Introducere

Mitropolia Proilaviei a fost o structură canonică a ortodoxiei, înființată la o dată necunoscută

între 1540-1580, și care aparținea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Denumirea
mitropoliei provine de la numele localității de reședință, Proilavia (alte variante Proilavu,
Proilava, Proevlavia, Proevlavie, Proevlau sau Proevlaschii) , actualul oraș Brăila. Inițial, sediul
mitropoliei a fost la Brăila, dar în decursul timpului s-a mutat la Ismail sau Silistra, sau chiar
Caușeni.
În conformitate cu Pravila cea Mare din 1652, Mitropolia Proilaviei ocupa locul 55 din 72 în
ordinea canonică între mitropoliile supuse Patriarhiei Ecumenice, imediat după cel al
Mitropoliei Dristrei (vechiul Durostorum), dar înaintea mitropoliilor Țării Românești și
Moldovei, care ocupau ultimele două locuri1.
La 1715, Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara, în lucrarea sa Syntagmation precizează că
mitropoliții Proilaviei ocupau locul 50, numindu-i „Ai Proilavului, al Tomarovului, prea
onorabili.” Locul în ierarhie era unul destul de modest dacă avem în vedere că „din cele peste
550 de scaune episcopale sufragane, câte avea prin secolul VI Patriarhia de la Constantinopol,
se ajunsese în secolele XVI-XVII abia la 60-70 și acelea în mare parte numai cu numele, căci
titularii lor neavând cu ce trăi, porneau după milostenie prin celelalte țări creștine. Oricum,
faptul cel mai important era acela că mitropoliții Proilaviei erau membri de drept ai Sfântului
Sinod de la Constantinopol2.
Întinderea Proilaviei poate fi asemănată numai cu întinderea eparhiilor rusești din secolul al
XVII-lea, care aveau de la 14.000 - 20.000 [Link] era și motivul pentru care
unii ierarhi ai Proilaviei se intitulau Mitropoliți ai Proilaviei, Tomarovei (Renilor), Hotinului, al
întregului țărm al Dunării, al Nistrului și al întregii Ucraine a Hanului.

Statutul juridico-religios al creștinilor din Mitropolia Proilaviei

Pentru înțelegerea specificului acestei mitropolii este necesară cunoașterea cadrului juridic și
religios în care a trebuit să-și desfășoare activitatea, unul total diferit de cel care funcționa pe
teritoriul celorlalte țări românești.
Populația din Imperiul Otoman era organizată după criteriul apartenenței la o
anumită comunitate confesională, denumită Millet. Cuvântul își are originea în cuvântul
arab millah , care are un sens apropiat de cel de „națiune”. Toți creștinii ortodocși supuși ai
Imperiului Otoman erau încadrați, indiferent de etnie, în Millet-ul Rûm, numit astfel după
numele dat de turci grecilor. Această clasificare juridico-religioasă se aplica și locuitorilor din
teritoriile transformate în raiale turcești aflate în jurisdicția Mitropoliei Proilaviei, care, fiind
încadrați în Miletul Rûm, aveau statutul social de „Dhimmi”.

1
Pravila cea Mare numită Îndreptarea Legii, 1652, București, 1962, pp. 905-906
2
Teoctist (Patriarhul României), Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 146
3
Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv la istoricul Mitropoliei Proilavia (Brăila)”, în Buletinul Societății Istorico-
Literare din Chișinău, 1923p. 144
1
„Dhimmi-ul (...) este un cetățean de mâna a doua. Dacă e tolerat, e pentru rațiuni de ordin
spiritual, căci se păstrează speranța de a-l converti, și pentru rațiuni materiale, căci lui i se
impun aproape totalitatea sarcinilor fiscale. I se lasă un loc în cetate, dar nu fără a-i reaminti
mereu starea sa de inferioritate (…). Dhimmi-ul nu e în nici un fel egalul musulmanului. El este
apăsat de inegalitate socială și constituie o castă disprețuită; de inegalitate privind drepturile
individuale; de inegalitate la plata impozitelor; de inegalitate în fața justiției, pentru că mărturia
sa nu este admisă de tribunalele musulmane și pentru că, în cazul egalității de delict, el nu
beneficiază de egalitate de pedeapsă”.
În evul mediu milet-i Rum s-a transformat într-un adevărat „stat în stat”, permițând „Marii
Biserici”, aflată în condiții de „captivitate”, să se ridice la o putere mai mare decât chiar în
epoca bizantină4.
Dar asemenea conducere a comunității greco-ortodoxe ne-ar da o falsă imagine despre statutul
supușilor nemusulmani din statul otoman, dacă n-am trece de această fațadă înșelătoare.
Adevărul este că de avantajele acestei autonomii, care convenea Porții din rațiuni fiscale și
administrative, se bucurau înalții prelați - patriarhi, mitropoliți, episcopi - care erau scutiți de
impozitile și dările către stat (djizya, aváriz, etc) și își scoteau cheltuielile pentru
obținerea beratului de numire și pentru plata peșcheșului anual către visteria otomană pe
seama clerului inferior și, mai ales, a enoriașilor de râ[Link] acestor prevederi a modelat
definitoriu toate aspectele funcționării unei mitropolii ortodoxe în această zonă geografică, cum
ar fi:

 biserici puține, de mici dimensiuni, simple și nespectaculoase, situate la periferia sau în

afara localităților;
 eparhii sărace, lipsite de surse proprii și constante de venituri proprii, dependente pentru a-
și asigura supraviețuirea și continuitatea de mila și bunăvoința domnilor și boierilor din Țara
Românească, Moldova sau Rusia;
 funcționarea Mitropoliei, pentru lungi perioade de timp, doar nominală, unii dintre ierarhii
numiți în acest scaun nevenind niciodată în eparhie, ci rămânând la Constantinopol;
 o poziție de inferioritate socială a enoriașilor, clerului și chiar a înaltei ierarhii bisericești
(inclusiv episcopii și mitropoliții) față de reprezentanții musulmani ai statului otoman.
„Trebuie menționat că aceste aspecte s-au menținut până târziu în timp, spre exemplu la 1837,
cu prilejul vizitei sultanului Mahmud al II-lea în Rumelia, în timp ce musulmanii îl întâmpinau pe
acesta stând drepți și cu mâinile pe abdomen, „raialele” nemusulmane, chiar episcopii și alți
prelați, trebuiau să stea culcați și cu capetele în pământ, neavând dreptul să privească la „fața
luminoasă” a sultanului5.—menționa Mihai Maxim în „Documente turcești privind Țările
Române și Înalta Poartă”.

Scurt istoric al Mitropoliei Proilaviei

Până la 1594
Așa cum e precizat în introducere, nu este cunoscută data exactă a înființării Mitropoliei
Proilaviei; este clar însă că ea a apărut în contextul unuia din momentele de maximă
expansiune ale Imperiului Otoman, sub conducerea lui Suleiman Magnificul și a urmașilor săi.

4
Mihai Maxim, Țările Române și Înalta Poartă, București, 1993 p.181
5
Mihai Maxim, Noi documente turcești privind Țările Române și Înalta Poartă (1526-1602), Brăila, 2008
2
Pentru a-și asigura controlul gurilor Dunării și a accesului neîngrădit spre Hanatul
Crimeii și Regatul Poloniei, Imperiul Otoman anexează Bugeacul (1538) și transformă teritoriile
din jurul orașelor Tighina (1538) și Brăila (1540) în raiale.
Aceste acțiuni au făcut ca populația ortodoxă din regiunile ocupate să-și schimbe statutul
juridico-religios, fiind inclusă în milet-ul Rum și intrând automat atât sub incidența sistemului
juridic Otoman cât și sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice.
În condițiile de stabilitate, prosperitate și toleranță din epoca lui Suleiman Magnificul, Patriarhia
de la Constantinopol a trecut, probabil între 1540-1550, la o reorganizare a eparhiilor din
această regiune, care erau greu de condus de către Mitropolia Dristrei (Silistra), aflată la mare
depărtare de ele. În acest context, s-a decis înființarea Mitropoliei Proilaviei. Prima atestare
certă a mitropoliei datează de la 1580, când printre membrii Sinodului patriarhal din
Constantinopol apare și „smeritul mitropolit al Proilavului, Gavriil“. Într-un act sinodal al
Patriarhiei de Constantinopol, din mai 1590, prin care se înființează Patriarhia Rusiei, se găsesc
iscăliturile a 108 ierarhi, între care și „Nectarie fost al Proilaviei” și „Antim al Proilaviei6.
Istoricul Demostene Russo conchidea că „mitropolia exista si înainte de 1590 și probabil
Nectarie n-a fost primul mitropolit al acestei eparhii”7.
Nici despre sediul mitropoliei din această perioadă nu există mărturii directe. Probabil că în
primii ani după înființarea acestei structuri bisericești, mitropolitul Proilaviei și-a condus eparhia
din Constantinopol, urmând ca începând cu o dată necunoscută, probabil în jurul anului 1580,
de când încep să fie menționați și primii mitropoliți, să își mute sediul la Brăila, unde este
construită și prima biserică, „Mitropolia Mică”. Biserica mitropoliei avea să fie arsă în
anul 1601 - împreună cu Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, tot din Brăila, ctitorită la 1595 de Mihai
Viteazul - la reinstaurarea ocupației turcești, după cum reiese din gramata pe care delegația
credincioșilor eparhiei, condusă de mitropolitul Meletie al Proilavului și arhimandritul Ioanichie,
o prezentau țarului Rusiei Mihail Teodorovici, la 28 martie 1645, la Moscova.
„Să fie știut Sfinției Voastre împărații, că aici, în Brăila, în vremea voievodului Mihai, au ars
biserica Sf. Nicolae și mitropolia cea mică, care am avut pentru credința neamului creștinesc”8.
— Gramata credincioșilor eparhiei „Sfântul Nicolae”, Brăila, Moscova, 1645
Din documentul de mai sus reiese cu certitudine că Mitropolia exista la Brăila în 1595, apelativul
de „mică” atribuit de brăileni putând fi interpretat atât ca indicând faptul că biserica era mai
mică decât cea construită de Mihai Viteazul, care avea și turle, cât și faptul că fusese construită
destul de recent la acea dată și nu fusese timp pentru dezvoltarea unui proiect mai mare.
De la 1594 la 1639
Perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea a fost una de mari
tulburări. Astfel, între 1593-1606 se desfășoară Războiul cel Lung, între Imperiul
Otoman și Imperiul Habsburgic, în care sunt implicate și cele trei țări române. Țaratul Rusiei
trece între 1603-1613 prin Timpurile tulburi („Смутное время”) de după stingerea
dinastiei Rurik, când foametea și raidurile tătarilor nogai duc la pieirea a peste două milioane de
oameni.

6
Demoste Russo, Lista mitropoliților Proilavuluiîn Mitropolia Brăilei (Proilavului) studii și documente, Brăila 2015 p.
48
7
Demostene Russo, Mitropolia Proilavului în Mitropolia Brăilei (Proilavului) studii și documente, Brăila 2015 p. 39
8
Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv …, p. 290
3
Nici teritoriile Mitropoliei Proilaviei nu au fost cruțate de aceste evenimente. În 1606, nogaii din
neamul Mansur, în frunte cu mârzacul Cantemir Bey au invadat și prădat Bugeacul, pe care îl
vor stăpâni până în 1536 când vor fi înfrânți și supuși de Hanatul Crimeii.
În anul 1621 orașul Reni și teritoriul adiacent este dezlipit de Moldova și adăugat raialei
Bugeacului, urmând ca din acest moment să intre și el sub jurisdicția Mitropoliei Proilaviei.

În sfârșit, Mihai Viteazul cucerește în 1594 orașul Brăila, care va reintra în componența Țării
Românești până la moartea sa, în anul 1601. Acest fapt a însemnat practic desființarea
temporară a Mitropoliei Proilaviei, creștinii ortodocși de aici fiind trecuți din nou sub ascultarea
canonică a Episcopiei Buzăului. Mihai Viteazul înființează și o nouă biserică, cu hramul Sfântul
Nicolae.
Mitropolia Proilaviei avea să rămână „în ruină”9 până în anul 1639.
De la 1639 la 1751
Printr-un tomos patriarhal din mai 1639, Chiril al II-lea Kontares, Patriarhul Constantinopolului,
dispune să se reînființeze Mitropolia Proilaviei, „care din vremuri uitate căzuse în ruină”. Acest
document reconfirmă faptul că Mitropolia Proilaviei existase încă din a doua jumătate a
veacului al XVI-lea, de când Brăila căzuse în mâna turcilor, care au transformat-o în raia.
Reînființarea Mitropoliei s-a făcut ca urmare a insistențelor domnitorului moldovean Vasile
Lupu, care prin faptul că răscumpărase datoriile Patriarhiei Ecumenice, devenise noul „basileu
oriental”, fiind practic cel care numea și depunea din scaun patriarhii ecumenici, pe perioada
cât a domnit10.
Vasile Lupu a dorit înființarea acestei mitropolii pentru a o oferi ca răsplată unui apropiat al
său, învățatul cleric grec Meletie Syrigul.
Nicolae Iorga arată că la 1641 mitropolia s-ar fi numit „a Brăilei și Ismailului”, având aproximativ
aceeași jurisdicție ca înainte de 159411.
Între anii 1639 - 1644 Mitropolia Proilaviei nu a avut un sediu propriu, Vasile Lupu încercând
stabilirea unei noi reședințe mitropolitane la Ismail, care se afla pe teritoriul istoric al Moldovei,
în locul Brăilei aflate pe teritoriul istoric al Țării Românești. De aceea, fratele domnitorului
restaurează Biserica „Sfântul Nicolae”, construită aici de domnitorul Petru Rareș, și care este
imediat ridicată de Patriarhul Ecumenic la rangul de stavropighie patriarhală12.
Mitropolitul Meletie va sta o vreme și la Galați, pentru ca în 1644-1645 să plece în audiență la
țarul Rusiei pentru a solicita ajutor pentru construirea unei noi catedrale mitropolitane la Brăila.
Meletie a fost urmat în scaunul mitropolitan de la Brăila de mitropoliții Gherasim, Partenie I,
Lavrentie, Nectarie, Calinic I, Grigorie, Ioanichie, Calinic II și Filotei.
Dintre acești mitropoliți au fost și Patriarhi Ecumenici: Partenie I-ul al Proilaviei a fost
patriarhul Partenie al IV-lea , mitropolitul Gherasim a fost patriarhul Gherasim al II-lea , iar
mitropolitul Calinic al II-lea al Proilaviei a păstorit sub numele de patriarh de Calinic al IV-lea .

9
Iustin Frățiman, „Studiul contribuitiv …, p. 6
10
Nicolae Iorga, Istoria Biserici Românești și a Vieții religioase a românilor, Ediția a II-a, București, 1932, p. 319
11
Ibidem, p. 320
12
Ion I. Nistor, Istoria românilor. Volumul 1, București, 2002 p. 482
4
Jurisdicția Mitropoliei Proilaviei a suferit modificări majore în această perioadă. Primele au fost
doar unele ajustări, cum a fi cele cauzate de stabilirea la 1666 a liniei de hotar dintre Moldova și
hanatul tătarilor nogai din Bugeac, - „Hotarul lui Halil Pașa”.
Astfel, în anul 1715, este menționată o dispută între mitropolitul Ioanichie al Proilaviei și
episcopul Iorest al Hușilor, referitoare la delimitarea hotarelor eparhiilor lor. Problema o
constituia târgul Dubăsari și alte două sate (Sultan Câșlași și Musaip Câșlași), de la hotarul
Moldovei cu Bugeacul. Mitropolitul Ioanichie, venind la Iași, prezintă situația spre rezolvare
domnitorului Nicolae Mavrocordat care supune problema judecății Divanului Domnesc,
prezidat de patriarhul Samuil de Alexandria, prezent la acea vreme în Moldova. Divanul ia o
hotărâre spre împăcarea ambilor ierarhi, astfel: târgul Dubăsari, fund stăpânit de turci, să fie
păstrat de mitropolitul Ioanichie, iar cele doua sate de pe granița să fie ale episcopului de Huși.
Ioachim - mitropolitul Proilaviei - și Iorest - episcopul de Huși - și-au dat în scris - unul altuia - ca
primesc hotărârea Divanului.
Conflictul nu se stinge definitiv. Reizbucnește în anul 1745, între mitropolitul Calinic II al
Proilaviei și episcopul Ierotei al Hușilor, încheindu-se prin re-acceptarea reciprocă a arbitrajului
din 1715.
O modificare majoră a fost reprezentată de intrarea în jurisdicția mitropoliei a Ucrainei
Hanului, ținutul dintre Nistru și Bug, căzut în stăpânirea turcilor după pacea de la
Buceaci din 1672.
Teritoriul se va numi, mai târziu, „ținutul Oceacovului” și se întindea între Nistru, Bug și Marea
Neagră. Cel mai însemnat punct al ținutului era orașul Dubăsari, unde își avea
reședința hatmanul. Dar, dincolo de importanța sa politică și administrativă, târgul era și un
important centru bisericesc. Ucraina Hanului a stat sub ocupație musulmană până în anul 1791,
când Rusia își mută granița la Nistru și anexează acest ținut. În această perioadă, cam de 120 de
ani de stăpânire turcească, Ucraina Hanului a fost condusă bisericește de mitropolia Proilaviei
(Brăilei), cu mici excepții, când această conducere a fost exercitată de episcopia Hușilor”.
Cât privește populația „Ucrainei Hanului”, ea era compusă, în marea sa majoritate,
din moldoveni. Cercetătorul rus V. M. Șișmariov vorbește despre existența aici, către anul 1792,
a 316 parohii moldovenești13, iar V. M. Kabuzan estima ponderea moldovenilor în numărul total
al populației la circa 49% (deși, tot el recunoaște că aceste date nu sunt tocmai exacte și
procentul moldovenilor putea fi și mai mare)14.
În urma luptei de la Stănilești (1711) dintre ruși, moldoveni și turci, turcii ocupă străvechea
cetate moldovenească Hotin. În anul următor, ei cuceresc câteva sate din
ținuturile Soroca și Iași, iar în 1715, o porțiune din ținutul Cernăuți. Toate aceste teritorii s-au
constituit, în 1715, în raiaua Hotinului.
În jurul anului 1750, Filotei, Mitropolitul Proilaviei (1748-1750), cere un firman de la Sultan,
care prevedea anexarea raialei Hotinului la eparhia sa. Acest fapt a nemulțumit pe boierii și
ierarhii Moldovei, care intervin pe lângă domnitorul Constantin Racoviță (1749-1753) și îl roagă
să ceară sultanului alt firman, prin care Hotinul să rămână alipit mitropoliei Moldovei, "precum
a fost din timpurile vechi". Domnitorul reușește să obțină acest firman .

13
Șișmariov, РоманскиепоселениянаюгеРоссии (Așezări românești în sudul Rusiei), Moscova 1975, p. 29
14
V. M. Kabuzan, НародонаселениеБессарабскойобластиилевобережниерайоновПриднестровьи (Populația
din Basarabia și de pe malul stâng al Transnistriei), Chișinău, 1974, p. 14
5
Episcopia Hotinului, sufragană (supusă) Mitropoliei Proilaviei, avea totuși să fie înființată în a
doua jumătate a secolului XVIII, dar a avut o existență efemeră (aproximativ 50 de ani). Cel mai
important chiriarh al episcopiei Hotinului a fost cărturarul Amfilohie Hotiniul.
La sfârșitul acestei perioade, Mitropolia Proilaviei va avea cea mai întinsă jurisdicție din toată
istoria sa.
De la 1751 la 1788
Cea mai importantă modificare în viața Mitropoliei Proilaviei din această perioadă este
constituită de mutarea sediului mitropoliei de la Brăila la Ismail, noua catedrală mitroplitană
devenind biserica „Sfânta Parascheva” din Ismail. Un număr de trei mitropoliți vor păstori
eparhia în această perioadă: Daniil (1751-1773), Ioachim (1773-1780) și Chiril (1781-1789).
Această schimbare a fost determinată de dorința unei apropieri mai mari de Imperiul Rus, noua
putere protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman.
După depunerea din scaun a mitropolitului Filotei, în anul 1751, în poziția de mitropolit al
Proilaviei este numit mitropolitul Daniil, fost mitropolit de Side.
Daniil a fost un mitropolit învățat, cel mai probabil român de neam, fapt dovedit atât de cele
trei gramate de hirotonire păstrate în arhiva Consistoriului din Odesa, care menționează că sunt
traduse din limba română, cât și din pisania bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Căușeni,
ctitoria sa, scrisă de asemenea în limba română15.
Daniil a întreprins o amplă activitate de reorganizare a eparhiei, înființând noi subdiviziuni
administrativ-canonice, pentru a gestionare mai ușoară a teritoriului foarte întins al acesteia.
Astfel în Ucraina Hanului (Edisanul sau ținutul Oceacovului) sunt înființate două protoierii cu
sediul la Dubăsari și respectiv Mălăiești, având în frunte câte un protopop.
A treia protoierie era la Brăila și păstorea credincioșii din raiaua Brăilei.[38] Pentru raiaua
Hotinului și Podolia s-a înființat Episcopia Hotinului, subordonată Mitropoliei Proilaviei. În
sfârșit, teritoriul Bugeacului, Benderului, (Tighina), Tomarovului (Reni), „satelor hănești” și
a „celor două ceasuri” erau gestionate direct de mitropolitul Proilav.
Protopopul avea trei îndatoriri principale (conform propunerii mitropolitului Ioachim de la 16
iunie 1776):

 să înscăuneze pe cei hirotoniți în parohii; „Pe acest preot venit, hirotonit de noi, îl trimitem
la Sfinția ta, să-l înscăunezi, fiindcă lui i s-a dat de la noi această parohie”.
 să învețe pe cei noi hirotoniți orânduielile bisericești „să-l înveți pe el orânduielile slujbelor
bisericești, precum și Sfinția ta ai fost învățat de alți preoți bătrâni”.
 să ia măsuri în privința celor noi hirotoniți, ca ei să nu fie asupriți „ca nimeni să nu-i facă lui
nici o obijduire până la venirea noastră”.
Din toate acestea rezultă că protopopiatul a fost o instituție administrativă, iar protopopul o
persoană executivă16.
Această organizare este reflectată și în denumirile pe care și le atribuie mitropoliții Proilavi, în
gramatele emise în această perioadă. Astfel Daniil se intitulează la 1769 „Mitropolitul Proilaviei,
al Tomarovei, al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării și ale Nistrului și al întregii Ucraine a
hanului”. Tot el, la 1772 se numește „Cu mila lui Dumnezeu mitropolitul Proilaviei, al Tomarovei,

15
Iustin S. Frățiman, Administrarea bisericească la românii transnistreni între Bug și Nistru. Chișinău, 1943,
republicat de V. Cubreacov în ziarul Flux, 8 mai 2009
16
Ibidem
6
al întregului mal al Dunării și al toatei Basarabii și al Ucrainei”. La rândul său mitropolitul
Ioachim se intitula, la 1777, „Ioachim, cu Mila lui Dumnezeu mitropolit Proilav, Tomarov,
Hotinean și a toată stăpânirea Ucrainei”17.
Mitropoliții din această perioadă desfășoară o intensă activitate de ctitorire de noi biserici în
cuprinsul Mitropoliei. Daniil ctitorește la 1765 (1763) biserica cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului” din Căușeni, centru administrativ al Hanatului Tătăresc din Bugeac la acea [Link]
pe timpul păstoririi sale s-au construit și s-au sfințit alte șase biserici, și anume: în 1761, biserica
cu hramul Adormirea Maicii Domnului din satul Molovata, în 1768 biserica cu hramul Sfinților
Arhangheli Mihail și Gavril din satul Doroțcol, în 1771, biserica din satul Mahala ; în 1772,
biserica din satul Cuceri, iar în 1773, biserica din satul Delicova.
Între anii 1768-1774, are loc un nou război ruso-turc, fapt care face ca între 1769-1774 toate
teritoriile din jurisdicția Mitropoliei Proilaviei, împreună cu Moldova și Țara Românească, să se
afle sub ocupația și administrația Imperiului Rus. Orașul Ismail, cu sediul Mitropoliei, este
asediat și cucerit la 16 august 1770 de trupele rusești conduse de mareșalul Piotr
Rumianțev. Soarta mitropolitului Daniil este una incertă, mitropolia încetând practic să existe.
În acest context, Mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi, adresează în 1771 o gramată
Feldmareșalului rus, Petru Alexandrovici Rumianțev, cerând desființarea efectivă a Mitropoliei
Proilaviei, mai ales că îl considera pe mitropolitul Daniil ca fiind mort în acel moment18.
Mitropolitul Gavriil Callimachi propunea și o repartizare a teritoriilor Mitropoliei Proilaviei la
eparhiile Moldovei, și anume: Hotinul la Episcopia Rădăuților, iar celelalte teritorii din stânga
Prutului (Bugeacul și Benderul), la Episcopia Hușilor. În același timp, mitropolitul Grigorie al
Ungrovlahiei propunea contelui Rumianțev ca parohiile din raiaua Brăila să fie trecute la
Episcopia Buzăului.
Rumianțev răspunde celor doi mitropoliți abia în 1773, aprobând cu titlu provizoriu cele
propuse.
„După socotința înștiințării Prea Sfinției tale și prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei,
pentru eparhia Brăilei și eu socotesc că se va face hotărâre de la marea stăpânire, povățuirea
cea duhovnicească a celor ținuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Benderului, s-au fost date
Episcopului de Huși; iar ținutul Brăilei, Episcopului de Buzău. Deci, pentru împlinirea acestora,
Prea Sfinția ta binevoiește a scrie celui mal mare povățuitor a eparhiei aceia, după hotărârea
bisericească și politicească.19”
Hotărârea nu apucă să fie pusă în practică, deoarece războiul se încheie cu Pacea de la Kuciuc-
Kainargi, din 10 Aprilie 1774, rușii au părăsit teritoriile ocupate, iar turcii și-au reinstalat
controlul în raiale. În această conjunctură și-a reluat existența și Mitropolia Proilaviei, sub
conducerea noului mitropolit Ioachim, care i-a urmat lui Daniil, mort în 1773.
Tratatul de la Kuciuc-Kainargi aduce mai multă libertate religioasă pentru creștinii din Imperiul
Otoman, libertate care avea acum și un garant oficial, Imperiul Rus.
În acest context, mitropolitul Ioachim se remarcă printr-o intensă activitate canonică și
misionară. În 1775, el face o hirotonie de preot în biserica Sfântul Nicolae din Balta. Un an mai
târziu, săvârșește o slujbă în parohia Sfântul Ilie. Tot în 1776 hirotonisește, la Ismail, pe preotul
Gherasim (Tesovschi) din Ucraina și îl trimite în parohia moldovenească Păsățele, cu hramul

17
Ibidem
18
Iustin Frățiman, Studiul contribuitiv …, p. 315
19
Melchisedec Ștefănescu ,Chronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminea numire dupre documentele Episcopieĭ și
alte monumente ale țereĭ, Typographia C.A. Rosetti, Bucuresci, 1869 p.315 pe [Link]
7
Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. În anul 1777, mitropolitul face o hirotonie în Valea Hoțului
și, doi ani mai tîrziu, face alte trei hirotonii în parohiile Molovata și Mahala. În 1780 vizitează
Ucraina Hanului, face o slujbă în biserica din Molovata și hirotonisește acolo pe preotul Ștefan
Veselovschi20.
De la 1788 la 1829
Tratatul de la Kuciug-Kainargi nu a reușit să soluționeze toate problemele litigioase dintre cele
două imperii. Astfel la 10 martie 1779, la insistențele guvernului rusesc, a fost încheiată între
Imperiul Rus și Imperiul Otoman Convenția explicativă de la Constantinopol, așa
numita Convenție de la Ainalî-Kavak , care prevedea, printre altele, restituirea către principatele
românești a teritoriilor ocupate de turci și incluse în raiale (Brăila, Tighina și Hotinul), aflate sub
jurisdicția Mitropoliei Proilaviei.
Imperiul Otoman s-a eschivat de la punerea în practică a acestor prevederi, fapt care avea să
devină pretextul pentru declanșarea unui nou război ruso-otoman, care se va desfășura între
1787-1792. Imperiul Rus ocupă Ucraina, Crimeea și Principatele Române. Țara Românească și
Moldova sunt puse de către țarina Ecaterina a II-a, între anii 1788-1792, sub guvernarea unică a
prințului Grigori Potemkin. Ocupația rusească avea să aibă și o componentă religioasă. În ciuda
protestelor Patriarhiei Ecumenice, Ecaterina a II-a a decis scoaterea teritoriilor ocupate de sub
jurisdicția patriarhiei de la Constantinopol și trecerea lor sub ascultarea canonică a Patriarhiei
Ruse. Astfel arhiepiscopul Novorosiei cu sediul în acel moment la Poltava, Amvrosie
Serebrenikov, primește în păstorire aceste teritorii. Pentru Bugeac și Ucraina Hanului sinodul
Bisericii Ruse hotărăște înființarea Episcopiei Tighinei și Cetății Albe (Episcopia Benderului și
Akkermanului), la conducerea căreia este înscăunat în 1791 episcopul Gavriil Bănulescu–
Bodoni, originar din Bistrița-Năsăud, care devenea totodată și arhiereu vicar al Poltavei21.
Totodată, mitropoliții Țării Românești și Moldovei sunt depuși din scaun, Amvrosie de Poltava
fiind numit și exarh al principatelor, până la 1792, când dânsul s-a înapoiat la Poltava.
Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Iași din 11 februarie 1792, când granița Imperiului țarist a
ajuns la Nistru, la fruntariile răsăritene ale Moldovei. Tratatul de pace de la Iași a confirmat
toate paragrafele păcii de la Kuciuk-Kainargi și a Convenției din Ainalî-Kavak. Imperiul Rus a
încercat să mențină teritoriile principatelor române sub jurisdicția Patriarhiei Ruse numindu-l
după încheierea păcii pe episcopul Gavriil Bănulescu-Bodoni ca mitropolit al ambelor principate
române. Acesta a fost însă imediat îndepărtat prin alegerea - rânduită în aprilie 1792, de către
noul domnitor, Alexandru Constantin Moruzi, la insistențele Patriarhiei Ecumenice - a unui nou
mitropolit al Moldovei, în persoana lui Iacob Stamati. Spre supărarea Petersburgului, Bodoni a
fost trimis, sub afurisenie, la Constantinopol.
Mitropolia Proilaviei avea să fie și ea reînființată sub conducerea învățatului mitropolit Partenie
al II-lea (1793-1810), dar teritoriul său era acum diminuat, prin pierderea Ucrainei Hanului și a
Hotinului. Totodată reședința mitropoliei revine la Brăila, la Biserica Sfinților Arhangheli Mihail
și Gavril, care, având în vedere că timp de aproape 50 de ani fusese doar o simplă biserică
parohială, se afla într-o stare destul de precară. Pentru a compensa pierderile teritoriale
suferite, Mitropolia primește sub păstorire teritoriul nordului Dobrogei, care aparținuse până
atunci Mitropolie Dirstei22.

20
Iustin Frățiman, Studiul contribuitiv …, p. 318-319
21
Melchisedec Ștefănescu - Episcop al Romanului - Chronica Hușilor… , p. 161
22
Preot Eugen Drăgoi, ”Monahismul în Dobrogea din secolul al XIX-lea până în anul 1918„, Analele Universității
„Dunărea de Jos”, Galați, seria 19, Istorie, tom VII, 2009, p.61-63
8
Mitropolia a funcționat în noile condiții până la izbucnire noului conflict ruso-otoman din
perioada 1806-1812. În noiembrie-decembrie 1806 Moldova și Muntenia au fost ocupate din
nou de armatele Imperiului Rus. La 15/27 decembrie 1806, țarul Alexandru I numește pe fostul
domn al Țării Românești, Constantin Ipsilanti, în calitate de domn unit al Moldovei și Țării
Românești. Singura decizie semnificativă a efemerei sale domnii a fost trecerea teritoriilor
raialelor turcești sub jurisdicția divanului unificat al domnului. Prin acest act Mitropolia
Proilaviei era practic din nou desființată, teritoriile sale intrând iarăși sub jurisdicția eparhiilor
românești (Episcopia Hușilor și Episcopia Buzăului).
Chiar din timpul conflictului, în speranța ocupării teritoriale a Principatelor Române, Moldova și
Țara Românească, și a dominării lor prin Biserică, țarul Alexandru I a hotărât înființarea unui
exarhat, subordonat Sinodului Patriarhiei Ortodoxe Ruse din Petersburg, care să cuprindă
Mitropolia Moldovei și a Țării Românești, acestea fiind scoase, din nou, de sub jurisdicția
tradițională a Patriarhiei Ecumenice. Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei din 1803 și
locțiitor de domn, în 1806, a fost silit de ruși să se retragă, în același an, la Mănăstirea Neamț. În
locul său, printr-un ucaz adresat de țar Sfântului Sinod al Bisericii Ruse din 27 martie 1806,
ocupanții l-au numit pe omul lor de încredere, episcopul de Bender și Akkerman Gavriil
Bănulescu-Bodoni, exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei
Războiul s-a încheiat prin Pacea de la București (6 mai 1812), în urma căreia partea dintre Prut
și Nistru a Moldovei (numită de acum Basarabia) a fost inclusă în componența Imperiului Rus. În
urma hotărârii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, la 21 august 1813, a fost creată Arhiepiscopia
Chișinăului și Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând teritoriile
dintre Prut și Nistru, precum și, dincolo de Nistru, zona orașelor Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol și
Odessa. În acest fel Mitropolia Proilaviei pierdea Bugeacul și Tighina, rămânând fără teritorii
sub ascultare la Nord de Dunăre.
După război, Patriarhia Ecumenică reorganizează eparhiile în conformitate cu noua realitate
teritorială. În aprilie 1813, cu ocazia alegerii noului Mitropolit de Proilavia, Calinic al IV-lea,
această mitropolie este alipită celei de Silistra, creându-se astfel, printr-un act al Patriarhiei de
Constantinopol, o singură eparhie - incluzând și teritoriul Dobrogei, cu reședința atât la Brăila
cât și la Silistra. Eparhia Proilaviei devine acum mică și fără însemnătate, astfel că mitropolitul
Proilaviei, începând de la 1812, se numește „al Brăilei și al Silistrei sau cum se mai zicea al
Dirstei și al Proilaviei, exarh a tot țărmul Dunării23”.
În 1821, întâlnim ca păstor pe mitropolitul Antim al Dristrei și Proilavului și exarh al părților de
lângă Dunăre, până în 1828. Mitropolitul Antim a primit la reședința sa din Silistra la 29 august
1822, pe primii domni pământeni, Ioniță Sandu Sturdza al Moldovei și Grigore Ghica al Țării
Românești.
În 1828, a izbucnit al patrulea război ruso-turc. Trupele țarului ocupă Iașii, Bucureștii și Brăila,
iar Mitropolia Proilaviei își încetează activitatea. În urma păcii de la Adrianopol, din 2/4
septembrie 1829, toate cetățile din stânga Dunării, cu ținuturile înconjurătoare, au fost
restituite Țării Românești. Bisericile din raialele Turnu și Giurgiu au fost alipite la Mitropolia
Ungrovlahiei iar cele din raiaua Brăila au intrat în componența eparhiei Buzăului. Ultimul
mitropolit al Proilaviei a fost Antim al II-lea (1821 - 1828), mitropolia desființându-se practic

23
Arhiereu dr. Venianim Pocitan, „Istoria Mitropoliei Proilaviei (Brăilei)”, în Biserica Ortodoxă seria III, No 5, mai
1931, p. 487
9
prin dispozițiile Tratatului de la Adrianopol din 1928, chiar dacă ea a fost desființata în mod
formal abia în ianuarie 184024.
Mitropoliții Proilavi
Numărul exact al mitropoliților care au condus Mitropolia Proilaviei nu este cunoscut cu
exactitate. Unul din motive este acela că nu se știe data exactă a înființării eparhiei.
Numele mitropoliților cunoscuți provin din izvoare indirecte, în special din menționarea lor în
alte surse grecești, rusești sau românești.
Cea mai completă listă este publicată în Enciclopedia de istorie a României și cuprinde un număr
de 21-22 de mitropoliți25.
Dintre ierarhii Proilaviei se remarcă mitropoliții Partenie I, Gherasim și Calinic II, care au deținut
și demnitatea de patriarhi ecumenici de Constantinopol precum și Partenie al II-lea care a fost
locțiitor al Patriarhului Ecumenic.
Episcopia de Hotin
Episcopia Hotinului a fost o structură canonică sufragană a Mitropoliei Proilaviei între
anii 1757(1758) - 1810.
Episcopia a funcționat cu întreruperi, fiind desființată pe timpul ocupațiilor rusești dintre
anii 1769-1774, 1789-1792 și 1806-1810.
Episcopia a fost desființată în 1810 printr-un act al mitropolitului Gavriil Bădulescu-Bodoni,
exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei:
Exarhatul Tomarov (Tomarova)
Exarhatul patriarhal al Tomarovului (Tomarovei) a funcționat pentru o perioadă de 30-40 de ani
la mijlocul secoluluii al XVII-lea, având sub păstorire localitățile din jurul orașului Reni, intrate
sub stăpânirea Imperiului Otoman la 1621.
Astfel, un tomos al Patriarhului Ecumenic Dionisie al IV-lea „Muselimul” sau „Seroglanul”, emis
în septembrie 1664 în vederea confirmării contopirii exarhatului Tomarovului cu mitropolia
Proilavului, arată că: „în vremuri de tulburare Tomarovul a fost numit exarhie patriarhală, cu
toate că el a constituit întotdeauna o enorie a mitropoliei Proilavului—1664 - Tomos al
Patriarhului Ecumenic Dionisie „Muselimul.''
Restaurarea statutului de enorie al așezării a avut loc în urma acțiunilor întreprinse de
mitropolitul de atunci al Proilaviei, Gherasim. Dacă avem în vedere faptul că Gherasim a fost
ales arhiereu al acestei eparhii în octombrie 1655, iar trei ani mai târziu, în 1658, a fost ales
mitropolit al Târnovului26, statutul de exarhie al Tomarovului trebuie să fi încetat pe parcursul
acestei perioade de trei ani.
De atunci, Tomarovul a rămas o enorie a mitropoliei Proilaviei, acest lucru fiind păstrat în
titulatura arhiereului până la 1813.

Controverse, neclarități și incertitudini

24
Arhim. Daniil Oltean, „Episcopia Dunării de Jos - moștenitoare a străvechilor tradiții creștine”, în Ziarul Lumina,
26 septembrie 2009
25
Ioan Scurtu ș.a., Enciclopedia de istorie a României, București, 2001, p. 622.
26
Demoste Russo, Lista mitropoliților Proilavului..., p.53
10
Lipsa unor izvoare concludente și de încredere din unele perioade istorice, ca și lipsa totală a
oricărei cercetări științifice temeinice asupra Mitropoliei Proilaviei după anul 1940, face ca o
serie de aspecte să rămână și astăzi fie necunoscute, fie neclare, fie controversate sau, în cel
mai bun caz, la nivelul de cunoaștere din 1939, când a apărut ultima cercetare științifică
relevantă în domeniu, anume lucrările lui Demostene Russo: „Mitropolia Proilavului” și „Lista
Mitropoliților Proilavului 1590-1828”.
În continuare sunt prezentate cele mai importante aspecte care așteaptă încă o cercetare
amănunțită și clarificare.

Care sunt orașele unde și-a avut sediul Mitropolia Proilaviei?

Un aspect întâlnit în aproape toate lucrările dedicate Mitropoliei Proilaviei este acela care
menționează faptul că mitropolia și-a avut de-a lungul timpului sediul într-o serie întreagă de
localități cum ar fi: Brăila, Ismail, Silistra, Reni, Căușeni, Galați, etc. Acest fapt își are originea în
puținătatea informațiilor disponibile în perioada de început a cercetărilor istorice asupra
subiectului (mijlocul secolului al XIX-lea) iar apoi într-o preluare cu superficialitate și necritică a
acestor informații.
Pe baza documentelor și informațiilor disponibile în acest moment se poate afirma, cu un grad
mare de certitudine, că Mitropolia Proilaviei și-a avut reședința după cum urmează:

 din 1540-1550 până pe la 1580 la Constantinopol, scaunul mitropolitan fiind practic un

scaun nominal (fără eparhie efectivă)
 din 1580 până la 1594 la Brăila
 din 1594 până la 1639 la Constantinopol, scaunul mitropolitan fiind scaun nominal
 din 1639 până la 1751 la Brăila
 din 1751 până la 1789 la Ismail
 din 1789 până la 1806 la Brăila
 din 1806 până la 1812 la Constantinopol, scaunul mitropolitan fiind scaun nominal
 din 1812 până la 1828 la Silistra (ca sediu al nou înființatei Mitropolii a Dristrei și
Proilaviei)
 din 1828 până la 1840 la Silistra, Mitropolitul Dristrei fiind și mitropolit nominal al
Proilaviei.
Nu există nici un izvor istoric care să certifice existența reședinței mitropolitane
la Reni, Căușeni sau Galați, confuzia care a făcut ca aceste localități să fie incluse în rândul
reședințelor mitropolitane provenind din faptul că unii mitropoliți și-au petrecut o perioadă mai
îndelungată în una din aceste localități, fără ca aceasta să însemne și o schimbare a reședinței
oficiale a scaunului mitropolitan.
Când s-a desființat Mitropolia Proilaviei?
Nu există un consens între istorici privind data la care Mitropolia Proilaviei a fost desființată
definitiv, fiind avansate mai multe date ca 1806, 1810, 1812, 1829, sau 1840.
Pentru a fi consecvenți cu adevărul istoric ar trebui luate în considerare datele la care
modificările structurale au fost făcute cu respectarea normelor canonice, adică doar acele
modificări efectuate de organul canonic superior, Patriarhia Ecumenică.

11
Prin urmare, în 1806 și 1810, Mitropolia Proilaviei a fost desființată prin hotărâri administrative
luate de domnitorul Constantin Ipsilanti respectiv mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, deci
ale unor organe de ocupație rusești, nerecunoscute de Patriarhia Ecumenică.
În anul 1812 Patriarhia Ecumenică decide comasarea Mitropoliilor Dirstei și Proilaviei, noua
mitropolie creată, Mitropolia Dristrei și Proilaviei, preluînd tradițiile mitropoliilor contopite.
Deci anul 1812 poate fi socotit anul în care Mitropolia Proilaviei a înceta să funcționeze de sine
stătător.
Anul 1829 este considerat de marea majoritate a istoricilor ca anul desființării definitive a
mitropoliei. De fapt acest an consfințește doar ieșirea de sub păstorirea Mitropoliei Dirstei și
Proilaviei a ultimului teritoriu aparținând Țării Românești, anume raiaua Brăilei. Mitropolia
continuă să existe, cu același nume, diferența fiind că scaunul Proilaviei devine acum doar unul
nominal (fără eparhie).
În anul 1840 Mitropolia Dirstei și Proilaviei își schimbă numele în Mitropolia Dirstei, acesta fiind
momentul în care scaunul de Mitropolit Proilav este desființat definitiv.
Semnificația denumirilor din titulatura Mitropoliților Proilavi
Mitropoliții Proilavi au fost denumiți sau s-au autointitulat într-o varietate de moduri de-a
lungul timpului.
Denumirile întâlnite în aceste titluri includ două categorii principale:

 scaune canonice: Mitropolia Proilaviei, Exarhatul Tomarov și Episcopia Hotinului;

 regiuni aflate sub păstorire canonică: Ucraina Hanului, Nistrul, Basarabia,
malurile Dunării, etc.
 Nu este cunoscut niciun tomos patriarhal prin care să se nominalizeze în mod expres
teritoriile care intrau în păstorirea Mitropoliei Proilaviei.
Astfel, în tomosurile de întronizare, mitropoliții sunt numiți folosindu-se numai denumirile
scaunelor canonice aflate în subordinea directă a Patriarhiei Ecumenice (Proilavia și
Tomarovul), fie ca „al Proilaviei” fie ca „al Proilaviei și Tomarovului”. Episcopia Hotinului nu
apare în aceste tomosuri, ceea ce confirmă faptul că acest scaun era sufragan Mitropoliei
Proilaviei, mitropoliții Proilavi alegând fie să păstreze acest scaun pentru ei, fie să numească un
episcop distinct.
În gramatele pe care le semnează, Mitropoliții Proilavi se autointitulează adăugând la
denumirile scaunelor canonice „al Proilaviei, Tomarovului și Hotinean” și numele teritoriilor
păstorite „al întregului țărm al Dunării, al Nistrului și al întregii Ucraine a Hanului” sau „al
întregului mal al Dunării și al toatei Basarabii și al Ucrainei”, acestea fiind practic singurele
documente care permit delimitarea jurisdicției mitropoliei, în anumite epoci istorice.
De remarcat că denumirea „al Tomarovului” a fost păstrată în denumirea mitropoliților Proilavi
până la 1813, deși exarhatul Tomarov a fost desființat și încorporat în Mitropolia Proilaviei
la 1658.

12
Concluzii

Mitropolia Proilaviei sau Brăilei s-a înființat la scurt timp după ocuparea orașului de către turci,
și anume între 1540 și 1550. Evident, nu este exclus ca să fi existat și înainte de 1540 un for
superior bisericesc de care să fi ascultat creștinii din raialele turcești, dar acest for n-a purtat în
nici un caz numele Brăilei, fiindcă n-avea nici o rațiune să-l poarte27. După cucerirea orașului
însă, fixându-se (sau mutându-se) aci reședința noii mitropolii, din cauza situării sale centrale
față de celelalte raiale, ea primit numele formei greco - slavizatea Brăilei, „ö Proilavon .
În decursul timpurilor, Mitropolia Proilaviei a avut o existență zbuciumată. Hotarele ei au suferit
multe modificări ca urmare a deselor schimbări politice. Existența mitropoliei depindea de
stăpânirea politică a teritoriilor pe care le păstorea. Când stăpânirea turcească era puternică,
mitropolia funcționa, exercitându-și autoritatea canonică. Când această putere musulmană
slăbea, mitropolia era desființată și teritoriile ei intrau sub administrația bisericească a
chiriarhiilor rânduite de noua stăpânire politică.
În perioada sa de maximă expansiune, eparhia Mitropoliei Proilaviei deține canonic o suprafață
teritorială remarcabilă. Sub administrația și autoritatea ei se aflau toate regiunile supuse
turcilor de pe țărmul stâng al Dunării, ocolul Brăilei, Basarabia sudică sau Bugeacul tătărăsc, în
care intrau Renii sau Tomarova, Ismailul, Leova, Cetatea Albă, Benderul,Căușani, cu toate satele
din împrejurimi, țărmul stâng și drept al Nistrului, până ce se pierdeaîn stepele Ucrainei, ținutul
Hotinului, regiunea dintre Nistru și Bug, care pe atunci se numea Ucraina Hanului.
Aceste particularități fac ca istoria Mitropoliei Proilaviei să prezinte un interes deosebit și
pentru noi cei ce trăim în acest spațiul dintre Prut și Nistru .

27
Constantin C. Giurescu, Istoricul orașului Brăila, București, 1968, p.140
13