Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie si Filosofie

Referat

Tema : “Proiectul grecesc” al

Ecaterinei a II şi importanţa lui pentru
statul Rus de-a lungul secolului al XIX-
lea.

Prof.univ.Dr. Ion Niculiță

A elaborat: Student Marian Ion
Anul 1 de studii
 CUPRINS

I Simbolurile si sursele de incredere a prezenței creștinismului

la nord de Balcani ...........................pag.

1.
 I. Context istorico-geografic
Proiectul Grecesc (cunoscut și sub numele de Planul Grecesc) este unul dintre primele răspunsuri ale Chestiunii
Orientale conceput de Ecaterina cea Mare la începutul anilor 1780.

Asemenea predecesorilor săi, Ecaterina s-a preocupat de bunăstarea Creștinilor Ortodoxi aflați sub

suzeranitate otomană; de asemenea, ea a susținut Revolta Orlov din Moreea în timpul Războiului Ruso-Turc de la 1768-
1774, și le-a permis multor greci cum ar fi Ioannis Varvakis să se mute în Rusia, în special în Crimea și Novorusia. Ea a
crezut că unul dintre nepoții săi, numit în mod convenabil Constantin, va deveni împăratul unui nou Imperiu
Bizantin format pe teritoriile Imperiului Otoman. Un alt factor important care trebuie luat în considerare este dorința
Rusiei de a avea acces liber la Marea Mediterană prin Strâmtoarea Bosfor. pe care turcii o controlau.
Pentru ca acest proiect să poată fi dus la capăt, Marile Puteri Europene ar fi trebuit să fie de acord cu el iar
puterile Dunărene să coopereze. În mai 1780, Ecaterina a aranjat o întâlnire secretă cu Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu
Roman în Moghilău. Într-o serie de scrisori din septembrie 1781, Ecaterina și Iosif și-au discutat planurile de partiție a
Imperiului Otoman și de restaurare a Imperiului Bizantin. Alianța austro-rusă a fost formată în mai 1781.
Proiectul Grecesc a fost inițat de Grigori Potiomkin care le-a dat nume grecești unor orașe nou întemeiate din Novorusia
(ca de exemplu Odesa și Herson). În această perioadă a început să fie pus un accent pe simbolismul bizantin în biserici
cum ar fi Catedrala din Herson. O altă întâlnire între monarhii Rusiei și Austriei a fost aranjată ca parte a călătoriei sale
în Crimea din 1787. Ambele țări au declarat război Imperiului Otoman mai târziu în același an. Moartea lui Iosif în
1790, Tratatul de la Iași și Tratatul de la Șiștova, din care Austria a câștigat puțin, au pus capăt proiectului și
aranjamentului de a reînvia Imperiul Bizantin.

Însemnările de călătorie au reintrat în sfera de interes a cercetătorilor preocupaţi de

politicile imperiale, îndeosebi de modul în care elita rusă a înţeles şi a acţionat în
teritoriile anexate în secolul al XVIII-lea. s-au evidenţiat în această perioadă noi
viziuni şi ambiţii în modelarea teritoriilor, diferite de cele care au dominat un secol
mai devreme, şi care au determinat modelele teritorializării imperiale ruse moderne.
În această direcţie, autorităţile ţariste au desfăşurat un întreg arsenal de instrumente
şi practici menite să accentueze unitatea conceptuală şi fizică a teritoriilor ruse, să
sublinieze dimensiunea şi extinderea spaţială a Rusiei drept o misiune istorică, iar
acumularea şi etalarea cunoştinţelor despre teritoriile imperiului – un act de
patriotism intelectual.   Cartea lui Pavel Sumarokov, publicată la Moscova în 1800 cu
titlul Călătoria prin toată Crimeea şi Basarabia în anul 1799, a fost concepută drept o
descriere istorică şi topografică a locurilor vizitate, constituită din două
compartimente: (1) însemnări despre călătoria lui Sumarokov în Crimeea şi (2)
partea asupra căreia ne vom opri în detaliu – notiţele de călătorie făcute în traseul
parcurs de autor de la gurile râului Bug spre Odessa, urmând apoi malul stâng al
Nistrului, până la localităţile Tiraspol şi Grigoriopol.   Itinerariul ales de Pavel
Sumarokov contura, de fapt, spaţiul anexat de Imperiul rus în urma războiul ruso-
austro-turc (1787-1792), conform tratatului de pace de la Iaşi (9 ianuarie 1792), prin
care se recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Crimeii şi extinderea hotarelor până la
cursul inferior al râului Nistru. Astfel, articolul al IV-lea al tratatului reconfirma
autoritatea Porţii Otomane asupra teritoriului Basarabiei, cu cetăţile Bender,
Akkerman, Chilia, Ismail şi alte localităţi, şi întregii Ţării Moldovei. Totuşi, noile hotare
au extins semnificativ prezenţa Imperiului rus pe malurile Mării Negre, iar spaţiul
dintre râurile Nistru şi Bug a fost integrat în unitatea administrativ-teritorială
Ecaterinoslav (Екатеринославское наместничество – rus.), ca apoi, după
desfiinţarea celei din urmă, înanul 1796, să intre în componenţa guberniei
Novorosijsk (Новороссийская губерния– rus.).   Cu ce sens foloseşte Sumarokov
denumirea „Basarabia”   Cartea lui Sumarokov denotă cu certitudine faptul că în anul
1799, cu mai bine de un deceniu înainte de anexarea teritoriului dintre râurile Prut şi
Nistru, autorităţile ţariste utilizau numele de Basarabia pentru a desemna spaţiul
dintre râurile Nistru şi Bug, anexat în anul 1792, trasându-şi vectorul de extindere al
Imperiului rus în sud-estul Europei, spre gurile Dunării şi spre Constantinopol.  
Planul Ecaterinei a II-a: un stat tampon, cu numele Dacia, alcătuit din Valahia,
Moldova şi Basarabia   Interfluviul dintre râurile Nistru şi Bug, menţionat în izvoarele
ruseşti drept stepa Oceacovului (Очаковская степь – rus.)şi având reputaţia unei
pustietăţi (vezi: „Дикое поле – rus.), a atrasatenţia arhitecţilor politicilor de extindere
teritorială a imperiului, îndeosebi pentru faptul că această regiune de frontieră oferea
importante puncte strategice şi căi comerciale pe malul de nord al Mării Negre.  
Ecaterina a II-a, ţarina Rusiei, într-un mesaj adresat imperatorului austriac Joseph al
II-lea, la 10 septembrie 1782, expunea un plan al diplomaţiei imperiale ruseşti privind
politica orientală, inspirat de consilierul A.A. Bezborodko şi general-
feldmareşalulG.A. Potemkin. Cunoscut mai târziu ca proiectul grecesc, acesta trasa
sarcina de reorientare geopolitică a Imperiului rus, de la zona Mării Baltice, cu
accentul pus de Petru I pe lumea protestantă-germană, Rusia urma să-şi
redirecţioneze politicile de extindere spre Marea Neagră şi Marea Mediterană, spre
litoralul de nord al Mării Negre şi Balcani, locuite de greci, slavii de sud, moldoveni şi
valahi – „teritorii, altă dată, unite sub sceptrul bizantin şi, mai devreme, de statul lui
Alexandru cel Mare”.   Planul de acţiuni se baza pe argumentele ţarinei aduse în
favoarea unei „politici orientale active” în scopul înfrângerii Imperiului otoman şi
renaşterii Bizanţului. De fapt, Ecaterina a II-a demara un joc geopolitic cu mai multe
obiective şi variante de desfăşurare. Unul din ele prevedea crearea unui stat tampon
între cele trei puteri vecine – Austria, Rusia şi Turcia – ,format din Valahia, Moldova
şi Basarabia cu numele Dacia (Regatul Daciei), menit să protejeze hotarele Rusiei de
confruntări nedorite. În cazul înfrângerii totale a turcilor şi chiar a izgonirii lor din
Europa, ţarina solicita asentimentul împăratului austriac pentru restaurarea Imperiului
bizantin sub sceptrul nepotului său, marele principe Konstantin Pavlovich.Persoana
favorită pentru scaunul Regatului Daciei era general-feldmareşalul Grigorij
Potemkin,iar în calitate de „recompensă”, Rusia îşi revendica teritoriul dintre râurile
Bug şi Nistru şi câteva insuliţe în arhipelagul Mării Egee.
Potemkin propune un plan de acţiuni pentru a lega pentru totdeauna Crimeea de Imperiul rus Partea trecută
sub tăcere era însă planul anexării Crimeii, pus în acțiune imediat după primirea asigurărilor
de susținere din partea împăratului austriac, campania militară sub conducerea lui Grigorij
Potemkin finalizându-se în favoarea Rusiei către august1783.Unul dintre mesajele lui
Potemkin – adresat Ecaterinei în octombrie 1782, sub titlul Reflecţiile unui patriot rus despre
războaiele trecute cu tătarii și modalităţi de a le opri pentru totdeauna – dezvăluia planul de măsuri care
urma a fi realizat după anexarea Crimeii, „pentru a lega” peninsula pentru totdeauna de
Imperiul rus. În acest scop, general-feldmareșalul propunea redislocarea și așezarea cu traiul
în această regiune a unui număr total de 30.000 de ostași, inclusiv pentru a asigura o rezervă
armată constituită în viitor din descendenții acestora, iar din ținuturile interne ale Rusiei să fie
adusă populație rusească de țărani, înzestrați cu cele necesare, distribuindu-li-se spații
convenabile și învățându-i să mânuiască arma. În plus, se solicita permisiunea de stabilire în
acest spațiu a cazacilor de pe râul Don, maloroșilor și altor creștini:greci, armeni, valahi și
bulgari:„Astfel, am putea îndrăzni să spunem că în scurt timp Crimeea va deveni creștină și
veșnic rusească”.

Potemkinînaintează şi o serie de propuneri care țin de toponimia spațiului vizat:Crimeea urma să revină la
numele ei anterior – Hersonia, orașul Caffa să fie renumit Feodosia, „iar în memoria faptului că anume aici
marele cneaz Vladimir a primit sfânta credință creștină, să se construiască un mare templu lui Dumnezeu”.
La fel, Potemkin proiecta să se ridice un monument în cinstea suveranului care a supus Crimeea în piața
Victoriei, aceasta urmând a fi inaugurată în centrul orașului şi numită după exemplul celei din Paris, iar
„pentru veșnica pomenire a suveranului, a se stabili o sărbătoare bisericească anuală și a întregului popor”.
Prin redenumiri, reabilitarea celor vechi sau inaugurări de altele noi, lista toponimelor de origine greacă va
continua să se extindă după anexarea Crimeii cu nume precum Taurida, Sevastopol, Simferopol, Eupatoria,
Panticapaeum, Fanagoria ș.a. În același mod, imediat după tratatul de pace de la Iași, între râurile Nistru și
Bug, pe locurile așezărilor vechi care trebuiau date uitării, cârmuirea ţaristă a ridicat localitățile Odessa
(1794), Grigoriopol (1792), Ovidiopol (1795), Tipaspol (1792), menite în viziunea autorităților să susțină
ambianța simbolică a proiectului de Translatio Imperii.
Regiunea dintre Bug şi Nistruurma să fie ridicată la rangul de principat, sub numele de Moldova-
Nouă
Decesul subit al prințului Potemkin în drum de la Iași spre Nicolaev, în apropierea satului Rădenii Vechi din
Basarabia, în toamna anului 1791, a pus capăt planurilor sale ambițioase, dar nu și politicilor Imperiului rus
privind hotarele și spațiile recent anexate. Țarina Ecaterina a II-a, în ucazul din data de 27 ianuarie 1792,
îndată după încheierea păcii, poruncea guvernatorului Ecaterinoslavului, V.V. Kahovskij, să colonizeze în
cel mai scurt timp regiunea dintre râurile Bug și Nistru. Planul de acțiuni, de facto, prevedea delimitarea și
reconfigurarea identităților teritoriale, inaugurarea de noi structuri administrative, comunicații și instituții,
remodelarea realităților etnice, vizând cu certitudine și populația românească din aceste spații[7].
Regiunea a fost reconfiguratăîn patru subdiviziuni teritoriale (уезды– rus.) cu centre administrative în
Ananiev, Tiraspol, Odessa și Nicolaev, iar pământurile regiunii au fost împărţite în loturi pentru slobozii de
statși slobozii boierești,  distribuite arnăuților și volintirilor lui Potemkin, ca și boierilor moldoveni care au
acceptat să devină supuși ai Rusiei, ademeniți cu privilegii, grade militare și civile în administrația rusească.
Pentru asigurarea fluxului de populație în regiunile colonizate, autoritățile rusești au inclus în tratatul de la
Iași o prevedere prin care se recunoștea dreptul locuitorilor principatelor de a se strămuta în Rusia în
termen de 14 luni de la ratificarea tratatului. La 7 iunie 1792, ambasadorul Prusiei la Constantinopol, Von
Knobelsdor, raporta la Berlin că mulți locuitori ai Moldovei părăsesc țara în pofida voinței domnitorului,
încurajați fiind de guvernul rus să se așeze cu traiul dincolo de râul Nistru, iar regiunea în râurile Bug și
Nistru urma să fie ridicată la rangul de principat, sub numele de Moldova-Nouă. Se vorbea chiar și despre
așezarea lui Alexandru Mavrocordat în scaunul noului Principat. Ion I. Nistor, în studiul privind românii de
dincolo de râul Nistru, atestă în documentele emise de autoritățile rusești o listă din 56 de nume de boieri
moldoveni care primiseră în această perioadă terenuri de colonizare și învoirea de a-și aduce forța de
muncă din Moldova. Printre ele regăsim neamurile Rosetti, Cantacuzino, Catargiu, Sturdza, Cananău,
Nicoriță, Sacară, Măcărescu, Filodor, Balș etc. După anul 1793, din cele 67 de comune parohiale ale
regiunii, 49 sunt arătate de Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni ca locuite exclusiv sau în parte de români.
 

Cunoaşterea, instrument de colonizare

Cartea lui Pavel Sumarokov a atras de timpuriu atenția cercetătorilor prin descrierile localităților cuprinse
într-o regiune de frontieră de la finele secolului XVIII-lea, fiind şi unul dintre studiile care atestă populație
românească dincolo de Nistru[8]. De altfel, textul nu a depășit cadrele practicilor discursive imperiale și
insistența prin care se sublinia puterea politică și militară a Rusiei, autoritatea și misiunea ei civilizatoare
(mission civilisatrice) asupra teritoriilor recent anexate.
Ca și multe alte însemnări de călătorie, descrieri geografice, ghiduri statistice, investigații topografice, hărți
elaborate în această perioadă, textul lui Sumarokov se pretează seriei de eforturi depuse de instituțiile
imperiale în epoca Ecaterinei a II-a, care au tins să transforme cunoaşterea într-un instrument de
colonizare. „Ca urmare a războaielor și anexiunilor, granițele Rusiei cu Polonia, Imperiul Otoman și Hanatul
Crimeii între anii 1772-1795 s-au strămutat în total de șase ori, încheindu-se aproape în fiecare caz tratate
de pace și convenții internaționale, elaborându-se descrieri detaliate ale noilor frontiere, urmate apoi de
inventarieri și «descrieri»ale noilor achiziții teritoriale ale Imperiului”[9]. Printre acestea, descrierile
topografice, care în cele mai multe cazuri au fost elaborate în anii 1770 și 1790, prezentau în sine
compendii teritoriale ale unor nobili locali sau funcționari care, în mod invariabil, începeau cu amplasarea
geografică a provinciilor, suprafața, granițele, mediul natural, subdiviziunile administrative, toate servind
apoi la întocmirea capitolelor de istorie și economie locală.
Deseori sunt relevate statistici privitoare la piețele locale, listele unor aşezăminte mănăstireşti, flora, fauna
localității, descrieri ale obiceiurilor locale, registre, chestionare care, de fapt, nu erau inedite – dar punerea
în valoare a acestora de către autorități a devenit mai răspândită, iar ele au fost îmbrățișate cu nerăbdare
de către structurile imperiale nou-create în propriile interese.
Basarabia, „a treia parte a Moldovei”
Călătorind în anul 1799 prin Crimeea, Pavel Sumarokov ajunge în cele din urmă dincolo de această
regiune, la Nicolaev. De aici își continuă calea spre Oceacov și Odessa, înaintând apoi pe malul stâng al
râului Nistru, de la gurile acestuia spre nord, până la Tiraspol și Grigoriopol, pentru a se îndrepta mai
departe spre est, către orașul Balta. Peste un an, la Moscova, Sumarokov își publică textul însemnărilor de
călătorie prin cele două regiuni – Crimeea și …Basarabia.
Cazul, evident, suscită întrebări și perspective de analiză complinitoare, odată ce vizează un spațiu diferit
de cel anexat 12 ani mai târziu, în urma Tratatului de la București (1812), cu numele Basarabia. Problema
abordată ne conduce spre obiectivul geostrategic privilegiat pentru autoritățile țariste în regiune. La finele
secolului al XVIII-lea, dar și mai târziu, gurile Dunării deschideau calea spre Balcani și Constantinopol, iar
Basarabia, „a treia parte a Moldovei”, așa cum o descria principele Dimitrie Cantemir, „alcătuită din patru
provincii:a Bugeacului, a Ak<k>ermanului, a Kiliei și Ismailului”, reprezenta zona limitrofă a părții de jos al
fluviului, aflată sub autoritatea Porții Otomane. Astfel, mențiunile unei Basarabii, între râurile Bug și Nistru în
însemnările de călătorie ale lui Pavel Sumarokov, par să nu fie un caz total fortuit. În contextul proiectelor și
practicilor desfășurate de Imperiul rus în sud-estul Europei, de la finele secolului al XVIII-lea, textul
reprezintă o tentă de conceptualizare a spațiului dat în noile sale coordonate imperiale, o încercare de a-l
înzestra cu sens, finalitate și vector de extindere. Ghidat și familiarizat cu multe detalii de către autorități de
toate nivelele, Sumarokov invocă repere aflate la îndemână, expune viziuni și revelează resorturi interne
ale practicilor imperiale desfășurate în această parte a Europei, antrenate și ulterior, în anul 1812, la
anexarea teritoriului dintre râurile Prut și Nistru.

Tactici ale narațiunii imperiale:evocarea locurilor memoriei

Ajuns în localitatea Nicolaev la data de 12 iulie 1799 (în continuare, vom păstra datarea expusă în originalul
textului), călătorul rus indică în însemnările sale că abia aici a decis „să viziteze Basarabia”, orașul Odessa,
și să „călătorească de-a lungul râului Nistru”. Argumentul deciziei luate subit de autor poate să rezide în
faptul că ambele regiuni erau achiziții teritoriale recente, realizate în ultimele decenii ale secolului al XVIII-
lea și antrenate în procese de „omogenizare” similare în raport cu restul spațiului imperial. Condus de
administratorul militar al localității și suita sa până în cheiul localității, Sumarokov traversează râul Bug și
notează în text:
„Ieșind pe mal, am pășit în Basarabia, care a fost până nu demult în posesiunea Porții, care și-a retras
hotarele în interior sub presiunea armelor noastre victorioase, iar în ultimul război a cedat Rusiei toată
regiunea, ca să se retragă peste Nistru”.

Reflecțiile autorului sunt girate în maniera în care este gândită relația imperiului cu noile teritorii.De altfel,
reperele simbolice ale noului landșaft imperial sunt cel mai convenabil instituite prin evocarea locurilor
memoriei, care reprezintă episoade istorice pline de glorie, personalități marcante, eroismul armatelor ruse
și care alimentează cu legitimitate prezența imperială în regiune:

„Apropiindu-ne de Oceacov, cam la 5 verste distanță de el, s-a deschis un mare spațiu de stepă, săpat de
gropi și movile, acolo unde armatele ruse și-a dislocat bordeiele, acolo s-au aflat unitățile de artilerie,
fortificațiile. Cât am înaintat, le-am observat tot mai frecvent”.

Reprezentările autorului privind cumși de cefuncționează „mecanismul” imperiului sunt cele care determină
tacticile narațiunii, obiectele descrise sau observate și, evident, cele scăpate cu vederea sau cele omise.
Intrarea în localitatea Oceacov (localitate menționată în izvoarele românești ca Vozia sau Ociac) îi lasă
autorului impresia unei localități ce „este, astăzi, un sătuc [слободка– rus.] pașnic și neînsemnat”, dar care
anterior „a făcut mare zarvă în Europa”.
„Mă întrebam în gând unde îi este semeția, unde îi sunt edificiile care o înfrumusețau cândva, unde a
dispărut gloria ei”.

„…ar fi de mare folos înmulțirea locuitorilor pentru toată această regiune”

Căutările unei gazde nu s-au soldat cu rezultate, localnicii nu-i deschid ușile. Recomandările obținute la
Nicolaev îl ajută, totuși, să găsească o soluție:este primit de căpitanul James M. Hamilton – ofițer englez
angajat în anul 1791 în marina militară rusă – a bordul fregatei militare, unde înnoptează, iar a doua zi
pornește să examineze localitatea:

„Trecând prin aceste ruine, unde nu mai sunt nici case, nici locuitori, și unde, după răbufnirea armelor de
război, s-au inaugurat pustiirea și tăcerea, mi-au fost arătate căile pe unde au mărșăluit armatele noastre
pentru a ataca orașul. Iată în acel loc, vorbeau, a fost ucis kneazul Volkonski, acolo și-a pierdut viața Gorich
(Горич– n.n.), și aici nu există alte urme, decât moartea și distrugerile”.
Călătorul descrie un meleag pustiu, „aproape nelocuit”, dar landșaftul imperial este totuşi punctat de
încăperile prevăzute carantinei de frontieră, unități militare, cazarme, cetate, alte fortificații. Participând la
aplicațiile militare de pe fregată în următoarele zile, vizitează insula Kindum [Kilburun– turc] pentru a
consemna vestigiile de pe fostele câmpuri de luptă, episoadele bătăliei din 1787 dintre armata rusă și turcă
și, evident, iscusința militară a comandanților ruși. În a patra zi de ședere, după amiaza, Sumarokov
vizitează împrejurimile Oceacovului pentru a detecta locuri pline de semnificații:
„Aici, […] contele Suvorov ademenise din oraș escapada și a declanșat confruntarea, ca împreună cu cei
retrași să intre în cetatea Ociacov, și prin acest șiretlic să sfârșească asediul. În sfârșit am ajuns în locul
unde era dislocată armata noastră și acolo, în toate împrejurimile, sunt prezente urmele diferitor fortificații.
[…] aceste indicii au rămas trofee ale gloriei victorioasei armate ruse”.

La 17 iulie, Sumarokov pleacă de la Oceacov spre Odessa descriind distanța parcursă și împrejurimile.
Dincolo de tonul romantic și dulceag al expunerii literare, eventual inspirat de idilicul naturii, autorul așază
imaginile descrise într-o structură și ierarhie care trebuie să convină anumitor rosturi și utilități majore
pentru a le înscrie în peisajul imperial:
„Această stepă aproape că este depopulată, dar deține părți convenabile, cu excepția pădurilor absolut
absente, fiind fără niciun copac. Un petic de pământ roditor, fânețele din cele mai excelente;păsări de o
multitudine de rase și apă pentru localități ar fi îndeajuns. Ca și în împrejurimile Hersonului și Nicolaevului,
ar fi de mare folos înmulțirea locuitorilor pentru toată această regiune […]”.
Stdiu de caz: Odessa în anul 1799
La intrarea în Odessa, călătorul se arată extrem de mirat de renașterea acestei localități, de edificiile
masive și iluminate, casele bune ale locuitorilor, străzile aranjate și largi:

„Altă dată, când Basarabia aparținea Turciei, în locul unde se situează Odessa, era o cetate nu prea mare,
pe mal, numită Hadjibei […]. În ultima noastră confruntare armată cu Poarta, începută în 1787, această
cetățuie (крепостца– rus.) a fost luată de amiralul Ribas, iar la încheierea păcii în 1792, Hadjubeiul cu
pământurile dintre Bug și Nistru au intrat în posesiunile Rusiei.
Importanța acestui loc a atras atenția curții noastre. […] golful constituit din malurile care formează un
semicerc, apropierea de Ucraina poloneză și perspectiva comerțului cu multe state, toate acestea
prevesteau, aici, un port faimos. Astfel, în următorul an 1793 s-a dat porunca să se fondeze pe ruinele
Hadjubeiului orașul Odessa”.

Reiterând miracolul prin care a fost ridicat orașul la nivelul celor mai cunoscute în doar câțiva ani, atunci
când altor popoare acest lucru le-ar fi luat sute de ani, autorul subliniază că monumentele demne ale
marilor suverani sunt orașele ridicate în mijlocul deșertului, prin popularea lor, extinderea comerțului și a
veniturilor și, ca urmare, creșterea veniturilor curții și bunăstarea supușilor săi. Totuși, dincolo de cele
etalate, datele statistice aduse de autor ne permit să discernem mai multe despre starea localității în anul
1799. S-au trecut în revistă:o biserică din lemn, trei biserici din piatră aflate în construcție, 506 case din
piatră, 233 bordeie, 501 dughene, 111 beciuri, 5 crâșme, 35 depozite pentru cereale și mărfuri, trei băi,
şapte fierării, 22 diverse întreprinderi mici, şase mori de vânt, 18 fântâni cu apă potabilă și altele în
apropierea orașului, o populație de 4.147 de oameni (2.861 bărbați, 1.286 femei).

Cetatea (de fapt reduta – n.n.) din pământ, carantina, vama, cazărmile desăvârșesc panorama și
perspectivele de dezvoltare ale orașului, care, în opinia autorului, își căpăta ceas cu ceas aspectul
bastionului imperial în regiune. Sumarokov consideră că, prin amplasamentul său, Odessa depășește toate
celelalte porturi rusești, iar cu timpul poate fi asociată portului din St. Peterburg (sic):

„Într-un cuvânt, ea [Odessa – n. n.] este o concentrare a întregului nostru comerț și comoară de nădejde
pentru Imperiu”.

Părăsind Odessa, Sumarokov se îndreaptă spre râul Nistru și localitatea Ovidiopol,

„anterior numit de turci Adzhider (Гаджидер– rus), care le-ar fost târg (местечко– rus.), și căruia [apoi –
n.n.] i s-a acordat numele din considerațiile că anume el este acel oraș Tomis, unde l-a exilat August pe
Ovidiu. Este situat la 20 de verste de mare și 17 verste de gurile ale Nistrului, pe malurile ușor înclinate ale
limanului, care reprezintă prin sine hotarul dintre două Imperii”.
 

La Ovidiopol, „majoritatea localnicilor sunt moldoveni”

Pe cealaltă parte a limanului se deschid vederii posesiunile Porții. Pentru călătorul rus este un spațiu de
tensiune și reflecție. Statutul de „hotar dintre două imperii” îi acordă semnificațiile arenei de confruntare și
virtuțile locului memoriei.
Ovidiopolul este descris ca un orășel de hotar mic și prost construit, care dispune de o fortificație din
pământ cu o garnizoană, o „flotă” de 20 de vase, carantină, post de frontieră pentru perceperea taxelor
vamale și gospodăriile locuitorilor care pot ajunge până la cifra de 80:

„Majoritatea localnicilor sunt moldoveni, la fel greci, iar ruși sunt foarte puțini. Toți sunt originari, și
preocupările lor țin de sarea adusă de Turci din Akkerman și care o cumpără pe aur sau bani turcești […]
care o vând precupeților care vin din Gubernia Podolia și localitățile din împrejurimi”.

De la Ovidiopol, Sumarokov își urmează calea spre nord, de-a lungul limanului, peste 10 verste atinge râul
Nistru, apoi la 22 de verste parcurge localitatea Majak (Mаяк– rus.) cu o poștă și 60 de gospodării, formată
din ruși staroveri (старообрядцы– rus.) refugiați la turci și așezați inițial cu traiul mai sus pe Nistru, în
localitatea Ciobruci. Trecând în revistă aspectul exterior al localității și meșteșugurile localnicilor, autorul
este nevoit să recunoască:„pe timpurile turcilor această comunitate nu avea nici o strâmtorare. Își urmau
legea, tradițiile, rămânând liberi, fără obligații. Cea mai mare parte a lor cunosc limba turcă și
moldovenească”. Discursul este echilibrat în final prin constatarea portului și a „veșmintelor cotidiene
țărănești ruse”.

BASARABIA

Politici imperiale ruse: „Proiectul

grecesc”, Crimeea și Basarabia în
însemnările unui călător de la finele
secolului al XVIII-lea
ByRedacția 10TV
Posted on 15 februarie 2020
 SHARE

 
TWEET

 
SHARE

 
EMAIL

 
COMMENTS

Însemnările de călătorie au reintrat în sfera de interes a cercetătorilor preocupaţi de politicile

imperiale, îndeosebi de modul în care elita rusă a înțeles și a acționat în teritoriile anexate în secolul
al XVIII-lea;s-au evidenţiat în această perioadă noi viziuni și ambiții în modelarea teritoriilor, diferite
de cele care au dominat un secol mai devreme, și care au determinat modelele teritorializării
imperiale ruse moderne. În această direcție, autoritățile țariste au desfășurat un întreg arsenal de
instrumente și practici menite să accentueze unitatea conceptuală şi fizică a teritoriilor ruse, să
sublinieze dimensiunea și extinderea spațială a Rusiei drept o misiune istorică, iar acumularea și
etalarea cunoștințelor despre teritoriile imperiului – un act de patriotism intelectual.
Cartea lui Pavel Sumarokov[1], publicată la Moscova în 1800 cu titlul Călătoria prin toată Crimeea și
Basarabia în anul 1799[2],  a fost concepută drept o descriere istorică și topografică a locurilor vizitate,
constituită din două compartimente:(1) însemnări despre călătoria lui Sumarokov în Crimeea și (2) partea
asupra căreia ne vom opri în detaliu – notițele de călătorie făcute în traseul parcurs de autor de la gurile
râului Bug spre Odessa, urmând apoi malul stâng al Nistrului, până la localitățile Tiraspol și Grigoriopol.
Itinerariul ales de Pavel Sumarokov contura, de fapt, spațiul anexat de Imperiul rus în urma războiul ruso-
austro-turc (1787-1792), conform tratatului de pace de la Iași (9 ianuarie 1792), prin care se recunoștea
stăpânirea Rusiei asupra Crimeii și extinderea hotarelor până la cursul inferior al râului Nistru. Astfel,
articolul al IV-lea al tratatului reconfirma autoritatea Porții Otomane asupra teritoriului Basarabiei, cu cetățile
Bender, Akkerman, Chilia, Ismail și alte localități, și întregii Țării Moldovei[3]. Totuși, noile hotare au extins
semnificativ prezența Imperiului rus pe malurile Mării Negre, iar spațiul dintre râurile Nistru și Bug a fost
integrat în unitatea administrativ-teritorială Ecaterinoslav (Екатеринославское наместничество– rus.),
ca apoi, după desființarea celei din urmă, înanul 1796, să intre în componența guberniei Novorosijsk
(Новороссийская губерния– rus.).
Cu ce sens foloseşte Sumarokov denumirea
„Basarabia”
Cartea lui Sumarokov denotă cu certitudine faptul
că în anul 1799, cu mai bine de un deceniu înainte
de anexarea teritoriului dintre râurile Prut și
Nistru, autoritățile țariste utilizau numele de
Basarabia pentru a desemna spațiul dintre râurile
Nistru și Bug, anexat în anul 1792[4], trasându-și
vectorul de extindere al Imperiului rus în sud-estul
Europei, spre gurile Dunării și spre
Constantinopol.
 

Planul Ecaterinei a II-a:un stat tampon, cu numele Dacia, alcătuit din Valahia, Moldova şi Basarabia
Interfluviul dintre râurile Nistru și Bug, menționat în izvoarele rusești drept stepa Oceacovului (Очаковская
степь– rus.)și având reputația unei pustietăți (vezi:„Дикое поле– rus.), a atrasatenția arhitecților politicilor
de extindere teritorială a imperiului, îndeosebi pentru faptul că această regiune de frontieră oferea
importante puncte strategice și căi comerciale pe malul de nord al Mării Negre.
Ecaterina a II-a, țarina Rusiei, într-un mesaj adresat imperatorului austriac Joseph al II-lea, la 10
septembrie 1782, expunea un plan al diplomației imperiale rusești privind politica orientală, inspirat de
consilierul A.A. Bezborodko și general-feldmareșalulG.A. Potemkin. Cunoscut mai târziu ca proiectul
grecesc[5], acesta trasa sarcina de reorientare geopolitică a Imperiului rus, de la zona Mării Baltice, cu
accentul pus de Petru I pe lumea protestantă-germană, Rusia urma să-și redirecționeze politicile de
extindere spre Marea Neagră și Marea Mediterană, spre litoralul de nord al Mării Negre și Balcani, locuite
de greci, slavii de sud, moldoveni și valahi – „teritorii, altă dată, unite sub sceptrul bizantin și, mai devreme,
de statul lui Alexandru cel Mare”[6].
Planul de acțiuni se baza pe argumentele țarinei aduse în favoarea unei „politici orientale active” în scopul
înfrângerii Imperiului otoman și renașterii Bizanțului. De fapt, Ecaterina a II-a demara un joc geopolitic cu
mai multe obiective și variante de desfășurare. Unul din ele prevedea crearea unui stat tampon între cele
trei puteri vecine – Austria, Rusia şi Turcia –, format din Valahia, Moldova și Basarabia cu numele Dacia
(Regatul Daciei), menit să protejeze hotarele Rusiei de confruntări nedorite. În cazul înfrângerii totale a
turcilor și chiar a izgonirii lor din Europa, țarina solicita asentimentul împăratului austriac pentru restaurarea
Imperiului bizantin sub sceptrul nepotului său, marele principe Konstantin Pavlovich.Persoana favorită
pentru scaunul Regatului Daciei era general-feldmareșalulGrigorij Potemkin, iar în calitate de
„recompensă”, Rusia își revendica teritoriul dintre râurile Bug și Nistru și câteva insulițe în arhipelagul Mării
Egee.

Potemkin propune un plan de acţiuni pentru a lega pentru totdeauna Crimeea de Imperiul rusPartea
trecută sub tăcere era însă planul anexării Crimeii, pus în acțiune imediat după primirea asigurărilor de
susținere din partea împăratului austriac, campania militară sub conducerea lui Grigorij Potemkin
finalizându-se în favoarea Rusiei către august1783.Unul dintre mesajele lui Potemkin – adresat Ecaterinei
în octombrie 1782, sub titlul Reflecţiile unui patriot rus despre războaiele trecute cu tătarii și modalităţi de a
le opri pentru totdeauna– dezvăluia planul de măsuri care urma a fi realizat după anexarea Crimeii, „pentru
a lega” peninsula pentru totdeauna de Imperiul rus. În acest scop, general-feldmareșalul propunea
redislocarea și așezarea cu traiul în această regiune a unui număr total de 30.000 de ostași, inclusiv pentru
a asigura o rezervă armată constituită în viitor din descendenții acestora, iar din ținuturile interne ale Rusiei
să fie adusă populație rusească de țărani, înzestrați cu cele necesare, distribuindu-li-se spații convenabile
și învățându-i să mânuiască arma. În plus, se solicita permisiunea de stabilire în acest spațiu a cazacilor de
pe râul Don, maloroșilor și altor creștini:greci, armeni, valahi și bulgari:„Astfel, am putea îndrăzni să spunem
că în scurt timp Crimeea va deveni creștină și veșnic rusească”.
Potemkinînaintează şi o serie de propuneri care țin de toponimia spațiului vizat:Crimeea urma să revină la
numele ei anterior – Hersonia, orașul Caffa să fie renumit Feodosia, „iar în memoria faptului că anume aici
marele cneaz Vladimir a primit sfânta credință creștină, să se construiască un mare templu lui Dumnezeu”.
La fel, Potemkin proiecta să se ridice un monument în cinstea suveranului care a supus Crimeea în piața
Victoriei, aceasta urmând a fi inaugurată în centrul orașului şi numită după exemplul celei din Paris, iar
„pentru veșnica pomenire a suveranului, a se stabili o sărbătoare bisericească anuală și a întregului popor”.
Prin redenumiri, reabilitarea celor vechi sau inaugurări de altele noi, lista toponimelor de origine greacă va
continua să se extindă după anexarea Crimeii cu nume precum Taurida, Sevastopol, Simferopol, Eupatoria,
Panticapaeum, Fanagoria ș.a. În același mod, imediat după tratatul de pace de la Iași, între râurile Nistru și
Bug, pe locurile așezărilor vechi care trebuiau date uitării, cârmuirea ţaristă a ridicat localitățile Odessa
(1794), Grigoriopol (1792), Ovidiopol (1795), Tipaspol (1792), menite în viziunea autorităților să susțină
ambianța simbolică a proiectului de Translatio Imperii.
Regiunea dintre Bug şi Nistruurma să fie ridicată la rangul de principat, sub numele de Moldova-
Nouă
Decesul subit al prințului Potemkin în drum de la Iași spre Nicolaev, în apropierea satului Rădenii Vechi din
Basarabia, în toamna anului 1791, a pus capăt planurilor sale ambițioase, dar nu și politicilor Imperiului rus
privind hotarele și spațiile recent anexate. Țarina Ecaterina a II-a, în ucazul din data de 27 ianuarie 1792,
îndată după încheierea păcii, poruncea guvernatorului Ecaterinoslavului, V.V. Kahovskij, să colonizeze în
cel mai scurt timp regiunea dintre râurile Bug și Nistru. Planul de acțiuni, de facto, prevedea delimitarea și
reconfigurarea identităților teritoriale, inaugurarea de noi structuri administrative, comunicații și instituții,
remodelarea realităților etnice, vizând cu certitudine și populația românească din aceste spații[7].
Regiunea a fost reconfiguratăîn patru subdiviziuni teritoriale (уезды– rus.) cu centre administrative în
Ananiev, Tiraspol, Odessa și Nicolaev, iar pământurile regiunii au fost împărţite în loturi pentru slobozii de
statși slobozii boierești,  distribuite arnăuților și volintirilor lui Potemkin, ca și boierilor moldoveni care au
acceptat să devină supuși ai Rusiei, ademeniți cu privilegii, grade militare și civile în administrația rusească.
Pentru asigurarea fluxului de populație în regiunile colonizate, autoritățile rusești au inclus în tratatul de la
Iași o prevedere prin care se recunoștea dreptul locuitorilor principatelor de a se strămuta în Rusia în
termen de 14 luni de la ratificarea tratatului. La 7 iunie 1792, ambasadorul Prusiei la Constantinopol, Von
Knobelsdor, raporta la Berlin că mulți locuitori ai Moldovei părăsesc țara în pofida voinței domnitorului,
încurajați fiind de guvernul rus să se așeze cu traiul dincolo de râul Nistru, iar regiunea în râurile Bug și
Nistru urma să fie ridicată la rangul de principat, sub numele de Moldova-Nouă. Se vorbea chiar și despre
așezarea lui Alexandru Mavrocordat în scaunul noului Principat. Ion I. Nistor, în studiul privind românii de
dincolo de râul Nistru, atestă în documentele emise de autoritățile rusești o listă din 56 de nume de boieri
moldoveni care primiseră în această perioadă terenuri de colonizare și învoirea de a-și aduce forța de
muncă din Moldova. Printre ele regăsim neamurile Rosetti, Cantacuzino, Catargiu, Sturdza, Cananău,
Nicoriță, Sacară, Măcărescu, Filodor, Balș etc. După anul 1793, din cele 67 de comune parohiale ale
regiunii, 49 sunt arătate de Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni ca locuite exclusiv sau în parte de români.
 

Cunoaşterea, instrument de colonizare

Cartea lui Pavel Sumarokov a atras de timpuriu atenția cercetătorilor prin descrierile localităților cuprinse
într-o regiune de frontieră de la finele secolului XVIII-lea, fiind şi unul dintre studiile care atestă populație
românească dincolo de Nistru[8]. De altfel, textul nu a depășit cadrele practicilor discursive imperiale și
insistența prin care se sublinia puterea politică și militară a Rusiei, autoritatea și misiunea ei civilizatoare
(mission civilisatrice) asupra teritoriilor recent anexate.
Ca și multe alte însemnări de călătorie, descrieri geografice, ghiduri statistice, investigații topografice, hărți
elaborate în această perioadă, textul lui Sumarokov se pretează seriei de eforturi depuse de instituțiile
imperiale în epoca Ecaterinei a II-a, care au tins să transforme cunoaşterea într-un instrument de
colonizare. „Ca urmare a războaielor și anexiunilor, granițele Rusiei cu Polonia, Imperiul Otoman și Hanatul
Crimeii între anii 1772-1795 s-au strămutat în total de șase ori, încheindu-se aproape în fiecare caz tratate
de pace și convenții internaționale, elaborându-se descrieri detaliate ale noilor frontiere, urmate apoi de
inventarieri și «descrieri»ale noilor achiziții teritoriale ale Imperiului”[9]. Printre acestea, descrierile
topografice, care în cele mai multe cazuri au fost elaborate în anii 1770 și 1790, prezentau în sine
compendii teritoriale ale unor nobili locali sau funcționari care, în mod invariabil, începeau cu amplasarea
geografică a provinciilor, suprafața, granițele, mediul natural, subdiviziunile administrative, toate servind
apoi la întocmirea capitolelor de istorie și economie locală.
Deseori sunt relevate statistici privitoare la piețele locale, listele unor aşezăminte mănăstireşti, flora, fauna
localității, descrieri ale obiceiurilor locale, registre, chestionare care, de fapt, nu erau inedite – dar punerea
în valoare a acestora de către autorități a devenit mai răspândită, iar ele au fost îmbrățișate cu nerăbdare
de către structurile imperiale nou-create în propriile interese.
Basarabia, „a treia parte a Moldovei”
Călătorind în anul 1799 prin Crimeea, Pavel Sumarokov ajunge în cele din urmă dincolo de această
regiune, la Nicolaev. De aici își continuă calea spre Oceacov și Odessa, înaintând apoi pe malul stâng al
râului Nistru, de la gurile acestuia spre nord, până la Tiraspol și Grigoriopol, pentru a se îndrepta mai
departe spre est, către orașul Balta. Peste un an, la Moscova, Sumarokov își publică textul însemnărilor de
călătorie prin cele două regiuni – Crimeea și …Basarabia.
Cazul, evident, suscită întrebări și perspective de analiză complinitoare, odată ce vizează un spațiu diferit
de cel anexat 12 ani mai târziu, în urma Tratatului de la București (1812), cu numele Basarabia. Problema
abordată ne conduce spre obiectivul geostrategic privilegiat pentru autoritățile țariste în regiune. La finele
secolului al XVIII-lea, dar și mai târziu, gurile Dunării deschideau calea spre Balcani și Constantinopol, iar
Basarabia, „a treia parte a Moldovei”, așa cum o descria principele Dimitrie Cantemir, „alcătuită din patru
provincii:a Bugeacului, a Ak<k>ermanului, a Kiliei și Ismailului”, reprezenta zona limitrofă a părții de jos al
fluviului, aflată sub autoritatea Porții Otomane. Astfel, mențiunile unei Basarabii, între râurile Bug și Nistru în
însemnările de călătorie ale lui Pavel Sumarokov, par să nu fie un caz total fortuit. În contextul proiectelor și
practicilor desfășurate de Imperiul rus în sud-estul Europei, de la finele secolului al XVIII-lea, textul
reprezintă o tentă de conceptualizare a spațiului dat în noile sale coordonate imperiale, o încercare de a-l
înzestra cu sens, finalitate și vector de extindere. Ghidat și familiarizat cu multe detalii de către autorități de
toate nivelele, Sumarokov invocă repere aflate la îndemână, expune viziuni și revelează resorturi interne
ale practicilor imperiale desfășurate în această parte a Europei, antrenate și ulterior, în anul 1812, la
anexarea teritoriului dintre râurile Prut și Nistru.

Tactici ale narațiunii imperiale:evocarea locurilor memoriei

Ajuns în localitatea Nicolaev la data de 12 iulie 1799 (în continuare, vom păstra datarea expusă în originalul
textului), călătorul rus indică în însemnările sale că abia aici a decis „să viziteze Basarabia”, orașul Odessa,
și să „călătorească de-a lungul râului Nistru”. Argumentul deciziei luate subit de autor poate să rezide în
faptul că ambele regiuni erau achiziții teritoriale recente, realizate în ultimele decenii ale secolului al XVIII-
lea și antrenate în procese de „omogenizare” similare în raport cu restul spațiului imperial. Condus de
administratorul militar al localității și suita sa până în cheiul localității, Sumarokov traversează râul Bug și
notează în text:

„Ieșind pe mal, am pășit în Basarabia, care a fost până nu demult în posesiunea Porții, care și-a retras
hotarele în interior sub presiunea armelor noastre victorioase, iar în ultimul război a cedat Rusiei toată
regiunea, ca să se retragă peste Nistru”.

Reflecțiile autorului sunt girate în maniera în care este gândită relația imperiului cu noile teritorii.De altfel,
reperele simbolice ale noului landșaft imperial sunt cel mai convenabil instituite prin evocarea locurilor
memoriei, care reprezintă episoade istorice pline de glorie, personalități marcante, eroismul armatelor ruse
și care alimentează cu legitimitate prezența imperială în regiune:

„Apropiindu-ne de Oceacov, cam la 5 verste distanță de el, s-a deschis un mare spațiu de stepă, săpat de
gropi și movile, acolo unde armatele ruse și-a dislocat bordeiele, acolo s-au aflat unitățile de artilerie,
fortificațiile. Cât am înaintat, le-am observat tot mai frecvent”.

Reprezentările autorului privind cumși de cefuncționează „mecanismul” imperiului sunt cele care determină
tacticile narațiunii, obiectele descrise sau observate și, evident, cele scăpate cu vederea sau cele omise.
Intrarea în localitatea Oceacov (localitate menționată în izvoarele românești ca Vozia sau Ociac) îi lasă
autorului impresia unei localități ce „este, astăzi, un sătuc [слободка– rus.] pașnic și neînsemnat”, dar care
anterior „a făcut mare zarvă în Europa”.
„Mă întrebam în gând unde îi este semeția, unde îi sunt edificiile care o înfrumusețau cândva, unde a
dispărut gloria ei”.

„…ar fi de mare folos înmulțirea locuitorilor pentru toată această regiune”

Căutările unei gazde nu s-au soldat cu rezultate, localnicii nu-i deschid ușile. Recomandările obținute la
Nicolaev îl ajută, totuși, să găsească o soluție:este primit de căpitanul James M. Hamilton – ofițer englez
angajat în anul 1791 în marina militară rusă – a bordul fregatei militare, unde înnoptează, iar a doua zi
pornește să examineze localitatea:

„Trecând prin aceste ruine, unde nu mai sunt nici case, nici locuitori, și unde, după răbufnirea armelor de
război, s-au inaugurat pustiirea și tăcerea, mi-au fost arătate căile pe unde au mărșăluit armatele noastre
pentru a ataca orașul. Iată în acel loc, vorbeau, a fost ucis kneazul Volkonski, acolo și-a pierdut viața Gorich
(Горич– n.n.), și aici nu există alte urme, decât moartea și distrugerile”.
Călătorul descrie un meleag pustiu, „aproape nelocuit”, dar landșaftul imperial este totuşi punctat de
încăperile prevăzute carantinei de frontieră, unități militare, cazarme, cetate, alte fortificații. Participând la
aplicațiile militare de pe fregată în următoarele zile, vizitează insula Kindum [Kilburun– turc] pentru a
consemna vestigiile de pe fostele câmpuri de luptă, episoadele bătăliei din 1787 dintre armata rusă și turcă
și, evident, iscusința militară a comandanților ruși. În a patra zi de ședere, după amiaza, Sumarokov
vizitează împrejurimile Oceacovului pentru a detecta locuri pline de semnificații:
„Aici, […] contele Suvorov ademenise din oraș escapada și a declanșat confruntarea, ca împreună cu cei
retrași să intre în cetatea Ociacov, și prin acest șiretlic să sfârșească asediul. În sfârșit am ajuns în locul
unde era dislocată armata noastră și acolo, în toate împrejurimile, sunt prezente urmele diferitor fortificații.
[…] aceste indicii au rămas trofee ale gloriei victorioasei armate ruse”.

La 17 iulie, Sumarokov pleacă de la Oceacov spre Odessa descriind distanța parcursă și împrejurimile.
Dincolo de tonul romantic și dulceag al expunerii literare, eventual inspirat de idilicul naturii, autorul așază
imaginile descrise într-o structură și ierarhie care trebuie să convină anumitor rosturi și utilități majore
pentru a le înscrie în peisajul imperial:

„Această stepă aproape că este depopulată, dar deține părți convenabile, cu excepția pădurilor absolut
absente, fiind fără niciun copac. Un petic de pământ roditor, fânețele din cele mai excelente;păsări de o
multitudine de rase și apă pentru localități ar fi îndeajuns. Ca și în împrejurimile Hersonului și Nicolaevului,
ar fi de mare folos înmulțirea locuitorilor pentru toată această regiune […]”.
Stdiu de caz: Odessa în anul 1799
La intrarea în Odessa, călătorul se arată extrem de mirat de renașterea acestei localități, de edificiile
masive și iluminate, casele bune ale locuitorilor, străzile aranjate și largi:

„Altă dată, când Basarabia aparținea Turciei, în locul unde se situează Odessa, era o cetate nu prea mare,
pe mal, numită Hadjibei […]. În ultima noastră confruntare armată cu Poarta, începută în 1787, această
cetățuie (крепостца– rus.) a fost luată de amiralul Ribas, iar la încheierea păcii în 1792, Hadjubeiul cu
pământurile dintre Bug și Nistru au intrat în posesiunile Rusiei.
Importanța acestui loc a atras atenția curții noastre. […] golful constituit din malurile care formează un
semicerc, apropierea de Ucraina poloneză și perspectiva comerțului cu multe state, toate acestea
prevesteau, aici, un port faimos. Astfel, în următorul an 1793 s-a dat porunca să se fondeze pe ruinele
Hadjubeiului orașul Odessa”.

Reiterând miracolul prin care a fost ridicat orașul la nivelul celor mai cunoscute în doar câțiva ani, atunci
când altor popoare acest lucru le-ar fi luat sute de ani, autorul subliniază că monumentele demne ale
marilor suverani sunt orașele ridicate în mijlocul deșertului, prin popularea lor, extinderea comerțului și a
veniturilor și, ca urmare, creșterea veniturilor curții și bunăstarea supușilor săi. Totuși, dincolo de cele
etalate, datele statistice aduse de autor ne permit să discernem mai multe despre starea localității în anul
1799. S-au trecut în revistă:o biserică din lemn, trei biserici din piatră aflate în construcție, 506 case din
piatră, 233 bordeie, 501 dughene, 111 beciuri, 5 crâșme, 35 depozite pentru cereale și mărfuri, trei băi,
şapte fierării, 22 diverse întreprinderi mici, şase mori de vânt, 18 fântâni cu apă potabilă și altele în
apropierea orașului, o populație de 4.147 de oameni (2.861 bărbați, 1.286 femei).

Cetatea (de fapt reduta – n.n.) din pământ, carantina, vama, cazărmile desăvârșesc panorama și
perspectivele de dezvoltare ale orașului, care, în opinia autorului, își căpăta ceas cu ceas aspectul
bastionului imperial în regiune. Sumarokov consideră că, prin amplasamentul său, Odessa depășește toate
celelalte porturi rusești, iar cu timpul poate fi asociată portului din St. Peterburg (sic):

„Într-un cuvânt, ea [Odessa – n. n.] este o concentrare a întregului nostru comerț și comoară de nădejde
pentru Imperiu”.

Părăsind Odessa, Sumarokov se îndreaptă spre râul Nistru și localitatea Ovidiopol,

„anterior numit de turci Adzhider (Гаджидер– rus), care le-ar fost târg (местечко– rus.), și căruia [apoi –
n.n.] i s-a acordat numele din considerațiile că anume el este acel oraș Tomis, unde l-a exilat August pe
Ovidiu. Este situat la 20 de verste de mare și 17 verste de gurile ale Nistrului, pe malurile ușor înclinate ale
limanului, care reprezintă prin sine hotarul dintre două Imperii”.
 

La Ovidiopol, „majoritatea localnicilor sunt moldoveni”

Pe cealaltă parte a limanului se deschid vederii posesiunile Porții. Pentru călătorul rus este un spațiu de
tensiune și reflecție. Statutul de „hotar dintre două imperii” îi acordă semnificațiile arenei de confruntare și
virtuțile locului memoriei.

Ovidiopolul este descris ca un orășel de hotar mic și prost construit, care dispune de o fortificație din
pământ cu o garnizoană, o „flotă” de 20 de vase, carantină, post de frontieră pentru perceperea taxelor
vamale și gospodăriile locuitorilor care pot ajunge până la cifra de 80:

„Majoritatea localnicilor sunt moldoveni, la fel greci, iar ruși sunt foarte puțini. Toți sunt originari, și
preocupările lor țin de sarea adusă de Turci din Akkerman și care o cumpără pe aur sau bani turcești […]
care o vând precupeților care vin din Gubernia Podolia și localitățile din împrejurimi”.

De la Ovidiopol, Sumarokov își urmează calea spre nord, de-a lungul limanului, peste 10 verste atinge râul
Nistru, apoi la 22 de verste parcurge localitatea Majak (Mаяк– rus.) cu o poștă și 60 de gospodării, formată
din ruși staroveri (старообрядцы– rus.) refugiați la turci și așezați inițial cu traiul mai sus pe Nistru, în
localitatea Ciobruci. Trecând în revistă aspectul exterior al localității și meșteșugurile localnicilor, autorul
este nevoit să recunoască:„pe timpurile turcilor această comunitate nu avea nici o strâmtorare. Își urmau
legea, tradițiile, rămânând liberi, fără obligații. Cea mai mare parte a lor cunosc limba turcă și
moldovenească”. Discursul este echilibrat în final prin constatarea portului și a „veșmintelor cotidiene
țărănești ruse”.

„Obiceiul moldovenilor de tors lâna din mers mi-a părut straniu, dar util”
Pe data de 1 august, Sumarokov ajunge în localitatea Tiraspol, situat la 89 de verste de Ovidiopol, pe locul
vechii localități moldovenești Sucleia. Călătorul consemnează așezarea, planificarea, populația localității,
constituită din „ruși staroveri, ucraineni, moldoveni, valahi, evrei și țigani”, estimată aproximativ la 350 de
gospodării. În apropiere, observă o „cetate din pământ cu o garnizoană puternică, care apără hotarul nostru
și nimănui nu permite să treacă fluviul mai departe de jumătatea lui”.

Dimineața își va urma drumul spre Nistru pentru a se apropia de Bender, pe locul numit Parcani, a cărui
populaţie, spune autorul, a fost strămutată la Tiraspol. Aici se deschide vederea spre „faimosul oraș aflat pe
râul Nistru”, iar apropierea îi permite „nu doar să deslușească chipurile localnicilor, dar să vorbească” cu cei
ieșiți pe mal. Locul este consemnat prin precizarea autorului că râul Nistru, care curge în ambele direcții în
linie dreaptă, anume în preajma acestei localități face un cot „în interiorul Rusiei”. Peretele de piatră care se
ridică „de la nivelul apei până în vârful muntelui, apără cetatea vastă și anunță invincibilitatea ei”.

„În interiorul ei se văd moschei zugrăvite, minarete înalte, numeroase edificii pe gustul asiatic, casa lui
Pașa, parcul lui cu foișoare, și suburbia din partea stângă a acesteia”.

„Minunata vedere mi-a atras atenția pe multă vreme […]. Reparația deteriorărilor provocate de obuzele
rusești de pe peretele cetății reamintesc de cele două cuceriri ale acesteia de către Eroii noștri și că
inexpugnabilitatea ei este doar calea spre o glorie mai mare și lauri”.

La 15 verste de Tiraspol, Sumarokov descrie localitatea moldovenească Mălăești (Малоешты– rus.),

menționând că populația acesteia a locuit aici din cele mai vechi timpuri în supunerea turcilor:
„Văzând aici un moldovean, întins pe perne chiar în plină stradă, m-am apropiat, ca să aflu că e bolnav,
întrebându-l despre accesele suferite, și doar atunci mi-am amintit de epidemia de antrax, care bântuie
peste Nistru. […] Obiceiul moldovenilor de tors lâna din mers mi-a părut straniu, dar util”.

„Moldova face o impresie atrăgătoare despre sine”

Drumul spre Grigoriopol, de 25 de verste, îi deschide un tablou natural admirabil:

„Pe altă parte a Nistrului se vede Principatul Moldovei, care-și ține hotarele nu departe de Bender, pe râul
Bâc. Drumul trece printre munți viguroși, iar câmpiile de la poalele lor, în formă de amfiteatru, se aștern ca
un covor verde în fața mândrului Nistru care se agită la vale. Acolo se văd în preajma râului pășunile cu
câte un copăcel care se înalță pe alocuri, parcelele țăranilor semănate cu harbuji și zămoși;se află văile
radioase, murmură izvoarele care se revarsă, se arată localitățile amplasate pe culmea dealurilor;peste tot
priveliști, vioiciunea naturii, iar Moldova face o impresie atrăgătoare despre sine. Cotiturile Nistrului sunt
atât de surprinzătoare încât pe alocuri coincid una cu alta;el ba șerpuiește în interiorul Rusiei, ba iar se
îndepărtează de ea, de parcă ar împărți frumusețile [naturii/locului – n.n.] între cele două Puteri
[Державами– rus.]. Se pare că el ar spune aici:Am fost martor al bărbăției și mărinimiei rușilor, aici și-au
traversat trofeele, am ascultat sunetele înspăimântătoare ale tunetelor lor surprinzătoare, iar apele mele se
cutremurau […]”.
Traversând trei sate moldovenești – Butor (Бутыры– rus.), Tașlîc (Ташлык– rus.) și Puhăceni (Пугачану–
rus.) – călătorul se apropie de Delacău (Гелакиов– rus.) și intră în Grigoriopol. Aici, Sumarokov notează că
orășelul este fondat de armeni, originari din Căușeni, Bender, Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea
Albă);autorul semnalează 400 de gospodării și 150 de dughene. Mergând apoi spre Dubăsari, Sumarokov
consemnează pe drum o vamă, o carantină și feribotul „unde traversează în Principat, de obicei, armatele
noastre”. La Dubăsari, situat pe Nistru și la 15 verste de Grigoriopol, autorul descrie o localitate de 300 de
gospodării, cu moldoveni, greci, bulgari, evrei și câțiva ruși. Menționându-i așezarea pitorească și grădinile
asemănătoare celor din Crimeea, Sumarokov decide să-și sfârșească aici itinerariul:
„Aici m-am despărțit de Nistru care m-a fermecat cu Basarabia minunată și am cotit în dreapta spre
Polonia. Această țară cu adevărat poate fi numită pământul făgăduinței. […] într-un cuvânt, abundentă cu
de toate, cu excepția doar a locuitorilor”.

***
Fără îndoială, textul Călătoriei prin toată Crimeea și Basarabiaa lui Sumarokov probează în mai multe
rânduri elementele practicilor de colonizare ale spațiilor imperiale, iar mențiunea Basarabieiîn interfluviul
dintre Nistru și Bug, în acest context, nu este altceva decât o proiecție a vectorului de extindere a Imperiului
rus în sud-estul Europei și atestă tentative de colonizare ale acestui nume, anterior anului 1812. Astfel,
procesele de colonizare în desfășurare au implicat, de rând cu noile linii de apărare, structuri administrative
și instituționale, în egală măsură și mecanisme de reconfigurare a identităților teritoriale, remodelarea
realităților etnice, dar și practicile de cunoașterecare au avut scopul să „construiască” legitimitatea prezenței
imperiale în regiunile anexate.
Versiunea extinsă a articolului, în limba engleză, este publicată în colecția de studii editată de Mihaela
Grancea, External and Internal Travel Representations from Pre-Modernity until the 20th Century, „Studia
Universitatis Cibiniensis, Series Historica”, Volume X/2013 Supplement, „Lucian Blaga” University of Sibiu
Publishing House, 2013, pp. 85-99.
NOTE

[1]Pavel Sumarokov (…1767-1847), în anul 1799 tânăr scriitor, între anii 1807-1812 gubernatorul oraşului
Vitebsk, 1807-1815 gubernatorul oraşului Novgorod, senator, membru al Academiei Ruse.
[2]În original:Путешествие по всему Крыму и Бессарабии 1799 году, Павлом Сумароковым. С
историческим и топографическим описанием всех тех мест, Университетская Типография,
Москва, 1800.
[3]„Российский Императорский Двор возвращает блистательной Порте завоеванную онным
Бессарабию с крепостями Бендерами, Аккерманом, Килиею и Измаилом, со всемя местечками,
слободами, деревнями и всем прочим, что онная в себе содержит;равным образом возвращает
Блистательной порте Княжество Молдавское со всеми городами, селениями и всем прочим, что оная
провинция в себе содержит […]” Договоры России с Востоком. Политические и торговые, ред. Т.
Юзефович, Изд. Тип. О.И. Бакста, СПб, 1869, стр. 43-44.
[4]Cazul dat a mai fost citat, fără a fi examinat în contextul politicilor și practicilor teritoriale imperiale ruse.
Despre discuțiile privind originile/evoluția numelui Basarabia, vezi:Ion Chirtoagă, Evoluția semnificației
teritoriale a noțiunii Basarabia, în „Revista de istorie a Moldovei”, 1994, nr. 2, pp. 9-13;Idem, Din istoria
Moldovei de sud-est pînă în anii ’30 ai secolului XIX-lea,  Ed. Museum, Chișinău, 1999;Idem, Enigma unui
nume:Basarabia,  în „Historia”, mai 2012, nr. 125, pp. 8-13;Ion Țurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul
dintre Prut și Nistru în evoluție istorică (din primele secole ale mileniului II pînă la sfârșitul secolului al XX-
lea), Ed. Cartier, Chișinău, 2011, p. 355;la fel, vezi recenzia la monografia dată semnată de Marian Coman
în „Studii și Materiale de Istorie Medie” (SMIM), nr. 1, 2012, pp. 350-356.
[5]Vezi:Nicolae Iorga, Proiecte de împărţire a Turciei și noua intervenţie rusă la Dunăre. Al doilea război al
Ecaterinei a II-a și planurile lui Napoleon în Turcia, in Istoria relaţiilor române, ed. Florin Rotaru, Ed. Semne,
București, 1995, pp. 229-250;Ion I. Nistor, Restaurarea Daciei în sintezele diplomatice europene, Memoriile
Secțiunii Istorice. Academia Română, Seria III, Tom XXI, Imprimeria națională, București, 1939, pp. 342-
346.
[6]Андрей Зорин, Кормя двухглавого орла… Литература и государственная идеология в России в
последней трети XVII – первой трети XIX века, Новое литературное обозрение, Москва, 2001, pp.
38-39.
[7]Astfel, materialele catagrafiei realizate de autoritățile ruse în anul 1774 în circumscripțiile cu centrele în
Căușeni și Sălcuța, recent publicate la Chișinău, certificau localități românești pe cursul de jos al râului
Nistru:Căușeni, Chițcani, Talmaz, Cioburciu, Răscăeți, Răscăeți, Popeasca, Malcoci, Sălcuța, Fârlădeni,
Gherbivăț, Gura Bâcului, Slobozia, Hagi Musa, Coșnița, Pârâta, Pohrebea, Cocieri, Corgevo, Molovata,
Goieni, Doroșcaia, Delacău, Butor, Speia, cu o populație majoritară desemnată prin
aloetnonimul volohi,  utilizat în Rusia și Polonia până în secolul al XVIII-lea. Vezi:Ion Chirtoagă, Populația
localităților românești de pe cursul inferior al râului Nistru, in „ProMemoria. Revista Institutului de Istorie
Socială”, vol. II, nr. 3, 2012, Chișinău, pp. 166-196.
[8]Gheorghe G.. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, Institutul de Istorie Națională din
București, București, 1947, p. 9, 415;Constantin I. Karadja, Un martor rus al etnografiei românești a
malurilor Nistrului în anul 1799, in „Revista istorică”, anul XIV, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1928 pp.
356-357;Emil Diaconescu, Românii din răsărit. Transnistria, Institutul de Arte Grafice și Editură Ath.
Gheorghiu, Iași, 1942, pp. 175-176;Constantin C, Giurescu, Populația moldovenească de la gura Niprului și
a Bugului în veacurile XVII-XVIII,  in Românitatea Transnistriană. Antologie, Ediție îngrijită, note și
comentarii de Florin Rotaru, Editura SEMNE, București, 1996, p. 256.

Pe măsura tensionării problemei orientale și înăspririi confruntărilor de interese în

Balcani în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sporesc preocupările Marilor
Puteri europene pentru Principatele Române. Una din numeroasele dovezi în acest
sens o constituie înființarea consulatelor străine, în pofida opunerii Роrții Otomane, la
București și Iași. Din 1782 activează primul consul al Rusiei – S. L. Lașkariov din
1783 – primul consul al Austriei – I. Raicevich; Franța își deschide un consulat la
17961, Маrеа Britanie – la 1803 (funcționează din 1801). Ele rup cercul ruso-turco-
austriac, operează о mai largă deschidere către Europa. Agenții consulari sunt numiți
pentru ambele Principate, iar în cazul desemnării a doi consuli – cel de la București
avea rangul de consul general, ceea ce însemna recunoașterea realității: ambele
Principate alcătuiesc о entitate2.

Poziția geografică strategică а Principatelor, amplasate la hotarul de interferență а

intereselor marilor imperii, conjugat cu constrângerea unui pericol mereu crescând al
confruntărilor dintre aceste mari puteri (Turcia, Rusia, Austria) а generat ideea creării
unui stat românesc tampon. Ideea а fost promovată de înșiși boierii pământeni prin
memoriul de constituire а Principatelor într-un singur stat, înaintat încă la 1772
congresului de la Focșani; proiect preluat și dezvoltat de către diplomația țaristă în
scopul întăririi propriilor poziții în Sud-Estul Europei. În timpul Războiului ruso-turc din
1768–1774, Ecaterina a II-a s-a limitat doar la planurile de a oferi Rusiei acces sigur
la Marea Neagră. Cu toate acestea, pentru a primi sprijinul popoarelor ortodoxe de la
Nordul și Sudul Dunării, împărăteasa a transmis, prin intermediul conducătorilor ei
militari, că războiul se duce pentru a-i elibera de jugul otoman.
Tentativele neîncetate ale Porții Otomane de a reconsidera unele clauze ale
Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, în primul rând cea ce se referă la independența
Crimeii, pe de o parte, fixarea în calitate de obiective prioritare imediate asigurarea
navigației comerciale libere a navelor ruse în Marea Neagră și prin strâmtorile
Bosfor și Dardanele, stipulații prevăzute de Tratatul ruso-turc din 1774 și, nu în
ultimul rând, anexarea Crimeii3 (acest act fiind considerat un prim pas în realizarea
unor proiecte mai ample în privința Imperiului Otoman, în direcția Balcanilor), pe de
altă parte, au determinat corectarea esențială a politicii externe a Rusiei, axa ei
principală plasându-se de la vest spre sud-vest și sud. În acest sens, Petersburgul
a desfășurat acțiuni energice în vederea stabilirii relațiilor strategice cu Imperiul
Habsburgic în temeiul interesului comun în soluționarea Problemei Orientale.
Unul dintre primele efecte ale acestei reorientări a constituit apariția ambițiosului
proiect, cunoscut în literatura istorică cu titlul de „Proiect grecesc”4. Apariția acestui
proiect de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor a fost precedată de
încheierea, în luna mai 1781, a tratatului de alianță ruso-austriacă având un caracter
pronunțat anti-otoman. Potrivit documentului, împăratul Austriei recunoștea achizițiile
teritoriale ale Rusiei fixate în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și se angaja să acționeze
împotriva turcilor în cazul în care Poarta Otomană declară război Rusiei. La rândul
său, Ecaterina a II-a recunoscuse integritatea teritorială a Imperiului Habsburgic în
corespundere cu Sancțiunea pragmatică (Sanctio pragmatica) – decretul împăratului
Carol al VI-lea din data de 13 aprilie 1713 privind succesiunea la tronul Habsburgilor
și asigurarea indivizibilității și inseparabilității posesiunilor monarhiei, a susținut
pretențiile teritoriale ale Habsburgilor asupra Serbiei de Nord cu Belgradul, Valahiei
Mici și a unei părți din teritoriul Bosniei, ceea ce oferea Austriei ieșire la Marea
Adriatică5.
Cu toate că prevederile tratatului erau strict confidențiale, s-a produs totuși scurgerea
informației, provocând în Europa nervozitate și o reacție nefavorabilă a Rusiei și
Austriei. În scrisoarea din data de 2 aprilie 1782, adresată ambasadorului Prusiei la
Petersburg fon Hertz, regele Prusiei Frederick al II-lea nota: „Continuă să primim
informații destul de contradictorii despre aceea că ambele curți imperiale (rusă și
austriacă – n.n.) deja au coordonat între ele împărțirea cuceririlor pe care
intenționează să le efectueze. Se afirmă că nu doar Belgradul, dar și o parte a
Traciei, Moldovei și Valahiei urmează să aparțină curții vieneze. Însă nu-mi vine să
cred ca împărăteasa să fi avut așa de prost grijă de interesele proprii și să fie
dispusă să cedeze austriecilor majoritatea sfărâmăturilor Imperiului Turc, cu excepția
Constantinopolului și al Adrianopolului… Franța, care de asemenea a aflat ceva
despre proiectul celor două curți imperiale, face agitație în Turcia și ea, probabil, a
decis să se opună cu toate forțele sale în cazul în care se va realiza acest proiect.
Cred însă că acest proiect va avea aceeași soartă ca majoritatea celorlalte, formulate
de împărăteasă – va rămâne pe hârtie fără a se prea împovăra cu executarea
acestuia”6.
Ecaterina a II-a a inițiat realizarea înțelegerilor prealabile, convenite de către Rusia și
Austria în primăvara anului 1781, într-un plan de acțiuni. În legătură cu izbucnirea
insurecției împotriva protejatului său în Crimeea (primăvara anului 1782), Ecaterina a
II-a i-a propus lui Iosif al II-lea să convină în privința „compensării” ambelor puteri în
cazul unui eventual război cu Turcia. Împăratul Austriei i-a răspuns prompt, la 1 (12)
iulie 1782, exprimându-și disponibilitatea „să încheie orice acord cu Majestatea Sa
Imperială referitor la orice eveniment, care poate fi provocat de răscoala din
Crimeea”, reclamând insistent ca împărăteasa „să-și deschidă gândurile și intențiile
sale”7.
Proiectul grecesc și-a găsit reflectarea sa amplă în corespondența, demarată în
toamna anului 1782, dintre Ecaterina a II-a, „principesa Moldovei” („moldavanskaia
kneaghinea”8, unul din titlurile prin care s-a autointitulat împărăteasa Rusiei într-o
scrisoare particulară) și Iosif al II-lea.9 La 10/22 septembrie 1782 împărăteasa Rusiei
s-a adresat către împăratul Austriei cu o scrisoarea în care i-a expus planul său
grandios de partajare a Imperiului Otoman, propunând două proiecte distincte
– minim și maxim, fiind conștientă totodată că realizarea lor va depinde întru totul de
conjunctura politică din Europa. Caracterizând în linii generale posibilele atitudini ale
puterilor europene vizavi de un eventual război cu Turcia, Ecaterina a II-a consideră,
în continuare, că la baza preconizatei noii convenții secrete între ambele părți
(Imperiul Rus și Sfântul Imperiu Roman – n.n.) trebuie să fie pus principiul conform
căruia între cele trei imperii – otoman, rus și austriac – nu trebuie să existe
vecinătate nemijlocită, ceea ce presupune existența între ele a unui stat tampon.
Pornindu-se de la acest deziderat, se sugera ideea de a restabili statul independent,
cunoscut în antichitate cu numele de Dacia, în componența Moldovei, Valahiei și
Basarabiei (teritoriul cuprins între Dunăre și Nistru, alias Bugeac – n.n.) în frunte cu
un suveran de religie greacă (ortodoxă); preconizatul stat nu trebuia să fie dependent
nici de Rusia și nici de Austria și nu putea fi anexat nici la prima și nici la doua
putere; se propunea, de asemenea, ca hotarele „noului stat” Dacia să fie Nistru și
Marea Neagra din partea Rusiei, râurile Dunărea și Aluta (Olt – n.n.) din partea
austriacă. Referitor la achiziții teritoriale Ecaterina a II-a era decisă să se limiteze cu
spațiul dintre Bug și Nistru (teritoriu cucerit ulterior în urma Războiului ruso-turc din
anii 1787-1791) și la câteva insule din Arhipelag, urmând ca Austria, de sine stătător,
să-și contureze apetitul teritorial10. În viziunea împărătesei ruse, această acțiune ar
prezenta o variantă de partajare a spațiului european al Imperiului Otoman. În
continuare Ecaterina a II-a își exprima convingerea că în cazul în care ambele părți
(Rusia și Austria – n.n.) vor reuși în comun „[…] să salveze Europa de dușmanul
creștinismului prin izgonirea acestuia din Constantinopol”, împăratul (Austriei – n.n.)
nu va renunța să contribuie „[…] la restabilirea, pe ruinele (Imperiului Otoman – n.n.)
și după căderea cârmuirii barbare care acum domină acolo, a vechii monarhiei
grecești cu o condiție indispensabilă din partea mea: de a păstra monarhia restabilită
într-o stare de independență deplină față de monarhia mea și de a ridica pe tronul ei
pe nepotul meu cel mic, marele principe Constantin, care se va obliga ca niciodată
să nu aibă pretenții la tronul Rusiei, pentru că niciodată aceste două coroane nu pot
și nici nu trebuie să fie împreunate deasupra unui cap”. La rândul lor, marii principi
Pavel Petrovici și fiul său Alexandru vor jura că nu vor pretinde la tronul
Constantinopolului11.
În scrisoarea de răspuns, semnată nu mai devreme de 13/25 noiembrie 1782, Iosif al
II-lea, exprimându-și incertitudinea în privința supoziției că Franța și Prusia vor lua o
atitudine indiferentă față de proiectele de partajare a Imperiului Otoman, în principiu
acceptase ambele propuneri ale Ecaterinei a II-a, manifestând, totodată, unele
rezerve în privința realizării lor: „… doar mersul războiului poate să hotărască totul…”
și că realizarea acestor planuri nu va întâmpina piedici din partea sa „… dacă ele
(planurile – n.n.) se vor armoniza și uni cu cele pe care eu le consider echitabile”. În
continuare împăratul Imperiului romano-german nominalizează teritoriile la care ar
pretinde Austria: Hotinul pentru acoperirea Bucovinei și Galiției, Valahia până la râul
Olt (Valahia Mică), Serbia de Nord cu Belgradul, o parte din Bosnia și Herțegovina,
asigurându-i-se Austriei ieșire la Marea Adriatică, precum și posesiunile venețiene
Dalmația și Istria12. În urma discuțiilor diplomatice la acest subiect, prin scrisoarea din
4/16 ianuarie 1784 către Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a s-a arătat decepționată de
pretențiile teritoriale exagerate ale Austriei în raport cu cele ale Rusiei13.
Analiza substratului politic intern și extern în mediul căruia a apărut Proiectul
grecesc nu intră în obiectivele prezentului studiu, astfel încât evocăm doar un singur
moment în contextul chestiunii abordate, la care s-a referit și istoricul francez Albert
Sorel în lucrarea sa Lа question d’Orient au XVIII siècle (1878).
La 17 ianuarie 1772 cancelarul de stat al Austriei, prințul Wenzel Kaunitz 14 remite
împărătesei Maria Tereza15 un memoriu în care expune propunerile contelui Massin,
cavaler al Ordinului de Malta, în serviciul Rusiei din 1770 în calitate de contr-amiral,
referitor la condițiile care ar putea fi puse la baza apropierii ruso-austrice cu scopul
„izgonirii definitive a turcilor din Europa”.
Kaunitz a atras atenția asupra a două propuneri dintre cele șase variante de
partajare a Imperiului Otoman în cazul unui război victorios împotriva acestuia („Les
six propositions du comte Massin pour le partage de la Turquie”) 16. Potrivit primei
propuneri, Austria ar fi primit Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia
până la Moreea; cealaltă parte a Balcanilor în comun cu Constantinopolul și
Dardanele este transmisă Rusiei. În contextul Proiectului grecesc prezintă un mare
interes a doua variantă de partajare, ambele planuri având coincidențe
surprinzătoare. În ea se prevedea crearea unui regat cu centrul la Constantinopol,
care ar fi fost compus din Macedonia, Albania, Rumelia, majoritatea insulelor
arhipelagului grecesc, urmând ca conducătorul acestei formațiuni să fie desemnat de
către Rusia. În posesiunea Imperiului Rus se propunea de a fi cedate o mare parte a
teritoriilor din stânga Dunării (Moldova și Țara Românească – n.n.), țărmul Mării
Negre, cu excepția Crimeii, căreia i se acorda independență sub protectoratul Rusiei.
La rândul său, Austria ar fi primit Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria și
Herțegovina; Moreea urma să fie reorganizată într-un stat independent sub puterea
arhiducelui austriac sau transmisă Veneției, care, în schimb, ceda Habsburgilor Istria.
E interesant faptul că una din variantele propuse presupunea neutralizarea Prusiei
prin acceptarea noilor ei pretenții teritoriale față de Polonia, Varșovia fiind
recompensată în acest context din contul Moldovei și Valahiei17. Coincidența
uimitoare a momentelor esențiale ale Proiectului grecesc cu cele din a doua variantă
a planului contelui Massin, a schimbului de teritorii în cadrul triumviratului Prusia –
Polonia – Principatele Române cu proiectul similar vehiculat de către cercurile
guvernamentale ruse în anii 1769 și 1771 ne face să-i acordăm dreptate lui Kaunitz
care, la 1772, scria: „Les Russes, ont fait insinuer par le comte Massin qu’il y avait à
choisir entre plusieurs plans” (citat de către A. Sorel: propunerile contelui Massin au
fost sugerate de ruși)18.
Cu toate că Proiectul grecesc a rămas doar o construcție ipotetică, în el și-au găsit
exprimare, cu o claritate suficientă, principiile fundamentale și tendințele generale ale
politicii Rusiei în Sud-Estul Europei; acest proiect marcând „o etapă în elaborarea
cursului geostrategic al Rusiei în Balcani… a servit punct de pornire pentru
următoarele combinații privind restructurarea teritorial-statală a Europei de Sud-
Est”19. Acest „grand projet” poate fi considerat un plan real de partajare a posesiunilor
europene ale otomanilor, o dovadă a poftelor expansioniste ale Curților de la Sankt
Petersburg și Viena în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea. Iar coautorii principali au fost
Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea, asistat de Kaunitz20.
Abandonând Proiectul grecesc ca atare, Rusia și Austria au revenit, la mijlocul anilor
’90 ai secolului al XVIII-lea, la ideea creării unui stat tampon în spațiul carpato-
dunărean. În Declarația secretă referitoare la alianța între Rusia și Austria din data
de 23 decembrie 1794 /3 ianuarie 1795 se stipulează că în cazul unui război comun
al ambelor curți imperiale împotriva Imperiului Otoman suveranii se obligă să
contribuie, prin toate mijloacele disponibile, la realizarea planului schițat în scrisorile
Ecaterinei a II-a din 10/22 septembrie și a lui Iosif al II-lea din 13/25 noiembrie 1782.
În particular, se preconiza „[…] separarea, pe vecie, a Moldovei, Valahiei și
Basarabiei de Imperiul Otoman și crearea unui stat independent, pus, pentru
totdeauna, la dispoziția principelui sau principesei familiei imperiale ruse și urmașilor
lor de ambele sexe”21. După cum lesne se observă, s-a produs o anumită corectare
a Proiectului grecesc: Constantin sau alt reprezentant(ă) al curții imperiale a
Romanovilor trebuia să instaureze o dinastie de sine stătătoare deja nu la
Constantinopol, ci în Dacia, fie la Iași, fie la București sau în alt oraș din preconizatul
stat. În schimb, Rusia se angaja să contribuie Austriei la achiziționarea teritoriilor
nominalizate, după cum reiese din scrisoarea lui Iosif al II-lea de la 13/25 noiembrie
178222. Acest proiect, la fel ca și cel grecesc, era lipsit totuși de perspectivă, căci
Austria însăși avea „ochii deschiși asupra Valahiei și а Moldovei pentru а nu le lăsa
rușilor”23.
Conjunctura internațională din а doua jumătate а anilor ’80 – începutul anilor ’90 еrа
de acum alta, puțin favorabilă Curții imperiale de la Petersburg pentru traducerea în
viață а planurilor orientale. Subtextul geopolitic al alianței ruso-austriece (1781) și
al Proiectului grecesc, anexarea Crimeii și Georgiei Orientale (1783) la Imperiul Rus
au tensionat situația politică în Europa: apăruse pericolul coagulării unei coaliții
europene contra Rusiei și Austriei; iar relațiile între Rusia și Poarta Otomană
permanent balansau la marginea rupturii.
Din toamna anului 1786, Rusia a desfășurat acțiuni de planificare a operațiunilor
militare și de pregătire a trupelor pentru un eventual război cu turcii. Astfel, perioada
interbelică nu se lungi mult timp, deoarece, așa cum se destăinuise însăși
împărăteasa rusă iubitului său Potemkin, în august 1787: „...în capul meu războiul
fierbe, precum berea tânără într-un butoi”24.
„După Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, scrie istoricul american St. K. Batalden,
atenția Ecaterinei a II-a tot mai mult se concentrează asupra evenimentelor din Noua
Rusie. Un indiciu al interesului împărătesei pentru această regiune a fost numirea în
fruntea Novorosiei a lui G. A. Potemkin, un favorit și o putere în creștere în politica
Curții ruse”25.
Faimosul favorit urma să recunoască, cu regret, țarinei sale, la 28 august 1787, că:
„Turcii au anticipat făcând o declarație de război și au schimbat astfel întregul plan
ofensiv, care ar fi putut să se producă, fără îndoială, într-un an din partea noastră” 26.
Se știe că Potemkin a participat activ în derularea noului război, optând, deja din
primăvara anului 1787, pentru necesitatea stabilirii cooperării militare cu Polonia în
lupta împotriva Porții Otomane. În cadrul negocierilor diplomatice ruso-polone privind
încheierea tratatului de amiciție și cu scopul de a detașa Polonia de puterile antiruse,
în primul rând de Prusia, desfășurate pe parcursul Războiului ruso-turc din anii 1787-
1791, din nou a fost abordată, fie la inițiativa Poloniei sau a Rusiei, chestiunea
recompensării teritoriale a Regatului Polon din contul posesiunilor otomane, mai
concret vorbind – pe seama Moldovei și Basarabiei27. Având în vedere conjunctura
internațională nefavorabilă Rusiei, Petersburgul nu a riscat să revendice insistent
anexarea Principatelor, limitându-se cu cererea independenței acestora. Tentativa de
a reanima proiectul grecesc a suferit un eșec total. Clauza proiectului Tratatului de
pace, elaborat încă în vara anului 1789, prevedea ca teritoriul cuprins între Dunăre,
Nistru, Marea Neagră și posesiunile austriece, adică Moldova și Valahia „să rămână
independent sub conducerea domnului de credință creștină și cu un mandat sigur că
acesta (pământul – n.n.) nicicând nu va fi alipit și cedat nici Rusiei, nici Austriei, nici
Porții”28. Această propunere, asemănătoare proiectului creării statului
independent Dacia în frunte cu un principe din dinastia imperială rusă, a fost respinsă
categoric de aliatul său – Austria, care-și revendica, la rândul său, Țara
Românească29. În fine, Petersburgul s-a limitat cu doleanța „de a nu modifica statutul
(politico-juridic – n.n.) Principatelor Dunărene”30, ceea ce însemna că Moldova și
Valahia rămâneau în componența Imperiului Otoman.
Grigori Alexandrovici Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie
1791)31, care, de fapt, a fost a doua persoană din stat și, după unii biografi, chiar era
co-guvernantul împărătesei ruse32, privind „Moldova ca pe o moșie care îi aparține”, a
înființat, editat și publicat propriul ziar, numit „Le Courrier de Moldavie”, ce purta
stema tradițională a Moldovei și făcea cunoscute știrile internaționale și locale33.
Acest „ziar de scandal” promova în paginile sale atât propaganda antifranceză, cât și
crearea unui „regat românesc independent” sub serenisimul conducător de oști ruse.
Nu întâmplător generalul A. Samoilov (nepotul lui Potemkin), care îl însoțea în timpul
Războiului ruso-austro-turc, afirmase că nu ar fi încheiat pacea decât dacă Moldovei
– Dacia – i se garanta independența, iar Valahiei o „ușurare a situației”, urmărindu-
se, astfel, scopul de a avea oricând pentru armata rusă drum liber până la Dunăre34.
Concluzionăm că, în secolul al XVIII-lea, Hanatul Crimeii și Principatele Române se
aflau în structura geopolitică a regiunii de Nord a Mării Negre, într-un „câmp
încrucișat” clasic (clasificare de către K.V. Pleșakov)35, pe care mai multe state
vecine le revendicau. Începutul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea marchează
sfârșitul unei perioade de grele încercări pentru poporul nostru. Războiul ruso-austro-
turc declanșat în august 1787, întru încercarea Porții de a vindeca „rana deschisă pe
trupul statului”36 otoman de Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), s-a terminat prin
„Păcile albe” (aprecierea lui N. Iorga) de la Șiștov (24 iulie/4 august 1791) și Iași (29
decembrie 1791 / 9 ianuarie 1792). Astfel, Imperiul Rus devine vecin nemijlocit cu
Principatul Moldovei – pe hotarul Nistrului.
De remarcat că, o altă tentativă de refacere a Daciei va exista și în timpul domnului
fanariot Constantin Ypsilanti (1760-1816), care în cadrul Războiului ruso-turc din
1806-1812 considera că „are cuvântul țarului că acesta se va interpune cu toata
stăruința pentru a-i asigura demnitatea de principe ereditar al Munteniei”. Iar
partizanii săi credeau că el este candidatul pentru „demnitatea de Voievod al Daciei,
care urma să exercite domnia asupra Moldovei, Munteniei și Serbiei”. Dar, tot atunci
se vorbea prin București ca s-ar fi primit o scrisoare din Petersburg cu vestea
senzațională că „Basarabia, Moldova, Muntenia și Serbia vor fi unite într-un regat sub
sceptrul Marelui Duce Constantin”, fratele împăratului Rusiei Alexandru I37. Însă,
dacă la începutul acestui război însuși generalul I. I. Michelson, comandantul-șef al
trupelor de ocupație din Principate, susținea, la 7 februarie 1807, față de agentul
austriac din București Brenner, că „intențiunea sa nu este de a rămânea în
Principate, ci de a înainta în Italia. Principatele trebuie să constituie un stat tampon,
independent față de Austria ca și de Rusia, un perete despărțitor între ambele puteri
creștine, dar și între ele și Turcia”38, ulterior, aceste declarații au fost date uitării
pentru că se dorea deja încorporarea totală sau, cel puțin, parțială a Principatelor –
tentativă soldată cu anexarea doar a Moldovei de la Est de Prut, la 1812.

În Europa Luminilor, într-o perioadă caracterizată de influenţa filosofilor occidentali, soarta românilor
rămâne la discreţia marilor puteri. Valahia şi Moldova se aflau într-o situaţie dezastruoasă. Domnii fanarioţi
alternau reformele de inspiraţie iluministă cu biruri tot mai mari asupra populaţiei din cauza cererii tot mai
dese de material uman și militar din partea puterii suzerane, iar cele două principate deveniseră câmp de
luptă pentru otomani, austrieci şi ruşi.

Pe când în Țările Române domneau fanarioții, în Rusia, Ecaterina a II-a a Rusiei ajunge la putere în urma unei
lovituri de stat, prin care îşi elimină soţul, Petru al III-lea, şi instaurează un regim autocrat ce avea să dureze din
1762 până în 1796. Influenţa greacă se poate vedea pe tot parcursul domniei, de la oraşele din Noua Rusie, care
primiseră nume greceşti:Odessa şi Kherson, până la numirea nepotului ei Constantin, după marele împărat
roman. Constantin a învăţat greaca înainte de a învăţa rusa. Ideea de refacere a Imperiului Bizantin s-a născut
probabil în timpul Războiului ruso-turc din 1768-1774, pe care Rusia l-a câştigat.

Dacă nobilul vis al împărătesei de a reface Imperiul Bizantin luase deja formă la această dată timpurie este greu
de spus, dar acţiunile ei poartă această interpretare.

În accepţiunea vremii, toţi monarhii ruşi se vedeau apărători ai creştinilor ortodoxi din Imperiul Otoman. În
spatele „dorinţei” de a-i proteja pe creştini se ascundea interesul rusesc pentru extindere teritorială şi, în cele din
urmă, controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Ecaterina realizează la venirea în Rusia că principalele ei scopuri sunt învăţarea complicatei limbi ruse şi
studierea misterioaselor căi ale ortodoxismului grec. 

Ţările române nu erau altceva decât monede de schimb între marile puteri. În 1775, Bucovina este cedată
austriecilor, deja întrezărindu-se dezmembrarea celor două principate şi împărţirea lor între Austria şi Rusia.
Planurile celor două aveau să fie stricate de către celelalte puteri, care doreau să-şi păstreze influenţa şi controlul
asupra Balcanilor, asupra Porţii. Marea Britanie va juca rolul de principală putere protectoare, având interese
comerciale în Imperiul Otoman. Ecaterina, probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi
Diderot, hotărăşte să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină
unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut. Artizanul
planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în
cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei. De asemenea, el
va deveni guvernatorul noilor provincii anexate de la Poartă. El nu era conştient de faptul că unii i-au atribuit
proiectul de a distruge Imperiului Otoman şi de a face din tânărul Constantin un împărat grec, dar pentru cei care
îl cunosc intim ar trebui să aibă sens suficient pentru a evalua aceste himere la valorea lor corespunzătoare.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre
sfârşitul anului 1782, spune:„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de
împărat grec în persoana prinţului Constantin... au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul
austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al
proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782. Din nefericire, nu ambii monarhi
habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui
Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului
Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne
extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite
de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta
ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei... Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii
mei să vadă turcii în Europa.”
Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:„Crearea unui regat
ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi
împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide... În cazul în care şansele sunt propice, nu vei
avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune
cu cele potrivite mie[...] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu
mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la
Nicopole, inclusiv [...] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de
pod pentru Ungaria [...]” .

Iosif al II-lea susţine destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.
În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una
amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a
vizitat Crimeea în 1787. Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea
adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au
făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai
insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona
balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O
altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului valah Constantin Ipsilanti.
Mişcarea naţionalistă greacă va pune capăt domniilor fanariote în principate. În final, rămane întrebarea:ce s-ar fi
întâmplat dacă planul împărătesei ar fi fost pus în mişcare?

Concluzie.

Putem menţiona că interpretarea unui grup etnic în două areale politicoculturale este influenţată de
anumite stereotipuri, care variază de la o pătură socială la alta. În societatea românească grecii erau
priviţi negativ, din cauza statutului lor social, inclusiv pătrunderea și monopolizarea unor ramuri
economice și politice, prin prezenţa lor în Sfatul Domnesc. În schimb, în Imperiul Rus grecii erau
priviţi prin prisma dogmei expansioniste ,,a popoarelor subjugate” şi a unor realităţi socio-economice
ce se caracterizau prin pătrunderea etnicilor greci în rândul negustorimii ruse, prezenţa lor fiind
îndeosebi în zona litoralului Mării Negre. Ei reușesc să monopolizeze anumite curse comerciale
navale de unde și stereotipul de ,,marinar comercial”. În consecinţă, prin aceleași stereotipuri erau
priviţi grecii din Basarabia după anul 1812, fapt ce ne va permite să înţelegem specificul politicii
ţariste faţă de comunitatea greacă din Basarabia.

Note cu Referințe bibliografice

1
 Prin decretul din 8 februarie 1796, Constantin Stamati, un grec din Constantinopol, a fost numit agent al
Franței la București, pe care Poarta refuză să-l recunoască pe motivul că acesta era supus creștin al Porții (raya),
iar legislaţia musulmană interzicea supuşilor turci să reprezinte interesele puterilor străine. Consulul general al
Franţei la Bucureşti a fost numit, în 1796, Charles Flûry (Fleury); la Iaşi, în calitate de viceconsul a fost numit J.
Parrant (1797). Recunoaşterea oficială, prin berate, a consulatelor franceze în Principate s-a produs în martie
1798. Vezi: Ghika D., Franţa şi Principatele Dunărene (1789-1815), Iaşi, Institutul European, 2008, p. 21-22.
2
 Boicu L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internațională, Iași, Junimea, 1975, p. 31.

3
 Екатерина II и Г.А. Потемкин. Личная переписка (1769-1791), М., Наука, 1997, док. № 635, 661. Versiune
electronică: http://www.thelib.ru/books/vtoraya_ekaterina/ekaterina_vtoraya_i_g_a_potemkin_lichnaya_pere
piska_1769_1791-read-13.html; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II. 1772. 1793.
1795. M., 2002, p. 192.

4
 Достян И.С., Россия и балканский воnрос (из истории русско-балканских политических связей в первой
трети ХIХ в.), М., 1972, p. 37-42.

5
 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 184; Idem, Хроники времен Екатерины
Великой, М., ОЛМА-ПРЕСС, 2001, p. 167.

6
 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 184.

7
 Ibidem, p. 184, 188.

8
 După ocuparea, la 26 septembrie 1769, a Iaşilor şi depunerea de către locuitorii capitalei Moldovei a
jurământului de supuşenie şi credinţă împărătesei Rusiei (acţiune realizată la cerinţa insistentă a
comandantului detaşamentului de avangardă al armatei ruse), Ecaterina a II-a i-a scris generalului Alexandr
Bibikov, mareşalul Comisiei pentru elaborarea proiectului noului cod: „Iaşii sunt cuceriţi, vizirul s-a retras peste
Dunăre şi cu dânsul doar până la cinci mii (militari – n.n.); detaşamentul nostru s-a îndreptat spre Bucureşti… Vă
salută noua principesă a Moldovei (s. n.). Toată Moldova a depus jurământ nouă…”. Vezi: Широкорад
А., Турция. Пять веков противостояния, Москва, 2009, p. 84.

9
 Iosif al II-lea de Habsburg-Lorena (Joseph II) (1741–1790), împărat al Sfântului Imperiu Roman (1765–1790),
arhiduce al Austriei (1780-1790). Promotor al politicii absolutismului iluminat.

10
 Мартенс Ф., Собрание Трактатов и Конвенций, заключенных Россиею с иностранными
державами.  Том II. Трактаты с Австриею. 1772-1808 г., С. Петербург, 1875, p. 133; Стегний П.
В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 184-185.

11
 Мартенс Ф., Op. cit., p. 133-134; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 185.

12
 Мартенс Ф., Op. cit., p. 134.

13
 Ibidem, p. 135.

14
 Kaunitz Wenzel (1711-1794), conte, om de stat şi diplomat austriap. Trimis plenipotenţiar la Torino (1742-
1744), ministru pe lângă generalul-guvernator al Olandei Austriece (1744-1748), ministru de stat (1748-1750),
ambasador în Franţa (1750-1753), cancelar de stat (1753-1792), a concentrat în mâinile sale toată politica
externă a Austriei.

15
 Habsburg Maria Tereza (Maria Theresia) (1717-1780), arhiducesa austriacă (1740), marea ducesă a Toscanei,
regina Ungariei (1740) şi a Cehiei (1743), împărăteasa Sfântului Imperiu Roman (1745). A realizat un şir de
reforme de modernizare a Imperiului Habsburgip.

16
 Sorel Albert, La Question d’Orient au XVIII siècle. Le partage de la Pologne et le traité de Kainardji, Quatrième
Édition, Paris, 1902, p. 165-166.

17
 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 187; Seton-Watson R.W., O istorie a
românilor. Din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale, Traducere, introducere şi note
explicative de P. Ardeleanu, Brăila, 2009, p. 127-128; Русаков К.А.,  Австрийская дипломатия и греческий
проект Екатерины II, în „Вiсник Луганьского национального унiверситета”, 2013, № 1, ч. II, p. 47.
18
 Sorel A., op. cit, p. 189; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 187.

19
 Виноградов Вл., Балканская политика императорской России, în „История”,  2002, №
21. http://www.his.1september.ru/article.php?ID=200202102

20
 Русаков К.А., Австрийская дипломатия и греческий проект Екатерины II, în „Вiсник Луганьского
национального унiверситета”, 2013, № 1 (260), ч. II, p. 53; Коршунова Н.В., Восточный вектор
геополитики Екатерины II: «Греческий проект», în „Вестник Челябинского университета”, 2003. Сер. 10.
1, с. 62-68; Стегний П. В., Еще раз о греческом проекте Екатерины II. Новые документы из АВПРИ МИД
России, în „Новая и новейшая история”, № 4. 2002, с. 101-118; М. В. Белов, «Греческий проект» и
имперское наследие российской внешней политики в постсоветской историографической ситуации, în
„Люди и тексты. Исторический альманах”, 2014, № 5, с. 328-349.

21
 Мартенс Ф., Op. cit. p. 244-246; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 378.

22
 Мартенс Ф., Op. cit. p. 244-246.

23
 Iorga N., Acte şi fragmente, Vol. II, p. 224-225.

24
 Екатерина II и Г.А. Потемкин. Личная переписка (1769-1791), Издание подготовил B.P. Лопатин. Серия
„Литературные памятники”, М., Наука, 1997, № 782 (Екатерина II – Г.А. Потемкину, 24.08.1787).

25
 Batalden Stephen K., Catherine II’s greek prelate: Eugenios Voulgaris in Russia, 1771-1806, New York, 1982,
p. 39.

26
 Екатерина II и Г.А. Потемкин. Личная переписка, (1769-1791)..., № 783 („турки предварили
объявлением войны и тем переменили весь план наступательный, который чрез год от нас с выгодою
несумненною мог бы произвестись”.).

27
 Стегний П.В.,  Разделы Польши и дипломатия Екатерины II. 1772. 1793. 1795, M., 2002, p. 201, 243, 251,
252.

28
 Очерки внешнеnолитической истории Молдавскоrо княжества (nоследняя треть XIV-го – начало
XIX-го вв.), Кишинев, 1987, р. 345.

29
 Ibidem.

30
 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 230.

31
 Potemkin Grigori, prinț de Taurida – favorit, soțul-secret al Ecaterinei a II-a, general-feldmareşal (1784),
general guvernator al guberniilor Novorosia, Azov şi Astrahan (1776), preşedinte al Colegiului militar, general
guvernator al guberniilor Taurida şi Ekaterinoslav (1784), comandant-şef al armatei ruse în Războiul ruso-turc
din 1787-1791.

32
 Лопатин B.C., Письма, без которых история становится мифом, în Екатерина и Потемкин. Личная
переписка 1769-1791, М., 1997, с. 473-540; Mourousy P., Potemkine mystique et conquérant. Paris, 1988, р.
339-343.

33
 Montefiore Simon Sebag, Ecaterina cea Mare & Potemkin, Trad. Veronica Tomescu, Bucureşti, Editura Trei,
2016, p. 530.

34
 Ibidem, p. 531; Самойлов А.Н., Жизнь и деяния князя Потемкина, în „Русский архив”, Москва, 1867, №
12, стб. 1553-1556.
35
 Плешаков К.В., Геополитика в свете глобальных перемен, în „Международная жизнь”, 1994, № 10, p.
32-34.

36
 Veliman V., Date noi cu privire la circumstanţele alegerii mitropolitului Moldovei (1792) şi statutul juridico-
politic al Principatelor Române, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, Partea a II-a,
Iaşi, 1986, p. 599; Ecaterina a II afirmase că: „Adevăratul motiv al războiului este și va rămâne că turcii vor să
refacă tratatele: primul este cel de la Kainargi, al doilea este Convenția despre Crimeea, al treilea este cel
comercial” (Екатерина и Потемкин. Личная переписка 1769-1791, М., 1997, № 782).

37
 Nistor Ion I., Restaurarea Daciei în sintezele diplomației europene, în „Analele Academiei Române. Memoriile
Secțiunii Istorice”, Seria III, Tomul XXI, p. 352.

38
 Hurmuzaki-Nistor, Documente privitoare la istoria românilor,  Vol. XIX-2 (1798-1812), Cernăuți,
1938, Nr. CDLXXVI, p. 383.