a țării, ținuturile noastre fiind ținta intereselor
marilor puteri: Imperiul habsburgic, Poarta Otoman ă, Rusia și chiar Polonia. Pentru

acest motiv, domnii români, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino și Constantin

Brâncoveanu au încercat apropieriși alianțe cu marile puteri pomenite, pentru șa-i păstra
suzeranitatea țărilor lor. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a dus, îns ă, o politică
riscantă, diplomația sa „pendulând” între turci și habsburgi, dar, în acela și timp,
menținând bune relații cu Rusia și de informare a Poloniei despre intențiile politicii
turcești în Europa. Atitudinea sa necru țătoare față de Cantacuzini, pe care i-a înlăturat
din circuitul politicii sale interne și mai ales, externe, i-a grăbit sfârșitul, încheiat, în
mod tragic, la Constantinopol, împreună cu fiii săi, prin martiriu (în 1714). Aceea și
soartă a fost împărtășită și de mitropolitul Antim Ivireanul, care prin politica sa de
apropiere față de Rusia, a dat un argument în plus turcilor de a-l influența pe domnul
Nicolae Mavrocordat (și pe patriarhul ecumenic Ieremia III care l-a și caterisit) să-l
înlăture (pe Antim) din scaun, s ă-l pedepsească prin trimiterea în exil la Muntele Sinai;
n-a mai ajuns până acolo, deoarece, ostașii turci care l-au însoțit, l-au omorât pe drum,
aruncându-i trupul, fie în râul Mari ța (Bulgaria de azi), fie în afluentul s ău, Tungea
ă martiriului lor,pentru statornicia în credin
(dincolo de Adrianopol). Datorit ța străbună, dar și
pentru apărarea acesteia, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1992, i-a trecut
(pe martirii) Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul în rândul sfin ților.

b. Activitatea tipografică și literară

1. La tipografia domnească din București

În perioada de pionierat la tipografia domneasc ă din București, ieromonahul

Antim a scos la lumină: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (în
1691), în greaca modernă; Slujba Sfintei Paraschivași a Sfântului Grigorie Decapolitul,în
greaca veche (în 1692); Evanghelia greco-română (1693) și o Psaltire românească (în

1694), cu o prefață dedicată de Antim lui Constantin Brâncoveanu.

127
 2. Î n tipografia de la mănăstir ea Snagov

Aminteam mai înainte că, în 1694, pentru o perioad ă de timp s-a întrerupt
ă din București, probabil și pentru că lui Antim i s-a
activitatea de la tipografia domneasc
încredințat conducerea mănăstirii Snagov; aici, într-o perioad
ă de cinci ani (1696-1701) a
tipărit 15 cărți dintre care șapte grecești, între care amintim: Antologhionul (1697),
Manual despre câteva nedumeriri și soluțiuni, de Ioan Cariofil (1697), Mărturisirea
Ortodoxă a lui Petru Movil ă (1699), Eortologhionul (îndreptarul) lui Sevastos
Chimenitul (1701), Proschinitarul Sfântului Munte Athos (1701) ș.a.; o carte slavonă:
Gramatica slavonă de Meletie Smotrițki; o carte slavo-română; o carte greco-arabă:
Liturghierul greco-arab (1701), pentru credincioșii ortodocși din Antiohia Siriei; cinci
cărți românești: Evanghelia (1697); Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte

sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării
papistașilor (1699); Învățături creștinești (1700); Floarea darurilor (1701), cele două din
urmă având caracter moralizator.
Amintim că Antim și-a crescut și anumiți ucenici în meșteșugul tiparului: Mihail
Ștefan (Iștvanovici), care a tipărit cărți în Alba Iulia (un Chiriacodromion și o Bucoavnă
în 1699), apoi la Râmnic și în Georgia (Iviria), întemeind o tipografie cu caractere
ă un Evangheliar și un Liturghier, Gheorghe Radovici, la
georgiene, în care a scos la lumin
Snagov și Târgoviște și Dionisie Fior, la București.

3. La tipografia din București (pentru a doua oară)

A doua etapă bucureșteană a fost între anii 1701-1705; aici, a tipărit, de

asemenea, 15 cărți: două în limba română (Noul Testament, având la bază ediția de la
Bălgrad din 1648; Acatistul Maicii Domnului), amândouă în 1703; o carte slavo-română
(Ceaslov slavo-român, în 1703); una în greco-arab ă (Ceaslov greco-arab, în 1702, tot
pentru credincioșii din Antiohia Siriei); 11 cărți în limba greacă (dintre acestea
pomenim: Învățătura dogmatică a prea sfintei Biserici răsăritene de Sevastos

Chimenitul (în 1708) și Parabolele grecești și romane de Plutarh (în 1704).

128
 4. Î n tipografia de la Râmnic

Cu utilaj din tipografia de la Snagov, episcopul Antim a înființat o tipografie la

Râmnic, în care, în aproape trei ani a imprimat 9 c ărți: trei în limba greacă, trei slavo-
române și alte trei în limba română; dintre cele în limba greacă pomenim: Tomul
bucuriei (1705), ce avea lucrări împotriva catolicilor; slavo-române (c ărți bilingve, în
care tipicul, lecturile bibliceși sinaxarul erau în limba român
ă, iar cântările și rugăciunile
în limba slavonă; acestea sunt: Antologhionul (1705), Octoihul mic (1705) și Slujba
Adormirii N ăscătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul (în 1706); din cele în limba român ă
pomenim: Evhologhion sau Molitvelnic, în 1706 (două volume distincte; în volumul
întâi un Liturghier, iar în al doilea un Molitvelnic; Învățătura pre scurt pentru taina
pocăinței (1705) necesară clericilor în activitatea lor misionar-pastorală.

5. La tipografia din Târgovi ște

Prin alegerea episcopului Antim în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, el a

mutat tipografia de la Râmnic, în prima faz ă la vechea capitală (și mitropolie) din
Târgoviște; la Târgoviște în vreme de câțiva ani (până în 1715) au fost tip ărite alte 18
cărți, dintre care 11 în limba română, cinci în limba greacă, una în slavo-română și una
în slavo-româno-greacă (tipicul în românește, cântările în slavonă și greacă); dintre
cărțile în limba română amintim: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și
mai de folos pentru învățătura preoților (1710); Capete de poruncă la toată ceata
bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi, deplin și cu
cinste datoriia hotaruluiău;
s Psaltirea (1710); Octoihul (1712); Dumnezeeștile și Sfintele
Liturghii (1713), Evhologhion, adecă Molitvelnic (1713), Catavasierul (1714, 1715),
Ceaslovul (1715) ș.a.; din cărțile în limba greac ă pomenim: Carte de peste tot anul,
cuprinzând, fără lipsă tot serviciul bisericesc (1709); Panoplia dogmatică de Eutimie
Zigaben (1710); Slujba Sfintei Ecaterina cu Proschinitariul Muntelui Sinai (1710);
Maxime ale unor vechi filosofi (1713); Despre oficiile, clericii și dregătoriile Sfintei

Biserici (1715) ș.a.; o carte slavo-română (Ceaslov, 1714) și o carte slavo-româno-

greacă (un Catavasier, 1713).

129
 6. Î n tipografia din București (a treia oară)

După cum am amintit mai înainte, în 1715, tipografia de la Târgovi ște a fost
mutată la București (capitala și centrul mitropoliei Ungrovlahiei); în această tipografie a
scos la lumină, între altele, următoarele cărți: Sfătuiri creștine-politice (în greacă),
adresate domnitorului Ștefan Cantacuzino (1715); Istoria patriarhilor Ierusalimului
(1715), (în l. greacă), a patriarhului Dositei al Ierusalimului și Istoria sfântă adică
iudaică, a lui Alexandru Mavrocordat, tot în limba greacă (1716).
Cărțile de la București au fost ultimele lucrări imprimate sub Antim Ivireanul;
vreme de un sfert de veac (1691-1716) au v ăzut lumina tiparului în timpul lui Antim 63
de cărți (39 lucrate de el) dintre care 22 în limba român ă, 30 în limba greacă, una în
slavonă, 9 bilingve (șase slavo-române, două greco-arabe, una greco-română și una
trilingvă: greco-slavo- română); cărțile au fost variate; de slujbă, de învățătură ortodoxă,
ări bisericești, de istorie, filosofie, populareș.a.
de sfaturi pentru clerici, cuvânt
Ca și antecesorii săi: Filip Moldoveanul și diaconul Coresi, mitropolitul Antim
Ivireanul a dus o muncă sus ținută pentru introducerea limbii române în biserică (tipicul
în românește și textul slujbei în slavon ă, sau prin cărți în limba română); prin aceasta „a
pus temelie nouă – modernă – limbii noastre bisericești, pe care a mlădiat-o în așa fel,
încât este înțeleasă și folosită până astăzi”.

c. Opera predicatorială

Cea mai de seamă operă literară a mitropolitului Antim sunt predicile sale:
Didahiile (rămase în manuscris), rostite la Târgovi ște și București și anume: 28 de
predici, rostite de el la diferite duminici și sărbători din cursul anului bisericesc, precum
și șapte predici ocazionale, toate bazate pe texte biblice, dar și pe operele unor Sfinți
Părinți răsăriteni; în ele sunt pomeniți și unii filosofi sau poeți greci antici. Pe lângă
prezentarea învățăturii de credință sau apărarea acesteia, mitropolitul Antim a biciuit
păcatele vremii, domn, boieri, fețele bisericești, p ăstoriții etc., dorind să impună în

130
eparhia sa o morală superioară, în conformitate cu prescripțiile Sfintei Scripturi și cu
lucrările Sfinților Părinți. După spusele unui mare scriitor român, mitropolitul Antim
Ivireanul „a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a

tuturor cărturarilor epocii”.

d. Realizări gospodărești

Mitropolitul Antim a fost și ctitorul mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții”,

cunoscută și sub numele de biserica sau m ănăstirea Antim din București ridicată după
planurile sale între 1713-1715, o capodoperă a arhitecturii românești din sec. al XVIII-
lea; ea a fost înzestrat ă cu odoare, veșminte, cărți de cult, moșii, pentru întreținerea
obștii monahale de acolo; în același timp, prin testamentul său: Învățături pentru
așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, adecă capete 32, întru carele să
cuprind toată chiverniseala și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la
săraci și la lipsiți din vinitul casei, dorea ca acest așezământ să fie și o instituție de
asistență socială pentru cei nevoiași.
Traducător și tipograf, creator de limb
ă românească (între pionierii introducerii
limbii române în biserică), predicator de frunte (retorica lui ridicându-se la nivelul
oratorilor contemporani străini), model de păstor de suflete, mitropolitul Antim
Ivireanul se numără printre marii cărturari și teologi ai Bisericii noastre.

Bibliografie selectivă:

1. Bazilescu Ștefan, „Mitropolitul Antim Ivireanul, patriot și luminător al poporului”,

în Mitropolia Olteniei, XXVII (1975), nr. 11-12, pp. 861-972.
2. Istrate Gavril, „Locul Didahiilor lui Antim Ivireanul în istoria limbii literare ”, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, LII (1976), nr. 5-6, pp. 374-382.
3. Lăudat I. D., Antim Ivireanul, activitatea culturală, oratorul, patriotul, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, LII (1976), nr. 5-6, pp. 360-373.

131
4. Man Dorel, Didahiile, norme de educație și pastorație. Prezența lor în viața
comunităților românești: sec. al XVIII-lea – sec. al XIX-lea (Teză de doctorat), Cluj-
Napoca, 2002.
5.
Moraru Alexandru, „Mitropolitul Antim Ivireanul despre trăirea creștinilor din
vremea sa”, în Glasul Bisericii, LIV (1998), nr. 5-8, pp. 62-71.
6. Nanu Ioan, „Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria mitropolitului Antim
Ivireanul”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIX (1961), nr. 3-4, pp. 223-318.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
141-159.
8. Popescu Gabriel, „Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc
și propovăduitor al Evangheliei”, în Studii Teologice, XX (1969), nr. 1-2, pp. 5-97.
9. Simonescu Dan, „Tendințe sociale și estetice în predicile lui Antim Ivireanul”, în
Mitropolia Olteniei, XXVII (1975), nr. 11-12, pp. 856-860.

132
 REZUMAT

Viața și activitatea

- S-a născut în Iviria sau Georgia (Gruzia de azi), în jurul anului 1650; la botez
a primit numele Andrei.
- De tânăr ajunge rob sub turci și este dus la Constantinopol; acolo învăță
sculptura, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă.
- În jurul anului 1690 domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) îl
aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul tiparului, la București și la
mănăstirea Snagov; aici tipărește mai multe cărți.
- Între 1705-1708, păstorește ca episcopul la Râmnic.
- În 1708, la dorința mitropolitului Teodosie († 27 ianuarie 1708), este ales
mitropolit al Ungrovlahiei.
- Pe lângă tipografiile de laBucurești și Râmnic, înființează una și laTârgoviște.
- În decursul vieții sale are o întreagă serie de realizări:
a) tipărește 63 de cărți (în diferite limbi), împreună cu ucenicii săi (38 sunt
numai ale lui); dintre acestea (63), 21 sunt în românește.
b) Ctitorește mănăstirea Antim din București între anii 1713-1715 – după
planul făcut de el.

c) Trimite ajutoare materiale și cărți românilor transilvăneni (în preajma și

după unirea de la 1698-1701).
d) Trimite cărți pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei precum și pentru
Biserica Georgiei.
e) Ne lasă predicile sale numite Didahiile – 28 de predici la diferite duminici
și sărbători și 7 cuvântări ocazionale.
f) Își iubește țara și poporul în sânul căruia și-a desfășurat bogata activitate
pomenită.
- A murit măcelărit de turci, fie lângă Adrianopol, fie lângă Snagov, în toamna
anului 1716.

133
 Concluzie

- Mitropolitul Antim Ivireanul, în tot decursul vieții sale, s -a identificat cu

idealurile poporului român, aducându-și o contribuție de seamă la promovarea culturii

în general, precum și a introducerii limbii române în slujbele bisericești.
- Pentru jertfa sa supremă, prin martiriu (după 22 septembrie 1716), Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l- a trecut în rândul sfinților (în 21 iunie 1992),
fiind prăznuit la 27 septembrie a fiecărui an.

134