Universitatea de stat din RM

Facultatea Istorie si Filosofie

Specialitatea Istoria și Cultura Religiilor

Ciclul II, Masterat

Referat
Tema: ,, Sursele istorice referitoare la
Constituirea Mitropoliei Moldovei’’

Disciplina: Constituirea şi evoluţia Mitropoliei Ţării Moldovei:

probleme controversate
Coordonat: Ion Eremia
Elaborat: Ion Petic

Chisinau 2021
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………….………3
Procesul constituirii și consolidării a Mitropolia Moldovei.....................................4
Scurt istoric privind existența în secole a Bisericii Sfîntul Gheorghe (Mirăuți).....13
Rezultatele investigațiilor arheologice referitoare la Biserica Sfîntul Gheorghe
(Mirăuți)...........................................................................................................................16
Concluzii..................................................................................................................18
Bibliografii..............................................................................................................18
Mitropoliții moldovei pînă la începutul secolului al XVII-lea...............................19

Introducere
2
 Contextul istoric, în care s-a înfiinţat mitropolia Moldovei, a fost cu totul altul decît în Muntenia.
Statul medieval Moldova s-a înfiinţat prin descălecatul voievozilor maramureşeni, la est de Carpaţi, unde
se organizase o marcă de apărare a Transilvaniei şi Ungariei, în faţa tătarilor. Prin anul 1352, în fruntea
acestei unităţi administrative era voievodul român, din Maramureş, Dragoş. El şi-a stabilit reşedinţa la
Baia, domnind cîţiva implicit sub suzeranitate ungară. Urmaşii săi, Sas şi Balc sau Baliţă, nu au reuşit să
coaguleze forţele locale împotriva regelui maghiar, de care depindea.
În anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureşului, în Moldova, voievodul Bogdan, însoţit de fiii,
rudele şi apropiaţii săi. El a reuşit să preia conducerea mărcii şi a respins atacurile regelui maghiar, care
bineînţeles dorea să-şi păstreze influenţa în zonă. Aşa s-au pus bazele Princiatului independent Moldova
(Voievodatul Moldovei sau Ţara Moldovei). Bogdan a reunit toate formaţiunile politice preexistente pe
acest teritoriu. El nu a avut timpul necesar să se ocupe de problema bisericească, deşi credem că va fi avut
vreun ierarh la curtea sa.
În 1365, Bogdan este succedat la domnia Moldovei de fiul său Laţcu (1365-1375), care măreşte
hotarele ţării şi are bune raporturi cu Polonia, ceea ce va duce la înfiinţarea unei episcopii catolice la Siret
(1370). Expansiunea catolică, a crescut în acel an prin unirea celor două state vecine, Ungaria şi Polonia,
sub acelaşi sceptru a lui Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382). Nici Laţcu nu a avut condiţiile
necesare abordării oficiale a înfiinţării unei mitropolii a Moldovei, dar existenţa unei ierarhii nu poate fi
pusă la îndoială, de vreme ce biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, ctitorie a lui Bogdan I, avea loc special
pentru scaunul arhieresc, în Sf. altar şi pomelnicul începe cu Bogdan, la ctitori şi Nicolae, Ştefan, Iosif,
Meletie, Lavrentie şi alţii, la ierarhi.

3
 Procesul constituirii și consolidării a Mitropolia Moldovei
După întemeierea statului independent Moldova, a avut loc și aici procesul de unificare a
organizației bisericești. Părerea vechii istoriografii că în timpul lui Bogdan I și Iațcu n-ar fi existat o
organizare bisericească ortodoxă, nu mai poate fi acceptată. Este exclus ca Bogdan să nu fi avut în
preajma o față bisericească mai înaltă, adică un arhiereu care să slujească la curte, să hirotonisească preoți
și să sfințească biserici, într-un cuvînt să îndrume întreaga viață bisericească . De asemenea nu se poate
concepe că Iațcu Vodă, care a înființat o episcopie catolică la Sire, în 1370, pentru puținii catolici din țara
sa, să nu fi avut nici un ierarh în fruntea tuturor credincioșilor ortodocși, care formau majoritatea
covîrșitoare.
Deși, cercetarea întemeierii Mitropoliei Moldovei, separat sau în contextul mai larg al istoriei
bisericii române, înplinește un veac, găsindu-și expresia într-o serie de publicații la temă, originile ei încă
nu sunt foarte clare, existînd încă o serie de aspecte nedescoperite a unui eveniment atît de important cum
este întemeierea supremei instituții ecleziastice, Mitropolia, ce intră în lista activităților ce marchează
încheierea proceselor istorice care au avut ca rezultat principatul moldav, în forma, cu structurile și în
granițele general recunoscute pentru Evul de Mijloc.
Această stare a lucrurilor se explică în mare măsură prin insuficiența flagrantă a izvoarelor scrise,
care lipsesc aproape cu desăvîrșire pînă la ultimile două decenii a sec. al XIV – lea, iar cele databile cu
această perioadă sunt sporadice, unilaterale și contradictorii, ca și, de altfel, termenologia folosită pentru
desemnarea țării în care s-au produs evenimentele soldate cu înființarea Mitropoliei Moldovei, însă cert
este faptul că subiectul dat necesită un mare grad de atenție, pentru că acest eveniment se află în strînsă
legătură cu procesele de consolidare politică internă a Tării Moldovei după desăvîrșirea unității ei
teritoriale, în limesurile istorice între Nistru, Carpați și Țărmul Mării Negre, precum și de afirmarea ei ca
factor activ al relațiilor internaționale din zona respectivă.
Istoria înființării Mitropoliei Moldovei se compune din cîteva etape de bază, fiecare avîndu-și, în
primul rînd, propriul mistrer și propria problemă centrală.
Conform actelor existente, prima mențiune referitor la încercarea de a obține recunoașterea
canonică a instituției supreme ecleziastice moldave se găsește într-un ”Manual de cancelarie bizantin”
intitulat ”Exdeais vea” – (Expunerea nouă), ce datează (propabil!) între anii 1381 - 1386, înainte de 6
septembrie, deci în timpul domniei lui Petru Mușat (1375 – 1391) și a Patriarhului ecumenic Nil (1379 –
1388 ). Cererea pentru înfiinţarea noii Mitropolii nu putea să vină decît din partea lui Petru Muşat, care, în
cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat şi cel puțin ctitor al mînăstirii
Neamţ. Astfel, în documentul sus menționat și anume în capitolele 64 și 65 (punctul 12, pag 46) se
conține o prețioasă informație privitor la procesul de întemeiere a Moldovei, formulată astfel:
”Crearea mitropoliilor în Țara Românească și Moldova

4
 Mai pe urmă au fost creați și în Ugrovlahia doi mitropoliți; dintre care unul are locul celui de
Nicomedia și se cheamă exarh a toată partea ungurească și al plaiurilor, iar celălalt se cheamă
mitropolit al unei părți al Ugrovlahiei și deținînd locul celui de Amasia.Tot în vremea noastră a mai fost
consacrat și la Vidin un mitropolit, precum și un altul în Maurovlahia, asemenea și în Galiția, care era
parte a Rusiei Mici; căci mitropolitul Rusiei poartă titlul de mitropolit al Kievului și întregii Rusii.”
Este necesar de menționat că în izvoarele bizantine, Moldova medievală deseori figurează sub
denumirea ”Maurovlahia”, astfel putem deduce că la finele secolului XIV în vechiul spațiu românesc se
desfășurează un intens proces de consolidare ecleziastică, țările avînd tendința de a-și crea propriile
organe supreme bisericeșci, care se vor supune Sinodului Ecumenic și, observăm că în lista țărilor incluse
în documentul dat apare și Moldova (sub numele de Maurovlahia), care la fel tinde spre obținerea
dreptului de a avea propria mitropolie și mitropolit, cu pline drepturi care pot fi oferite de această funcție.
De asemenea, acest fapt denotă că Patriarhia Ecumenică era cointeresată să țină în vizor astfel de
procese ce se petreceau în țările ortodoxe, deoarece viața bisericească a celor din urmă direct depindea de
ordinea prescrisă de Constantinopol, care urmărea strictețea executării canonice a oricăror evenimente și
procese ce se derulau în mediul ortodoxiei medievale, practic nu exista nici o sferă de activitate umană în
care nu ar fi implicată biserica.
În această perioadă între aceste două instituții izbucnește un conflict cu caracter cronic, care se va
repeta și în celelalte etape ale consolidării Mitropoliei și anume în legătură cu titularul noii Mitropolii,
care după opinia Sinodului Ecumenic trebuiau fi trimiși în Moldova din alte părți însă s-a aflta că în aici
deja erau doi episcopi localnici Iosif și Miletie.
În continuare, studierea acestui proces a fost posibilă prin cercetarea registrului de evidență a
actelor oficiale ale patriarhiei ecumenice de la Constantinopol pentru anii 1315 – 1402, care a este
prezentat prin două manuscrise intitulato Codex Vindobonesis historicus graecus.
Actele la care mă voi referi conțin o serie de informații prețioase referitor la organizarea statală și
ecleziastică a Moldovei medievale, ce se desprind din corespondența Constantinopolului cu domnitorul
Maurovlahiei și din documentele referitoare la acest subiect, emise pentru a păstra știrile despre evoluția
problemei Mitropoliei Moldovei.
”49
SCRISOARE PATRIARHALĂ
Mai 1395. Conflictul cu Moldova pe tema episcopilor Iesif și Miletie.
III. Voi episcopi mincinoși din Rusovlahia, tu Iosif și tu Miletie. Știți bine că smerenia noastră în
mare grabă a scris și va scos din funcție și v-a afurisit, ca pe niște oameni nedrepți și călcători de lege și
care vă petreceți viața în afara dumnezeieștilor și sfintelor canoane, căci ați furat biserica la care nu
aveți nici un drept și o stăoîniți, și l-ați izgonit pe mitropolitul cel binecuvîntat de mine și care avea
dreptul la ea; [...]
5
 Din acest fragment putem deduce că în interesele Sinodului Ecumenic deloc nu intra numirea unui
mitropolit localnic în Moldova, deoarece apărea problema nesupunerii acestei mitropolii față de
Constantinopol și trecerea ei sub autocefalie, fapt care nu putea nicidecum fi admis de către Patriarhie,
care a recurs la cîteva metode pentru a lua ituația sub control și anume stabilirea unui episcop propriu care
a fost respins de către Mitropolia Moldovei. După ce aceată metodă a eșuat Sinodul Ecumenic recurge la
aruncarea afuriseniei asupra acestor doi episcopi și în același an se ajunge chiar la trecerea sub anatemă a
întreagii ţări: pe domn, ierarhi, boieri, preoţi şi credincioşi. confirmat măsura luată de acesta şi au
suspendat din funcţie pe cei doi. După ce s-a întors la Constantinopol, patriarhul a convocat un consiliu de
6 sau 7 milropoliţi, care au ierarhi moldoveni, care acum erau sub anatemă.
Pentru a rezolva acest conflict extrem de nefavorabil pentru Moldova, spre constantinopol a fost
trimisă o solie în frunte cu protopopul Pentru care urma să ceară iertare pentru cele întîmplate și să obțină
permisiunea Sinodului ca episopii sus menționați să-și continuie activitatea însă și această încercare a
eșuat, așa cum arată capitolul IV al documentului enunțat mai sus:
”IV. Voi cei aflați în preasfințita mitropolie a Rusovlahiei, ... A venit aici preacistitul fiu iubit întru
Sfîntul Duh al smereniei noastre, chiar Petru cerînd să vă iertăm de afurisenia pe care smerenia noastră
și mitropolitul vostru au pronunțat-o asupra voastră, pe motiv că nu l-ați acceptat pe cel din urmă...; ...
vă scriem vouă că vă vom ierta și vă vom binecuvînta dacă îi veți scoate de acolo pe acești episcopi răi,
afurisiți, prelați fără binecuvîntare și mincinoști,, astfel ca nimeni să nu mai primească nici
binecuvîntare, nici rugăciune, nici hirotonisirea de la aceștia, ferindu-vă de ei ...”
Observăm iarăși că Patriarhia de la Constantinopol își ține ferm poziția și încearcă să impună
Moldovei condiții, în cazul executării cărora țara va fi iertată și primită în sînul Sinodului Ecumenic. Pe
de altă parte se observă că Constantinopolul nu mergea nici la o cedare în fața supușilor săi ecleziastici,
pentru ași demonstra supremăția și cunoașterea legilor canonice, care trebuiau respectate fără nici o
modificare sau înlesnire pentru nici o situație, demonstrînd că încălcătorii de lege se pedepsesc aspru și nu
au dreptul la iertare (fapt ce se desprinde din ultima propoziție al pasajului citat).
În continuare Constantinopolul propune altă soluționare a acestei probleme prin numirea unui
mitropolit temporar cu împuterniciri limitate. Această informație este stipulată prin actul din mai 1395
notat ca al 47-lea punct cu marca ”ÎNSRMNĂRI”, partea a II-a, fiind formulat astfel:
”47
ÎNSEMNĂRI
Mai 1395. Aspecte ale vieții religioase din Moldova […]
II. În aceeași lună a fost eliberată cinstită scrisoarea patriarhală pentru ca deținător al preasfintei
Mitropolii a Maurovlahiei să fie protopopul chiar Petru, venit de acolo, și să îndeplinească el acolo toate
cele ecleziastice în afară de hirotonie și să stăruie ca falșii episcopi care se găsesc acolo să fie izgoniți
din acele locuri, pentru ca întregul popor și voevodul să afle iertare de la afurisenie rostită împotriva lor
6
de cîtăva vreme . Deci așa a fost rînduit, ca protopopul să se afle în drepturile acestei mitropolii, pînă
cînd se va produce îndreptare penru cele întîmplate și fie că va pleca într-acolo mitropolitul legitim al
Maurovlahiei (…), fie că se va găsi altă soluție, încă mai vindicătoare pentru acest caz. De unde acest
lucru s-a notat aici pentru a se ști.”
Acest act accentuază încă o dată că Sinodul Ecumenic nici într-un caz nu acceptă propunerile și
rugămintea Moldovei de a avea mitropolit localnic. Constantinopolul impune în continuare propriile
condiții, formulîndu-le într-o formă mai moale pentru a demonstra că soarta Mitropoliei Moldovei nu-i
este indiferentă, pe de altă parte urmărind doar un singur scop: să-și afirme poziția de autoritate față de un
stat nou formnat care nu poate nici într-un caz să impună unele condiții hegemonului creștinătății.
Astfel, actul dat reprezintă doar încă o încercare de a alunga pe cei doi ierarhi, înştiinţîndu-1 pe
domnitor că a numit pe protopopul Petru ca exarh în Moldova, accentuînd dreptul său suprem asupra
supravegherii și gestionării vieții ecleziastice în provincii prin fraza ” Biserica mea care se află în ţara ta”.
Se înţelege că scrisorile şi ameninţările patriarhului au rămas fără urmări, iar protopopul Petru nici
nu şi-a luat în primire slujba la care-1 îndatorase patriarhul împotriva voinţei sale, deoarece în septembrie
1395, s-a ivit o nouă încercare de aplanare a neînţelegerii, pornită de data aceasta chiar din partea
patriarhului ecumenic. Aici este trimis mitropolitul de Mitylene spre a pune în rînduială cele ce i-a spus
patriarhul ”prin viu grai, cum şi cele cuprinse în scrisorile către domnii de acolo”. El urma să plece ”în
părţile Mavrovlahiei, unde, cu cîtva timp înainte, iscîndu-se o pricină din partea unor episcopi, s-a aruncat
asupra lor afurisenia”. Patriarhul îi poruncea mitropolitului să nu facă nimic în privinţa ierarhilor și la
credincioşi, îi dădea dezlegare ”să facă cum va socoti mai corect cu episcopii, păzind însă şi rînduiala
canonică, deoarece numai aşa vor fi legitime măsurile pe care le va lua”. Toată informația sus menționată
se conține în scrisoarea mandat sub numărul 50 din același Codex Vindobonesis historicus graecus:
 
”50
SCRISOARE MANDAT
Septembrie 1395. Patriarhul trimite pe mitropolitul de Mitylene în Țara Românească și Moldova
Preasfinte mitropolit de Mytilene, preacinstit și frate iubit pentru Sfîntul Duh și coliturghiitor al
smireniei noastre. Întrucît prin decizia a preaputernicului meu stăpîn autocrat și cu voia și acordul
sinodal al smireniei noastre ai fost ales să pleci spre părțile Vlahiei pentru a restabili acolo toate cele ce
ți-au fost comunicate pe cale verbală de către smirenia noastră și toate cîte sunt cuprinse în scrisorile
trimise de către domnii de acolo, prin prezenta scrisoare-mandat a smereniei noastre se cuvine să
descinzi în părțile Maurovlahiei, întrucît din motive survenite din partea unor episcopi, cu cîtva timp în
urmă a fost pronunțată pedeapsa afuriseniei împotriva acestora și-ți poruncim deci ție că dacă în
privința episcopilor n-ai nevoie să faci nimic la întîmplare, în ceea ce privește poporul îți dăm
permisiunea să procedezi în funcție situația întîlnită acolo, avînd desigur grijă de stricta observare a
7
canoanelor în toate chestiunile; în felul acesta se vor conforma întru totul punctului de vedere al
smereniei noastre, ca și cum acestea ar fi aranjate și rînduite de propria noastră persoană, presupunnînd
că ea ar fi prezentă și ar rezida acolo. […]
Din acest segment se vede că Patriarhia Ecumenică întreprinde o ultimă măsură pentru a corecta
lucrurile în viața ecleziastică din Moldova, împuternicind cît verbal atît și documentar pe un trimis de-al
său, Mytilene, sperînd că acesta va izbuti să convingă autoritățile, poporul și clerul de aici să execute
ordinul Sinodului, emis de atîta vreme. Dat fiind faptul că în Codex Vindobonesis historicus graecus
lipsește orice informație de tip raport care ar putea veni de la Mytilene cum că reușise să atingă
multdoritul scop, putem deduce că nici el nu a izbutit să înlăture din Mitropolia Moldovei episcopii
”nedrepți” și să convingă populația că ceee ce se întîmplă aici nu este legiferat de organul ecleziastic
ortodox suprem – Patriarhia de la Constantinopol.
Pe de altă parte, în sursa sus menționată, sub marca 66 se conține o scrisoare sinodală, extrem de
importantă după conținut pentru evenimentele din Moldova și anume:
”66
DECIZIE SINODALĂ
Preanobilul mare voievod a toata Moldovlahia, domnul Alexandru, trimițînd în solie oameni ai săi
de vază și ieromonahi către smerenia noastră și către dumnezeiescul și sfîntul sinod, a cerut a cerut și s-
a rugat să fie iertat episcopul chiar Iosif care se află acolo și pe care în chip sinodal l-a depus prea
sfîntul patriarh, cel chiar Antonios, demn de veşnică pomenire, căci se spunea că acesta era episcop sîrb,
de unde a ajuns el în fruntea acelei biserici, motive pentru care a şi fost mutat ca arhiereu în
Moldovlahia chir Ieremia, care însă plecînd într-acele locuri s-a întors înapoi găsindu-1 acolo ca
episcop pe zisul chir Iosif, fapt pentru care a afurisit poporul întreg, iar pe Iosif l-a afurisit şi l-a declarat
şi suspendat din funcţie; fiind rugat însă mai pe urmă, a iertat tot poporul şi pe episcop de afurisenie, dar
pe acesta din urmă l-a lăsat suspendat din funcţie, pînă ce chestiunea sa va fi cercetată de către sinod, în
prezenţa şi a lui chir Ieremia. De curînd însă ni s-au adresat atît zisul mare voievod, cît şi toţi oamenii
săi de vază, împreună cu clericii, ieromonahii şi monahii, prin scrisori şi prin solii despre care s-a vorbit
mai sus, rugînd-o pe smerenia noastră şi dumnezeiescul şi sfîntul sinod ca zisul episcop chir Iosif să fie
iertat, pentru a sluji din nou şi a-i blagoslovi pe ei, pentru ca poporul lor cel numeros să nu se mai
găsească în felul acesta multă vreme fără episcop; deoarece în momentul de faţă chir Ieremia se află în
imposibilitate de a se prezenta la sinod pentru a replica lui chir Iosif, avînd grijă de biserica lui Hristos
şi fiind trimis la Tîrnovo spre a exercita acolo cele eclesiastice, zişii apocrisiari au arătat că episcopul
acesta chir Iosif nu a venit la ei din altă parte, aşa cum au afirmat unii atunci cînd a fost hirotonisit
Ieremia şi cum s-a spus mai sus, ci că fiind el un localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării, a fost
trimis de către toţi la mitropolitul de Halici, care are de la sinod permisiunea de a hirotonisi episcopi
pentru episcopiile din părţile Rusiei Mici, printre care era şi Aspro- kastron, fiind astfel hirotonisit de
8
către acela ca episcop legitim pentru aceştia, astfel că a ajuns la ei în frunte nu venind din altă parte la
conducerea bisericii lor, cum se făcuseră vorbe. Dînd deci ascultare acestor lucruri în sinod, am hotărît
şi am făcut cunoscut, cu acordul şi al arhiereilor hypertimi aflaţi alături de noi, întru Sfîntul Duh fraţi şi
coliturghisitori ai smereniei noastre, şi am trimis acolo pe preacinstitutul între ieromonahi, părintele
spiritual și călugărul meu chiar Gregorios, precum și pe cel în cinste aflatul dascăl al sfintei Evanghelii,
diaconul chiar Monuel Archon, fii iubiți într-u Sfîntul Duh ai Smereniei Noastre , pentru ca să cerceteze
acolo în fața locului, și dacă vor găsi, după ce va fi făcută acolo o cercetare la fața locului după
mărturiile tuturora, ale domnilor locului și ale oamenilor de vază și ale clericilor, ale ieromonahilor și
monahilor că în acest mod a fost hirotonisit la început ca episcop legitim în Moldovhahia, de către
mitropolitul de Halici și nu în altă parte, atunci trimișii noștri numiți mai sus să-i acorde acestuia dreptul
de a oficia slujbe, a hirotonisi și îndeplini toate cele ecleziastice fără piedică, să facă adică fără
opreliști hirotonisiri de subdiaconi și diaconi, de preoți și alți clerici, sfințiri de locașuri sfinte , pe scurt
taote chestiunile ecleziastice. Dacă la întaorcerea sa chiar Ieremia nu se împacă cu situația și nu se
liniștește, ci caută judecată, se cuvine ca chestiunea să fie analizată de către sinod, ce decizie va părea
acestuia canonică și dreaptă pentru amblele părți, dar înainte de judecată s-a găsit de cuviință că este
nedrept ca unul să se bucure de propriul său rang și de funcția episcopală, iar altul să fie suspendat,
după cum s-a arătat, căci nu a încălcat nimic, ci a fost hirotonisit pentru această biserică de către cel ce
avea permisiunea să hirotonisească episcopi pentru asemenea cazuri, care dovedit fiind că acolo a fost
hirotonisit mai întîi și luîndu-și în primire funcția se cuvine să fie liniștit din această parte, pașnic față de
clericii săi și față de cei ce nu au săvîrșit nici o nedreptate sau ilegalitate ș. c. l. […]
Acest document oferă o valoroasă listă de repere informaționale care permite tragerea a mai multor
concluzii privitor la schimbările survenite în derularea procesului de constituire a Mitropoliei Moldovei.
În primul rînd, observăm că în registrul Codex Vindobonesis historicus graecus, între anii 1395 –
1401 nu există nici un act care ar relata despre evoluția situației cutare. De aici putem deduce că procesul
de investigație a cazilui dat, menționat în document, cu trimiterea soliilor în ambele părți, cu concluziile
apocrisarilor și alte misiuni diplomatie s-a extins pe cca 6 ani, după care sinodul a ajuns la concluzia că
Iosif deține funcția de mitropolit absolut legitim și a obținută stric după prevederile canonice existente în
vremea aceea.
Observăm că conflictul este rezolvat tocmai pe vremea domnitorului Alexandru, adică Alexandru
cel Bun, fiind început din vremea lui Petru I Mușat.
Încă un aspect important care relatează despre încă o posibilă cauză a apariției conflictului este
motivul personal a mitropolitului Ieremia, care nefiind acceptat în aeastă postură în Moldova, se întoarce
la Constantinopol și alcătuiește cîteva versiuni vis-a-vis de neligitimitatea lui Iosif în funcție de
Mitropolit.

9
 În cele din urmă, observăm că după această lungă și dificilă investigație, după o perioadă
îndelungată de cercetări și conflicte, Iosif obține postul de mitropolit și în acest mold Mitropolia
Moldovei devinet organ ecleziastic local legitim și acceptat de Sinodul Ecumenic.
La 26 iunie 1401, La Constantinopol se face cunoscută hotărîrea Marelui Sinod și a Patriarhului
ecumenic Matei, pe marginea demersului ”preanobilului voievod a toată Moldovlahia, domnul
Alexandru”. Textul scrisoii patriarhale adresate lui Alexandru cel Bun către sinod se păstrase în registrul
sus menționat, cu marca 67 și titlul ” Iulie 1401. Scrisoarea patriarhului Matei către Alexandru cel Bun,
domnul Moldovei”
Esența documentului în punctele sale principale conține o relatare rezumativă a tuturor celor
întîmplate în timplu acestui îndelungat conflict și, în cele din urmă, marchează finalizarea acestuia în
favoarea Mitropoliei Moldovei. Domnul Moldovei venea cu rugămintea ”să fie iertat chiar Iosif” depus în
chip sinodal de Patriarhul Antonie al IV-lea, pe motit că atunci cînd a fost ”mutat ca arhiereu în
Moldovlahia chiar Ieremia” și acesta a venit să-și ia în primire eparhia, el l-a găsit aici ”ca episcop pe
zisul chiar Iosif”, în consecință Ieremia la suspendat din funcție și a aruncat afurisenie asupra
voievodului, boierilor, clerului și a întregului popor, părăsind apoi țara.
Documentele din iulie 1401 reflectă o nouă etapă în rezolvarea litigiului de durată dintre autoritățile
laice și bisericești de la Suceava și cele de la Constantinopol. Soluționarea lui se prezintă ca o
recunoaștere din partea Patriarhiei a unei stări de lucruri existente deja de cîtva timp: autonomia
Mitropoliei Moldovei în frunte cu Iosif.
Este adevărat că hotărirea luată de Sfîntul Sinod în luna iulie 1401 doar punea temelia
Tranșării definitive a litigiului dintre Suceava și Constantinopol. Căci Iosif urma să fie restabilit
”drept episcop ligitim acolo” și autorizat ”să oficieze slujbe, să blagoslovească și, ca mitropolit legitim, să
le facă pe toate cele ce țin de cometențele lui”, doar după noile investigații pe teren puse pe seama altor
trimiși ai Patriarhiei – călugărul Grigorie și diaconul Mihail Arhon. Se admite că problema a fost
definitivată pe la sfîrșitul lui 1401 sau începutul anului următor. Mai credibil în acest sens ar putea fi însă
anul 1402, Totuși, triumful cauzei urmărite de domnul modovean a fost consemnat, se pare, la 7 ianuarie
1403, cînd Alexandru cel Bun închina două sate – Averăuți pe Suceava și Grețca „ aproape sub tîrgul
Sucevei„ – ”Sfintei noastre episcopii”. Rămîne, în afara explicațiilor faptul că nu este indicat titularul
mitropoliei,” preasfîntul mitropolit al Moldovlahiei” Iosif, cunoscut tocmai la 7 ianuarie 1407.
Prin hotărîrile sinodale care respingeau capetele de acuzare aduse patriarhului Matei au fost de fapt
confirmate ca fiind canonice și hotărîrile pe marginea demersului lui Alexandru cel Bun, astfel că există
temeiuri inconstestabile pentru considerarea anului 1401 drept dată istorică a întemeierii Mitropoliei
Moldovei ca dioceză consfințită și subordonată Patriarhiei ecumenice de Constantinopol. Ctitor al ei a
fost și rămîne a fi considerat Alexandru cel Bun, care în chiar primul document cunoscut din timpul
domniei lui, datat cu 29 iunie 1400, s-a intitulat ”Din mila lui Dumnezeu, noi, Io Alexandru voievod,
10
domn al Țării Moldovei„, înscriindu-se astfel printre purtătorii de titluri cu elemente de sorginte bizantină
care-și exprimau suveranitatea ca titulari ai statelor pe care le conduceau. Este semnificativ faptul că cea
mai timpurie cronică moldoveneascp, zisă anonimp, a precedat descrierea domniei lui Alexandru cel Bun,
prin inaugurarea genericului ”Țării Moldovei”, comun tuturor domnilor care au urmat începînd cu aca a
ctitorului Mitropoliei Moldovei. În această calitate, voind să-i asigure trăinicie Mitropoliei Moldovei,
Alexandru cel Bun a pus și începutul panteonului de sfință ai bisericii moldovenești, aducînd „cu multă
cheltuială”, cum scria Grigore Ureche, moaștele sfîntului mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă și
așezîndu-le „în tîrgu , în Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste și cu litie, pentru paza și ferința scaunului
domniei sale”. Consemnînd așa eveniment și plasîndu-l în primii doi ani de domnie a lui Alexandru cel
Bun, renumitul cărturar de la Putna, Misail Călugărul, nu pregeta so-l deosebească pe întemeietorul
Mitropoliei Moldovei ca ”fiindu mai întreg și mai cu minte decît cei înaintea domniei lui”, mai
concretizînd că adresarea lui către ”patriarșii de la răsărit de au luat blagoslovenie s-au făcut mitropolit” a
fost determinată nu numai de „darul ce avea de înțelepciunea de la Dumnezău”, ci și ”căutînd li vădzîndu
cinstea lumii, cum să cade a să purta în podoabele împăraților și a crailor șia domnilor”. Pin fapta sa
creștinească, dar și cu o puternică consonanță politică, Alexandru cel Bun și-a înveșnicit și ca ctitor al
Mitropoliei Moldovei.
Mitropolia Moldovei se prezintă astfel ca o nouă plantație ecleziastică, adevăratul ei ctitor fiind
Alexandru cel Bun. Se confirmă tradiția bisericească, menționată în cronicile din sec. al VXII- lea
(Grigore Ureche), care-i atribuiau lui Alexandru cel Bun meritul de a fi abținut binecuvîntarea
mitropolitului țării de la patriarhii răsăritului, minifestînd o grijă deaosebită pentru creșterea prestigiului
ei chiar și prin canonizarea primului sfînd din panteonul ei – Sfîntul Nicolae cel Nou.
Într-un sumar, după aproape două decenii de neînțelegeri și dezbateri între nou creata mitropolie și
Constantinopol, după o serie lungă de tratative și abordări duse între acești poli, printr-o gramată
patriarhală și o scrisoare către Alexandru cel Bun, amîndouă cu data de 26 iulie 1401, patriarhul
recunoaște pe mitropolitul Iosif al Moldovei. Împreună cu sinodul său, trimite în Moldova pe
ieromonahul Grigorie Țamblac și pe diagonul Manuil Arhon pentru a cerceta pentru ultima dată acest caz
și în cele din urmă Iosif este recunoscut ca mitropolit și astfel s-a ajuns la sfîrșitul acestei lugi
neînțelegeri. În ultimile scrisori patriarhale Miletie nu este amintit, fapt care duce la presupunerea că
acesta murise în timp.
Reședința noii Mitropolii era Suceava, unde era scaunul domnesc, iar biserica Mirăuți servea drept
catedrală mitropolitană. Pînă în jurul anului 1408, cînd s-a înființat Episcopia Romanului, jurisdicția noii
mitropolii se extindea peste întreaga Moldovă. După această dată jurisdicția ei sa restrîns la „Țara de sus”,
cu ținuturile: Suceava, Neamț, Dorohoi, Hîrlău, Cîrligătură, Iași, iar dincolo de Prut: Hotin, Soroca, Orhei
și Lăpușna. La Rădăuți a rămas un simplu scaun episcopal cu un număr de aproximativ 50 de parohii din
zona respectivă.
11
 În 28 august 1412, papa Ioan al XXIII-lea, la cererea regelui Vladislav și a lui Vitold, transferă
scaunul arhiepiscopal de la Halici la Liov, acesta cuprinzînd și scaunul episcopal de la Siret și alte scaune;
după istoricul Liviu Pilat, sub aceeași ascultare a fost transferată și Mitropolia Ortodoxă de la Suceava,
fiind ”o masură să lege strîns Moldova cu Regatul Polon, însă printr-o soluție forțată. Subordonarea
episcopiei de la Siret a fost doar un prim pas spre legare din punct de vedere ecleziastic, a Moldovei de
regatul Polon”.
Cronica consemnează că scaunul mitropolitan era în orașul Suceava, în mănăstirea mitropoliei,
amplasată lîngă Curtea Domnească, referințele fiind făcute pentru Biseria cu Harul Sfîntul Gheorghe
(Mirăuți), prima catedrală mitropolitană a Moldovei. Ruinele unei consrucții cu beci de zid, descoperite în
urma săpăturilor arheologice din 1987, efectuatea în curtea bisericii Sfîntul Iona Botezătorul, de lîngă
Curtea Domnească din Suceava, au fost atribuite ipotetic palatului mitropolitului Iosif. Că această
construcție din apropierea Curții Domnești și a Bisericii Mirăuți a putut fi reședința mitropolitului Iosif
este o presupunere care poate fi luată în calcul.
Organizarea ierahică și canonică a Mitropoliei Moldovei a parcurs un drum sinuos, tulburările fiind
cauzate atît de ofensiva catoliismului împotriva schismaticilor, cît și de obiectiva dorință a voievozilor
tînărului stat românesc de a întemeia Mitropolia Moldovei într-un stat independent, ceea ce s-a și făcut.
Scaunul mitropolitan și sediul Mitropoliei Moldovei a fost la Biserica Sfîntul Gheorghe din
Suceava, din 1401 pînă la 1522, cînd se mută la noua Biserică Sfîntul Gheorghe din Suceava în timpul
domnitorului Ștefan al IV cel Tînăr. Mai tîrziu, în timpul domnitorului Alexandru Lăpușneanu, mutîndu-
se capitala la Iași, în 1564, se stabilește aici și reședința mitropolitană: ” Aceasta o cereau, așa cum
subliniază Constantin Erbiceanu, interesele și canoanele și praxa Bisericei Ortodoxă” , iar locul unde a
fost înmormîntat mitropolitul Iosif pînă acum nu se cunoaște.

12
 Scurt istoric privin existența în secole a Bisericii Sfîntul Gheorghe (Mirăuți)
Prima biserică de piatră a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cel mai probabil,
de către domnul Moldovei, Petru I. Din nefericire, pisania sau alte inscripții care să-l pomenească pe
ctitorul bisericii, nu există. Este posibil că această biserică să fi ctitorită de primul mitropolit al Moldovei,
Iosif.
Biserica Sfîntul Gheorghe a fost construită cu un scop bine definit, ea fiind prima catedrală
mitropolitană a Moldovei, locul unde își avea reședința mitropolitul țării, primul fiind Iosif, ruda lui Petru
I. Din motive mai puțin cunoscute, prima biserică a fost distrusă pînă la fundații, peste acestea ridicîndu-
se una mai mare la sfîrșitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului următor. Nici ctitorul acestei
biserici nu este cunoscut.
În anul 1408, Alexandru cel Bun, a adus de la Cetatea Albă moaștele Sfîntului Ioan cel Nou, pe care
le-a așezat în biserica mitropolitană, unde se alfa din 1401 scaunul mitropolitului Moldovei, Iosif,
recunoscut canonic de Patriarhia din Constantinopol. De-a lungul anilor, Biserica Sfîntul Gheorghe
(Mirăuți) a Mitropoliei Sucevei a fost înzestrată cu diverse danii: sate, ocini, prisaci, țigani, poslușnici etc.
și a benificiat de privilegii și scutiri.
Între anii 1514 – 1522, la Suceava a fost construită, în două etape, de către Bogdan al II și, după
moartea acestuia, de către fiul său Ștefăniță, o nouă biserică cu harul Sfîntul Gheorghe. Sediul mitropoliei
a fost mutat în 1522 în acest nou lăcaș.
Moaștele Sfîntului Ioan cel Nou au fost mutate la biserica nouă a Mitropoliei în 1589, în timpul lui
Petru Șchiopul. Anul 1589 este important pentru a susține că Biserica Mirăuți a fost funcțională pînă
atunci. Degradarea monumentului a fost cauzată în principiu de factori naturali. Biserica Mirăuți, ridicată
peste fundația celei din secolul al XIV-lea, a funcționat pînă la sfîrșitul secolului XVIII-lea, cînd se afla
întră stare precară de conservare. În 1792 monumentul de cult a fost la un pas de a fi demolat, biserica
fiind licitată în 1794 , împreună cu biserica de piatră Adormirea Maicii Domnului , și destinată a fi
demolată, pe locul ei fiind programată amenajarea unei piețe publice. A scăpat de la distrugere datorită
protestului credincioșilor otodocși suceveni care au dezlănțuit o răzmeriță - după cum a fost apreciată de
autoritățile austriece stăpînitoare în acele vremuri în Bucovina – aceștea apărîndu-și lăcașele de cult spre a
nu fi dărîmate.
În ceea ce privește salvarea, conservarea și restaurarea monumentelor vechi a orașului Succeava,
autoritățile austriece nu au făcut nimic pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Biserica Adormirea Maicii
Domnului din Suceava a fost demolată în 1792 de chirurgul districtual Tiberius Gutter, cu acordul
13
autoritățolor. Anterior, în 1777, Biserica Fetelor, situată pe actuala str. Prunului din Suceava, a fost
demantelată de soldații austieci, piatra fiind folosită pentru ridicarea unei cazarme militare și a barierei lui
Georg Meixner, în locul Areni.
În secolul XIX-lea Biserica Sfîntul Gheorghe (Mirăuți) a fost închiriată erariului militar și la diferiți
negustori, fiind magazie pentru depozitarea fînului și a pielilo de animale. Imaginea monumentului din
secolul XIX este cutremurătoare: fără acoperiș, fără geamuri, fără uși, cu ziduri crăpate și în stare de
colaps. În urma demersurilor făcute de baronul Eudoxiu Huzmuzachi, începînd cu anul 1880, și a
raportului întocmit de mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici și înaintat împăratului Franz Iosef în
1886, au început lucrările de restaurare a bisericii Mirăuți. Acestea sau desfășurat între anii 1898 – 1903,
au fost realizate sub conducerea architectului austriac Karl A. Romstorfer, cu banii Fondului Religionar
Greco-Ortodox al Bucovinei.
Timpul și natura au lucrat din nou în detrimentul Bisericii Mirăuți, astfel că, în 1992, construcția era
în stare de colaps. A fost restaurată de o echipă de specialiști, condusă de arh. Virgil Polizu, ing.
Alexandru Cișmigiu, arh. Gheorghe Sion și expertul restaurator Mihai Bradu.
Preocupări legate de istoria Bisericii Sfîntul Gheorghe (Mirăuți), întîlnim de la a doua jumătate a
secolului XIX-lea , la oamenii de cultură interesați de soarta celui mai vechi monument religios din
Suceava, prima catedrală mitropolitană din Moldova.
Istoriografia legată de acest subiect a fost prezentată într-un sediu întocmit de dr. Paraschiva-
Victoria Butariuc. Aeeași autoare redă, date referitoare la istoricul acestui locaș în secolul al XIX-lea.
Un mare cărturar bucovinean, academic, preot, profesor, etnograf și folclorist, Semion Florea Marin
(1847 -1907), a redactat o monografie amplă a bisericii Mirăuți, lucrare rămasă în manuscris pînă în 1997,
cînd a fost publicată, fiind un punct de referință pentru cei interesați de cunoașterea istoriei bisericii date.
Un alt om de cultură, preot, profesor de teologie, decan al Facultății de Teologie din Cernăuți, cav.
Isidor de Onciu (1834 – 1897), a redactat un articol bine documentat referitor la subiectul dat.
Date valoroase privind acest monument de cult întîlnim prin lucrarea tologului, prof. Univ., dr.,
Semion Reli, care a analizat și a valorificat științific informațiile care se aflau în documentele din secolul
al XVIII-lea și al XIX-lea, a bisericii date, care pe atunci era hărăzită spre demolare de austrieci.
În două lucrări monumentale în care s-au descris monumentele religioase din Moldova, arhitectul
George Balș, este cel dintîi care a tratat riguros atît arhitectura Bisericii Sfîntul Gheorghe (Mirăuți), cît și
unele date și interpretări istorice referitoare la monument. Nu în ultimul rînd, cel care a restaurat biserica,
Karl A. Romstorfer, ne-a lăsat informații prețioase atît asupra descoperirilor arheologie, cît și despre
monument.
Cu prilejul traducerii unor acte judecătorești, s-au depistat și acte în germană vis-a-vis de Biserica
Mirăuți, intitulat Geschichte der Miroutzer Kirche, alten Mitropoliekirche der Moldau in Suczawa, pe
care le prezintă într-un scurt rezumat. Manustcrisele au fost cunoscute și de către Semion Reli. Al doilea
14
avînd denumirea, Geschichte der alten Mitropolie-Kirche ad S-tum Georgium in Suczawa, cuprindea, în
trei caiete, o cronică a Bisericii Mirăuți Sfîntul Ioan cel Nou din Suceava. S. Reli a constatat că ambele
lucrări erau scrise de același autor rămas anonim, care a fost un cleric, din tagma călugărească și de neam
românesc, probabil Arhimadritul Pancratie Sidorovici de la Mănăstirea Sfîntul Ioan din Suceava, care a
fost o personalitate de cultură istorică și generală superioară, cunoscător perfect al limbii și istoriei
naționale, și al limbii germane, folosind multe acte și documente oficiale în această limbă.
Într-un volun închinat Sfîntului Ioan cel Nou din Suceava, dr. Vasile M. Demciuc, s-a ocupat, înt-un
capitol privind vechile reședințe mitropolitane din Sueava, și de biserica Mirăuți. În afara informațiilor
istorice, al a fost primul care a descris scene iconografice din biserică, pictate de Karl Jobst peste vechea
pictură.
Alte informații extrem de prețioase au fost puse la dispoziția publicului în urma investigațiilor
arheologice de la situl Biserica Sfîntul Gheorghe ( Mirăuți).

15
 Rezultatele investigațiilor arheologice referitoare la Biserica Sfîntul Gheorghe
(Mirăuți)
Pentru a extrage cît mai multă informație polivalentă despre situația primului locaș mitropolitan al
Moldovei medievale, Biserica Sfîntul Gheorghe (Mirăuți), au fost întreprinsă o serie de săpături
arheologice, cu scopul de a releva situația materială din situl dat și a primi răspunsuri referitor la
specificul construcției, încărcătura simbolică și aspectele interioare și exterioare ale bisericii.
Investigații arheologice sistematice au fost întreprinse în anii 1962 (Mircea D. Materi și Mara
Nicorescu-Diaconu), 1976 (Lia Bătrîna și Adrian Bătrîna), 1992 – 1997 ( Mircea D. Matei, Paraschiva
Victoria Batariuc, Florin Hău, Monica Gogu). Rezultatele acestor investigări sunt în mare parte
inedite. Din cele publicate aflăm unele date care lămuresc prin noile informații, încadrarea în timp a
bisericii din piatră ridicată în locul actualei construcții, în sec. XIV-lea.
În continuare vor fi prezentate datele referitor la descoperirile arheologice din situl dat, plasate
cronologic, începînd cu sec. XIV.
O piesă importantă este o cărămidă simplă, smălțuită cu verde, descoperită în zidul de nord al
biseicii, care poate fi comparată cu unele similări găsite la Cetatea de Scaun, concluzionînd și pe baza
altor date că ”Biserica aceasta s-a înălțat sau deodată sau imediat după zidirea cetății”. Astfel, nu se va
greși dacă se va afirma că timpul zidirii bisericii poate fi plasat nu mai tîrziu de 1380 – 1390.
Săpăturile arheologice efectuate în exteriorul bisericii au evidențiat existența a două lăcașe de cult,
cu planuri și structuri diferite, prima fiind atribuită domnului Petru I și care a funcționat neîncetat pînă în
secolul XVII. În timpul acestor investigații arheologice au fost studiate 47 de morminte din necropola
bisericii, din care 32 aparțineau perioadei de funcționare a primei biserici; în două din aceste morminte au
fost găsiți doi groși de argint din timpul lui Petru I. Alte piese sunt doi groși de argint emiși de Ioan
Albert (1492 – 1501), doi dinari ungurești de la Ludovi al II (1516- 1526), și un dinar unguresc de la
Rudolf al II (1576 – 1612); din umpluturile gropilor unor morminte sunt două monede, una emisă de
Frederich Wilhelm de Brandenburg ( 1620 – 1688) și alta de Imperiul Otoman de la sfîrșitul secolului al
XVI-lea; inventarul funerar cuprindea nasturi globulari de argint cu bază teșită și o verighetă de argint
făcută din sîrmă resucită; de asemenea au fost surprinse trașeele unor construcții și ziduri, suprapuse cu
cele ale bisericii actuale. Astfel, în urma întregului proces al săpăturilor arheologice întreprinse în acest
sit s-a stabilit planul complet al fundației bisericii.

16
 Putem remarca faptul că prima biserică avea formă de navă, cu absida altarului semicirculară în
interior cu trei laturi în afară. Naosul era mare, avea pronaos mic și era mai lată deecît construcția ridicată
ulterior cu același amplasament, fundațiile laturilor vechi dublînd pe cele noi ridicate.
În interiorul bisericii a fost dezvelit un cavoi lucrat din cărămidă, amplasat în anos pe latura de sud,
aproape la absida altarului primei biserici și datînd din acea vreme. După deschiderea cavoului s-au
descoperit veșmintele fastuase ale unui personaj de rang înalt, care după bogăția hainelor, facea parte
dintr-o familie conducătoare. La aceasta se adaugă faptul că mormîntul era amplasat în cea mai
importantă parte a bisericii. Din piese descoperite în cavoi pot fi menționate: un giugiu de matase
dematasată și altul din borangic pictat cu aur, marama ce acoperea chipul defunctului, un veșmînt lug de
matase cu mînici de catifea tip drappi d’oro încheiat cu găitane din pasmanterie și 11 nasturi din argint
aurit, o cămașă cu guler brodat cu fir metalic, o bonetă pentru strîns părul și o pălărie din mătase și o
legătoare pentru ochi. Cavoul este datat cu sec. XVI-XVII.
Nu este exclus că mormîntul poate aparține lui Petru I Mușat însă nu există dovezi clare în acest
sens.
În naosul primei biserici a fost descoperit și mormîntul unui adolescent , datat cu a doua jumătate a
sec XV-lea și presupus a unui din cei trei frați uterini ai domnului Ștefan cel Mare.
În pronaos în timpul săpăturilor arheologice a fost descoperit mormîntul Evdochiei din Kiev,
primei soții a lui Ștefan cel Mare.
Evenimentul este consacrat de către Grigore Ureche în cronica vremii:” Pre aceia vreme, noemvrie
în 25, s-au pristăvitu Evdochia, doamna lui Ștefan vodă”
Care a fost rațiunea de a ridica o nouă biserică în locul celei vechi, nu se cunoaște, nefiind nici o
informație

17
 Concluzii
În încheiere, pe baza rezultatelor la care am ajuns realizând prezentul studiu îmi permit să conchid
că formarea statului de sine stătător Moldova, la mijlocul secolului al XIV-lea, a fost urmată, în deceniile
imediat următoare, de procesul constituirii instituţiilor sale fundamentale; între acestea, organizarea
instituţiei bisericieşti a ocupat un loc aparte în acţiunea politico-diplomatică a autorităţilor moldovene.
După o scurtă orientare spre Roma ( 1 370-1 375), blocate în această direcţie de politica Ungariei
angevine, autorităţile de la Suceava au optat pentru organizarea Bisericii locale ca mitropolie ortodoxă
sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. În vederea atingerii acestui obiectiv, foarte
probabil, însuşi domnul Moldovei, Petru 1 Muşat, s-a adresat, din proprie iniţiativă, mitropolitului
ortodox Antonios de Halici care, la o dată necunoscută, după 1 375, sau chiar în cursul acestui an, 1-a
consacrat, la cererea sa, ca episcop de Asprokastron (Cetatea Albă) sau episcopmitropolit al Moldovei pe
călugărul Iosif, rudă cu familia domnitoare. Foarte probabil, cu acelaşi prilej, mitropolitul de Halici 1-a
consacrat episcop şi pe un anume monah Meletie, devenit exarl1 (vicar) al lui Iosif. Investirea lui Iosif ca
episcop-mitropolit, în anul 1 375 sau la o dată ulterioră apropiată, şi a lui Meletie ca episcop-vicar al
primului, a reprezentat actul intemeierii sau constituirii Mitropoliei Moldovei. Unnătorul pas 1-a
constituit obţinerea recunoaşterii sau consacrării canonice a existenţei acesteia din partea Patriarhiei
Ecumenice de Constantinopol. Răspunzând favorabil solicitărilor factorilor politici moldoveni, autorităţile
patriarhale au acordat in 1380-1381 consacrarea canonică Mitropoliei Moldovei, în fruntea căreia au
numit însă un mitropolit grec, refuzând astfel acccparca lui Iosif în fruntea acesteia. Decizia Patriarhiei
Ecwnenice de numire a unui arhiereu grec în fiuntea Mitropoliei Moldovei a fost însă respinsă categoric
de factorii politici de la Suceava.

Bibliografie

1. Mircea Păcurăr

18
 iu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Știința, Chișinău 1993
2. Mircea Păcurăriu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, VI, Trinitas, 2004
3. Mircea Păcurăriu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, V, Sofia, București, 2004
4. Parasca Pavel, La obârșia Mitropoliei Moldovei, Prut Internațional, Chișinău, 2002
5. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

MITROPOLIȚII MOLDOVEI PÎNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

1. Ieremia, numit de Patriarhia constantinopolitană pentru Maurovlachia, 1392- 1394 ( mutat la

Tîrnovo)
2. Iosif al Moldovlahiei, mutat la Cetatea Albă, 26 iulie 1401
3. Grirgorie, numit de Papa 1336
4. Damian, ales de Constantinopol, 1437 – 1451
5. Ioan-de-Suceava, sau poate și de Roman, c.1429 – 1451
6. Samui-de Suceava, sau poate și de Roman, c.1429 – 1451
7. Ioachim-de Suceava, sau poate și de Roman, c.1429 – 1451
8. Vasele-de Suceava, sau poate și de Roman, c.1429 – 1451
9. Teoctist, 1451 – 18 noiembrie 1477
10. Gheorghie Nemțeanu, 1477 – 1510/1511
11. Teoctist al II-lea (?), 1490/1491 1, c. 1503.
12. Teoctist al II-lea sau al III-lea 1510/1511 +15 febr. 1528 (mort ca chimnicul Teodor)
13. Calistrat, 1528
14. Teofan, fost de Rădăuți, 1538 – 1539
15. Grigorie Roșca, 1541 – 1564
16. Teofan, 22 septembrie 1564 – 1572
17. Anastasie, fost la Roman, 1572 – 1578
18. Teofan, a doua oară, 1578 – 1581 ( fugă în Polonia) 1582 ( înainte de 11 septembrie) dec.
c. 1587
19. Gheorghe Movilă, fost la Rădăuți, pemonit la 10 decembrie 1587, fugar în Tirol și
Veneția, august 1591, întors la 1595 după august.
20. Agafton, fost la Roman, 1591 ( pomenit întîi de 25 febr. 1592)
21. Nicanor, după februarie 1592 – c. 1594
22. Mitrofan, pomenit la 10 august 1594
23. Mardarie, fost la Rădăuți, după iunie 1595 - august 1595
19
 24. Gheorghe Movilă, după august 1595: fuge în Polonia, mai-iunie 1600, întors c.
Septembrie 1600
25. Dieonisie Ralli, fost de Tîrnova, numit iunie 1600
26. Teodosie Barbovschi, pomenit c. 15 iunie 1608, scos c. 1617
27. Anastasie Crimca, pomenit 1608 , scos 1617
28. Teofan, pomenit la 27 martie 1617 –c. 1619; 1622 – 1623, petrece în Bistrița Olteană

20