INTRODUCERE

1.1. Afirmarea Mitropoliei Moldovei

1.2. Dependenţa Bisericii Moldoveneşti
1.3. Stabilirea statutului mitropolitic.Actiuni istorice
1.4. Date istorice de afirmare a mitropoliei
1.5.Mitropolia pe timpul ocupatiei sovetice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Mitropolia Moldovei – dela întemeiere şi până astăzi.

Mitropolia Moldovei s-a întemeiat în, cu totul, alte condiţii. Contextul istoric, în
care s-a înfiinţat mitropolia Moldovei, a fost cu totul altul decât în Ţara
Românească. Statul medieval Moldova s-a înfiinţat prin descălecatul voievozilor
maramureşeni, la est de Carpaţi, unde se organizase o marcă de apărare a
Transilvaniei şi Ungariei, în faţa invaziilor tătare. Prin anul 1352, în fruntea acestei
unităţi administrative era voievodul român, din Maramureş, Dragoş. El şi-a stabilit
reşedinţa la Baia, domnind câţiva ani. Urmaşii săi, Sas şi Balc sau Baliţă, nu au
reuşit să coaguleze forţele locale împotriva regelui maghiar, de care depindea. În
anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureşului, în Moldova, voievodul Bogdan,
însoţit de fiii, rudele şi apropiaţii săi. El a reuşit să preia conducerea mărcii şi
respins atacurile regelui maghiar, care dorea să-şi păstreze influenţa în zonă. Aşa s-
au pus bazele statului independent Moldova. Bogdan a reunit toate formaţiunile
politice, preexistente între Carpaţi şi Nistru. El nu a avut timpul necesar să se
ocupe de problema bisericească, deşi credem că va fi avut vreun ierarh la curtea sa.
În anul 1365, îi succede fiul său Laţcu (1365-1375), care măreşte hotarele ţării şi
are bune raporturi cu Polonia, ceea ce va duce la înfiinţarea unei episcopii catolice,
în anul 1370, la Siret. Expansiunea catolică, a crescut în acel an prin unirea celor
două state vecine, Ungaria şi Polonia, sub acelaşi sceptru, anume Ludovic cel Mare
al Ungariei(1342-1382). Nici Lţcu nu a avut condiţiile necesare abordării oficiale a
înfiinţării unei mitropolii a Moldovei, dar existenţa unei ierarhii nu poate fi pusă la
îndoială, de vreme ce biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, ctitorie a lui Dogdan I, avea
loc special pentru scaunul arhieresc, în Sf. altar şi pomelnicul începe cu Bogdan, la
ctitori şi Nicolae, Ştefan, Iosif, Meletie, Lavrentie şi alţii, la ierarhi. Existenţa unei
ierarhii în Moldova, în această perioadă, este confirmată şi de faptul că fiica şi
soţia lui Laţcu, Anastasia şi Ana, erau bune ortodoxe, ceea ce irita pe papa Urban
V, în anul 1372. Nu se putea să nu fi fost sfătuite de un ierarh de la curte. Sau dacă
aveau vreun preot, la curte, acesta fusese hirotonit de un ierarh local.
1
 1.1. Afirmarea Mitropoliei Moldovei

Petru I Muşat a fost, precum Bogdan I Întemeietorul, Alexandru cel Bun,

Ştefan al III-lea cel Mare, Petru Rareş, un adevărat „descălecător de ţară, dătător de
legi şi datini": a stabilit şi întărit graniţele istorice ale Statului Moldovenesc; a
îmbunătăţit structura administrării statului, a bătut prima monedă moldovenească;
de la el ni s-a păstrat prima gramotă moldovenească, semnată de domnitor; dînsul
primul introduce în titulatura suveranilor moldoveni precizarea „Dei gracia” (din
mila lui Dumnezeu); a construit biserica Sf. Treime din Siret; pe timpul domniei
lui Suceava devine capitală a Moldovei medievale. Nu se putea ca acest energic,
ambiţios şi clarvăzător domnitor al unei ţări tinere, în ascensiune, să cîrmuiască
aproape 20 de ani fără sfaturile şi sprijinul unui înalt ierarh, care ar fi păstorit
Biserica Moldovenească, ar fi îndeplinit îndatoririle de întîistătător.
Petru I Muşat vedea drept una din preocupările sale prioritare statornicirea
structurii bisericeşti prin canonizarea ierarhiei superioare − a Mitropoliei.
Domnul Moldovei, ca şi alţi domnitori moldoveni, nu a urmat exemplul
păgubos al Ungrovlahiei sau al Bulgariei, Serbiei care au căzut sub dominaţia
Constantinopolului, mai bine-zis, la cheremul „ţîrcovnicilor greci”. Anume din
această pricină domnitorii Moldovei nu s-au adresat Patriarhului constantinopolitan
pentru a primi confirmarea ierarhului, ce activa în Statul Moldovenesc, dorind să
aibă o biserică independentă de influențele străine.
Domnul Moldovei Petru I s-a adresat lui Antonie, Mitropolitului de Halici,
cu rugămintea să hirotonisească doi episcopi moldoveni: pe Iosif şi Meletie.
Domnitorul Moldovei la 1373 l-a transferat pe episcopul Iosif (după ce a
fost hirotonisit de Mitropolitul Haliciului) la Suceava, în capitala ţării, intitulîndu-1
– „vladîco”.
Scaunul altui episcop, Meletie, a fost stabilit în tîrgul Roman. Aceste
numiri şi transferări, hotărîte şi efectuate de sine stătător de suveranul moldovan,
au dat motiv patriarhatului constantinopolitan să încerce să se amestece în treburile
interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova. Fără a coordona cu domnitorul
Moldovei, patriarhul de Constantinopol Antonie al IV-lea trimite doi exarhi de ai
săi. Soarta unuia n-a lăsat urme în documente. Cel al doilea, Teodosie, nu a fost
primit. Crezînd că moldovenii sînt aşa de neînduplecaţi pentru că doresc să-şi
dobîndească mitropolia lor, în 1394 patriarhul a desemnat pentru Biserica
Moldovenească un mitropolit osăbît, pe grecul Ieremia. Domnitorul, sfatul
domnesc, ierarhii Moldovei înţelegeau bine scopul încercărilor patriarhale:
Constantinopolul intenţiona sa silească ţara să accepte aceeaşi rînduială
bisericească, pe care o impusese anterior Valahiei − o biserică la cheremul
ţîrcovnicilor greci cu un grec în frunte. Prin aceasta se explică „alungarea ruşinoasă
a creaturii patriarhale din Moldova”. Trebuie de notat, că Moldova şi credincioşii
moldoveni n-au acordat nici o atenţie blestemelor dinspre Patriarhie.

2
 După cîţiva ani patriarhia constantinopolitană întreprinde o nouă, a treia,
încercare: trimite un nou exarh, pe Mihail, pe care Moldova 1-a refuzat, ca şi pe
ceilalţi. Pe timpul domniei lui Ştefan I (1394-1399) împăratul bizantin Manuil
Paleolog, coordonîndu-şi acţiunile cu patriarhia, a trimis în Moldova o „misiune
politico-religioasă” specială. Cu toate că documentele trec sub tăcere rezultatele
acestei solii, anumite urme pare să fi lăsat: Ştefan I a trimis la Patriarhie o delegaţie
în frunte cu protopopul Petru. Patriarhul s-a folosit de această ocazie: i-a poruncit
protopopului Petru conducerea vremelnică a Bisericii Moldoveneşti. Printr-o
scrisoare patriarhul povăţuia domnitorul să alunge din ţară diferiţi
„pseudoepiscopi", adică pe acei care au fost desemnaţi fără acordul patriarhiei şi
doar după aceea Antonie al IV-lea urma să „binevoiască” să dea Moldovei un
mitropolit canonic. Patriarhia era bine informată despre autoritatea înaltă a
mitropolitului Iosif printre ierarhii şi clerul Moldovei, despre atitudinea pioasă a
celor păstoriţi faţă de întîistătătorul Bisericii Moldoveneşti, de aceea toate
mijloacele şi procedeele aplicate pentru a-l înlătura de la scaunul mitropolitan:
porunci, promisiuni şi chiar ameninţări au fost zadarnice. În scrisorile trimise prin
protopopul Petru, patriarhul îi caracterizează pe Iosif şi Meletie „pseudoepiscopi":
„voi, episcopi ai Rosovlahiei, dacă nu veţi fugi din această biserică (a Moldovei) o
să vă ţin sub interdicţie şi excomunicare, ca pe nişte călcători de lege...” Porunci,
cerinţe şi ameninţări de aşa gen Patriarhul de Constantinopol Antonie al IV-lea le-a
înşirat în patru scrisori, aduse de prototopopul Petru în Moldova.
După cum reiese din lucrările istoricilor, care au cercetat toate încercările
patriarhiei constantinopolitane de a pune sub controlul grecilor Biserica Ortodoxă
din Moldova, „mulţi clerici din Moldova nu l-au recunoscut pe prototopopul Petru
ca împuternicit al Patriarhului şi chiar l-au dojenit pentru uzurparea unei puteri
străine. Iar mitropolitul Iosif, clerul şi boierii pe care patriarhul nu i-a iertat, n-au
dat nici o atenţie ameninţărilor. Ştefan I, domnul Moldovei, la rîndul său, nici nu
vroia să audă despre înlăturarea mitropolitului său care se bucura de stima tuturor”.
Continuînd aceeaşi poziţie principială în vederea ocrotirii statutului de sine
stătător al Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti, domnitorul Moldovei Iuga (1399—
1400), în înţelegere cu mitropolitul Iosif, îl desemnează ca succesor al acestuia la
scaunul mitropolitan al Moldovei pe Teoctist. În aceşti ani a părăsit lumea celor
drepţi patriarhul Antonie al IV-lea, care „a înrăutăţit atît de mult raporturile cu
Biserica Moldovenească, nefacînd nimic pentru o împăcare reciprocă”. Această
misiune blagorodnică şi plăcută lui Dumnezeu i-a revenit noului patriarh Matei I şi
domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432).
Mitropolia Moldovei, precum şi caracterul canonic al primului ei
mitropolit Iosif, a fost recunoscut de Patriarhia de Constantinopol în 1401, cînd
prin scrisoarea sa către domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun, Patriarhul
Constantinopolului Matei I a blagoslovit împuternicirile „adevăraţilor episcopi şi
mitropoliţilor legitimi ai Moldovei”.
Aşadar, Patriarhia de Constantinopol s-a împăcat cu instituirea în Moldova
a unei tradiţii deosebite: alegerea de către ierarhii săi, cu încuviinţarea
domnitorului, a mitropolitului său. Mitropolia Bisericii Ortodoxe din Moldova a

3
intrat benevol sub oblăduirea canonică a Patriarhiei constantinopolitane cu statut
autonom.
Aşadar, Statul Moldovenesc de acum în veacul al XIV-lea avea Biserica sa
Pravoslavnică, temeinic organizată şi canonic structurată, cu scaun mitropolitan şi
cu întîistătătorul său desemnat de domnitor.
Ierarhii moldoveni se alegeau de clerul moldovenesc, se confirmau în
înaltele slujbe de către domnitor şi sfatul domnesc, unde mitropolitul era primul şi
cel mai de vază sfetnic. Dependenţa Bisericii Moldoveneşti de Patriarhia de la
Constantinopol era nominală, mai mult protocolară. De regulă, mitropoliţii doar
informau patriarhia despre hirotonisirea unor noi episcopi.

1.2. Dependenţa Bisericii Moldoveneşti

Despre caracterul oricum decorativ al dependenţei Bisericii Moldoveneşti

de Constantinopol ne informează chiar domnitorul Moldovei D. Cantemir, care în
Partea a treia a „Descrierii Moldovei” („Despre religia moldovenilor. Despre
ierarhia bisericească”) constată că „Mitropolitul Moldovei are în Biserica Orientală
(Pravoslavnică) o anumită, în raport cu alţii, onoare. Dînsul, deşi nu poartă titlul de
patriarh, intitulîndu-se Mitropolit al Moldovei şi arhiepiscop al Sucevei, nu se
supune nici unui patriarh. Cu toate că primeşte blagoslovire de la Patriarhul de
Constantinopol, nu poate fi ales de acesta şi nu este obligat, ca alţi mitropoliţi, să
aştepte psifonul (confirmarea) de la Marea Biserică; el are aceeaşi putere în
Mitropolia sa, ca şi Patriarhul în a sa”. Despre independenţa de facto a Bisericii
Moldoveneşti faţă de patriarhatul constantinopolitan au scris în repetate rînduri
mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), episcopul Neofîl (Scriban), alţi ierarhi şi
istorici ai bisericii.
Contextul istoric, în care s-a înfiinţat mitropolia Moldovei, a fost cu totul
altul decît în Muntenia. Statul medieval Moldova s-a înfiinţat prin descălecatul
voievozilor maramureşeni, la est de Carpaţi, unde se organizase o marcă de apărare
a Transilvaniei şi Ungariei, în faţa tătarilor. Prin anul 1352, în fruntea acestei
unităţi administrative era voievodul român, din Maramureş, Dragoş. El şi-a stabilit
reşedinţa la Baia, domnind cîţiva implicit sub suzeranitate ungară. Urmaşii săi, Sas
şi Balc sau Baliţă, nu au reuşit să coaguleze forţele locale împotriva regelui
maghiar, de care depindea.
În anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureşului, în Moldova, voievodul
Bogdan, însoţit de fiii, rudele şi apropiaţii săi. El a reuşit să preia conducerea
mărcii şi a respins atacurile regelui maghiar, care bineînţeles dorea să-şi păstreze
influenţa în zonă. Aşa s-au pus bazele Princiatului independent Moldova
(Voievodatul Moldovei sau Ţara Moldovei). Bogdan a reunit toate formaţiunile
politice preexistente pe acest teritoriu. El nu a avut timpul necesar să se ocupe de
problema bisericească, deşi credem că va fi avut vreun ierarh la curtea sa.
În 1365, Bogdan este succedat la domnia Moldovei de fiul său Laţcu
(1365-1375), care măreşte hotarele ţării şi are bune raporturi cu Polonia, ceea ce va
duce la înfiinţarea unei episcopii catolice la Siret (1370). Expansiunea catolică, a
crescut în acel an prin unirea celor două state vecine, Ungaria şi Polonia, sub
4
acelaşi sceptru a lui Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382). Nici Laţcu nu a
avut condiţiile necesare abordării oficiale a înfiinţării unei mitropolii a Moldovei,
dar existenţa unei ierarhii nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce biserica Sf.
Nicolae din Rădăuţi, ctitorie a lui Bogdan I, avea loc special pentru scaunul
arhieresc, în Sf. altar şi pomelnicul începe cu Bogdan, la ctitori şi Nicolae, Ştefan,
Iosif, Meletie, Lavrentie şi alţii, la ierarhi.
Existenţa unei ierarhii în Moldova, în această perioadă, este confirmată şi
de faptul că fiica şi soţia lui Laţcu, Anastasia şi Ana, erau bune ortodoxe, ceea ce
irita pe papa Urban V, în anul 1372. Nu se putea să nu fi fost sfătuite de un ierarh
de la curte. Sau dacă aveau vre-un preot, la curte, acesta fusese hirotonit de un
ierarh local. Trebuie să mai menţionăm faptul că pînă în secolele XIII-XIV exista o
numeroasă populaţie românească în părţile Haliciului, cu o organizare politică şi
bisericească independentă.
În 1353 întîlnim un episcop cu numele Chiril Românul în oraşul Przemyzl.
Dată fiind situaţia Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată, mai ales după 1371,
trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil Nicolae şi Ştefan, trecuţi
în pomelnicul bisericii Sf. Nicolae de la Rădăuţi, au fost hirotoniţi de episcopul de
Halici, devenit în anul 1371 mitropolit, asistat de unul sau doi ierarhi, din eparhiile
învecinate. Dar cel care avea să se ocupe oficial de problema înfiinţării unei
mitropolii autohtone a fost domnitorul Petru I Muşat (1375-1391).
Precizăm mai întâi că problema începuturilor mitropoliei Moldovei a
frământat mulţi istorici şi certitudinea a venit abia în urma descoperirii unui
Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea –Εκθεσις νεα, în anul 1969 .
Ultimul manual de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof. Mircea
Păcurariu, exploatînd această descoperire, consemnează: „potrivit ultimelor
cercetări, Mitropolia Moldovei a luat fiinţă, cu statut canonic recunoscut de
Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, cînd este atestată documentar
pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα –
Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386,
deci în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic
Nil (1379-1388)”. Menţionăm faptul că Manualul trebuia să ofere celor ce
alcătuiau actele şi scrisorile patriarhale modele de adresare şi avea înşirate scaunele
patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale şi episcopale în fiinţă. Aici se găsesc
două ştiri care privesc biserica românească: prima, despre recenta înfiinţare a două
mitropolii în Muntenia şi a doua cu următorul text: „ Εγενετο εφ’ ημον και
μητροπολιτης Βιδυνης και Μαυροβλαχιας ετερος”, adică „a fost făcut în timpul
nostru un mitropolit la Vidin şi altul la Moldovlahia”. De aici deducem că cererea
pentru înfiinţarea noii mitropolii nu putea să vină decît din partea lui Petru I Muşat,
care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat,
reuşind să-i ridice puterea şi prestigiul, dar şi ctitor de biserici şi mănăstiri, dintre
care amintim numai mănăstirea Neamţ. Credem că el a cerut patriarhiei ecumenice
două lucruri, în acelaşi timp: aprobarea înfiinţării unei mitropolii şi recunoaşterea
unui mitropolit autohton. Cea dintîi cerere a fost satisfăcută, dar cea de a doua
contravenea uzanţelor patriarhiei ecumenice, care, atunci cînd aproba înfiinţarea
unei unităţi ecleziale, îşi trimitea propriul ierarh. Un act patriarhal, din anul 1355,
5
prevedea ca pe viitor să nu se mai numească ierarhi locali, în eparhiile nou
înfiinţate, ci această cinste să fie rezervată exclusiv pentru clerul ridicat şi
binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului. Cum
domnitorul Petru I Muşat nu a renunţat la dorinţa sa, între Moldova şi Patriarhia
ecumenică, a izbucnit o schizmă, care va dura mai bine de un deceniu. Dar iată
cum s-au petrecut lucrurile:
Profitînd de raporturile de bună vecinătate cu Polonia, Petru I Muşat a
trimis la Halici, unde păstorea mitropolitul Antonie, doi călugări moldoveni pentru
a fi hirotoniţi arhierei. Aceştia erau Iosif, rudă cu familia domnitoare şi Meletie.
Nu se cunoaşte exact anul hirotoniei celor doi, dar, cu siguranţă, nu putea fi înainte
de 1386 şi nici mai tîrziu de iulie 1391. Nu mai înainte de 1386, pentru că este anul
cel mai tîrziu cînd a fost recunoscută mitropolia Moldovei, ca unitate eclezială
canonică, de Patriarhia ecumenică, şi nu mai tîrziu de iulie 1391, cînd mitropolitul
Antonie trecea la cele veşnice. În ceea ce priveşte mitropolia Haliciului, ea fusese
ridicată la această treaptă, în anul 1370, în urma insistentelor cereri, către
Constantinopol, ale regelui Cazimir, cu puţin timp înainte de moartea sa. Cazimir
dorise ca toţi ortodocşii din regatul său să fie obligaţi se supune unui mitropolit din
lăuntrul şi nu mitropolitului de Kiev sau Moscova, aflaţi în afară. Prin trimiterea
candidaţilor la Halici, Petru I Muşat dovedea şi ataşamentul său faţă de Polonia,
prietenia faţă de rege şi totodată se menţinea în limitele strictei canonicităţi faţă de
Patriarhia ecumenică, de care depindea mitropolia Haliciului. El îi trimitea la
Halici şi pentru faptul că era de facto deţinătorul ca zălog al Pocuţiei, de unde
făcea parte şi Haliciul şi, în acest sens, mitropolitul Antonie se simţea dator să dea
curs favorabil cererii potenţialului său suveran. „Nu este exclus, tocmai de aceea,
ca hirotonia lui Iosif şi Meletie să fi avut loc după intrarea acestor teritorii, ca
zălog, în stăpânirea Moldovei, deci în 1388, 1389 sau 1390”.
Pînă la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în
Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol care vroia să impună un
mitropolit grec, fapt ce a creat o nouă schismă între biserica moldovenească şi
Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel
Bun a fost obţinerea acordul Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca mitropolit
canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privinţă a
domnitorului a fost Grigore Ţamblac, originar din Tîrnova în Bulgaria, care a
revenit de la Constantinopol cu un hrisov care recunoştea pe Iosif Mitropolit al
Moldovei.

1.3. Stabilirea statutului mitropolitic.Actiuni istorice

Trebuie să mai menţionăm faptul că până în secolele XIII-XIV exista o

numeroasă populaţie românească în părţile Haliciului, cu o organizare politică şi
bisericească independentă. În 1353 întâlnim un episcop cu numele Chiril Românul
în oraşul Przemyzl. Dată fiind situaţia Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată,
mai ales după 1371, trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil
Nicolae şi Ştefan, trecuţi în pomelnicul bisericii Sf. Nicolae de la Rădăuţi, au fost
hirotoniţi de episcopul de Halici, devenit în anul 1371 mitropolit, asistat de unul
6
sau doi ierarhi, din eparhiile învecinate. Dar cel care avea să se ocupe oficial de
problema înfiinţării unei mitropolii autohtone a fost domnitorul Petru I Muşat
(1375-1391). Precizăm mai întâi că problema începuturilor mitropoliei Moldovei a
frământat mulţi istorici1 şi certitudinea a venit abia în urma 1 Cel dintâi care a
abordat problema începuturilor Mitropoliei Moldovei, la noi, a fost episcopul
Melchisedec Ştefănescu, care, în anul 1874, a publicat Cronica Romanului şi a
Episcopiei de Roman, folosindu-se de cele 6 volume de documente publicate cu
puţin timp înainte de Miklosich şi Muller, sub titlul Acta Patriarchatus
Constantinopolitani, Viena 1860-1862. El acordă un spaţiu generos acestei teme,
pag. 41-100, sub mai multe aspecte: Începutul ierarhiei bisericeşti în Moldova ;
Arhiepiscopia Ohridei şi jurisdicţiunea ei canonică asupra bisericilor din Dacia;
Conflictul Moldovei cu Patriarhia; Documentul mitropolitului George despre
autocefalia Bisericii Moldovei(este vorba despre mitropolitul Gheorghe al
Moldovei 1725-1728 s.n.); şi traduce, pentru prima dată în româneşte, aproape
toate documentele din Acta Patriarchatus, legate de începuturile mitropoliei
Moldovei şi conflictul cu Patriarhia ecumenică. După el prof. Constantin
Erbiceanu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a dat o nouă traducere de
texte, referitoare la aceeaşi problemă, sub titlul Material pentru istoria bisericească
şi naţională a românilor. Extras din cartea „Acta Patriarchatus
Constantinopolitani”, scriere publicată de d-nii Fr. Miklosich şi Jos. Muller, în
„Biserica Ortodoxă Română”, an. XII, 1888-1889, nr. 2, mai p. 116-133 şi iunie, p.
192-202. El preciza că „parte din acest material a mai fost publicat, iar parte nu”,
făcând referire la Melchisedec. Dar Erbiceanu omitea unele acte importante
referitoare la situaţia mitropoliei Moldovei din a doua jumătate a secolului al
XIV.lea, ceea ce face să nu-l depăşească pe Melchisedec. Problema a fost reluată
de primul istoric bisericesc român, prof. Nicolae Dobrescu, care a scris 1
descoperirii unui Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea –Εκθεσις νεα,
în anul 19692 . Ultimul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof.
Mircea Păcurariu, exploatând această descoperire, consemnează: „potrivit
ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat fiinţă, cu statut canonic recunoscut
de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar
pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα –
Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386,
deci în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil
(1379-1388)”3 . Menţionăm faptul că Manualul4 trebuia să ofere celor ce alcătuiau
actele şi scrisorile patriarhale modele de adresare şi avea înşirate scaunele
patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale şi episcopale în fiinţă. Aici se găsesc
două ştiri care privesc biserica românească: prima, despre recenta înfiinţare a două
mitropolii în Ţara Românească şi a doua cu următorul text: „ Εγενετο εφ’ ημον και
μητροπολιτης Βιδυνης και Μαυροβλαχιας ετερος”, adică „a fost făcut în timpul
nostru un mitropolit la Vidin şi altul la Moldovlahia”5 . De aici deducem că
cererea pentru înfiinţarea noii mitropolii nu putea să vină decât din partea lui Petru
Muşat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului
stat, reuşind să-i ridice puterea şi prestigiul, dar şi ctitor de biserici şi mănăstiri,
dintre care amintim numai mănăstirea Neamţ. Credem că el a cerut patriarhiei
7
ecumenice două lucruri, în acelaşi timp: aprobarea înfiinţării unei mitropolii şi
recunoaşterea unui mitropolit autohton. Cea dintâi cerere a fost satisfăcută, dar cea
de a doua contravenea uzanţelor patriarhiei ecumenice, care, atunci când aproba
înfiinţarea unei unităţi ecleziale, îşi trimitea propriul ierarh. Un act patriarhal, din
anul 1355, prevedea ca pe viitor să nu se mai numească ierarhi locali, în eparhiile
nou înfiinţate, ci această cinste să fie rezervată exclusiv pentru clerul ridicat şi
binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a primele monografii documentate şi
supuse acriviei ştiinţifice, în cele două lucrări ale sale: Întemeierea mitropoliilor şi
a celor dintâi mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, şi Din istoria bisericii Române.
Odată urcat pe scaunul muşatinilor, Alexandru cel Bun (1400- 1432) a
căutat să detensioneze raporturile cu cea mai înaltă autoritate bisericească a
Răsăritului ortodox, fie şi numai pentru faptul că moldovenii simţeau ca o apăsare
anatema aruncată asupra lor. În acelaşi timp, şi Patriarhia ecumenică avea interesul
să reglementeze raporturile cu Moldova, deoarece situaţia era exploatată de
catolici. În plan politic, Bizanţul avea nevoie de ajutorul tuturor creştinilor
împotriva turcilor. Cel dintâi pas spre normalitate a fost făcut de Alexandru cel
Bun, care, în luna iunie 1401, a trimis o solie la Patriarhia ecumenică, cu
rugămintea de a recunoaşte pe Iosif ca mitropolit canonic al Moldovei.
Delegaţia, formată din boieri şi ieromonahi, a înmânat patriarhului Matei I
şi sinodului său mai multe scrisori şi au răspuns prin viu grai tuturor întrebărilor cu
privire la Iosif, la locul său de origine, la hirotonia sa. Deşi scrisorile trimise de
domnitorul moldovean nu s-au păstrat, cuprinsul lor poate fi cunoscut din „cartea
patriarhală – gramata” înmânată delegaţiei moldovene şi din scrisoarea adresată de
patriarh lui Alexandru cel Bun, amândouă având data de 26 iulie 1401. Aceste
două acte, care aveau aproximativ acelaşi conţinut, expuneau pe scurt situaţia din
Biserica Moldovei. Gramata patriarhală, care este actul oficial de recunoaştere a
mitropolitului Iosif în fruntea Bisericii Moldovei, arăta că delegaţii moldoveni au
prezentat realitatea despre vlădica Iosif, care „n-a venit de altundeva, precum
ziceau unii, pe când a fost hirotonit şi trimis în ţară acel Ieremia, ci este localnic şi
înrudit cu familia domnitoare a ţării”. Se mai arăta că el fusese trimis de toţi
moldovenii la mitropolitul Haliciului, „care luase învoire sinodală spre a hirotoni
episcopi în episcopiile Rusiei Mici”.
El fusese hirotonit, de la început pentru Biserica Moldovei. Dar sinodalii
aveau încă reţineri asupra veridicităţii celor relatate de delegaţii moldoveni, de
aceea au hotărât ca să fie trimişi în Moldova ieromonahul Grigore Ţamblac, viitor
mitropolit al Kievului, şi diaconul Manuil Arhon, pentru a face o cercetare la faţa
locului, legată de canonicitatea hirotoniei lui Iosif. Nu cunoaştem rezultatul
cercetărilor, dar cursul ulterior al evenimentelor şi raportul dintre cele două
Biserici, ne face să considerăm că ei s-au convins de adevărul celor relatate de
delegaţii moldoveni în faţa sinodalilor. De aceea, ei au întocmit un raport prin care
propuneau sinodului să ridice anatema, ce plana asupra lui Iosif, şi să-l recunoască
în fruntea Bisericii Moldovei. Raportul a fost supus aprobării sinodului şi deşi doi
membri au fost pentru Iosif iar doi pentru Ieremia, patriarhul Matei l-a recunoscut
pe Iosif, ca deplin mitropolit al Moldovei. Decizia sa avea să fie contestată de
Ieremia şi mai târziu avea să fie cap de acuzare a patriarhului. Reşedinţa
8
mitropolitului; Jurisdicţia. Asupra reşedinţei primului mitropolit al Moldovei
istoricii nu au avut, în decursul timpului, o părere unitară. Unii, bazându-se pe
declaraţia moldovenilor, făcută în faţa sinodului constantinopolitan, din iulie 1401,
că Iosif a fost hirotonit de mitropolitul Antonie al Haliciului, s-au grăbit să fixeze
reşedinţa acestuia la Cetatea Albă, după care ar fi fost mutată la Suceava. Credem
că este o influenţă prin simpatie sau paralelism cu cele întâmplate în Ţara
Românească. Nicolae Dobrescu şi, după el, Simion Reli au combătut această
ipoteză şi au susţinut că Iosif şi-a avut reşedinţa în capitala ţării cu titlul de vlădică,
opinie împărtăşită şi de pr. prof. Mircea Păcurariu. Regretatul prof. Petru Rezuş a
susţinut că primul scaun vlădicesc ar fi fost la Rădăuţi. Dar faptul că mitropolitul
şi-a avut reşedinţa în capitala ţării este dovedit prin prezenţa sa în divanul
domnesc, încă din 2 iulie 1398, deci înainte de a fi recunoscut de Patriarhia
ecumenică. În ceea ce priveşte jurisdicţia, este cert că se întindea asupra întregii
ţări a Moldovlahiei. Abia 5 după Alexandru cel Bun, jurisdicţia avea să se
micşoreze prin înfiinţarea unei noi mitropolii pentru Ţara de Jos, cu reşedinţa la
Roman. Aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava, în anul 1415, este o
dovadă în plus că reşedinţa mitropolitană se afla la Suceava. Gestul lui Alexandru
cel Bun nu poate fi înţeles decât izvorând din dorinţa sa de a consfinţi şi mai mult
caracterul de scaun domnesc şi mitropolitan al cetăţii Suceava. Moaştele Sf. Ioan
au fost aduse de la Cetatea Albă, unde el pătimise pe la anul 1330. Sf. Ioan era grec
de neam, negustor din Trebizonda, Asia Mică, şi refuzul său de a se lepăda de
Hristos i-a adus cununa muceniciei, fiind chinuit de conducătorul tătar al Cetăţii
Albe şi în cele din urmă decapitat. Moaştele au fost întâmpinate de domnitor,
mitropolit, boieri, mulţime de preoţi şi credincioşi la locul numit Poiana Vlădicăi şi
însoţite până la Suceava, fiind aşezate în biserica Mirăuţi. Un ieromonah, pe nume
Grigore (care se pare că era fiul protopopului Petru, dichiul din 1395, şi nu Grigore
Ţamblac, cum greşit s-a susţinut mult timp) a întocmit o frumoasă lucrare
aghiografică despre viaţa şi patimile Sf. mucenic Ioan, noul ocrotitor al ţării şi al
Bisericii moldoveneşti.
Ştirile despre mitropolitul Iosif merg până la 16 septembrie 1408, când era
menţionat într-un document de danie a două sate către biserica Sf. Vineri, din
Roman, de către Alexandru cel Bun. Este însă, până atunci, prezent în mai multe
documente domneşti sau vlădiceşti. El rămâne cel dintâi mitropolit al Moldovei, o
mare personalitate bisericească, vrednică de pomenire. Urmaşii mitropolitului Iosif
: Macarie(1428), Damian(1437), Ioachim(1437- 1449?-1455?!), Teoctist I(1453-
1477), Gheorghe(1477-1508). După păstorirea mitropolitului Iosif I, nu cunoaştem
cine a condus destinele Mitropoliei Moldovei, deoarece, până la jumătatea
secolului al XV-lea, nu avem şirul complet al titularilor acestui scaun.
Documentele interne, ale Moldovei nu fac menţiunea nici unui mitropolit, între
1408 şi 1455, încât, pentru cunoaşterea titularilor avem ştiri din documentele
externe, care sunt şi ele destul de confuze. Astfel, Silvestru Syropulos, scriitor din
secolul al XV-lea, care a lăsat o istorie a sinodului unionist de la FerarraFlorenţa,
din 1438-1439, scria că un mitropolit al Moldovei, căruia nu-i dă numele, a venit la
Constantinopol, dar patriarhul ecumenic Eftimie (+ 29 martie 1416) a refuzat să-l
recunoască, interzicându-i chiar intrarea în Constantinopol. După moartea
9
patriarhului, împăratul Manuil II Paleologul(1391-1425) a reuşit să impună
sinodului constantinopolitan numirea mitropolitului de Poleainina ca mitropolit al
Moldovei. Nu ştim, în stadiul actual al cercetărilor, dacă acesta a fost Macarie, care
păstorea în anul 1428, aşa cum se poate dovedi cu inscripţia grecească de pe un
epitaf din acel an9 . Acolo era menţionat cu titlul de „al Moldovlahiei şi al părţilor
de lângă mare”.

1.4. Date istorice de afirmare a mitropoliei

În urma încheierii Păcii de la București din 1812, rușii ocupă o jumătate

din Moldova, teritoriul dintre Prut și Nistru numit mai târziu Basarabia. Ca urmare
a acestui rapt creștinii ortodocși din acest teritoriu au rămas în afara unei
organizații teritorial-administarative bisericești. De aceeaa mitropolitul Gavriil –
Bănulescu, stabilit în Basarabia începe activitatea pentru înființarea unei noi
episcopii. În august adresează o scrisoare către comandantul armatelor rusești,
amiralul P.V. Ciciagov, iar în noiembrie înaintează Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe
Ruse un proiect de organizare a noii eparhii.
La 21 august proiectul este aprobat de către țarul Alexandru I. În ucazul
împărătesc se prevedea ca în noua eparhie să se aplice “obiceiurile locale, fiindcă
s-a îngăduit poporului Basarabiei păstrarea vechilor sale drepturi moldovenești”. În
eparhia Chișinăului și Hotinului, după cum urma să se numească noua unitate
teritorial-administrativă bisericească, se păstra aceeași organizație pe care o avea
Biserica din Moldova, se păstrau aceleași protopopiate care au fost înainte, și
anume: Hotin, Soroca, Fălești, Orhei, Lăpușna, Hotărniceni, Codru și Basarabia de
Jos. În componența noii eparhii au fost încorporate și unele teritorii din stânga
Nistrului.
La conducerea eparhiei, arhiepiscopul Chișinăului era ajutat de către
protopopi (blagocini). Protopopii aveau sub supraveghere bisericile și pe preoții
din protopopiatele lor. Eparhia Chișinăului și Hotinului avea la acel moment 812
biserici dintre care 712 în Basarabia și până la 100 în stânga Nistrului.
Pentru rezolvarea litigiilor care apăreau, în septembrie 1813 este înființată
“Exarhiceasca dicasterie a Chișinăului” .
Lipsa cărților liturgice îl face pe Bănulescu ca la 25 septembrie 1813 să
solicite Sf. Sinod aprobarea constituirii unei tipografii. La 4 mai 1814 este aprobata
deschiderea tipografiei exarhicești la Chișinău”.
Pregătirea clericilor urma să se efectueze la Seminarul Teologic de la
Chișinău, care a fost înființat în ianuarie 1814.
Dupa trecerea din viață a Mitropolitului Gavriil Bănulescu în 1821, la
conducerea eparhiei vine Dimitrie (Sulima), care până atunci era episcop vicar de
Tighina și Akerman (din 1811). În timpul păstoriei sale a luat o serie de măsuri în
vederea unei mai bune lucrări în așezămintele monahale, introducând în 1830 viața
de obște în toate mănăstirile și schiturile din Basarabia, a dat numeroase dispoziții
preoților să rostească predici și cateheze, în cadrul Sfintei Liturghii. Tot el mai
10
efectuează o serie de reforme, “Dicasteria” din Chișinău în1835 a fost transformată
în “Consistoriu bisericesc“. Noua unitate avea atribuții administrative,
judecătorești și de control. Protopopiatele au fost înlocuite cu 8 “protoierii” după
numărul ținuturilor din regiune. În 1837 de la arhiepiscopia Chișinăului și
Hotinului au fost luate teritoriile din stânga Nistrului, care au fost incluse în
arhidioceza Odesei și Hersonului de curând organizată.
În 1844 la 4 august arhiepiscopul Dimitrie trece la cele veșnice și la
conducerea eparhiei vine Irinarh (Popov). În timpul păstoriei lui s-a desfășurat
organizarea Bisericii din Basarabia dupa sistemul rusesc, dar și o intensă activitate
constructivă. La sfârșitul păstoriei lui în 1858 în eparhie erau 565 de biserici de
mir, dintre care 314 din piatră și 551 din lemn, la care se mai adăuga 36 de
paraclise și 34 de biserici în 21 de mănăstiri, care erau pe atunci.
În anul1858 aapărut ziarul oficial al Bisericii basarabene “Vestitorul
eparhiei Chișinăului și Hotinului”, cu text paralel român și rus. În timpul păstoriei
lui au fost retrocedate Moldovei 94 de biserici, care au fost cuprinse în noua
eparhie româneasca a Dunărei de Jos cu scaunul episcopal la Ismail. În martie
1858 arhiepiscopul Irinarh se retrage de la conducerea eparhie, fiind numit mai
apoi arhiepiscop de Kameneț-Podolsk, iar apoi de Reazan (+1877).
Dupa Irinarh (Popov) la păstorirea Bisericii din Basarabia vine Antonie
(Șocotov). În timpul lui au fost desființate protoieriile și a împărțit arhidieceza în
35 de “ocruguri blagocinești” în frunte cu câte un protoiereu sau blagocin.
Bisericile erau împărțite după numărul de credincioși în trei categorii. În timpul
păstoriei sale s-a pastrat limba română ca limbă de oficiere a serviciului divin în
Biserică, dar și în actele bisericești și la tipărirea cărților. Sub arhiepiscopul
Antonie au fost ridicate din temelie ori s-au refăcut circa 300 de biserici. Unele din
acestea sunt adevărate monumente de arhitectură, cum ar fi cea de la Vărzărești,
Curchi, Călărășeuca, Condrița, iar în 1870 se întemeiază schitul de la Bocancea.
Tot în aceasta perioadă a fost desfășurată o apreciabilă activitate de
asistență socială, prin așa numitele “frății”. Prima “frăție” a fost cea din Chișinău,
cu numele “Alexandru Nevschi” constituită în 1866. În 1868 se inițiază așa
numitele “Congrese eparhiale” anuale, tot în același an au fost inaugurate și
“congresele județene” ale blagociniilor, iar la centrul eparhial funcționa un
“comitet eparhial”. În 1871 moare Antonie Șocotov și la cârma bisericii din
Basarabia vine Pavel (Lebedev).
Păstoria acestui ierarh este poate cea mai controversată. În această perioadă
are loc un salt în politica de deznaționalizare în Basarabia. Primul lui pas în această
direcție a fost acela ca a poruncit ca în acele biserici și mănăstiri, în care până
atunci se slujea în limba română, să se slujească în doua limbi, cea rusă și cea
română (moldovenească). Ziarul oficial al eparhiei a început din 1871 să apară
doar în limba rusă. După cum spune scriitorul rus Durnovo “toate cărțile sfinte de
pe la bisericile moldovenești, tipărite cu litere chirilice în limba moldovenească, au
fost depuse la mitropolia din Chișinău, unde arhiepiscopul Pavel, în timp de 7 ani
le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”.
O bucurie mare se simți în Basarabia când a venit vestea despre rânduirea
lui în altă parte în 1882.
11
 Urmașul lui Lebedev a fost Serghie (Lapidevschi), acesta a avut mult de
lucru până potoli tulburarea ce se produse pe urma măsurilor nesocotite ale
înaintașului său. A permis folosirea limbii române în slujba bisericească, dar tot el
a propus închiderea tipografiei eparhiale, întrucât, după părerea lui, ea “nu mai are
nici un rost”. Astfel tipografia eparhială, este vândută mănăstirii Noul-Neamț din
Chițcani, nu departe de Tighina, dar nefiind încă mult timp deschisă.
În 1891 Serghie (Lapidevschi) este transferat la mitropolia din Odesa și în
locul lui vine Isachie (Polojenschi) care se află la Chișinău doar pâna în 1892, an în
care vine la cârma Bisericii din Basarabia Neofit (Nevodicicov), care se retrage la
Ismail în 1898.
În același an Sfântul Sinod numește episcop al Chișinăului și Hotinului pe
Iacov (Piatnițki). Acesta era un adevărat păstor, căci era drept și cu dragoste pentru
poporul care i s-a încredințat spre păstorire. O deosebită preocupare a ierarhului era
promovarea culturii creștine și educația moral-religioasă a clerului și poporului.
Pentru aceasta el a înființat la Chișinău “Frăția ortodoxă misionară a Nașterii
Domnului”, obținând și permisiunea de la Sfântul Sinod pentru publicarea
broșurilor și cărților moldovenești, printre care și opera monumentală “Viețile
sfinților”.
Din 1904 Biserica din Basarabia este condusă de către Vladimir
(Sincovschi). Acest om cu sufletul curat a hotărât să facă tot ce era posibil pentru
prosperarea spirituală a poporului încredintat spre păstorire. Pentru aceasta a
învățat limba română și predica în această limbă în catedrala din Chișinau, a
introdus studierea românei la seminarul din Chișinău, plătind din propriul buzunar
profesorul de română. În urma hotărârii congresului eparhial din 1905,
arhiepiscopul Vladimir solicita Sfântului Sinod aprobarea redeschiderii tipografiei
eparhiale. La 25 aprilie 1905 este permisă reactivarea tipografiei. Aceasta a fost
instalată la Chișinău, într-o casă donată clerului de mănăstirea Dobrușa la 26
octombrie 1906.
În ianuarie 1908 apare prima revistă bisericească în limba română din
Basarabia “Luminătorul”.
Tot în perioada păstoriei arhiepiscopului Vladimir și-a început activitatea
“Societatea istorico – arheologică – bisericească din Basarabia”. Însă la mulți nu
era pe plac dragostea și dorința lui de luminare a poporului nostru, de aceea în
1908 este transferat la Don, iar în locul lui Vladimir (Sinicovschi) la catedra
Chișinăului vine Serafim (Ciciagov), care se pare ca a fost trimis special în
Basarabia pentru a nimici curentul national românesc care se înfiripase în timpul
păstoririi blândului Vladimir.
În perioada aflării la cârma Bisericii din Basarabia a lui Serafim (Ciciagov)
a luat naștere un curent sectar cu numele de inochentism, de la numele
fondatorului, care a fost călugăr la mănastirea din Balta. Un nou pericol pentru
ortodoxia din Basarabia venea din partea sectelor. Pentru combaterea acestora la
Chișinău a fost creat un “serviciu de misionari”.

12
 Tot atunci a fost permis prin ucaz împărătesc și slujirea serviciului divin în
limba moldovenească. Astfel la 23 iulie 1913 basarabenii au avut fericita ocazie să
asculte toată slujba Liturghiei în limba română.
În 1914 Serafim părăsește Basarabia și în locul lui vine Platon
(Rojdestvenschi), fost arhiepiscop al Americei de Nord și Aleutelor, care s-a aflat
la Chișinău până în 1915 când la catedra Chișinăului și Hotinului este numit
Anastasie (Gribanovschi).
În timpul păstoriei lui au avut loc niște evenimente foarte importante
pentru istoria poporului nostru.
Astfel la 19 -20 aprilie 1917 la Chișinău s-a întrunit Congresul preoților
din Basarabia, în cadrul căruia s-a cerut autonomia Bisericii de aici, constituirea
unei Mitropolii, în frunte cu un ierarh de neam român.
În luna august s-a întrunit la Moscova Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe
Ruse la lucrările cărui a luat parte și Anastasie arhiepiscopul Chișinăului. La acest
Sinod arhiepiscopia Chișinăului a fost ridicată la rang de Mitropolie a Basarabiei.
Dupa unirea politică a Basarbiei cu România, prin gramota Sf. Patriarh
Tihon de la Moscova, din 23 mai 1918, pe numele Î.P.S. Pimen, primatul Bisericii
Ortodoxe Române, s-a dat deplina libertate Bisericii Basarabene, ca ea, prin
Congresul său eparhial, să-și hotărască soarta, alegând cu ce Biserică Autocefală și
în ce legături vrea să fie. Biserica din Basarabia a fost contopită cu cea a întregii
țări, în conformitate cu canonul 38 a Sinodului Trulan, iar arhiepiscopul Anastasie
a devenit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Române, ce-i drept fără să-și dea
consimțământul. Pe motiv că nu se prezenta la ședințele Sfântului Sinod, la 14
iunie 1918, este destituit din post de Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, și în locul lui este numit spre a conduce cu afacerile bisericesti ale
arhiepiscopatului basarabean, episcopul Nicodim (Munteanu) al Hușilor, până la
alegerea episcopilor și mitropoliților, ce urma să se facă de Marele Colegiu
electoral.
În februarie 1920 la Chișinău are loc Congresul eparhial la care a fost ales
ca chiriarh al Bisericii din Basarabia Gurie (Grosu) fost episcop vicar la Mitropolia
din Iași.
În perioada păstoriei Î.P.S. Gurie a continuat lucrarea de construire a
locașurilor sfinte, astfel la 1925 numărul lor a ajuns la 1090, fiind deservite de
1090 de preoti.
Învățământul teologic a fost ridicat la un nivel mai înalt, astfel în
septembrie 1926 la Chișinău este organizată Facultatea de Teologie a Universității
din Iași, iar în 1927 Seminarul teologic “Mitropolitul Gavriil Bănulescu” din
Chișinău a fost reorganizat, trecându-se de la zece la opt clase. Au fost înființate
încă două Seminarii teologice, tot cu opt clase, unul la Ismail și altul la Edineț.
O fructuoasă activitate au desfășurat în acea perioadă profesorii Nichifor
Crainic, Gala Galaction, Consatntin Tomescu, Ioan Savin, Serghie Bejan, Mihail
Berezovschi ș. a.
Vechile mănăstiri basarabene și-au continuat lucrarea lor duhovnicească.
Numărul călugărilor ridicându-se la peste 2400.

13
 Sa făcut și o reformă în Biserica din Basarabia. Astfel pe lângă
arhiepiscopia Chișinăului la 10 martie 1923 în Biserica basarabeană au mai fost
organizate două eparhii noi: a Cetății Albe cu reședința la Ismail și a Hotinului cu
reședința la Bălți. Primul episcop al episcopiei de Cetatea – Albă a fost Nectarie
(Cotlearciuc), iar primul episcop al Hotinului este ales Visarion (Puiu). În aprilie
1928 arhiepiscopia Chișinăului este ridicată la rangul de Mitropolie.
Gurie (Grosu) a condus Biserica din Basarabia până în 1936.
Dupa Gurie (Grosu) mitropolia Basarabiei a fost condusă de câțiva
locțiitori de arhiepiscop: Nicodim (Munteanu) (noiembrie 1936 – iunie 1937),
Cosma (Petrovici) (iunie 1937 – februarie 1938) și Efrem (Enachescu) (martie
1938 ianuarie 1944).
În timp ce viața credincioșilor din Basarabia curgea în albia sa firească,
situația creștinilor ortodocși din stânga Nistrului sub jugul comunist era
deplorabilă, împărtășind soarta mucenicească a întregului popor creștin rămas sub
conducerea ateo – bolșevică. Astfel la începutul anului 1918 este omorât la stația
Veatca Dionisie (Sosnovschi) fost episcop vicar la Ismail, la 1 ianuarie este omorât
în închisoare Serafim (Ciciagov) fost arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului. În
lupta înverșunată cu Biserica bolșevicii până în 1938 au închis aproape toate
bisericile, lăsând să funcționeze doar o singură biserică ortodoxa din cele 305 câte
au fost până la revoluția din 1917 în cele 14 raioane care au format în 1924 așa zisa
Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Situația era catastrofală
pentru conștiința oamenilor credincioși, multi dintre ei își oficiau slujba
înmormântării fiind încă în viață din frica că nu va mai avea cine să-i îngroape
creștinește când vor muri. Viața “luminată” din “raiul” comunist a fost adusă și în
Basarabia.

1.5.Mitropolia pe timpul ocupatiei sovetice

În 1940 Basarabia este ocupată de sovietici ca urmarea a “Protocolului

adițional secret al Pactului Ribentrop – Molotov” din 1939.
28 iunie 1940 a adus un an de mari suferințe basarabenilor. Deosebit de
crudă era atitudinea bolșevicilor față de preoțimea basarabeană. Astfel a fost ucis la
Ismail preotul Munteanu, straniu a murit și renumitul preot compozitor Mihail
Berezovschi. La 24 iunie 1941 a fost arestat și episcopul Alexie care în toamna
anului1940 a fost însărcinat de Patriarhia din Moscova sa conduca Mitropolia
Basarabiei.
Începându-se războiul, la retragere trupele sovietice au comis o serie de
acte barbare împotriva clerului basarabean.
Astfel în comuna Pitușca în vara anului 1941 în timpul retragerii trupelor
sovietice a fost executat preotul Eustratie Chiriță fiindcă a oficiat un tedeum pentru
victoria Armatei Române. În satul Caruna (Thighina) au fost omorâți câțiva săteni
care încercau să protesteze împotriva incendierii bisericii.
Odată cu reîntoarcerea Basarabiei către România atât aici, cât și în
Transnistria s-a început lucrarea de refacere a structurilor bisericești.

14
 La Chișinau se reîntoarce Efrem Enachescu, care la 12 ianuarie 1944 este
ales arhiepiscop și mitropolit al Basarabiei. Au fost redeschise bisericile închise de
comuniști. Astfel în timpul războiului în teritoriul Basarabiei și raioanelor din
stânga Nistrului funcționau 888 de biserici ortodoxe și 25 de mănăstiri.
Dupa restabilirea puterii sovietice în august 1944 mitropolitul Efrem
Enachescu se retrage la mănăstirea Cernica, iar Biserica din Basarabia este
încorporată în Patriarhia Moscovei, care trimite aici pe Ieronim (Zaharov) ca
episcop al Chișinaului și Moldovei. Acesta l-a avut ca succesor pe Benedict
(Poleacov), care conduce episcopia Chișinăului din 1947 până în 1948. Apoi vine
la catedra Chișinăului Nectarie (Grigoriev) și conduce Biserica din RSSM din
1948 pâna în 1963.
Perioada de păstorire a lui Nectarie (Grigoriev) coincide cu un nou val de
luptă cu religia. De aceea se începe din nou închiderea bisericilor. Astfel din 1960
au fost închise aproape 200 de biserici, rămânând active doar 385 din cele aproape
900 de biserici câte activau în 1944. Au fost închise toate mănăstirile cu excepția
celei le la Japca. Pentru închiderea, sau mai bine zis lichidarea bisericilor era
folosit deseori motivul încălcării legislației sovietice despre culte.
“Băgătorii de seamă” din comisiile speciale create în toate raioanele
republicii urmăreau orice pas al preotului, era destul să sfințească o fântână, o
cruce, sau să boteze un copil fără consimțământul ambilor părinți și preotul era
scos de la evidență, iar aceasta ducea la lichidarea parohiei.
Închiderea bisericilor și mănăstirilor uneori ducea la acțiuni de protest din
partea credincioșilor. Astfel la lichidarea mănăstirii Răciula, comuniștii au
întâmpinat o ripostă disperată din partea călugărițelor și a populației din satele
înconjurătoare.
Tot în anii deceniului șapte au fost lichidate protopopiatele. Preoții au fost
lipsiți de posibilitatea de a participa la conducerea parohiilor, fiind trecuți la funcția
de simpli angajați prin contract la comunitățile religioase.
Din 1963 este numit episcop la Chișinău Vartolomeu (Condratovici) care
în 1972 este transferat la Tașchent, iar în locul lui vine Ionatan (Capolovici).
Biserica fiind lipsită de posibilitatea editării cărților de cult, cât și orice altă
literatură cu conținut religios, totuși în anii păstoriei P.S. Ionatan a fost editat un
nou Aghiazmatar (Trebnic) în limba română cu grafie rusă.
Acest smerit și evlavios arhipăstor a condus eparhia până în 1987, fiind
înlocuit cu cel de rea pomină, Serapion (Fadeev) care a lucrat mult pentru
distrugerea Bisericii din Basarabia și a fost alungat de către basarabeni, pentru ura
lui față de băștinași.
În 1989 la catedra Chișinăului este trimis pentru prima oară după 1944 un
băștinaș și anume Vladimir (Cantarean), care păstorește Mitropolia Chișinăului și
Moldovei până în prezent.
Odată cu biruința democrației s-au schimbat și relațiile dintre stat și
Biserică. Biserica având posibilitatea să-și activeze lucrarea în toate direcțiile. În
1989 au fost hirotoniți doi episcopi vicari, Petru (Păduraru) și Vichentie (Moraru).
Tot atunci a început activitatea de iluminare religioasă. Astfel Societatea culturală
și bisericească a început tipărirea revistei “Luminătorul”, iar din 1995 apare
15
“Curierul Ortodox” cu suplimentul “Pravoslavnîi Vesnic», editate de Mitropolia
Chișinaului și Moldovei. Mitropolia mai are și o tipografie la Orhei, o moară și o
oloiniță.
S-a reactivat și lucrarea socială a Bisericii, prin asistență religioasă în
spitale, penitenciare. Din1995 a fost deschis și un orfelinat ortodox “Sf. Iosif” la
Chișinău, care este întreținut de mănăstirea Hâncu.
Pentru pregătirea clericilor a funcționat o școală de cântăreți la Chiștelnița
(din 1992), un Seminar teologic la mănăstirea Noul-Neamț (1990-2001), mai
funcționează și Academia Teologica din 1993, care din 1991 pâna în1993 aactivat
ca Facultate Teologică în cadrul Universității de Stat din Moldova.
Mitropolia Chișinăului și a Moldovei (sau Biserica Ortodoxă din Moldova)
supusă canonic jurisdicției Patriarhiei Ortodoxe Ruse, în treburile interne este
independentă, după cum prevede și hotărârea Sinodului Arhieresc din decembrie
1994 de la Moscova, și se conduce în activitatea sa, de Statutul Bisericii Ortodoxe
Ruse din august 2000, dar și de propriul Statut aprobat prin Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 719 din 17 noiembrie 1993.

CONCLUZII

Republica Moldova, la fel ca și multe alte state ex sovietice este

actualmente o țară în care majoritatea cetățenilor – 96.8 % conform ultimului
recensământ din 2014[1] – se declară a fi de religie creștin ortodoxă, și aceasta în
pofida unor încercări de laicizarea forțată în perioada Uniunii Sovietice. Celelalte
grupuri religioase, deși mult mai mici, au și ele un profil creștin (catolic,
neoprotestant etc). În noua istorie a Republicii Moldova, ortodoxia, gestionată de
cele două mari instituții – Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei – a fost
mereu într-o poziție dominantă față de celelalte culte.
Această poziție conține o contradicție evidentă. Pe de o parte, Legea
privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie prevede că ”Cultele
religioase sunt autonome, separate de stat, egale în drepturi în fața legii și a
autorităților publice” iar discriminarea ”unui sau altui cult religios se pedepsește
conform legislației în vigoare[2]. Pe de altă parte, aceeași lege prevede, în articolul
15 (5), că statul recunoaște ”importanța deosebită și rolul primordial al religiei
creștin-ortodoxe și, respectiv, al Bisericii Ortodoxe din Moldova în viața, istoria și
cultura poporului Republicii Moldova.” Adică, pe de o parte legea prevede o
egalitate între grupurile religioase (șanse egale de activitate), iar pe de altă parte
aceeași lege motivează un tratament preferențial pentru un cult, Biserica Ortodoxă
(iar între ele, așa cum se va vedea, o singură organizație – Mitropolia Moldovei).
Biserica Ortodoxă din Moldova (BOM) este divizată în două tabere mari,
dar inegale: Mitropolia Basarabiei aflată sub jurisdicția Patriarhiei Române și
Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove (în continuare Mitropolia Moldovei)
sub jurisdicția Patriarhiei Ruse. Această situație se datorează contextelor și
influențelor politice și geopolitice.
Mitropolia Basarabiei, fondată după unirea din anul 1918, și-a stopat
activitatea pe teritoriul Republicii Moldova în perioada ocupației sovietice. După
16
destrămarea URSS și declararea independenței, mai exact pe 14 septembrie 1992
Biserica Ortodoxă Română din Republica Moldova a reluat activitatea, aceasta
având statut autonom.[3]
Mitropolia Moldovei,[4] deține controlul asupra majorității bisericilor
ortodoxe din Republica Moldova, și activează sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei,
fapt nerecunoscut de Patriarhia Română. Din anul 1989 la conducerea BOM este
Mitropolitul Vladimir, în trecut fost secretar al Direcției Eparhiale din Cernăuți,[5]
personalitate controversată în viața publică în Republica Moldova.
Funcțiile religiei
În societatea contemporană, Biserica, împreună cu alte instituții, este într-o
dificilă perioadă de tranziție, adaptându-se cu greu la schimbările tehnologice și
sociale. Rolul instituțiilor religioase este și el unul în continuă schimbare – păstor
al poporului, consilier spiritual al cetățenilor, aliat fidel și necritic al puterii, una
dintre instituțiile cele mai bogate în țară, promotori ai capitalismului consumerist –
iată câteva din rolurile pe care biserica ortodoxă din Moldova le joacă simultan. De
asemenea trebuie să adăugăm că, chiar dacă este într-o relație privilegiată cu statul
moldovenesc, biserica ortodoxă trebuie să reziste și competiției din partea altor
culte religioase.
Faptul că Mitropolia Moldovei se subordonează Patriarhiei Ruse iar
Mitropolia Basarabiei – Patriarhiei de la București – adaugă complicații
suplimentare atît pentru conducerile celor două instituții cât și pentru enoriași. În
acest caz simpatiile religioase trebuie să se acomodeze realităților relațiilor
politice între autoritățile dintre două țări.
Pe plan intern, relația dintre politic și biserica ortodoxă este mult mai
simplă. Mitropolia Basarabiei, fosta cauză politică a PPCD-ului și intelighenției
unioniste, e un fel de soră vitregă mai mică pentru Mitropolia Moldovei care s-a
bucurat constant de sprijinul diverselor guvernări.
Mitropolia le-a ”mulțumit” acestor guvernări prin sprijin aproape
necondiționat (circula pe net un video ce aduna o serie de elogii făcute de preoții
de la Curchi pentru președintele Voronin, apoi, câțiva ani mai târziu, pentru Vlad
Filat, care îl debarcase pe Voronin de la putere apoi, săptămâna trecută pentru
actualul conducător din umbră a țării, Vlad Plahotniuc).
Ca să-și păstreze o oarecare aparență de distanță față de guvernare și ca să
acomodeze diversele viziuni despre relația cu politicul, geopoliticul și societatea,
Mitropolia Moldovei a adoptat strategia de a tolera anumite figuri mai
”nonconformiste” precum episcopul Marchel (cunoscut pentru viziunile sale
proruse și pentru critica ”acerbă” față de cursul european al țării) sau părintele
Pavel Borșevschi (cunoscut pentru atitudinile sale mai liberale). Deasupra tuturor,
mitropolitul Vladimir în rol de mediator și tătucă înțelept, capabil să acomodeze
aceste diferențe și să se asigure că lupta acestor fracțiuni interne nu va amenința în
vreun fel relația bună a bisericii cu politicul.
La nivel de ”model de imitat” Mitropolia Moldovei a eșuat să ofere vreo
alternativă capitalismului consumerist, sucombând total influenței acestuia.
Conducătorii ei – mitropolitul, episcopii, preoții și călugării – duc un mod de viață
luxos, caracterizat prin automobile scumpe, petreceri, case spațioase etc.
17
 BIBLIOGRAFIE
 „Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX”, coodonator Christine
Chaillot, Editura Humanitas, 2011.
 Bartolomeu Anania, Spre un ecumenism interpersonal, în: Cristian
Colceriu, Elite Clujene Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. I,
Academia Romana, CST, Editura Clear Vison, Cluj-Napoca, 2009, pp. 29 - 47.
 Irineu Pop, Jertfă si bună rodire, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene
Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. II, Academia Romana, CST,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, pp. 27-39, pp. 883-900.
 Andrei Andreicut, Dinamica despătimirii, în: Cristian Colceriu, Elite
Clujene Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. II, Academia Româna,
CST, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2014, pp. 27-39

18
 ^ Jay E. Thompson (1 septembrie 2009). A Tale of Five Cities: A History of
the Five Patriarchal Cities of the Early Church. Wipf and Stock Publishers.
p. 138. ISBN 978-1-4982-7447-0.
 ^ María Victoria Escribano Paño (2010). „Chapter Three. Heretical texts
and maleficium in the Codex Theodosianum (CTh. 16.5.34)”. În Richard
Lindsay Gordon; Francisco Marco Simón. Magical Practice in the Latin West:
Papers from the International Conference Held at the University of Zaragoza,
30 Sept. – 1st Oct. 2005. BRILL. pp. 135–136. ISBN 90-04-17904-6.
 ^ Mary Frances Schjonberg Lesbian Priest Ordained Bishop in
Stockholm Episcopal News Service, 9 noiembrie 2009.

19