1.

Introducere
Conflictele armate îşi au rădăcinile în practicile cutumiare, care sau constituit de-a lungul
secolelor pe toate continentele. Legile şi obiceiurile războiului nu erau aplicate la fel de toate
armatele sau faţă de toţi inamicii. Se observă totuşi o anumită coerenţă, marcată de limitele
unui comportament admis faţă de combatanţi şi populaţia civilă, care se baza pe onoarea
soldatului.

Civilizaţia occidentală şi cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părţi sub forma
unui trecut al conflictului şi al cruzimii. Din cauza ignoranţei şi prejudecăţilor, acestea nu au
reuşit să se înţeleagă reciproc, iar extremismul şi superficialitatea au făcut ca dialogul să se
transforme de cele mai multe ori în conflict.

Consecinţa acestei situaţii face ca şi în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un

sentiment de furie şi umilinţă. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul foloseşte un
standard dublu al democraţiei şi drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu
alte civilizaţii, creând astfel terenul propice pentru apariţia fundamentalismului islamic.

Dialogul dintre creştini şi musulmani reprezintă prin urmare o necesitate vitală de care depinde
însuşi viitorul omenirii. Prezentarea şi înţelegerea semnificaţiei conceptelor
de cruciadă şi jihad reprezintă o contribuţie în acest sens.

Privite în contextul lor adecvat, cruciadele au reprezentat un capitol medieval al unei

îndelungate interacţiuni dintre Est şi Vest, pentru care războaiele troiene şi cele persane ale
Antichităţii au fost un preludiu, iar expansiunea imperialistă modernă a Europei Occidentale,
ultima etapă. Diferenţa geografică dintre Est şi Vest a devenit semnificativă doar prin prisma
diferenţelor religioase, etnice şi lingvistice.

Etimologic cruciada reprezintă numele dat expediţiilor militare de colonizare, întreprinse de

feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 şi 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul
eliberării mormântului lui Hristos de sub turci.

Jihad înseamnă luptă, efort, strădanie … luptă cu tine însuţi înainte de toate. În Coran, termenul
de jihad nu este echivalent cu cel de conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui
musulman pe drumul credinţei. Doctrina jihadului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima
expansiunea statului musulman, la începutul dinastiei abbaside. De atunci, în teologia islamică
sunt vehiculate cele două sensuri ale jihadului: de autoapărare ( defensiv ) şi de expansiune (
ofensiv ) în scopul propagării credinţei islamice.

Clarificarea conceptului de jihad s-a aflat în centrul atenţiei în analizele islamologilor din cele
mai diferite domenii. Metoda comparativă în studierea jihadului luând ca termen de
referinţă cruciada este sursa majorităţii punctelor de vedere. Definirea acestuia a fost încercată
de istorici, jurişti, sociologi, teologi, dar şi de politicieni şi ideologi, fapt pentru care există o
mare diversitate de opinii.
2.Jihadul -„războiul sfânt” al islamului
Termenul de jihad provine din limba arabă si înseamnă „luptă”. În teologia musulmană aceste
termen are doua sensuri: 1. lupta interioară (contra propriilor păcate şi tendinţe rele,
promovarea principiilor religioase islamice) şi 2. lupta contra necredincioşilor pentru a apăra
religia musulmană şi pe musulmani.

Azi numerosi teologi musulmani, ziarişti, politicieni sau apologeti ai islamului din Occident
(Europa, SUA) prezintă islamul ca o religie pacifistă dar care e stricată de caţiva fanatici din
motive egoiste. Jihadul reprezintă în viziunea apărătorilor islamului doar o luptă interioară,
spirituală şi nu violenţa contra celor de altă religie. Conform apologeţilor islamului, islamul este
o religie paşnică iar teroristii nu reprezinta islamul „adevărat”.

Ei fac referire textele din Coran care promovează toleranţa faţă de creştini și evrei (popoarele
cărții). Din cele mai vechi timpuri marii teologi musulmani au spus că acele texte au fost
revelate lui Mahomed (întemeietorul islamului) în perioada de început a activităţii lui de
„profet” cand încerca sa îi convingă pe creştinii şi evreii din peninsula Arabică că el este ultimul
profet trimis de Dumnezeu (în arabă Allah) și comunitatea musulmană era mică. Termenul
islam înseamnă supunere sau a se supune (lui Allah) iar musulman înseamnă supus. Musulmanii
sunt oamenii care se supun lui Allah.

Conform acestei teorii, jihadul defensiv este un război care protejează musulmanii împotriva
agresorilor şi care respectă regulile de purtare a războiului, cum ar fi folosirea forţei minime
necesare sau respectarea dreptului la viaţă al populaţiei non-combatante. Cu toate acestea, în
prezent, interpretările radicale ale Coranului, au extins aria semantică a jihadului defensiv.

Naşterea ideii de jihad a avut loc în vremea lui Mahomed, în procesul de trecere de la Profetul
avertizator (din perioada meccană, 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada
medineză 622-632). La Mecca, pentru a face prozeliţi, Mahomed a practicat, în exclusivitate,
metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase: „Îndemnurile către ei (adepţi-n.n.), ca
să reziste cu răbdare şi îngăduinţă la violenţele duşmanilor – afirma W. Irving – aproape
că rivalizau cu preceptul blând al Mântuitorului nostru potrivit căreia, dacă te-au lovit pe un
obraz, întoarce-l şi pe celălalt”. Apariţia ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul
unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i
combate pe toţi aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimţeau să
plătească tributul, semn al supunerii lor”.

Versetele din Coran reflectă o dualitate a metodelor folosite de Mahomed pentru răspândirea
islamului, „paşnice”, care s-a cristalizat în perioada meccană şi altele „războinice”, afirmate
după hegira (622 d. H.) la Medina.
Pe cale de consecinţă, se considera că una din principalele obligaţii ale califului era de a extinde
mereu teritoriul islamului (dar al-islam). În ultimii ani, jihadul are tot mai puţini adepţi în lumea
musulmană, în special din cauza divizării şi controlului exercitat în multe regiuni de către
diferite guverne străine.

Muhammed Şevkânî (1834) distingea patru feluri de jihad: jihadul cu propria persoană (care
presupunea învăţarea şi aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar şi acordarea de sprijin
semenilor în acest sens); jihadul cu diavolul (care înseamnă, în esenţă, respingerea viciilor
lumeşti); jihadul cu necredincioşii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea şi cu
mâinile); jihadul cu păcătoşii (dus cu inima şi cu mâinile). În acelaşi demers de teoretizare,
Alfred Morabia îşi structura analiza noţiunii de jihad pornind de la două mari
încrengături: jihadul extern dus împotriva infidelilor din „Casa războiului” şi jihadul intern dus în
limitele „Casei islamului”. La rândul său, jihadul intern presupunea trei aspecte: jihadul coercitiv
şi defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), jihadul moral şi jihadul spiritual.

Jihadul nu reprezintă o obligaţie individuală, cum sunt celelelte prevederi ale islamului, ci o
datorie a întregii comunităţi, care trebuie să lupte cu necredincioşii şi să răspândească
islamismul. Cel ce moare într-un astfel de război va ajunge în rai, fără să mai aştepte judecata
de apoi. Acest aspect explică în parte avântul în luptă şi atitudinea războinică în unele perioade
a statelor, care şi-au stabilit ca obiectiv promovarea islamului.

În spatele ideii de jihad, ca expediţie militară, se afla o puternică tradiţie războinică.

Practic, jihadul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând
odată cu apariţia statului islamic toată această energie distructivă internă spre exteriorul
proaspetei comunităţi, în interesul statului islamic care se năştea. „În acest context – susţin unii
istorici – se poate specula că jihad-ul este parţial o raţionalizare ideologică a raziei”. În ţinuturile
deşertice, unde dispoziţia belicoasă era o stare mentală normală, razia reprezenta una din
puţinele ocupaţii masculine.

În război musulmanii se conduceau după reglementările stabilite în cărţile războiului, precum şi

după unele reguli cutumiare.

Vom observa în exemplele următoare că aceste reguli erau stricte şi ofereau şansa cruţării vieţii
adversarului, doar în condiţiile stabilite de învingător. Un aspect important îl reprezenta
declanşarea ostilităţilor. Astfel, necredincioşii trebuiau mai întâi să fie instruiţi şi apoi invitaţi să
adere la islamism. Dacă refuzau, se pornea război împotriva lor. Capitularea acestora fără
convertire se încheia cu un tratat în virtutea căruia învinşii îşi păstrau bunurile, religia şi
obiceiurile lor, dar plăteau o anumită taxă. Dacă opuneau rezistenţă şi apoi erau învinşi,
deveneau proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii puteau să-i omoare, să-i
transforme în sclavi, să le răpească femeile şi copii etc.

Reguli precise erau stabilite cu privire la prada de război. Patru cincimi revenea luptătorilor
musulmani învigători, iar o cincime „lui Allah”, adică Profetului şi membrilor familiei lui, precum
şi ajutorării orfanilor, nevoiaşilor şi călătorilor.
Prin astfel de „războaie sfinte” au izbutit musulmanii să răspânească islamismul şi să creeze
două imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în istorie, Califatul arab şi Imperiul
otoman. În prezent, obligaţia „războiului sfânt” a încetat însă să mai existe ca atare pentru
statele moderne musulmane. Acest tip de război îndreptat împotriva „necredincioşilor” a
generat încă de la începuturi un anume fanatism, care se încearcă a fi revigorat astăzi de
fundamentalismul islamic.

Musulmanii subliniază, în acelaşi timp, că islamismul este, înainte de orice, o religie a păcii.
Atacurile sinucigaşe asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001, i-au determinat pe mulţi
nemusulmani să se arate sceptici cu privire la afirmaţia de mai sus. În replică musulmanii
răspund că în toate religiile există extremişti, dar că acţiunile acestora nu trebuie să fie
considerate standardul după care să fie judecate preceptele vreunei credinţe. Acest aspect este
sursa controverselor, cu privire la faptul că în Coran ar exista prevederi care ar susţine
masacrarea necredincioşilor.

Nemusulmanii susţin că jihadul reprezintă un mijloc exclusiv violent, în timp ce autorii

musulmani prezintă jihadul doar ca un instrument defensiv, de apărare a lumii musulmane, sau,
cel mult, ca un instrument de propagare a islamului pe cale paşnică.

Autorii musulmani susţin dimpotrivă, că războiul trebuie văzut numai ca o stare temporară
apărută în cazuri de necesitate, pacea fiind adevărata raţiune de a fi a islamului, promovată de
acesta ca stare normală şi permanentă în relaţiile dintre state.

În concluzie la cele menţionate, situarea pe poziţii diametral opuse poate conduce la exagerări.
De aici, nu mai există decât un pas până la o interpretare extremistă şi o exagerare, care poate
îmbrăca forma unor acuzaţii radicale cum ar fi aceea că doar creştinătatea ar fi vinovată de
statuarea războiului ca stare normală în relaţiile cu musulmanii. Caracterul fals al acestei
dispute, rezultat în ambele cazuri din lipsa unei analize din „perspectivă evolutivă”, istorică, nu
mai trebuie demonstrat.

Relaţiile dintre musulmani şi nemusulmani au fost cu mult mai complexe în practică, decât în
teorie. În fapt nici războiul, contrar opiniei multor istorici şi jurişti occidentali, dar nici pacea,
contrar majorităţii specialiştilor musulmani, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală şi
permanentă între islam şi creştinătate.

Conceptul de jihad în sensul cel mai larg are sensul de protejare a civilizaţiei islamice ( Dar al-
Islam) de invazia „infidelilor”. Războaiele purtate în numele islamului, în era timpurie a acestei
religii au fost percepute ca forme ale jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei,
chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea islamică atunci când anumite zone erau
ameninţate. Această chemare la luptă continuă, a început în secolul al XI-lea, al cruciadelor şi a
continuat până în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia colonialismului şi perceperea acestei
ameninţări ca fiind la adresa lumii islamice.

Există puncte de vedere în accepţiunea musulmanilor potrivit cărora, jihadul ar fi o poruncă a

lui Allah, iar cuvintele Profetului (hadith) ar glorifica jihadul:„Omul ce va participa la războiul
sfânt pentru slăvirea lui Allah şi nu-l mână nimic altceva decât credinţa în Allah, va fi răsplătit de
Allah, fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar fi greu
urmaşilor mei (fără mine?!), nu aş ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt şi mi-ar place
să fiu martir pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat şi martirizat pentru cauza lui”.

În Coran există si numeroase texte care îndeamnă la război, acestea se consideră ca fiind
revelate dupa ce evreii și crestinii l-au respins pe Mahomed și după ce numarul de musulmani a
crescut iar Mahomed nu mai era obligat să fie „tolerant”. Teologii musulmani medievali şi
fundamentaliştii islamici de azi susțin că versetele „războinice” fiind revelate lui Mahomed mai
târziu le anulează pe cele „tolerante” revelate mai devreme. Deci deşi la început musulmanii
trebuiau să se poarte în mod paşnic cu nemusulmanii acum ei trebuie să lupte contra lor până
când se supun musulmanilor şi le plătesc o taxă pentru privilegiul de a-și păstra bunurile, viaţa
şi religia. De aceasta „bunăvoinţă” beneficiază doar crestinii si evreii care au religii monoteiste,
religii ce detin o parte din adevărul lui Dumnezeu dar nu întregul adevăr (aşa cum ar deţine
islamul şi Mahomed), popoarele idolatre panteiste şi animiste sau care se închină la alţi „zei”
(politeiştii) vor trebuii să se convertească sau să moară.

Pe lângă Coran, Hadithul reprezintă o a doua sursă de autoritate pentru musulmani.

Nu putem ştii ce l-a motivat pe Mahomed să întemeieze o nouă religie, dacă chiar a crezut că el
este ultimul profet a lui Dumnezeu sau nu. Nu putem știi nici dacă într-adevăr a avut acele
viziuni pe care pretinde ca le-a avut sau nu. Important e că membrii familiei l-au crezut, ei au
fost primii musulmani.

Mahomed a început să critice practicile idolatre politeste din cetatea Mecca spunând că există
un singur Dumnezeu (Allah) iar el este profetul său.

Aceste atacuri la adresa religiilor politeiste din Mecca au atras mânia conducătorilor oraşului
(care câştigau sume mari de bani de pe urma pelerinilor ce veneau în oraş) care au vrut să îl
omoare. Avertizat de acest complot Mahomed si adepţii lui au fugit în anul 622 în orasul Yathrib
(concurentul comercial al Meccăi) care a devenit Medina (oraşul profetului), aici a reusit să
convingă o mare parte din locuitori să se convertească la religia lui. Mahomed a ajuns
conducatorul oraşului şi comandantul armatei.

În Medina locuiau numeroşi evrei, Mahomed a încheiat o alianţă cu ei şi le-a promis protectia sa
în schimbul ajutorului lor contra duşmanilor săi din Mecca. Mai târziu îi va acuza de tradare pe
evrei si va lupta împotriva lor.

Mahomed a purtat un război lung împotriva celor din Mecca, Mahomed le-a spus războinicilor
săi că dacă vor muri în aceast război vor deveni martiri şi vor ajunge în Paradis. Războiul a fost
considerat nu doar ca ceva normal ci şi ca o obligaţie a fiecărui musulman credincios. Fiecare
bărbat musulman trebuie să ia parte la expeditii militare contra „necredincioşilor”.

Teoretic războiul „sfânt” era unul defensiv si nu avea ca scop convertirea celor de altă religie la
islam. Non-musulmanii trebuiau să se supună si să platească o taxă (jizya) pentru a-şi putea
duce viaţa în pace (desigur ca mulţi pentru a scăpa de aceasta taxă se vor lepăda de credinţa lor
şi se vor converti la islam). Deşi iniţial Mahomed a purtat războaie pentru a se apăra de
duşmanii lui, cu timpul războiul devine unul ofensiv, de cucerire.

Pe măsură ce câstiga din ce în ce mai multe bătălii, tot mai multe triburi arabe I se alăturau. Cei
care erau nemultumiţi de conducătorii din Mecca si triburile nomade atrase de prada de război
s-au convertit la islam şi s-au alăturat lui Mahomed. În acest fel s-a format o noua comunitate
politică în Arabia, o comunitate care unea arabi din diferite triburi. Unitatea dintre aceste
triburi era dată de religia comuna:islamul.

Musulmanii au acordat liberatatea de a-si practica religia crestinilor si evreilor dar cu un pret:
trebuiau sa plateasca o taxa speciala (jizya) pentru acest „privilegiu”, trebuiau să poarte haine
diferite față de musulmani, lăcașele lor de cult nu puteau fi mai înalte decât moscheile.
Musulmanii nu aveau voie să se convertească la creștinism sau iudaism dacă o făceau puteau
fie pedepsiți cu moartea. Se interzicea prozelitismul creștin și iudaic în rândul musulmanilor, în
schimb musulmanii aveau dreptul sa îi convingă pe nemusulmani să se convertească la islam.
Crestinii si evreii nu aveau voie sa călărească cai sau camile ci doar măgari (ca să nu fie mai sus
decât musulmanii când umblă pe stradă)

Nemusulmanii intrau in categoria dhimmi (oamenii contractului -se refera contractul incheiat
intre conducerea musulmana si reprezentantii crestinilor si evreilor, contract in care se precizau
conditiile „protectiei” musulmane), practic ei erau cetateni de mâna a doua, cărora li se facea
un serviciu, un favor prin faptul ca li se dadea dreptul de a-și păstra bunurile, viața și religia.

De-a lungul timpului viața dhimmilor sub stăpânire musulmană a fost când mai bună când mai
rea dar ei niciodată nu au fost egali cu musulmanii. Cuceririle musulmane au continuat mult
timp dupa moartea lui Mahomed desi tarile atacate nu facusera nimic rau musulmanilor, nu
atacasera Arabia si nici nu persecutasera musulmani (deci nu se poate spune ca musulmanii s-
au aparat).

În teologia islamica lumea se imparte in doua: Casa păcii (teritoriile aflate sub stapanire
musulmana) si Casa Războiului (teritoriile necurite de musulmani), intre cele doua case pot
exista armistitii temporare dar niciodata o pace definitiva. Musulmanii s-au batut și intre ei nu
doar cu necredinciosii, Califii Othman (644-656) si Ali care a fost ginerele lui Mahomed (656-
661) au fost omorati de alti musulmani. Din 656-661 a existat un razboi civil intre musulmani,
intre sustinatorii lui Ali si dusmanii lui (printre care cel mai puternic a fost Muawiya
guvernatorul Damascului).

Din aceste exemple se vede că islamul nu a fost o religie pacifistă la origine iar războaiele contra
necredincioșilor sau a ereticilor au existat încă din primii ani ai islamului. Desigur azi marea
majoritate a musulmanilor nu sunt războinici dar nu această majoritate reprezintă adevăratul
islam, islamul practicat de Mahomed și musulmanii din Evul Mediu. Tot așa cum teologii liberali
protestanți din Occident care nu cred în învierea Domnului Isus nu pot fi considerati creștini
adevărați.

Aceste aprecieri pot conduce la concluzia că proclamarea jihadul în prezent nu reprezintă o

întelegere greşită a Coranului. Chiar „dacă doctrina coranică a jihadului nu este în mod
fundamental războinică, este totuşi clar că, încă de la origini, războiul a fost un element
constitutiv al primei comunităţi islamice întru credinţă… războiul dus pe calea Domnului, este
deci considerat ca o operă pioasă şi merituasă”. Altfel spus dimensiunea războinică a religiei
islamice nu este condamnată „nici de revelaţia coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai
că Mahomed nu a respins folosirea violenţei ci chiar a predicat-o şi nu a ezitat să-i asasineze pe
câţiva dintre adversarii săi”.

Legitimitatea jihadului în lumea islamică, raportată la conotaţiile sale religioase, nu poate fi însă
decisă de o moralitate abstractă şi nici nu este tributară unei anume ideologii sau doctrine
politice. Declanşarea jihadului are loc doar în urma unei analize atente a învăţaţilor musulmani
(ulama), proclamată printr-un decret religios ( fatwa), conform legii islamice (sharia).

2.1 Fundamentalismul islamic şi jihadul

În prezent, noţiunea de jihad este reinventată, personalizată şi transformată în instrument
politic. Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanşării jihadului ca
îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva Occidentului.
După războiul din Afganistan de la sfârşitul anilor 1980, arată Gilles Kepel, cultura jihadului a
devenit globală. Mutaţia survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci şi într-o
transformare ideologică (de la comunism la anti-modernism, a se citi anti-occidentalism) şi
strategică (de la războiul de gherilă pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupaţia unor
forţe militare străine la atentate teroriste nediscriminatorii în orice punct de pe glob). Oliver
Roy explică impactul doctrinei jihad-ului ca „o reacţie la schimbările sociale şi economice
generate de modernismul globalizant”.

Pentru justificarea acţiunilor, grupările fundamentalist musulmane caută să identifice în istoria

şi gândirea islamică elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenţei politice împotriva
civilizaţiei occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de jihad. Prin promovarea
acestui punct de vedere cu atentate sinucigaşe, grupările fundamentalist islamice au reuşit să
reducă percepţia Occidentului cu privire la religia islamică la o structură politico-ideologică
monolitică cu caracter violent, retrograd şi anti-modernist.

Unul dintre obstacolele majore în înţelegerea corectă a religiei islamice este legat de folosirea
frecvent eronată a cuvântului obişnuit jihad în înţelesul iniţial atribuit acestuia.

Cea dintâi asociere a acţiunii militare cu cuvântul jihad s-a petrecut la distanţă de secole după
moartea profetului Mahomed şi chiar acea utilizare tardivă era o extindere a unui concept mai
profund, de o importanţă esenţială pentru credinţă, un concept care guvernează şi astăzi
semnificaţia cuvântului.

2.2. Terorism – fundamentalism religios

Realitatea confirmă că în categoria motivaţiei ce stă la baza acţiunii teroriştilor sunt şi motive de
ordin cultural. Valorile culturale tradiţionale pot motiva acţiunile unor persoane într-o manieră
de neconceput pentru un observator extern. În societăţi în care oamenii se identifică în
termenii apartenenţei la un anumit grup (familie, clan sau trib), poate exista o dispoziţie către
autosacrificiu rar întâlnită în alte comunităţi.

O determinare majoră a terorismului pe baze religioase este percepţia „intruşilor” şi anticiparea

unei ameninţări la adresa supravieţuirii unui grup etnic. Teama de a fi exterminat din punct de
vedere cultural sau religios, conduce uneori la o violenţă care, pentru o persoană care nu a
trecut printr-o experienţă similară, poate părea iraţională. Toate fiinţele umane sunt sensibile
în faţa ameninţărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică. Din aceste valori fac parte
limba, religia, apartenenţa la un grup, ţară sau teritoriu natal. Pericolul de a pierde una dintre
aceste valori poate determina reacţii de apărare, şi nu de puţine ori, acţiuni xenofobe.

Religia poate fi una dintre cele mai volatile valori în acest sens. O ameninţare la adresa religiei
unei persoane pune în discuţie nu numai prezentul, dar şi trecutul şi viitorul acelei persoane.
Multe religii, inclusiv creştinismul şi islamismul, sunt într-atât de încrezătoare în justiţia lor încât
au utilizat forţa pentru a obţine adepţi.

Terorismul în numele religiei poate fi în mod special violent. Ca de altfel toţi teroriştii, cei care
sunt motivaţi religios, îşi văd acţiunile în mod sigur morale şi chiar ca sancţiuni divine.
Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă sau terorismul religios, foloseşte violenţa
pentru a îndeplini ceea ce susţinătorii numesc obiective ordonate de divinitate. Studii recente
evidenţiază că, în prezent, „organizaţiile teroriste de esenţă fundamentalist-islamică sunt cele
mai active şi cele mai dăunătoare actualului mediu de securitate”.

Multitudinea organizaţiilor teroriste, în special de sorginte islamică pare greu de înţeles şi

explicat atunci când islamul, prin esenţa lui, este o religie a milosteniei şi prin urmare nu
permite terorismul. În Coran spre exemplu, se menţionează: „Allah nu vă opreşte să faceţi bine
acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din căminele
voastre, ba din contră, să fiţi foarte buni şi drepţi, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi”

Cu toate acestea, în prezent fundamentalismul islamic îşi propune „să distrugă toate statele şi
guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei islamice, tot ce nu ţine cont de naţiunea
care-l guvernează”. Percepţia răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a
certitudinii şi purităţii religioase, cu rădăcini într-un „trecut imaginat” (califatul islamic mondial)
sau cu unul dintre rarele mijloace de activism politic al civilizaţiei islamice, în vederea
restaurării acelui trecut glorios, poate fi fundamentată sau invalidată prin studierea
rădăcinilor istorice ale fenomenului.

Folosirea unui vocabular fanatico-religios precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciaţi”,

„martiri”, „războaie sfinte”, „pământ sfânt”, „inamici ai islamului”, „partidul lui Dumnezeu” şi
„marele Satan” denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o provocare totalitară
atât faţă de islamul tradiţional cât şi faţă de democraţia modernă.

Este adevărat că terorismul poate fi apanajul oricărei religii, dar putem identifica în cazul
fundamentalismului islamic unele caracteristici specifice care ţin de cultura şi istoria lumii
musulmane. Astfel tradiţiile islamice, precum obligaţia fiecărui musulman de a purta un „război
sfânt pentru apărarea islamului (jihad), împotriva infidelilor”, chiar şi prin atentate sinucigaşe,
sunt aduse în prim plan pentru a legitima activităţile teroriste, în timp ce concepte precum
toleranţa, egalitatea şi pluralismul, deşi sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt
ignorate.

În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică îşi arogă dreptul de a declara
„război sfânt” în numele islamului, chiar dacă, la fel ca în alte religii, Coranul nu susţine
terorismul.

Cuvântul jihad provoacă frică multor occidentali, care pun semnul egalităţii între acest concept
şi terorism. Totuşi, trebuie menţionat că interpretarea jihadului ca „război sfânt” nu este o
caracteristică definitorie doar religiei islamice. Din perspectivă istorică, după cum s-a arătat
deja, „războiul sfânt” a fost caracteristic perioadei medievale a creştinismului pentru
legitimarea cruciadelor împotriva „păgânilor”otomani. Este posibil ca, în prezent, jihadul să
reflecte, printre altele, şi frustrarea musulmanilor faţă de pericolul pierderii identităţii culturale
şi a independenţei politico-economice, din cauza incapacităţii de a se apăra împotriva
competiţiei agresive a Occidentului într-o lume a globalizării.

3.Cruciadele – „războiul sfânt” în creștinism

Cruciadele au reprezentat reacţia Europei creştine împotriva Asiei islamice, aflată în ofensivă
din anul 632 nu numai în Siria şi Asia Mică, dar şi în Spania şi Sicilia. Printre alte antecedente,
trebuie să menţionăm tendinţele migratoare şi militare ale triburilor teutone, care au schimbat
harta Europei din momentul în care au intrat pe scena istoriei; distrugerea (1009) de către al-
Hakim a Bisericii Sfântului Mormânt, loc de pelerinaj pentru mii de europeni, ale cărei chei îi
fuseseră trimise (800) lui Carol cel Mare în semn de binecuvântare din partea patriarhului
Ierusalimului şi, nu în ultimul rând, dificultăţile întâmpinate de pelerini în Asia Mică islamică.

Declanşarea cruciadelor a fost determinată de apelurile repetate (1095) adresate de împăratul

Alexios Comnenul către papa Urban II, ale cărui domenii asiatice fuseseră ocupate de selgiukizi.
În faţa ameninţării care se apropia de Constantinopol, este posibil ca papa, să fi considerat că ar
putea avea ocazia să reunifice Biserica greacă cu cea romană, a cărei schisma se produse-se
între 1009 şi 1054. S-a lansat astfel prima cruciadă, numită aşa datorită semnului distinctiv de
pe hainele luptătorilor care se şi numeau cruciaţi.

Ierusalimul, singurul oraș care există în două locuri - în cer și pe pământ, conform credinței
creștine, a stârnit imaginația oamenilor de-a lungul întregii istorii. Cruciadele sunt una dintre
consecințele acestei fascinații exercitată de Orașul Sfânt. Având cauze economice, demografice,
dar, în principal spirituale, cruciadele au răspuns nevoii oamenilor epocii de a găsi căi de
purificare spirituală și de răscumpărare a păcatelor. Papalitatea a fost garantul acestor
recompense. La cruciade au luat parte țărani, nobili, regi și împărați aflați în căutarea gloriei, a
ispășirii păcatelor sau a unei căi de îmbogățire rapidă. Cruciadele au permis dezvoltarea
ordinelor militare cavalerești care au reprezentat îmbinarea fericită a două realități medievale:
monahismul și cavalerismul.

O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și
indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, cei care participau fiind
considerați martiri dacă mureau sau curățați de păcate dacă supraviețuiau. Cruciadele au
redeșteptat, în același timp, în Islam atașamentul față de cauza Jihadului - Războiul Sfânt.

Prima cruciadă

Prima cruciadă i-a pus la grea încercare pe creștini care au suferit pierderi importante din cauza
foametei, a bolilor, a deshidratării și a ambuscadelor musulmane. Cu toate acestea, cucerirea
Ierusalimului a însemnat o recompensă importantă pentru toți cei care au reușit să
supraviețuiască încercărilor și greutăților. Ierusalimul, Antiohia și Edessa au intrat sub controlul
creștinilor și au format regiunea cunoscută sub numele de Outremer adică Ținutul de dincolo de
mare sau statele cruciate. S-a născut, astfel, o insulă a creștinătății occidentale în Orient care a
trebuit apărată și protejată în decursul următorilor zeci de ani. Prima cruciadă a consolidat
disensiunile religioase și politice dintre Bizanț și lumea creștină occidentală.

Particularitatea primei cruciade a fost numărul mare de participanți. Au existat două corpuri
expediționare. Ele au fost cunoscute sub numele de cruciada săracilor și cruciada nobiliară.
Cucerirea Ierusalimului a alimentat entuziasmul generațiilor viitoare pentru această formă de
război religios.

Cruciada a doua

Apelului Papei Eugeniu al III-lea pentru o nouă cruciadă i-au răspuns regele Ludovic al VII-lea al
Franței și regele Conrad al III-lea al Germaniei. Participarea la cruciadă s-a adăugat, astfel,
obligațiilor capetelor încoronate europene și a determinat o creștere a înrolărilor pentru noua
expediție. Interesele diferite, jocurile politice, complicațiile de budoar, dar și neîncrederea
bizantinilor în intențiile cruciaților au marcat șansele de reușită ale celei de-a doua cruciade.
Damascul a devenit ținta cruciaților în speranța că, astfel, vor putea opri deschiderea unui front
anti-latin de la Alep la Damasc. Înfrângerea suferită a fost usturătoare și a pus la grea încercare
credința în cauza cruciată.

Cruciada a doua a fost declanşată de cucerirea Edessei de către despotul turc Zangi. Înfrângerea
bruscă, neprevăzută, i-a speriat pe franci și a evaporat sentimentul de invincibilitate al
creștinilor. Cruciada a doua a marcat o creștere a tensiunilor dintre bizantini și cruciați pentru
că în timpul traversării Bizanțului multe orașe au fost jefuite de bunuri culturale și economice.

Cruciada a treia

Cucerirea Ierusalimului de către Saladin a determinat lumea creștină să se pregătească de o

nouă cruciadă. Înfrângerea suferită la Hattin, distrugerea bisericilor creștine și încercarea de
transformare a Orașului Sfânt într-un oraș islamic nu puteau rămâne fără ripostă. Cruciada a
treia a adunat trei dintre cele mai puternice figuri ale perioadei: Richard Inimă de Leu, Frederic
Barbarossa și Filip al-II-lea al Franței. După cucerirea Accrei și capturarea flotei lui Saladin,
creștinii s-au îndreptat spre Ierusalim. A urmat o perioadă de confruntări militare, de decizii
politice și diplomatice. Cele două forțe, creștină și musulmană, au încheiat într-un final un
armistițiu pe trei ani. La finalul celei de-a treia cruciade, nimeni nu și-a putut revendica victoria.
Lumea musulmană și-a găsit propriul campion în persoana lui Saladin. El a reușit să unifice Asia
Mică, Siria și Egiptul devenind cel mai important factor de decizie în Orient. Cruciada a treia a
fost marcată de confruntări armate legendare cum sunt cele de la Hattin și Accra. A însemnat
ascensiunea și intrarea în legendă a lui Richard Inimă de Leu.

Cruciada a patra

Papa Inocențiu al III-lea a fost un asiduu susținător al celei de-a patra cruciade pentru că se visa
conducătorul întregii creștinătăți, Apusene și Răsăritene. Cruciada a patra a marcat o serie de
premiere nefericite în istoria cruciadelor. Indulgențele au fost folosite pe scară largă și
promiteau iertarea păcatelor în viața de aici și în cea de dincolo. Vărsarea de sânge de creștin
de către cruciați în urma cuceririi cetății Zara ceea ce a dus a excomunicarea cruciaților de către
Papă. Cucerirea și vandalizarea Bizanțului de către armatele latine ceea ce a dus la separarea
definitivă dintre creștinismul oriental și cel occidental.

Moartea lui Saladin a dus la dispariția unității lumii musulmane și a încurajat noi proiecte
occidentale în Orient. Papa Inocențiu al III-lea a susținut cruciada sperând să impună
hegemonia pontificatului roman asupra întregii creștinătăți. Cruciada a patra a marcat o primă
distanțare față de idealurile inițiale și orientarea spre obiective pragmatice imediate. Cruciada a
patra a marcat separarea dintre Biseria de Răsărit și cea Apuseană.

Cruciada a cincea și a șasea

Cruciada a cincea s-a concentrat pe cucerirea Egiptului pentru a anihila principalele baze
militare musulmane care amenințau Siria și Palestina. Cruciații au reușit să cucerească orașul
Damietta, dar deciziile greșite luate de Pelagius, reprezentantul Statului Papal, au anulat
avantajele creștinilor. Deși Al-Kamil le-a oferit creștinilor orașul Ierusalim de două ori, aceștia au
refuzat pentru a suferi, într-un final, o înfrângere rușinoasă. Înfrângerea a stârnit critici în
întreaga creștinătate. Principalul vinovat a fost considera împăratul Frederic al II-lea, marele
absent al celei de-a cincea cruciade.

Cruciada a șasea a fost cruciada lui Frederic al II-lea. Împăratul Frederic al II-lea s-a bazat mai
mult pe diplomație decât pe forța armată. El s-a aflat într-un permanent conflict cu papa
Grigore al IX-lea care l-a și excomunicat pe împărat de câteva ori. Ca urmare a negocierilor cu
Al-Kamil, sultanul Egiptului, s-a ajuns la încheierea unui tratat de pace în urma căruia
Ierusalimul revenea creștinilor. Frederic s-a încoronat singur în Biserica Sfântului Mormânt și a
încercat să refacă fortificațiile orașului. S-a lovit de opoziția elitei creștine din Țara Sfântă
nemulțumită de modul în care Frederic hotărâse să încheie pacea și să conducă statele cruciate.
Veștile proaste de acasă l-au determinat pe Frederic să se întoarcă acasă. Entuziasmul
Occidentului față de cruciade scăzuse drastic.

Deciziile greșite au transformat cruciada a cincea într-un dezastru. Speranțele creștinilor s-au
îndreptat către împâratul german Frederic al II-lea. Acesta a optat pentru o „cruciadă a
diplomației” și a încheiat un tratat de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Ideea
de cruciadă își începuse declinul în lumea occidentală.
Cruciada a șaptea și a opta

După ce Ierusalimul a fost cucerit din nou de către musulmani, Sfântul Mormânt profanat și
osemintele regilor creștini risipite, papa Inocențiu al IV-le a lansat un nou apel la cruciadă.
Entuziasmul scăzuse în așa măsură încât singurul care a răspuns dintre capetele încoronate ale
Europei a fost regele Ludovic al IX-lea al Franței. Creștin pios și devotat, regele s-a pregătit
minuțios pentru cruciadă și a hotărât să se îndrepte, inițial, către Egipt. A reușit să cucerească
orașul Damietta și s-a îndreptat către Cairo. Blocat pentru opt săptămâni la Mansura, Ludovic a
fost nevoit să facă față lipsei de alimente și atacurilor musulmane. Deși au făcut față cu succes
atacurilor, foamea, bolile și nehotărârea au transformat campania într-un dezastru. Ludovic a
fost luat prizonier de musulmani. Eliberat, regele a ales să rămână în Palestina alături de
oamenii săi aflați în captivitate.

În lumea musulmană s-a ridicat o nouă forță: mamelucii sub conducerea lui Baibars. Acesta a
pornit o campanie în forță de cucerire a teritoriilor latine. În momentul în care creștinii au luat
decizia organizării unei noi cruciade rămăseseră în picioare doar comitatul de Tripoli și regatul
Ierusalimului. Ludovic al IX-lea a răspuns chemării la cruciadă și s-a îndreptat împreună cu
armatele sale spre Tunis. Aici au fost loviți de o epidemie de dizenterie care l-a ucis pe regele
Franței. Armata creștină și-a continuat drumul spre Levant sub conducerea lui Eduard al Angliei.
Nu au fost obținut

Aceste cruciade au stat sub semnul regelui francez Ludovic al IX-lea care a fost, de altfel,
sanctificat și a devenit cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt. Imaginea sa este emblematică
pentru amurgul ideii de cruciadă. Cu toate eforturile și pregătirile minuțioase, creștinii au
pierdut și ultimele posesiuni din Țara Sfântă odată cu căderea Accrei.

Împărţirea categorică a cruciadelor în şapte până la nouă nu este satisfăcătoarepentru mulţi

cercetători ai fenomenului. Procesul a fost mai mult sau mai puţin continuu, fără o linie de
demarcaţie clară între cruciade. Împărţirea pe perioade ar fi mai adecvată. Prima perioadă de
cuceriri durează până la aşa numita a doua cruciadă (1147-1149), a doua perioadă, este aceea a
reacţiei musulmanilor, începând cu acţiunile lui Zanghi şi culminând cu victoriile lui Saladin şi o
a treia perioadă, de războaie locale, încheiată în 1291, când cruciaţii sunt definitiv înfrânţi în
interiorul Siriei. În această a treia perioadă una din cruciade a fost îndreptată împotriva
Constantinopolului (1202-1204), două împotriva Egiptului (1218-1221), fără un rezultat notabil,
şi una chiar împotriva Tunisiei.

Prezintă interes pentru studiul nostru relaţiile paşnice dintre occidentali şi localnici. Creştinii
veniseră în _ara Sfântă convinşi că sunt superiori populaţiilor de aici, considerând că acestea
sunt idolatre şi că îl divinizează pe Mahomed. Primile contacte au reprezentat însă o mare
dezamăgire. Cât despre impresia musulmanilor despre cruciaţi cuvintele lui Usama, un
conducător musulman, sunt elocvente. El îi consideră „animale curajoase şi bătăioase, dar
nimic altceva”.

4. Motivele „războaielor sfinte” in islam și creștinism

 Evenimentele politice cheie în problematica conflictului dintre islam şi creştinism sunt
expansiunea arabă şi cruciadele. Deşi iniţial părea că cele două sunt conectate, iar cruciadele
sunt o revanşă a Occidentului împotriva Orientului, noile studii arată că de fapt atât cucerirea
arabă cât şi Cruciadele s-au născut independent şi erau provocate de realităţi sociale,
economice şi politice punctuale din Arabia şi respectiv Vestul Europei.

Expansiunea arabă a început în secolul VII d. Hr., odată cu moartea profetului Mahomed, cel
care prin învăţătura sa dăduse naştere Islamului. El este cel care a unificat prin cucerire cele
două mari oraşe ale Peninsulei Arabice Mecca şi Medina. În 632 locul îi este luat de primul calif
Abu Bakr, socrul şi unul dintre cei mai apropiaţi însoţitori ai lui Mahomed. Beduinii arabi nu
erau convertiţi aşa că prima acţiune a califului a fost unificarea rapidă pe calea armelor a
tuturor triburilor şi regiunilor.

A urmat apoi un val de cuceriri. Siria şi Palestina, teritorii bizantine, creştine şi mozaice au căzut
în mâinile arabilor. A urmat Egiptul, acolo unde inclusiv episcopii creştini copţi au deschis
porţile războinicilor arabi. A fost cucerită Africa de Nord şi Persia. A urmat primul contact cu
creştinii vestici. Războinicul Tariq i-a bătut pe vizigoţii din Spania în 711 şi a cucerit mare parte a
teritoriului controlat de aceştia. Tăvălugul islamic părea de neoprit, îndreptându-se către inima
Europei. Armata lui Tariq a trecut Pirineii şi s-a izbit de franci. În 732 francul Carol Martel era
primul creştin care înfrângea o armată islamică. Bătălia a avut loc la Tours iar expansiunea
arabă a fost stăvilită în Europa. Războaiele i-au adus însă pe musulmanii chiar şi până în inima
Italiei în secolul VIII. Arabii au cucerit vremelnic inclusiv Sicilia şi sudul Italiei. Au fost două
secole de război, cucerire, pradă şi moarte.

A urmat o perioadă de relativă linişte până când în secolul al XI lea războiul dintre islam şi
creştinism s-a dezlănţuit crunt din nou. De această dată războinicii veneau din Occident către
Orient, dar cu acelaşi scop, cucerirea. Au fost aproape 200 de ani de război cu mici perioade de
repaus. Au rămas în istorie sub numele de Cruciade, opt la număr, care au antrenat mii de
războinici,au adus moarte, jaf dar au schimbat şi istoria lumii. Practic primele conflicte dintre
lumea islamică şi cea creştină au fost marcate de bătălia de Yarmuk din 636, în care creştinii
bizantini au fost bătuţi în Siria de armatele arabe, dar şi de cea de la Tours din 732 dintre Tariq
şi francii lui Carol Martel care au oprit invazia arabă. Apoi au urmat Cruciadele care au însemnat
practic invadarea Orientului Apropiat, aparţinând islamului de către oştile creştine.

Mai mulţi factori au dus la declanşarea acestui conflict şi la ciocnirea dintre cele două lumi. În
primul rând şi la prima vedere, avem de-a face cu războaie religioase. Pe de o parte răspândirea
islamului prin cucerire şi de cealaltă parte răspândirea creştinismului tot prin cucerire. Mai mult
decât atât ambele războaie au fost puternic susţinute şi justificate ideologic.

Elita sau aristocraţia arabă, musulmană, spunea că are ca misiune răspândirea cu orice preţ a
islamului în lumea cunoscută şi a folosit termenul de jihad, adică război sfânt. Există
posibilitatea ca mesajul ideologic al islamului să fi fost interpretat de elita conducătoare cum că
expansiunea politică a statului islamic este o datorie religioasă esenţială. De aceea este posibil
ca elita conducătoare să fi iniţiat cucerirea arabă, interpretând că este o poruncă divină. Mai
mult decât atât califii au predicat în rândul populaţiei această interpretare, rezultând o fervoare
mistică cu care luptau războinicii arabi, care credeau că fac voia divinităţii. Jihadul nu este însă
unul dintre stâlpii credinţei musulmane. Aşa cum arată şi lectorul universitar doctor Silviana
Rachieru, de la Universitatea de Istorie din Bucureşti, în articolul ”Ce este Islamul şi cum trebuie
înţelese conflictele istorice ale musulmanilor”, jihadul nu apare în obligaţiile unui credincios
musulman, iar războiul sfânt nu este scopul principal al Islamului. Mai mult decât atât, jihadul
major este cel dus cu sine însuşi, pentru a respecta principiile islamice. Cu alte cuvinte, Islamul a
fost reinterpretat pentru a se potrivi unei politici expansioniste.

De cealaltă parte, în lumea creştină, războiul sfânt a fost justificat chiar înainte de a începe. Şi
asta în condiţiile în care războinicii nu-şi găseau loc în lumea creştină, fiindcă una dintre
prevederile decalogului este ”să nu ucizi”. Şi cum de multe ori Biserica depindea de protecţia
războinicilor, a fost inventat ”războiul sfânt„ şi ”soldatul lui Hristos” care, bineînţeles, trebuia să
lupte cu păgânii, furia lui războinică fiind canalizată în afara lumii creştine. Astfel, Sfântul
Augustin este cel care defineşte primul ”războiul drept„. Pentru autorul ”Oraşului Domnului”,
un război este drept dacă îndeplineşte trei condiţii: să fie declarat şi purtat de către o autoritate
legitimă, să aibă ca scop respingerea sau recuperarea unor bunuri şi să fie dus cu intenţii
cinstite ”Un război pentru Împărăţia Cerurilor”.

Mai mult decât atât, alte feţe bisericeşti importante au interpretat la fel ca elita musulmană
legea creştină pentru a justifica războiul în numele credinţei. ”Grigore cel Mare(papă între ani
590 şi 604) pare să introducă o idee nouă atunci când, într-una din scrisorile sale întrevede
posibilitatea unui război misionar, cu scopul răspândirii creştinismului”, adaugă Contamine.
Apoi, apariţia unei clase de nobili războinici dornici de căpătuială şi agresivi i-a făcut pe clerici să
intensifice şi mai mult legiferarea unui ”război sfânt” contra păgânilor, iar pe cavalerii
aventurieri să-i transforme în ”războinicii lui Hristos”. ”Liber de vita christiana”, a lui Bonizo de
Sutri, a definitivat această legiferare şi chiar a servit drept bază ideologică pentru pornirea în
Prima Cruciadă. Mai târziu, atât Papa Urban al II-lea, dar mai ales Sfântul Bernard, alimentează
ideologic furia războinică a creştinilor occidentali contra ”păgânilor” musulmani.

În lumea musulmană, în timpul cruciadelor, jihadul a fost total desprins de forma sa ideologică
iniţială şi folosit de dinastia Ayuybidă din Siria ca formă de regrupare islamică şi ”război sfânt”,
armat bineînţeles. Apoi în secolele XIV-XV, jihadul a justificat ideologic întreaga cucerire
otomană, îndreptată împotriva lumii creştine. Expediţii de jaf şi cucerire mascate de religie
”Războiul sfânt” exista doar pe plan ideologic însă. Originile conflictului sunt mult mai telurice şi
ţin, după cum arată specialiştii, de expansiunea demografică, luptă pe resurse şi avere.
Cucerirea arabă a fost în primul rând un proces de expansiune şi cucerire a unui nou stat
format. Unificarea triburilor arabe şi apariţia unei credinţe comune a permis cucerirea de
teritorii mai bogate şi altădată mul prea puternice pentru triburile disparate de beduini.
Marea parte a elitei, Quraysh, Thaqlf şi mulţi medinezi de asemenea ar fi putut dori
expansiunea politică a graniţelor noului stat pentru a asigura şi mai bine, comerţul pe rutele
Arabiei dar şi pentru capturarea de noi rute comerciale care s-au mutat către nord.{...} şi erau
deasemenea şi alte avantaje financiare pentru elite, oferite de expansiunea statală: achiziţia de
noi proprietăţi în regiunile cucerite, posibilitatea de a percepe taxe populaţiilor cucerite, bogăţii
în aur şi sclavi.
Aceeaşi situaţie a fost întâlnită şi în Europa în preajma cruciadelor mai ales. Nobilimea dorea
teritorii noi, iar mirajul Orientului, descris de multe ori bombastic de pelerini, exercita o
fascinaţie aparte şi promisiunea unei îmbogăţiri rapide şi glorioase în numele Crucii. ”Aspiraţia
la onoare, aventură şi câştig şi pentru un număr redus şi pământ au apărut deasemenea la
cruciaţi.”, preciza şi Jonathan Phillips, specialist în istoria cruciadelor. Totodată Europa la
începutul secolului al XI lea era plină de cavaleri rămaşi fără moştenire, războinici rătăcitori şi
dezmoşteniţi care doreau să se căpătuiască. Drept dovadă stau şi jafurile din drumul cruciaţilor
către Ierusalim, prin oraşele Europei îndreptate în special împotriva evreilor. Totodată chiar şi
oamenii de rând visau la acest paradis al bogăţiei cum era prezentat Orientul, iar legiuni de
cerşetori, oameni fără căpătâi şi chiar copii au plecat disperaţi în cruciadă, să ucidă păgâni
pentru salvarea sufletului dar mai ales pentru dobândirea de averi. Negustorii veneţieni,
genovezi şi pisani, arată specialiştii au fost cei mai câştigaţi, deschizând noi antrepozite şi rute
comerciale care le-au înzecit câştigurile.

Cu alte cuvinte interesele comerciale şi dorinţa de îmbogăţire a elitelor dar şi a maselor a stat
la baza unui conflict, atent „ambalat„ ideologic şi religios. Elementele turbulente trimise să se
războiască în altă parte Un alt motiv care a stat la baza pornirii războaielor religioase a fost
dorinţa elitelor politice dar şi ecleziastice de a scăpa de turbulenţii din zonă. Cu alte cuvinte,
papii şi episcopii îşi doreau ca briganzii şi cavalerii rătăcitorii care atacau la drumul mare civili
dar care jefuiau şi mănăstiri, să-şi găsească un alt câmp de luptă. Iar păgânii, pentru a căror
ucidere le era promisă acestor seniori violenţi viaţa veşnică şi raiul, erau ţintă indicată de
aceştia.”Cruciadele au putut deci să le ofere acestor luptători fără ocupaţie, chiar şi unor ţărani,
posibilitatea de a-şi îmbunătăâo starea. De a agonisi o avere prin împărțirea prăzii şi prin jaf; iar
celor ce rămâneau acasă, printr-o mai corectă repartizare a bunurilor. Poate că, astfel,
plecarea luptătorilor profesionişti, turbulenţi şi lacomi, să fie permis şi respectarea mai atentă a
interdicţiei Pacea lui Dumnezeu, impusă de Biserică păstrând liniştea în Occident prin
posibiloitatea ce li se oferea acestora de a-şi consuma energia peste mări”, scria Robert Delon
în ”Cruciadele”. De cealaltă parte în cazul expansiunii arabe, califii, doreau să canalizeze energia
războinică a triburilor de beduini către alte teritorii, pentru a stopa eternele războaie interne.
Totodată noi teritorii însemnau înmulţirea prăzii pentru beduinii care începeau să se
sedentarizeze şi să creeze tot mai puţine probleme, puterii centrale. Totodată expansiunea
demografică în Arabia secolului al VII lea dar şi cea din Europa Apuseană în secolul al XI lea au
dus la plecarea către alte zone pentru a-şi căuta rostul.

Concluzii
La începuturile lor ambele religii, erau animate de simţul privilegiului şi misiunii divine pe care
le aveau de îndeplinit. Deşi din punct de vedere istoric este de dată mai recentă, islamul a reuşit
ca până la sfârşitul Evului Mediu, să depăşească substanţial creştinismul în ceea ce priveşte
punerea în practică a aspiraţiilor expansioniste. Cruciadele care au reprezentat aşa numitele
„războaie sfinte” ale creştinătăţii, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste
teritorii creştine. Cu toate acestea vărsările de sânge pricinuite de creştini nu au fost mai puţin
grave decât cele care au însoţit violenţele comise de musulmani.

Cele două religii care stau la baza culturilor şi civilizaţiilor cu acelaşi nume, au caracteristici
comune fiind animate la origini de simţul misiunii pe care-l aveau de îndeplinit. Până la sfârşitul
evului mediu, musulmanii i-au depăşit în acţiuni expansioniste pe creştini. În pofida aspiraţiilor
salvatoare ale lumii, religia creştină a rămas în principal europeană, iar cruciadele, „războaiele
sfinte” ale creştinătăţii, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste teritorii
creştine.

Deşi situaţia este asemănătoare în ceea ce priveşte vinovăţia adepţilor lor, cele două crezuri
religioase se diferenţiază:„războiul sfânt în numele lui Allah va fi întotdeauna o faptă exemplară
pentru un musulman în vreme ce violenţa exercitată în numele evangheliei creştine este
condamnată de conştiinţa credincioşilor”.

Se vorbeşte în prezent despre existenţa unui „război cultural”. Acest tip de război, departe de a
reprezenta ceea ce Samuel P. Huntington definea ca fiind un război al civilizaţiilor, este în fapt o
confruntare pe piaţa culturală, sub forma războiului economic, dar cu unele aspecte oarecum
diferite de politica producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea în
opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte acţiuni. Este vorba, de
fapt, de constituirea unui suport pentru interesele care se confruntă, iar conceptul de „valoare”
şi cel de „sistem de valori”sunt cât se poate de potrivite pentru astfel de diversiuni. Acest tip de
război este folosit din ce în ce mai mult ca expresie a conflictului etnic sau religios, a
intoleranţei etnice sau religioase, a extremismului şi fundamentalismului.
Bibliografie :
Arădăvoaice Gheorghe, Stancu Valentin, Războaiele de azi şi de mâine, agresiuni
neconvenţionale, Editura Militară, 1999.

Flori Jean, Războiul Sfânt, Jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam, Editura
Cartier, Bucureşti, 2003.

Hitti Philip K., Istoria arabilor,Editura ALL, Bucureşti, 2008

Levis Bernard, Culturi în conflict,Editura Integral,Bucureşti,2002

Mureşan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare, Bucureşti, 2004

Panaite Viorel, Pace şi război în islam, Editura B.I.C. ALL, Bucureşti, 1997