UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL ISTORIA ROMÂNILOR, UNIVERSALĂ ŞI
ARHEOLOGIE

Program de master – Istoria şi cultura religiilor

Disciplina de studiu Multiculturalitatea și multiconfesionalitatea Basarabiei

REFERAT

,,Proiectul grecesc”al Ecaterinei II și importanța lui pentru statul rus

de-a lungul secolului al XIX-lea

Autor:
Grosu Dan

Conducător ştiinţific:
prof.univ., Galina Corman

CHIŞINĂU – 2020
 Cuprins:

1. Introducere…………………………………………………………...3

2. Proiectul grecesc și regatul Daciei…………………………………..7

3. Conjunctura internațională din a doua jumătate a anilor ’80 –

începutul anilor ’90 al sec. XVIII-lea..................................................8

4. Aprecierea istoricilor ruși a ,,proiectului grecesc”…………………10

5. Concluzie...........................................................................................12

6. Bibliografie........................................................................................13

2
 Introducere

În Europa Luminilor, într-o perioadă caracterizată de influenţa filosofilor occidentali, soarta

românilor rămâne la discreţia marilor puteri. Valahia şi Moldova se aflau într-o situaţie
dezastruoasă. Domnii fanarioţi alternau reformele de inspiraţie iluministă cu biruri tot mai mari
asupra populaţiei din cauza cererii tot mai dese de material uman și militar din partea puterii
suzerane, iar cele două principate deveniseră câmp de luptă pentru otomani, austrieci şi ruşi.
Pe când în Țările Române domneau fanarioții, în Rusia, Ecaterina a II-a a Rusiei ajunge la
putere în urma unei lovituri de stat, prin care îşi elimină soţul, Petru al III-lea şi instaurează un
regim autocrat ce avea să dureze din 1762 până în 1796. Influenţa greacă se poate vedea pe tot
parcursul domniei, de la oraşele din Noua Rusie, care primiseră nume greceşti: Odessa şi Kherson,
până la numirea nepotului ei Constantin, după marele împărat roman. Constantin a învăţat greaca
înainte de a învăţa rusa. Ideea de refacere a Imperiului Bizantin s-a născut probabil în timpul
Războiului ruso-turc din 1768-1774, pe care Rusia l-a câştigat.
Dacă nobilul vis al împărătesei de a reface Imperiul Bizantin luase deja formă la această dată
timpurie este greu de spus, dar acţiunile ei poartă această interpretare.
În accepţiunea vremii, toţi monarhii ruşi se vedeau apărători ai creştinilor ortodoxi din
Imperiul Otoman. În spatele „dorinţei” de a-i proteja pe creştini se ascundea interesul rusesc pentru
extindere teritorială şi, în cele din urmă, controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Ecaterina realizează la venirea în Rusia că principalele ei scopuri sunt învăţarea complicatei
limbi ruse şi studierea misterioaselor căi ale ortodoxismului grec.
Ţările române nu erau altceva decât monede de schimb între marile puteri. În 1775,
Bucovina este cedată austriecilor, deja întrezărindu-se dezmembrarea celor două principate şi
împărţirea lor între Austria şi Rusia. Planurile celor două aveau să fie stricate de către celelalte
puteri, care doreau să-şi păstreze influenţa şi controlul asupra Balcanilor, asupra Porţii. Marea
Britanie va juca rolul de principală putere protectoare, având interese comerciale în Imperiul
Otoman. Ecaterina, probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot,
hotărăşte să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină
unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în
trecut. Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei.
Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman,
în perioada domniei Ecaterinei. De asemenea, el va deveni guvernatorul noilor provincii anexate de
la Poartă. El nu era conştient de faptul că unii i-au atribuit proiectul de a distruge Imperiului
Otoman şi de a face din tânărul Constantin un împărat grec, dar pentru cei care îl cunosc intim ar
trebui să aibă sens suficient pentru a evalua aceste himere la valorea lor corespunzătoare.

3
 Proiectul grecesc și regatul Daciei
Pe măsura tensionării problemei orientale și înăspririi confruntărilor de interese în Balcani în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sporesc preocupările Marilor Puteri europene pentru
Principatele Române. Una din numeroasele dovezi în acest sens o constituie înființarea consulatelor
străine, în pofida opunerii Роrții Otomane, la București și Iași.
Poziția geografică strategică а Principatelor, amplasate la hotarul de interferență а intereselor
marilor imperii, conjugat cu constrângerea unui pericol mereu crescând al confruntărilor dintre
aceste mari puteri (Turcia, Rusia, Austria) а generat ideea creării unui stat românesc tampon. Ideea
а fost promovată de înșiși boierii pământeni prin memoriul de constituire а Principatelor într-un
singur stat, înaintat încă la 1772 congresului de la Focșani, proiect preluat și dezvoltat de către
diplomația țaristă în scopul întăririi propriilor poziții în Sud-Estul Europei. În timpul Războiului
ruso-turc din 1768–1774, Ecaterina a II-a s-a limitat doar la planurile de a oferi Rusiei acces sigur la
Marea Neagră. Cu toate acestea, pentru a primi sprijinul popoarelor ortodoxe de la Nordul și Sudul
Dunării, împărăteasa a transmis, prin intermediul conducătorilor ei militari, că războiul se duce
pentru a-i elibera de jugul otoman.
Tentativele neîncetate ale Porții Otomane de a reconsidera unele clauze ale Tratatului de la
Kuciuk-Kainargi, în primul rând cea ce se referă la independența Crimeii, pe de o parte, fixarea în
calitate de obiective prioritare imediate asigurarea navigației comerciale libere a navelor ruse în
Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, stipulații prevăzute de Tratatul ruso-turc din
1774 și nu în ultimul rând, anexarea Crimeii (acest act fiind considerat un prim pas în realizarea
unor proiecte mai ample în privința Imperiului Otoman, în direcția Balcanilor), pe de altă parte, au
determinat corectarea esențială a politicii externe a Rusiei, axa ei principală plasându-se de la vest
spre sud-vest și sud. În acest sens, Petersburgul a desfășurat acțiuni energice în vederea stabilirii
relațiilor strategice cu Imperiul Habsburgic în temeiul interesului comun în soluționarea Problemei
Orientale.
Unul dintre primele efecte ale acestei reorientări a constituit apariția ambițiosului proiect,
cunoscut în literatura istorică cu titlul de „Proiect grecesc”. Apariția acestui proiect de partajare a
posesiunilor europene ale otomanilor a fost precedată de încheierea, în luna mai 1781, a tratatului
de alianță ruso-austriacă având un caracter pronunțat anti-otoman. Potrivit documentului, împăratul
Austriei recunoștea achizițiile teritoriale ale Rusiei fixate în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și se
angaja să acționeze împotriva turcilor în cazul în care Poarta Otomană declară război Rusiei. La
rândul său, Ecaterina a II-a recunoscuse integritatea teritorială a Imperiului Habsburgic în
corespundere cu Sancțiunea pragmatică – decretul împăratului Carol al VI-lea din data de 13 aprilie

4
1713 privind succesiunea la tronul Habsburgilor și asigurarea indivizibilității și inseparabilității
posesiunilor monarhiei, a susținut pretențiile teritoriale ale Habsburgilor asupra Serbiei de Nord cu
Belgradul, Valahiei Mici și a unei părți din teritoriul Bosniei, ceea ce oferea Austriei ieșire la Marea
Adriatică.
Cu toate că prevederile tratatului erau strict confidențiale, s-a produs totuși scurgerea
informației, provocând în Europa nervozitate și o reacție nefavorabilă a Rusiei și Austriei. În
scrisoarea din data de 2 aprilie 1782, adresată ambasadorului Prusiei la Petersburg fon Hertz, regele
Prusiei Frederick al II-lea nota: „Continuă să primim informații destul de contradictorii despre
aceea că ambele curți imperiale (rusă și austriacă) deja au coordonat între ele împărțirea cuceririlor
pe care intenționează să le efectueze. Se afirmă că nu doar Belgradul, dar și o parte a Traciei,
Moldovei și Valahiei urmează să aparțină curții vieneze. Însă nu-mi vine să cred ca împărăteasa să
fi avut așa de prost grijă de interesele proprii și să fie dispusă să cedeze austriecilor majoritatea
sfărâmăturilor Imperiului Turc, cu excepția Constantinopolului și al Adrianopolul. Franța, care de
asemenea a aflat ceva despre proiectul celor două curți imperiale, face agitație în Turcia și ea,
probabil, a decis să se opună cu toate forțele sale în cazul în care se va realiza acest proiect. Cred
însă că acest proiect va avea aceeași soartă ca majoritatea celorlalte, formulate de împărăteasă – va
rămâne pe hârtie fără a se prea împovăra cu executarea acestuia”.
Ecaterina a II-a a inițiat realizarea înțelegerilor prealabile, convenite de către Rusia și
Austria în primăvara anului 1781, într-un plan de acțiuni. În legătură cu izbucnirea insurecției
împotriva protejatului său în Crimeea (primăvara anului 1782), Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif
al II-lea să convină în privința „compensării” ambelor puteri în cazul unui eventual război cu
Turcia. Împăratul Austriei i-a răspuns prompt, la 1 iulie 1782, exprimându-și disponibilitatea „să
încheie orice acord cu Majestatea Sa Imperială referitor la orice eveniment, care poate fi provocat
de răscoala din Crimeea”, reclamând insistent ca împărăteasa „să-și deschidă gândurile și intențiile
sale”.
Proiectul grecesc și-a găsit reflectarea sa amplă în corespondența, demarată în toamna
anului 1782, dintre Ecaterina a II-a, „principesa Moldovei” („moldavanskaia kneaghinea”, unul din
titlurile prin care s-a autointitulat împărăteasa Rusiei într-o scrisoare particulară) și Iosif al II-lea. La
10/22 septembrie 1782 împărăteasa Rusiei s-a adresat către împăratul Austriei cu o scrisoarea în
care i-a expus planul său grandios de partajare a Imperiului Otoman, propunând două proiecte
distincte – minim și maxim, fiind conștientă totodată că realizarea lor va depinde întru totul de
conjunctura politică din Europa. Caracterizând în linii generale posibilele atitudini ale puterilor
europene vizavi de un eventual război cu Turcia, Ecaterina a II-a consideră, în continuare, că la
baza preconizatei noii convenții secrete între ambele părți (Imperiul Rus și Sfântul Imperiu Roman)
trebuie să fie pus principiul conform căruia între cele trei imperii – otoman, rus și austriac – nu
trebuie să existe vecinătate nemijlocită, ceea ce presupune existența între ele a unui stat tampon.

5
Pornindu-se de la acest deziderat, se sugera ideea de a restabili statul independent, cunoscut în
antichitate cu numele de Dacia, în componența Moldovei, Valahiei și Basarabiei (teritoriul cuprins
între Dunăre și Nistru, alias Bugeac) în frunte cu un suveran de religie greacă (ortodoxă).
Preconizatul stat nu trebuia să fie dependent nici de Rusia și nici de Austria și nu putea fi anexat
nici la prima și nici la doua putere. Se propunea, de asemenea, ca hotarele „noului stat” Dacia să fie
Nistru și Marea Neagra din partea Rusiei, râurile Dunărea și Aluta (Olt) din partea austriacă.
Referitor la achiziții teritoriale Ecaterina a II-a era decisă să se limiteze cu spațiul dintre Bug și
Nistru (teritoriu cucerit ulterior în urma Războiului ruso-turc din anii 1787-1791) și la câteva insule
din Arhipelag, urmând ca Austria, de sine stătător, să-și contureze apetitul teritorial. În viziunea
împărătesei ruse, această acțiune ar prezenta o variantă de partajare a spațiului european al
Imperiului Otoman. În continuare Ecaterina a II-a își exprima convingerea că în cazul în care
ambele părți (Rusia și Austria – n.n.) vor reuși în comun „[…] să salveze Europa de dușmanul
creștinismului prin izgonirea acestuia din Constantinopol”, împăratul (Austriei) nu va renunța să
contribuie „[…] la restabilirea, pe ruinele (Imperiului Otoman) și după căderea cârmuirii barbare
care acum domină acolo, a vechii monarhiei grecești cu o condiție indispensabilă din partea mea: de
a păstra monarhia restabilită într-o stare de independență deplină față de monarhia mea și de a ridica
pe tronul ei pe nepotul meu cel mic, marele principe Constantin, care se va obliga ca niciodată să nu
aibă pretenții la tronul Rusiei, pentru că niciodată aceste două coroane nu pot și nici nu trebuie să
fie împreunate deasupra unui cap”. La rândul lor, marii principi Pavel Petrovici și fiul său
Alexandru vor jura că nu vor pretinde la tronul Constantinopolului.
În scrisoarea de răspuns, semnată nu mai devreme de 13/25 noiembrie 1782, Iosif al II-lea,
exprimându-și incertitudinea în privința supoziției că Franța și Prusia vor lua o atitudine indiferentă
față de proiectele de partajare a Imperiului Otoman, în principiu acceptase ambele propuneri ale
Ecaterinei a II-a, manifestând, totodată, unele rezerve în privința realizării lor: „… doar mersul
războiului poate să hotărască totul…” și că realizarea acestor planuri nu va întâmpina piedici din
partea sa „… dacă ele (planurile) se vor armoniza și uni cu cele pe care eu le consider echitabile”. În
continuare împăratul Imperiului romano-german nominalizează teritoriile la care ar pretinde
Austria: Hotinul pentru acoperirea Bucovinei și Galiției, Valahia până la râul Olt (Valahia Mică),
Serbia de Nord cu Belgradul, o parte din Bosnia și Herțegovina, asigurându-i-se Austriei ieșire la
Marea Adriatică, precum și posesiunile venețiene Dalmația și Istria. În urma discuțiilor diplomatice
la acest subiect, prin scrisoarea din 4/16 ianuarie 1784 către Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a s-a arătat
decepționată de pretențiile teritoriale exagerate ale Austriei în raport cu cele ale Rusiei.
Partea trecută sub tăcere era însă planul anexării Crimeii, pus în acțiune imediat după
primirea asigurărilor de susținere din partea împăratului austriac, campania militară sub conducerea
lui Grigorij Potemkin finalizându-se în favoarea Rusiei către august 1783.Unul dintre mesajele lui
Potemkin – adresat Ecaterinei în octombrie 1782, sub titlul Reflecţiile unui patriot rus despre

6
războaiele trecute cu tătarii și modalităţi de a le opri pentru totdeauna– dezvăluia planul de măsuri
care urma a fi realizat după anexarea Crimeii, „pentru a lega” peninsula pentru totdeauna de
Imperiul rus. În acest scop, general-feldmareșalul propunea redislocarea și așezarea cu traiul în
această regiune a unui număr total de 30.000 de ostași, inclusiv pentru a asigura o rezervă armată
constituită în viitor din descendenții acestora, iar din ținuturile interne ale Rusiei să fie adusă
populație rusească de țărani, înzestrați cu cele necesare, distribuindu-li-se spații convenabile și
învățându-i să mânuiască arma. În plus, se solicita permisiunea de stabilire în acest spațiu a
cazacilor de pe râul Don, maloroșilor și altor creștini:greci, armeni, valahi și bulgari:„Astfel, am
putea îndrăzni să spunem că în scurt timp Crimeea va deveni creștină și veșnic rusească”.
Potemkin înaintează şi o serie de propuneri care țin de toponimia spațiului vizat:Crimeea
urma să revină la numele ei anterior – Hersonia, orașul Caffa să fie renumit Feodosia, „iar în
memoria faptului că anume aici marele cneaz Vladimir a primit sfânta credință creștină, să se
construiască un mare templu lui Dumnezeu”. La fel, Potemkin proiecta să se ridice un monument în
cinstea suveranului care a supus Crimeea în piața Victoriei, aceasta urmând a fi inaugurată în
centrul orașului şi numită după exemplul celei din Paris, iar „pentru veșnica pomenire a
suveranului, a se stabili o sărbătoare bisericească anuală și a întregului popor”. Prin redenumiri,
reabilitarea celor vechi sau inaugurări de altele noi, lista toponimelor de origine greacă va continua
să se extindă după anexarea Crimeii cu nume precum Taurida, Sevastopol, Simferopol, Eupatoria,
Panticapaeum, Fanagoria ș.a. În același mod, imediat după tratatul de pace de la Iași, între râurile
Nistru și Bug, pe locurile așezărilor vechi care trebuiau date uitării, cârmuirea ţaristă a ridicat
localitățile Odessa (1794), Grigoriopol (1792), Ovidiopol (1795), Tipaspol (1792), menite în
viziunea autorităților să susțină ambianța simbolică a proiectului de Translatio Imperii.

7
 Conjunctura internațională din а doua jumătate а anilor ’80 – începutul
anilor ’90 ai sec. XVIII-lea
Conjunctura internațională din а doua jumătate а anilor ’80 – începutul anilor ’90 еrа de
acum alta, puțin favorabilă Curții imperiale de la Petersburg pentru traducerea în viață а
planurilor orientale. Subtextul geopolitic al alianței ruso-austriece (1781) și al Proiectului grecesc,
anexarea Crimeii și Georgiei Orientale (1783) la Imperiul Rus au tensionat situația politică în
Europa: apăruse pericolul coagulării unei coaliții europene contra Rusiei și Austriei, iar relațiile
între Rusia și Poarta Otomană permanent balansau la marginea rupturii.
Din toamna anului 1786, Rusia a desfășurat acțiuni de planificare a operațiunilor militare și
de pregătire a trupelor pentru un eventual război cu turcii. Astfel, perioada interbelică nu se lungi
mult timp, deoarece, așa cum se destăinuise însăși împărăteasa rusă iubitului său Potemkin, în
august 1787: „...în capul meu războiul fierbe, precum berea tânără într-un butoi”.
Faimosul favorit urma să recunoască, cu regret, țarinei sale, la 28 august 1787, că: „Turcii au
anticipat făcând o declarație de război și au schimbat astfel întregul plan ofensiv, care ar fi putut să
se producă, fără îndoială, într-un an din partea noastră”. Se știe că Potemkin a participat activ în
derularea noului război, optând, deja din primăvara anului 1787, pentru necesitatea stabilirii
cooperării militare cu Polonia în lupta împotriva Porții Otomane. În cadrul negocierilor diplomatice
ruso-polone privind încheierea tratatului de amiciție și cu scopul de a detașa Polonia de puterile
antiruse, în primul rând de Prusia, desfășurate pe parcursul Războiului ruso-turc din anii 1787-1791,
din nou a fost abordată, fie la inițiativa Poloniei sau a Rusiei, chestiunea recompensării teritoriale a
Regatului Polon din contul posesiunilor otomane, mai concret vorbind – pe seama Moldovei și
Basarabiei. Având în vedere conjunctura internațională nefavorabilă Rusiei, Petersburgul nu a
riscat să revendice insistent anexarea Principatelor, limitându-se cu cererea independenței acestora.
Tentativa de a reanima proiectul grecesc a suferit un eșec total. Clauza proiectului Tratatului de
pace, elaborat încă în vara anului 1789, prevedea ca teritoriul cuprins între Dunăre, Nistru, Marea
Neagră și posesiunile austriece, adică Moldova și Valahia „să rămână independent sub conducerea
domnului de credință creștină și cu un mandat sigur că acesta (pământul) nicicând nu va fi alipit și
cedat nici Rusiei, nici Austriei, nici Porții”. Această propunere, asemănătoare proiectului creării
statului independent Dacia în frunte cu un principe din dinastia imperială rusă, a fost respinsă
categoric de aliatul său – Austria, care-și revendica, la rândul său, Țara Românească. În fine,
Petersburgul s-a limitat cu doleanța „de a nu modifica statutul (politico-juridic) Principatelor
Dunărene”, ceea ce însemna că Moldova și Valahia rămâneau în componența Imperiului Otoman.

8
 Aprecierea istoricilor ruși a ,,proiectului grecesc”
Istoricii din Rusia contemporană subliniază interesul deosebit al ţarismului pentru Balcani.
R.P.Grişina consideră că, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Balcanii au devenit zona
intereselor directe ale Rusiei, care însă declara permanent că Rusia nu are pretenţii teritoriale în
Balcani. O atenţie deosebită acordă istoriografia rusă contemporană problemei „proiectului
grecesc”.
V.N.Vinogradov apreciază „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a, expus în scrisoarea
acesteia către împăratul Iosif al II-lea din 10/21 septembrie 1782, în sensul că „niciodată, chiar şi în
momentul alcătuirii lui, nu a fost un program politic real, dar iată deja al doilea secol se prezintă ca
chintesenţa cursului politic al autocraţiei în chestiunile sud-estice”. Într-un alt studiu, autorul afirmă
că „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a prevedea „formarea statului Dac” şi a Imperiului Grecesc.
Dar acest proiect nu a avut o valoare practică, fiindcă nu corespundea situaţiei reale. În opinia
autorului, documentul este interesant doar ca o etapă în elaborarea strategiei balcanice a Rusiei. În
anul 2001, V.Vinogradov publica un articol consacrat diplomaţiei Ecaterinei a II-a. În cadrul
acestuia, îşi exprima dezacordul cu opinia lui E.V.Anisimov, care consideră că în Petersburg
nimănui nu-i trecea prin cap ca Crimeea să fie independent. Nu acceptă nici opinia istoriografiei
sovietice care, potrivit lui V.Vinogradov, aprecia „proiectul grecesc” drept „simbolul
expansionismului agresiv al autocraţiei” în Balcani, dar nici opinia istoriografiei occidentale, care îl
consideră, până astăzi, ca etalon al „patimii neînfrânate ruseşti spre cuceriri”. Aşadar, după
V.Vinogradov, niciunul dintre istorici nu a apreciat corect politica ţarismului rus, de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, în Balcani, opinie ce include şi evaluarea „proiectului grecesc”.
Negarea de către V.Vinogradov a existenţei „proiectului grecesc” ca un plan de acţiune a
celor doi împăraţi, se face din perspectiva că acest schimb de scrisori dintre Ecaterina a II-a şi Iosif
al II-lea, nu a avut „consecinţe reale”.
Spre deosebire de V.Vinogradov, O.E.Eliseeva făcea o cu totul altă apreciere asupra
istoriografiei sovietice referitoare la „proiectul grecesc”. În opinia ei, istoriografia sovietică
considera de datoria sa nu să cerceteze problema „proiectului grecesc”, ci să nege existenţa oricăror
planuri de cucerire din partea ţarismului. În realitate, concluziona autoarea nominalizată, „proiectul
grecesc” încununa direcţia politicii externe ruseşti spre sud, trasată încă de Petru I, care orienta ţara
spre realizarea sarcinii măreţe de a-i alunga pe turci din Europa.
Un alt autor din Rusia, I.S.Dostean, remarca că „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a
prezenta, în sine, prima etapă în perspectiva rezolvării „problemei orientale”, ceea ce însemna
crearea unui imens stat grec pe locul Imperiului Otoman, un fel de renaştere a Imperiului Bizantin,
care se lega de ideea mesianică „Moscova – a treia Romă”. Această perspectivă, subliniază

9
autoarea, s-a menţinut în rândurile unei părţi a elitei politice ruseşti şi la începutul secolului al
XIX-lea.
Nadejda Korşunova apreciază „proiectul grecesc” ca pe un plan bine gândit al diplomaţiei
ruse, plan care a ţinut cont de faptul că la începutul anilor ’80 ai secolului al XVIII-lea s-au format
premisele cele mai favorabile pentru promovarea unei politici externe active în „problema oriental”.
Autoarea înţelege perfect lozincile demagogice ale Ecaterinei a II-a privitoare la eliberarea
creştinilor de sub jugul otoman, dar subliniază faptul că, prin crearea acelor state independente −
Dacia şi Imperiul Grecesc −, Rusia rezolva o problemă de mare importanţă pentru ea, anume
crearea unui stat-tampon în sudul Rusiei şi ieşirea la Marea Mediterană.

10
 Concluzie
Cu toate că Proiectul grecesc a rămas doar o construcție ipotetică, în el și-au găsit
exprimare, cu o claritate suficientă, principiile fundamentale și tendințele generale ale politicii
Rusiei în Sud-Estul Europei. Acest proiect marcând „o etapă în elaborarea cursului geostrategic al
Rusiei în Balcani” a servit punct de pornire pentru următoarele combinații privind restructurarea
teritorial-statală a Europei de Sud-Est”. Acest „grand projet” poate fi considerat un plan real de
partajare a posesiunilor europene ale otomanilor, o dovadă a poftelor expansioniste ale Curților de
la Sankt Petersburg și Viena în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea. Iar coautorii principali au fost
Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea, asistat de Kaunitz.
Abandonând Proiectul grecesc ca atare, Rusia și Austria au revenit, la mijlocul anilor ’90 ai
secolului al XVIII-lea, la ideea creării unui stat tampon în spațiul carpato-dunărean. În Declarația
secretă referitoare la alianța între Rusia și Austria din data de 23 decembrie 1794 /3 ianuarie 1795
se stipulează că în cazul unui război comun al ambelor curți imperiale împotriva Imperiului Otoman
suveranii se obligă să contribuie, prin toate mijloacele disponibile, la realizarea planului schițat în
scrisorile Ecaterinei a II-a din 10/22 septembrie și a lui Iosif al II-lea din 13/25 noiembrie 1782. În
particular, se preconiza „[…] separarea, pe vecie, a Moldovei, Valahiei și Basarabiei de Imperiul
Otoman și crearea unui stat independent, pus, pentru totdeauna, la dispoziția principelui sau
principesei familiei imperiale ruse și urmașilor lor de ambele sexe”. După cum lesne se observă, s-a
produs o anumită corectare a Proiectului grecesc: Constantin sau alt reprezentant(ă) al curții
imperiale a Romanovilor trebuia să instaureze o dinastie de sine stătătoare deja nu la
Constantinopol, ci în Dacia, fie la Iași, fie la București sau în alt oraș din preconizatul stat. În
schimb, Rusia se angaja să contribuie Austriei la achiziționarea teritoriilor nominalizate, după cum
reiese din scrisoarea lui Iosif al II-lea de la 13/25 noiembrie 1782. Acest proiect, la fel ca și
cel grecesc, era lipsit totuși de perspectivă, căci Austria însăși avea „ochii deschiși asupra Valahiei
și а Moldovei pentru а nu le lăsa rușilor”.
De remarcat că, o altă tentativă de refacere a Daciei va exista și în timpul domnului fanariot
Constantin Ipsilanti (1760-1816), care în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 considera că
„are cuvântul țarului că acesta se va interpune cu toata stăruința pentru a-i asigura demnitatea de
principe ereditar al Munteniei”. Iar partizanii săi credeau că el este candidatul pentru „demnitatea de
Voievod al Daciei, care urma să exercite domnia asupra Moldovei, Munteniei și Serbiei”. Dar, tot
atunci se vorbea prin București ca s-ar fi primit o scrisoare din Petersburg cu vestea senzațională că
„Basarabia, Moldova, Muntenia și Serbia vor fi unite într-un regat sub sceptrul Marelui Duce
Constantin”, fratele împăratului Rusiei Alexandru I. Însă, dacă la începutul acestui război însuși

11
generalul I. I. Michelson, comandantul-șef al trupelor de ocupație din Principate, susținea, la 7
februarie 1807, față de agentul austriac din București Brenner, că „intențiunea sa nu este de a
rămânea în Principate, ci de a înainta în Italia. Principatele trebuie să constituie un stat tampon,
independent față de Austria ca și de Rusia, un perete despărțitor între ambele puteri creștine, dar și
între ele și Turcia”, ulterior, aceste declarații au fost date uitării pentru că se dorea deja încorporarea
totală sau, cel puțin, parțială a Principatelor – tentativă soldată cu anexarea doar a Moldovei de la
Est de Prut, la 1812.

12
 Bibliografie:
1. Boicu L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internațională, Iași, Junimea, 1975;
2. Montefiore Simon Sebag, Ecaterina cea Mare & Potemkin, Trad. Veronica Tomescu,
Bucureşti, Editura Trei, 2016;
3. Андрей Зорин, Кормя двухглавого орла… Литература и государственная
идеология в России в последней трети XVII – первой трети XIX века, Новое
литературное обозрение, Москва, 2001;
4. Gheorghe G.. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, Institutul de Istorie
Națională din București, București, 1947;
5. Ion Țurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică
(din primele secole ale mileniului II pînă la sfârșitul secolului al XX-lea), Ed. Cartier,
Chișinău, 2011;
6. Nicolae Iorga, Proiecte de împărţire a Turciei și noua intervenţie rusă la Dunăre. Al
doilea război al Ecaterinei a II-a și planurile lui Napoleon în Turcia, în Istoria relaţiilor
române, Ed. Semne, București, 1995.

13
14