Sunteți pe pagina 1din 18

Învatatura islamica despre jihâd în Coran si traditia

musulmana (Hadith) (Grigorita


Ruslan)
Timpul pe care îl traim este unul trist pentru iubitorii de pace din lumea
întreaga, care se întreaba ce îi
motiveaza pe teroristii musulmani sa se arunce în aer în pietele publice, în
scopul de a ucide cât mai multi
oameni nevinovati. Îndemnul care sta la baza acestor crime oribile trebuie sa
fie foarte puternic. Teama de
aceste acte teroriste brutale a marcat viata noastra pentru totdeauna.
În cautarea unei solutii fata de problema terorismului musulman, este
important sa întelegem ce-i
motiveaza pe acesti oameni sa se angajeze în aceasta auto-distrugere
înspaimântatoare. S-a spus de catre multi
musulmani moderati si continue sa se mai afirme si de catre unii lideri politici
ca islamul este o religie a pacii,
care nu permite uciderea oamenilor nevinovati,1[1] ca aceasta religie nu s-a
raspândit prin sabie, ci numai prin
propovaduire, ca islamul este religia libertatii, pacii, binelui, echitatii si
îndurarii.2[2]Actele teroriste, la care
suntem martori în fiecare zi, se presupune ca sunt condamnate de catre
învataturile islamului. Nu este intentia
mea de a judeca islamul ca pe o religie violenta, bazându-ma pe faptele unor
teroristi, care pretind ca-i urmeaza
învataturile. Dar totusi apare întrebarea pe care multi si-o pun astazi. Cum
pot oameni sensibili sa-si transforme
propriile trupuri în arme care sa extermine atât de multi oameni nevinovati?
Pentru a afla raspuns la aceasta
întrebare trebuie sa examinam învataturile islamului, pornind de la baza lui
primara, Coranul si Hadith. Dorim
sa întelegem daca într-adevar Coranul învata pe musulmanii devotati sa
înainteze „cauza lui Allah” prin pace si
convingere (propovaduire), sau prin razboi violent si agresiv. Sa lasam la o
parte parerile teologilor musulmani
si sa vedem ce are de spus despre violenta si pace „cuvântul lui Allah”,3[3]
care este mai mult decât o simpla
„carte de religie”, dupa cum afirma Hanibalitul Ibu Taimiqya – „el contine
principiile fundamentale ale
religiei”.4[4]
2.1 Învatatura despre jihâd în Coran
În limba araba, semnificatia generala a notiunii de jihâd este de „efort
sustinut spre un scop determinat”.
Conform „Dictionnaire Arabe – Française - Anglais”, (Paris, 1972), termenul
jihâd îsi are originea în verbul
djahada, care înseamna „a fi harnic”, „a face efort”, si în substantivul
abstract „juhd, prin care se desemneaza în
general „efortul”, „încordare de forte”, pentru atingerea unui scop”.
Aceasta semnificatie generala atât de cuprinzatoare, a reprezentat trunchiul
din care au început sa creasca
– conform scopurilor religioase, politice sau juridice urmarite – ramuri, sensuri
noi ale notiunii de jihad: -
actiunile credinciosilor musulmani pentru a-si dovedi credinta; - expeditia
militara împotriva arabilor
nemusulmani ( semnificatie impusa de lupta lui Muhammad pentru
islamizarea arabilor întâlnita peste tot în
surele medineze din Coran); - razboiul contra infidelilor (razboiul sfânt acesta
fiind si sensul clasic pentru jihâd
din dreptul islamic) etc.5[5]Jean Flori observa ca „nu se poate identifica strict
jihâd cu razboiul sfânt, acesta
având un sens mai larg, care în unele cazuri nu are deloc de a face cu
razboiul, de exemplu jihâdul inimii, al
limbii” (Coran 3, 110, 114; 9, 7). Totusi acest termen acopera si notiunea de
lupta razboinica, exprimata prin
„jihâdul sabiei”. Iar acest fapt trebuie sa conduca la evitarea oricarei concluzii
pripite sau prea generale în ceea
ce priveste sensul jihadului. Unii intelectuali musulmani pentru a se delimita
de miscarile integriste si islamiste
actuale, pun accentul pe sensul moral si spiritual al cuvântului jihâd, astfel
ajungând sa nege, sau macar sa
minimalizeze considerabil dimensiunea sa razboinica. În mod contrar,
fundamentalistii subliniaza aceasta
dimensiune si îi acorda primul loc în ordinea meritelor. Dar pâna la urma si
unele si altele, totusi, se bazeaza pe
Coran, de acolo extragându-si argumentele.
În Coran, radacina jhd apare în 35 de versete: de 22 de ori cu sens general si
de 3 ori pentru a desemna un
act pur spiritual; celelalte 10 cazuri, în schimb, se aplica în mod evident la o
actiune razboinica. Ceea ce
înseamna ca aceasta dimensiune este prezenta pe deplin, înca de la început,
chiar daca definirea juridica si
codificarea jihâdu-lui nu intervine decât mai târziu, în vremea cuceririlor din
afara Arabiei, începând cu secolul
al IX-lea.6[6] Islamologul Alfred Morabia a constatat însa ca în textul coranic,
pentru a desemna „razboiul”

1[1] Bacchiocchi Samuele. Curierul Ortodox, nr. 10 (135), 12 octombrie 2002, pag. 6
2[2] Rasid Jabr al-As’Ad. Toleranta religioasa în islam, 2003, pag. 56 - 57
3[3] Bacchiocchi Samuele. op. cit., pag. 6
4[4] Ibu Taimiya, citat de Panaite Viorel, în „Pace, razboi si comert în islam. Tarile
Române si dreptul otoman al popoarelor (sec.
XV – XVII)”, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, pag. 67
5[5] Panaite Viorel. op. cit., pag. 88; Сагадеев А. Djihad, // Наука и религия, nr. 6, 1986,
pag. 18

(confruntarea armata) sunt folosite alaturi de radacina jhd si alte radacini,


printre care cel mai des apare k.t.l. = a
se lupta, a omorî; g.z.w. = a ataca, a face razie, h.r.b. = a se razboi.7[7]
Cu toate acestea însa sunt unii învatati care considera inutil de a defini
învataturile Coranului si ale
traditiei cu privire la folosirea razboiului pentru înaintarea „cauzei lui Allah”.
Iata motivul oferit de învatatii
musulmani ca Fareed Zakaria cu articolul sau publicat în Newsweek: „Coranul
este o carte vasta, plina de
poezie si contradictie (…). În el puteti gasi condamnari ale razboiului si
incitari la lupta, minunate expresii de
toleranta si imagini aspre împotriva necredinciosilor”…
Este cu adevarat Coranul o carte contradictorie, care cu o mâna condamna
razboiul, iar cu cealalta îl
comanda? Raspunsul este: „Nu!” Vom arata mai departe ca aceste
contradictii din Coran sunt rezolvate prin
recunoasterea învataturilor progresive ale lui Muhammad, care trec de la
pace la razboi în timpul vietii si
experientei sale.
La începutul misiunii sale, Muhammad le-a cerut urmasilor sai sa întâmpine
opozitia cu rabdare si
persasiune. Învatatii se refera la aceste versete ca fiind „versete ale iertarii si
îndurarii”. Aducem aici doar
câteva exemple, celelalte aratându-le pe parcursul acestui paragraf. Coranul
spune: „Invita-i pe toti pe calea
Domnului cu întelepciune si prin îndemânare minunata; cearta-te cu ei în
modul cel mai bun si mai frumos,
pentru ca Domnul stie cel mai bine cine s-a abatut de la caile Lui si cine va
primi calauzire” (Sura 6: 12).
„Niciodata binele si raul nu vor fi deopotriva. Îndepartati raul cu ce este bine”
(Sura 41: 34).
Totusi, dupa ce si-a consolidat puterea, Muhammad a ordonat în mod clar
folosirea luptei ofensive
împotriva necredinciosilor. Specialistii se refera la acele texte ca fiind
„versete ale sabiei”. Iata câteva exemple:
„Razboiul va este orânduit si voua nu va place. Dar poate ca urâti tocmai
ceva bun pentru voi si iubiti ceva ce
este rau pentru voi. Însa Dumnezeu stie si no voi” (Sura 2: 212-213); „O voi,
ce credeti, aveti ca îndatorire
razbunarea pentru omor: slobod pentru slobod, rob pentru rob (…) ”(Sura 2:
173); „Luptati-va pentru drumul
lui Dumnezeu (…)” (Sura 2: 245); „Si daca întâlniti necredinciosii, jos cu
gândurile, pâna ce i-ati macelarit, si
legati tare catusele lor” (Sura 47: 4); „Luptati-va împotriva lor, Dumnezeu îi
va pedepsi prin mâinile voastre
si-i va rusina (…)” (Sura 9:14).
Oamenii ca Fareed Zakaria, citat mai sus, considera ca aceste contradictii
dintre texte care apara toleranta
si cele care cheama la razboi, pur si simplu reflecta natura contradictorie a
Coranului, care este „o carte vasta,
plina de poezie si contradictii …”. Însa aceasta explicatie simpla este tocmai
respinsa de catre teologii
musulmani, care au examinat îndeaproape aceasta problema. Ei au ajuns la
concluzia ca declaratiile
contradictorii reflecta „revelatia progresiva”, care a fost croita pentru a se
potrivi cu circumstantele lui
Muhammad.8[8]Revelatiile din Coran, zice si Sourdel, au fost comunicate în
fragmente succesive datorita unor
împrejurari schimbatoare din cursul vietii profetului fara ca vreodata aceasta
sa se simte legat printr-o afirmatie
anterioara.9[9]
În cartea sa „Jihad: originea razboiului sfânt în islam”, publicata de catre
editura Universitatii Oxford în
1990, Reuven Firestone scria: „Eruditii musulmani au venit la concluzia ca
versetele privitoare la razboi au fost
în relatie directa cu necesitatile istorice ale lui Muhammad în timpul misiunii
sale profetice. La începutul
carierei sale profetice în Mecca, când era slab si avea doar câtiva urmasi,
revelatia divina a încurajat evitarea
unui conflict fizic. Dupa intense persecutii, care l-au determinat pe
Muhammad si pe urmasii lui sa emigreze la
Medina, ei au fost lasati sa se angajeze într-un razboi de aparare. Cum
comunitatea musulmana a crescut în
putere, mai târziu revelatiile au largit conditiile în care se putea porni un
razboi, pâna când s-a considerat ca
razboiul împotriva nemusulmanilor poate fi pornit în orice timp, fara vreun
pretext si în orice loc” (p. 50)
Richard Bailey în lucrarea sa – „Jihadul: învataturile islamului de la sursele
primare Coran si Hadith”,
schiteaza evolutia învataturilor Coranului de la toleranta le razboi prin patru
etape. Pentru scopul pe care îl
urmarim în acest larticol voi mentiona fiecare din aceste etape, dând si
versete exemplificatoare din Coran.
Acest lucru ne va ajuta sa întelegem de ce musulmanii au folosit în trecut – si
o fac si astazi – conflictele armate
pentru înaintarea cauzei lui Allah în lume.10[10]
Etapa I: Fara represalii
În timpul sederii profetului la Mecca, sansele islamului pentru victorie erau
putine. Fondatorul acestui
crez – scria profetul Stanescu – a trait atunci cele mai triste si amarâte zile
ale vietii sale, iar de la o vreme, a

6[6] Jean Flore. op. cit., pag. 65 - 66


7[7] Alfred Morabia. Gihad, Paris, 1974, citat de Panaite, în op. cit., pag. 87
8[8] Bacchiocchi Sasmuel. op. cit., pag. 6
9[9] Sourdel Janine D. Thomine I. op. cit., pag. 149
10[10] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6

început chiar sa se îndoiasca de înalta lui misiune si chemare.11[11] Conationalii


sai din tribul qurays au început
sa devina ostili fata de el si discipolii lui din cauza condamnarii pe care el o
aducea idolatriei, luându-i în
derâdere. Acestia hotarasc sa le ia drepturile pe care le aveau ca membri ai
triburilor lor, socotind încercarea
profetului de a-si gasi noi adepti în alte parti, drept o crima, o vatamare a
puterii centrale spirituale a orasului.12
[12] Istoricul german Augustin Müller ne arata caracterul neîndoielnic al

profetului care într-o convorbire cu


unchiul sau Abu Talib, îndemnat fiind de acesta sa se împace cu conationalii
sai, profetul i-ar fi raspuns: „Chiar
daca dusmanii mi-ar da soarele în mâna dreapta si luna în stânga, eu totusi
nu voi renunta de la maretul meu
plan, triumful cauzei lui Allah”.13[13]Muhammad nu înceta a insulta pe idolatri,
dar se abtinea de la orice violenta
fizica. Sa vedem ce ne spune despre actiunile sale Coranul. Surele din
aceasta perioada de 13 ani, în care
profetul a continuat sa traiasca la Mecca, nu contin instructiuni cu privire la
lupta, în ciuda severei persecutii pe
care a suferit-o. De ce? Pentru simplu fapt ca acesti discipoli nu aveau nici
cea mai mica sansa sa învinga întrun
razboi.14[14] În fata injuriilor primite, acestia ramâneau calmi. Întreaga
comunitate, minoritara si fara
aparatori, se faceau ca nu pricep si evitau orice ocazie de a se implica în mod
violent, chiar si atunci când
membrii ei erau îngrijorati, loviti si persecutati.15[15] La Mecca, pentru a face
prozeliti, Muhammad, a practicat,
în exclusivitate, metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase.
Îndemnurile catre adepti, ca sa reziste
cu rabdare si îngaduinta la violentele dusmanilor – afirma W. Irving – aproape
ca rivalizau cu cele ale
Mântuitorului Iisus Hristos, mai ales cu preceptul „Iubiti pe vrajmasii vostri
(…), rugati-va pentru cei ce se
poarta rau cu voi (…) Daca te bate cineva peste un obraz întoarce-l si pe
celalalt”. (Luca 6, 27 – 29)16[16]
Asadar, era mai bine sa adopte o strategie înteleapta de supravietuire, care
sa evite confruntarea violenta.
Câteva versete ne vor ajuta sa ilustram aceasta învatatura.
În Sura 73: 10 – 11, Allah porunceste „trimisului sau” sa fie rabdator fata de
necazurile pricinuite de
idolatri si sa se departeze de ei cuviincios, pâna ce Allah se va razbuna pe
ei.17[17] „Ai rabdare fata de ceea ce
spun si lasa-i cu demnitate. Lasa-ma pe mine (singur sa ma ocup de ei)”. În
Sura 52: 45, 47, 48, profetul
sfatuieste sa-i lase pe necredinciosi singuri sa astepte, cu rabdare, ca Domnul
sa-i pedepseasca: „asa ca lasati-i
pâna când vor întâlni ziua lor si vor lesina (de frica) (…) si pentru cei
nelegiuiti mai este o pedeapsa afara de
aceasta (…), si asteapta cu rabdare judecata Domnului tau, caci tu esti în
ochii Nostri”.
Atitudinea acestor primi musulmani nu rezulta totusi dintr-un pacifism de
principiu. Ea tine doar de faptul
ca nu exista printre ei nici un om de razboi veritabil. Aceasta se vede bine
atunci când Omar, apoi Hamza devin
musulmani.18[18] Datorita convertirii lor, situatia lui Muhammad la Mecca se
aplaneaza. El devine tot mai
îndraznet în actiunile sale, „lovind” fara crutare în cei ce practicau idolatria.
Daca pâna acum Muhammad nu va
fi stiut sa gaseasca un raspuns la întrebarea „de ce Dumnezeu cel
atotputernic nu face ca vointa lui sa triumfeze,
tolerând ca necredinta sa-si continue drumul”, acum stia ca: „Dumnezeu lasa
pe meccan sa persiste în
necredinta, de vreme ce nu vrea mântuirea pacatosului, ci nimicirea lui”. Tot
mai des se putea auzi în predicile
rostite de profet ca: „Dumnezeu conduce si îndruma pe cine vrea si lasa în
ratacire pe cine crede de cuviinta”
(Sura 2: 269).19[19]
Vazându-se persecutat din toate partile Muhammad nu înceta a tine predicile
sale celor ce veneau la Mecca
pentru treburile comertului. Astfel în martie 620, cu ocazia unui pelerinaj la
„piatra neagra” Kaaba,
neastâmparatul profet cauta sa-si încerce norocul, recrutându-si alesi dintre
pelerinii veniti din toate colturile
Arabiei. Cu aceasta ocazie i-a fost dat sa cunoasca niste barbati ai tribului
Chazradj din Yathrib, care ulterior
aveau sa devina adeptii lui. În anul viitor întâlnindu-se iarasi cu acestia dupa
pelerinaj a încheiat un acord în
care acestia se angajau sa dea ascultare „profetului” întru toate, iar pentru
aceasta Allah îi va multumi cu
placerile paradisului.20[20] Sosise deci momentul ca „profetul” si adeptii din
Mecca sa-si scuture picioarele de
praful orasului fara de Dumnezeu si sa emigreze pe un teren binecuvântat de
Domnul, teren ce a adus numai în

11[11] Stanescu Gheorghe. op. cit., pag. 95


12[12] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6; Stanescu Gheorghe. op. cit., pag. 99 – 100; Eliade M.
op. cit., pag. 79
13[13] Мюллер А. История Ислама, том 1, Из-во Л. Ф. Пантелеева, С. Петербург, 1895,
pag. 77
14[14] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6
15[15] Flori Jean. op. cit., pag. 89
16[16] Ирвинг В. op. cit., pag. 91
17[17] Al – Bukhari si Muslim – Comentariu la Sura 73 în „Ju’zu‘Amma, Ju’zu Tabarak”,
Coranul cu traducerea sensurilor si
comentariu în limba româna, Ed. Islam, Editia I, Timisoara, 2000, pag. 35
18[18] Flori Jean. op. cit., pag. 89
19[19] Мюллер А. op. cit., pag. 77

doi ani, roade bune. Dupa ce s-a luat hotarârea ca acestia sa-l ajute si sa-l
apere pe profet mai mult decât pe
copiii si sotiile lor, Muhammad este proclamat camarad de lupta. Ne
apropiem de etapa a doua când Allah
reveleaza „trimisului” lupta pentru aparare. „Pace contra pace, sânge
împotriva sângelui, eu sunt o parte din voi,
voi sunteti o parte din mine” – suna juramântul legat între profet si acestia,
ne relateaza istoricul german
Grimme.21[21] Din clipa în care a dezlantuit lupta religioasa – razboinica se
poate spune ca a început si marea
batalie, duelul dintre cele 2 orase rivale.22[22]
>continuare în 10, 11,
Învatatura islamica despre jihâd în Coran si traditia
musulmana (Hadith)
(continuare)
Etapa II – a: Este permis razboiul de aparare
La 15 (16) iulie 622, opozitia crescuta i-a fortat pe Muhammad si discipolii sai
sa mearga de la Mecca la
Medina, o distanta de 250 de mile spre nord. Aceasta „emigrare” a profetului
cunoscuta si sub numele de Hegira
(în araba al – Higra) a însemnat un zid despartitor al islamului de pagânismul
arab.
Îndata ce si-a întarit pozitia la Medina, profetul si-a ordonat afacerile
comunitatii sale, a început sa cugete
la supunerea mecanilor, spre a câstiga sanctuarul national pentru credinciosii
sai. El vesti razboiul sfânt contra
mecanilor dupa ce a emis înainte de toate regula ca nici un credincios sa nu
fie pedepsit cu moartea pentru
omorârea unui necredincios. „Razboiul si pacea sunt un drept comun al
tuturor credinciosilor; totalitatea
comunitatii credinciosilor are datoria sa razbune sângele si viata celor cazuti
într-o batalie purtata pentru cauza
lui Dumnezeu ”.
Louis Milliot zicea ca „dupa hegira, jihad-ul a devenit un „mijloc de
propaganda” si un „instrument politic
si militar” prin care islamul îsi putea afirma pretentia de universalitate”. Daca
în primii ani ai hegirei islamul s-a
aratat a fi un element pasnic (cf. Coran II, 109-131; V, 13; XXIX, 46-55; XLII,
15) ce urmareste sa aplaneze
toate neîntelegerile si discordiile dintre cetatenii Medinei, apoi vedem ca
inima profetului nu era satisfacuta cu
simplu rol de „sol al pacii si convertitor al strainilor”, fie crestini, iudei sau
pagâni. Muhammad era dornic de a
converti si supune pe toti conationalii. Profetul stia prea bine ca dreptul de
onoare si cinste nu permite unui
adevarat fiu al desertului sa porneasca cu armele împotriva unor neamuri de
sânge. Dar nu-i mai putin adevarat
ca el cunostea si firea arabilor, pasiunea lor pentru jaf si prada, expeditii de
ucidere a aproapelui a stiut sa
profite de aceasta nota caracteristica gândirii lor. A cautat sa exploateze
aceasta pasiune a arabilor, dându-i un
caracter spiritual bine determinat, punând politica în serviciul luptei pentru
existenta si a placerii de razboi si
aventuri. Sosise momentul ca profetul sa-si puna în aplicare planul, sa
provoace pagube cât mai serioase si mai
des posibile quraisitilor, silindu-i astfel sa se înregimenteze printre adeptii
crezului sau. Pentru aceasta
strângând o ceata de luptatori care în intervalul de timp din decembrie 622
pâna în octombrie 623 a pornit o
serie de expeditii de jaf, condu-se chiar de el însusi.
Timpul prigoanelor si al umilintei pe care le-a îndurat Muhammad la Mecca a
ramas în urma. Profetul
dând dovada ca în vinele lui curge sânge de arab adevarat a crezut ca a sosit
momentul sa-si ia revansa pentru
cele îndurate. Negasind nimic înjositor în actul razbunarii personale, desi
Coranul recomanda „iertarea” ca fapta
buna. Despre acest vis al profetului pentru razbunare ne vorbesc mai bine
Surele revelate în aceasta perioada,
care se deosebesc net de cele revelate la Mecca. Islamologul rus Kracikovschi
I. observa ca cele mai multe din
ele sunt îndreptate nu atât oamenilor ca si la Mecca, ci partidelor – pagânilor
sau crestinilor si foarte des
împotriva evreilor. Anume prin ele profetul i-a instruit pe discipolii sai sa se
apere prin lupte si crime. Exemple
despre aceasta învatatura se gasesc în urmatoarele sure:
Sura 2, 190: (…) „Cine va ataca atacati-l si pe el întocmai cum va atacat pe
voi si temeti-va de Dumnezeu
(si) sa stiti ca Dumnezeu e cu aceia care se tem de El”. Sura 4, 93: „Daca (…)
ridica mâinile împotriva
voastra, prindeti-i si omorâti-i, unde-i gasiti. Noi va dam putere rezvedita
asupra lor”. Sura 22, 39-41: „Celor
care se afla în razboi le este data permisiunea (de a lupta), deoarece li s-a
facut nedreptate si, într-adevar,
20[20] Stanescu Gheorghe. op. cit., pag. 102-103
21[21] Grimme. Mahomed, Münster, 1892, pag. 54; apud Stanescu Gh. op. cit., pag. 106 -
107
22[22] Stanescu Gh. op. cit., pag. 108

Dumnezeu este mai puternic”. Pentru a mari si mai mult elanul de lupta a
discipolilor sai, Muhammad a
pronuntat o seri de sure în care promite recompense pentru cei care mor în
Jihad. Sura 2, 215: „Cei care cred si
purced si se lupta pentru drumul lui Dumnezeu, aceia sa nadajduiasca în mila
lui Dumnezeu, caci El este
iertator, îndurator”; Sura 47, 5-7: „cei ce fura omorâti pe drumul lui
Dumnezeu nu va duce în ratacire faptele
lor, ci-i va lasa sa intre în rai, precum le-a dat de cunoscut”; Sura 3, 151: „De
ve-ti fi omorâti pentru drumul
lui Dumnezeu, sau ve-ti muri, este iertarea lui Dumnezeu si îndurarea sa mai
buna decât toate averile câte leati
adunat”. Sura 3, 152: „Daca ve-ti muri sau ve-ti fi omorâti va veti aduna la
Dumnezeu”. Sura 3, 163: „Sa
nu crezi ca-s morti cei ce fura omorâti pe drumul lui Dumnezeu, ci ca sunt vii
la Domnul, unde sunt bine
îngrijiti”. „Iar cei ce mor pentru Allah au mai mare trecere în fata lui decât
ceilalti”; Sura 4, 97. „Cei
credinciosi, care ramân acasa fara sa fie bolnavi nu sunt asemenea cu cei
care lupta pe drumul lui Dumnezeu
cu avere si putere. Dumnezeu le-a fagaduit tuturor frumosul, însa celor ce
lupta le da mai mare rasplata”; Sura
9, 20: „Cei ce au devenit credinciosi si au purces si s-au luptat în drumul lui
Dumnezeu, cu avere si putere au
primit o treapta mare la Dumnezeu”. Sura 22, 58: „Acelora care îsi parasesc
casele pentru cauza lui
Dumnezeu si mor pentru aceasta, El le va da într-adevar buna îngrijire”. Sura
2, 23: „Si ei vor avea acolo
muieri curate si vor petrece acolo în veci”; Sura 36, 55-56: „Locuitorii raiului
în ziua aceea se vor veseli în
afacerile lor, ei si muierile lor la umbra pe tronuri de nunta vor fi culcati”;
Sura 44, 54: „Noi îi casatorim cu
copile (Hűri) oachese”. Promisiunea paradisului pentru cei care mor luptând
pentru Allah, a inspirat de-a lungul
secolelor nenumarati musulmani sa devina martiri pentru credinta lor.
Prin aceste promisiuni, Muhammad a câstigat o serie de lupte ca cea de la
Badr din anul 624, în care
Muhammad necontenit îmbarbata pe credinciosii sai, asigurându-i ca sunt
protejati si sustinuti de Dumnezeu:
„Nu voi i-ati omorât ci Domnul i-a omorât pe ei” (Sura 8,17). Dupa ce au
câstigat, discipolii lui Muhammad au
luat multi captivi, care au fost asezati toti într-un rând. Trecând prin fata lor,
ochii profetului s-au oprit asupra
lui En-Nadr, care îndraznea cândva la Mecca sa-si bata joc de el. În câteva
clipe a rasunat glasul profetului
poruncind: „Jos capul lui!” În firea lui Muhammad se produse-se o profunda
schimbare. Învataturile despre
blândete, îndelunga rabdare si spirit de sacrificiu de altadata deodata au fost
lepadate, el deveni un razbunator
pentru cei care înca continuau sa-l batjocoreasca si un ambitios în extinderea
stapânirii sale. Prin biruinta de la
Badr, elanul de lupta al adeptilor profetului s-a marit însutit, iar asupra
Medinei s-a asternut o teroare atât de
puternica încât nimeni nu cuteza sa cârteasca ceva împotriva profetului. Ne
apropiem de etapa a treia când
profetul ordona lupta pentru aparare. Devotamentul credinciosilor s-a
transformat într-un fanatism orb ce a
calcat în picioare orice libertate a individului si colectivitatii.
Etapa a III-a: Lupta pentru aparare este ordonata
La câteva luni dupa obtinerea permisiunii de a lupta pentru autoaparare,
Muhammad îsi învata discipolii
ca razboiul este o obligatie religioasa. Sosise momentul ca Dumnezeu, sa
îngaduie rasplatirea celor ce si-au
batut joc de el. Pentru a pregati victoria viitoarei actiuni a introdus învatatura
ca însusi Allah cere sa fie razbunat
pentru umilintele îndurate. Sura 2, 186 - 187: „Luptati-va pentru calea lui
Dumnezeu împotriva celor ce voiesc
sa se lupte cu voi (…) Omorâti-i, unde-i gasiti si goniti-i de acolo, de unde v-
au gonit pe voi (…) aceasta este
rasplata celor credinciosi”. Sura 2, 188: „Luptati împotriva lor pâna ce nu va
fi ispitita, ci va fi legea lui
Dumnezeu (…)”
În Sura 2, 212 – 213 musulmanilor li se ordona sa lupte pentru cauza lui Allah
chiar daca nu sunt de acord
cu razboiul: „Razboiul va ieste orânduit si el va este urât”, „Poate ca urâti
tocmai ceva ce este bun pentru voi
si poate iubiti ceva ce este rau pentru voi, însa Dumnezeu stie aceasta, iar
voi nu stiti ”. În Sura 9, 39,
Muhammad avertizeaza pe cei ce nu vor sa lupte ca vor fi pedepsiti rau:
„Daca nu ve-ti purcede pe drumul lui
Dumnezeu, va va pedepsi El cu pedeapsa dureroasa si va pune alt popor în
locul vostru.” În Sura 49, 15:
profetul zice ca numai ce-i ce vor lupta aceia sunt credinciosii adevarati:
„Credinciosi sunt numai cei ce cred în
Dumnezeu si trimisul Sau, apoi nu se îndoiesc si se lupta cu avere si putere
pe drumul lui Dumnezeu. Acestia
sunt cei adevarati”.
În Sura 9, 112, fiind ca un impuls zice: „Dumnezeu a cumparat de la cei
credinciosi sufletul si averea lor
pentru trai. Ei sa se lupte în drumul lui Dumnezeu, sa omoare si sa fie
omorâti (…)” Declaratii ca acestea fac
deosebit de clar faptul ca pentru un musulman devotat, care urmeaza
învataturile Coranului, lupta pentru
înaintarea cauzei islamului este o obligatie divina.
Din versetele prezentate mai sus se vede ca Muhammad a dat dovada de un
deosebit talent politic. Felul
cum a stiut sa împleteasca în Coran ideea razbunarii cu cele religioase a fost
unul genial. Allah, Dumnezeul
lumii supranaturale – zice Grimme – a fost si el amestecat si coborât în lupta
patimilor omenesti.Astfel,
Muhammad prigonitul, batjocoritul si defaimatul, care pâna acum era
preocupat numai de ideile sale religioase
a putut sa schimbe macazul politic. Dispozitiile dictate au acum o alta
înfatisare: raspândirea crezului în toata
lumea araba. Toleranta dispare pe nesimtite. Locul ei estre ocupat de
mijloace drastice: „omorâti, taiati,
prigoniti”. Acum Dumnezeu îi descopera ca el are voie sa lupte împotriva
celor care îl asupresc „El
[Dumnezeu] le-a promis celor care au fost batjocoriti ca va lupta împotriva
dusmanilor lor; Dumnezeu este
capabil sa-i protejeze ” (Sura 22, 40)
Dar când toate au fost bine punctate, în Medina s-a format o opozitie care nu
justifica actiunea profetului.
Muhammad însa nu s-a intimidat, pornind lupta cu partida „fatarnicilor” sau a
munafikun-ilor, cum îi numea,
înfierându-i cu multa pasiune nepierzând nici o ocazie de a-i batjocori. Iata
doar câteva exemple: Sura 9, 74:
„O, profetule, lupta-te împotriva necredinciosilor si a fatarnicilor si fii crud cu
ei. Locuinta lor este iadul si
[încolo] este drumul lor ”. Sura 66, 9: „O, profetule, lupta-te împotriva
necredinciosilor si a fatarnicilor si fii
crunt cu ei (…)” Sura 33, 60 – 61: „De nu vor înceta cei fatarnici (…) si
razvratitorii din Medina te vom atâta
împotriva lor? Atunci sa nu-ti fie ei vecini (…) Blestematii! Oriunde vor fi aflati
sa fie aruncati si macelariti”.
Asa Muhammad a pornit la „lupta sfânta”, spre a converti si sili pe ceilalti
arabi si necredinciosi sa creada si sa
slujeasca unui singur Dumnezeu – Allah. Medinezii, mici negustori, unelte de
lupta ale profetului, de cele mai
multe ori mureau pentru „trimisul lui Dumnezeu” nedobândind altceva decât
asigurarea intrarii în paradis.
Aceasta învatatura a Coranului despre intrarea imediata în paradis pentru cei
morti în jihad, i-a inspirat pe
musulmani de-a lungul secolelor sa lupte pâna la moarte pentru cauza lui
Allah. Anume aceasta îi inspira astazi
pe tinerii musulmani sa devina bombe sinucigase. Pentru ei „moartea de
martir” este cea mai sigura si rapida
cale de a ajunge la o viata mai buna, prospera, confort si placeri senzuale pe
care le promite paradisul.
„Bombele sinucigase” se considera purtatori ai învataturii Coranului, în timp
ce servesc societatea lor si câstiga
intrarea în paradis. Sura 55, 52-58: descrie paradisul ca pe un loc în care „vor
fi fructe de tot soiul, câte doua”.
„Ei vor sta culcati pe covoare captusite cu brocat. Credinciosilor le sunt
promise nu doar gradini înflorite,
hrana din abundenta si fântâni proaspete, ci si minunate fecioare. Saptezeci
si doua de fecioare minunate vor fi
create pentru bucuria celui mai mic dintre credinciosi”.
Martirajul alaturi de prada, dintotdeauna a fost un stimulent pentru razboiul
sfânt, As. Sulamî (m. 1106),
într-o lucrare de propaganda intitulata „Kitab al-jihâd” („Cartea razboiului”),
considera martirajul si prada 2 din
cele 3 scopuri ale „razboiului sfânt”. Primul si cel fundamental ramânea a fi
„triumful religiei asupra inamicilor
sai”. Pentru exprimarea conceptului de martir Coranul folosea expresia „cel
ce este ucis pe calea lui Allah”
(Sura 2, 154; 3, 157, 169).
Multa bataie de cap i-au provocat profetului si iudeii. Cu toate concesiile
facute „fiilor lui Israil”,
Muhammad nu si-a vazut visul împlinit: convertirea în masa a iudeilor.
Deseori cauta el sa atraga cât mai multi
iudei, nadajduind sa-i momeasca cu ajutorul coloritului monoteist al crezului
sau, dându-se drept unul ce
nutreste aceleasi vederi ca si iudeii, acomodându-se multor forme
împrumutate din cultul mozaic (sabatul,
rugaciunea spre Ierusalim). Însa rabufnea de câte ori vedea ca aceia de care
credea ca este strâns legat îsi bateau
joc de crezul lui. Cu cât ironiile fine usturatoare ale iudeilor se înteteau cu
atât crestea si elanul de lupta al
profetului. Spre a iesi din impasul în care se gasea, profetul povestea tuturor
ca iudeii au falsificat si alterat
Scripturile primite de la Moise. Vecinatatea unor oameni atât de iubitori de
discutii nu-i conveneau profetului.
De acum înainte „trimisul lui Allah” tuna si fulgera în predicile sale împotriva
acestor „nestiutori”,
amenintându-i cu fel de fel de pedepse ceresti. Sura 8, 14: „(…) Pentru cei
necredinciosi este pedeapsa focul”;
Sura 4, 78: „Cei credinciosi se lupta pe drumul lui Dumnezeu, iar cei
necredinciosi se lupta pe drumul lui
Taghut (…) Luptati împotriva prietenilor lui Satan (…)”; Sura 5, 56: „O, voi cei
ce credeti, nu lasati iudeii ca
prieteni (…) Cine din voi însa îsi alege ca prieten, este ca si unul din ei.
Dumnezeu nu ocârmuieste un popor
nelegiuit”; Sura 59, 2: „Allah porunceste lui Muhammad sa lupte împotriva
iudeilor”. Sura 60, 9: „Muhammad
spune ca adeptii lui sa nu-si faca prieteni cu dusmanii lor de credinta”. Sura
98, 6: „Cei ce cred [în Allah si
trimisul Sau] dintre oamenii Cartii, [iudeii], ca si idolatrii, în veci vor petrece
în focul gheenei. Acestia sunt cei
mai rai dintre toate fapturile”.
(09, 10, 11, )
Învatatura islamica despre jihâd în Coran si traditia
musulmana (Hadith) (Grigorita
Ruslan)
(sfârsit)
Etapa a IV-a: Este poruncit razboiul ofensiv împotriva pagânilor,
iudeilor si crestinilor
Etapa finala a învataturilor lui Muhammad despre razboi s-a dezvoltat între
anii 623 si 630 când acesta
cucereste Mecca.
Cearta cu iudeii în curând si-a avut urmarile practice, scotând la iveala
caracterul etnic (national arab) al
crezului musulman ( Sura 98, 6). La 623 Muhammad rupe cu trecutul
ignorând complet legea lui Moise. De
asemenea dându-si seama ca nici crestinii nu vor putea fi atrasi la islam, si
ca niciodata nu vor crede, nu a
pierdut nici o ocazie pentru ai defaima, afirmând ca au denaturat adevarul si
curatenia cartilor sfinte, intercalând
învatatura infamanta ca Dumnezeu este unul „din cei trei” (cf. Surei 4, 69),
având alaturi de el alti doi
Dumnezei, pe Iisus si pe mama lui Maria. Sura 19, 36: „Nu se cuvine lui
Dumnezeu sa nasca fiu”, Sura 6, 101:
„Facatorul cerului si al pamântului cum sa aiba un fiu, neavând sotie?” 23[1]
Acum sosise momentul ca „trimisul sa-si definitiveze învataturile sale, locul
ce-l ocupa printre profeti – el
fiind ultimul” si „pecetea profetilor”. „Diferiti profeti – zicea el au fost trimisi
de Dumnezeu pentru ai ilustra
atributele sale: Moise cu blândetea, Solomon cu întelepciunea si gloria, Iisus
Hristos cu dreptatea si iubirea, dar
nici una dintre aceste calitati nu erau totusi suficiente pentru a impune
credinta (…). Din aceasta cauza, eu,
ultimul dintre profeti, sunt trimis cu sabia! Ucideti dar pe cei ce resping
supunerea la lege. Oricine lupta pentru
adevarata credinta, fie ca se jertfeste, „va primi cu siguranta o recompensa
glorioasa. Sabia este cheia care
descuie” cerul dar si iadul. Fiecare picatura de sânge varsata de ei, orisice
primejdie si greutati suportate de ei
(luptatorii pentru cauza lui Allah n.n.) vor fi pomenite în cereri ca niste merite
mult mai mari decât postul si
rugaciunea.”24[2] Misiunea „trimisului lui Allah” o arata si cartea –
„Muhammedie”25[3]care zice: „Atunci când
profetul a fost înaltat la cer a îndraznit sa ceara de la Dumnezeu puterea si
îngaduinta de a face minuni pentru a
convinge poporul ca el este adevaratul profet. Dumnezeu i-ar fi raspuns:
Minunile nu-ti vor lipsi, însa nu voiesc
sa te trimit cu puterea minunilor, ci cu puterea sabiei (…) caci minunile nu-ti
vor ajuta, daca te voi trimite
numai cu ele. Cele mai de seama minuni vor fi învingerea popoarelor cu
sabia, dobândirea împaratiilor,
darâmarea cetatilor”. Sosise momentul ca islamul sa se desfaca de toate
influentele legii lui Moise, din care
profetul s-a inspirat la durarea crezului sau. Dar cum însa „casa lui Allah” se
gasea în mâna unor necredinciosi,
datoria sfânta a adeptilor lui Muhammad era sa ajunga în posesiunea acestui
sanctuar. Dorinta de a ajunge cu un
ceas mai devreme în stapânirea „casei lui Dumnezeu”, i-a îmboldit pe
emigrantii din Mecca sa porneasca lupta
împotriva quraisitilor. Cu cât dorinta de a fi detinatorii sanctuarului sfânt a
crescut cu atât s-a marit dorinta de a
lupta si de a muri pentru Allah.26[4] Asadar, razboiul nu a fost pentru multa
vreme unul de aparare, ci un jihâd
agresiv împotriva tuturor necredinciosilor.27[5] Astfel în toiul luptei de la Ohad
(625) sângele arab al ostenilor a
început sa clocoteasca la auzul strigatelor profetului „Omorâti! Omorâti!”
„Dumnezeu iubeste pe cei ce se
lupta pe drumul sau în linie de lupta (…)” Sura 61, 4.28[6] În martie 627,
Muhammad, în timpul asediului
Medinei de catre meccani, la îndemnul unui devotat credincios a macelarit
700 de barbati si tineri iudei, doar
unul singur, trecând la islamism si-a salvat viata. Femeile si copiii au ajuns în
sclavie. Pentru cei ce ar vedea în
actiunile profetului un act de tiranie si pofta de sânge amintim faptul ca:
„dupa legile razboiului la arabi toti cei
ce capitulau fara conditii erau sortiti mortii”.29[7] Sura 8, 15: „O, voi cei ce
credeti, daca întâlniti pe cei
necredinciosi gata de lupta, nu le întoarceti spatele (…)” Sura 47, 37: „Nu fiti
slabi si nu chemati la pace, când
sunteti voi deasupra, caci Dumnezeu este cu voi (…)” De acum înainte
razboiul a devenit îndeletnicirea de
capetenie a musulmanilor, misiune pamânteasca a oricarui adevarat
credincios.30[8]
În aprilie sau mai 628 Muhammad s-a îndreptat spre colonia iudaica Chaibor.
Este ucis conducatorul
iudeilor Marhab, iar colonia este supusa.31[9] Soarta lui Marhab au împartasit-o
si alti iudei precum profetul
Ka’ab Ibu Asraf, poetesa Suneina si toti evreii care aduceau ofense
musulmanilor.32[10] În ajunul pregatirilor
pentru lupta împotriva meccanilor, strazile Medinei rasunau de strigate:
„Porniti lupta împotriva unui neam care
si-a calcat juramântul. Ei s-au ridicat împotriva noastra, deci la lupta
împotriva lor” – nota Grimme (pag. 70).
Iar la 11 ianuarie 630, Muhammad fara vreo rezistenta serioasa a putut intra
în orasul natal de unde cândva a
trebuit sa ia drumul pribegiei. Când „trimisul” a ajuns în fata Ka’abai, a strigat
luptatorilor cuvintele magice:
„Allah a mare!”33[11] Nici chiar în ultimele clipe ale vietii Muhammad nu a
renuntat la planurile sale. Astfel în

23[1] Ibidem, pag. 118


24[2] Ирвинг В. op. cit., pag. 92 - 93
25[3] Cantemir D. Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane, trad., studiu,
întroducere, note si comentarii de Virgil Cândea,
Bucuresti, 1897, pag. 55
26[4] Stanescu Gh. Op. cit., pag. 124
27[5] Bacchiocchi S. op. cit., pag. 5
28[6] Stanescu Gh. Op. cit., pag. 143
29[7] Ibidem. pag. 153
30[8] Ibidem. pag. 155
31[9] Ibidem. pag. 159
32[10] Ibidem. pag. 140
33[11] Ibidem. pag. 164 – 166

predica de adio tinuta de el cu ocazia pelerinajului la Kaaba (considerata ca


desavârsirea mesajului sau)
Muhammad a afirmat ca Dumnezeu va face islamul sa domine asupra tuturor
celorlalte religii.34[12]
Actiunea razboinica îndreptata atât împotriva iudeilor cât si celor din Mecca
ne-o arata urmatoarele texte:
din Sura 9, 5 se scoate în evidenta uciderea necredinciosilor: „Dar, când
lunile sfinte au trecut, atunci luptati si
omorâti pagânii oriunde-i veti întâlni, apucati-i, împresurati-i si prindeti-i în
toate modurile (…)”. Sura 2, 190:
„Luna cea sfânta pentru luna cea sfânta (…)”, Sura 2, 214 – 215: „Daca te
vor întreba despre razboi din luna
sfânta, spune: Razboiul este cu greu iertat în ea, însa a te abate de la calea
lui Dumnezeu si a te lepada de El si
de templul sau si a alunga poporul sau de acolo e lucru si mai greu (pacat
mai mare) înaintea lui Dumnezeu
(…) Si ei nu vor înceta sa lupte împotriva voastra pâna nu va vor abate de la
credinta voastra (…) Însa daca se
leapada cineva din voi de credinta (…) acestia sunt tovarasii focului. Însa cei
ce cred si purced si se lupta
pentru drumul lui Dumnezeu, aceia sa nadajduiasca în mila Lui, caci El este
iertator”. „Luptati-va dar pe
drumul lui Dumnezeu” zice Sura 2, 245.
În Sura 9, 29 – 31, musulmanilor li se porunceste sa lupte împotriva iudeilor si
crestinilor pâna când
acestia se vor supune. Acei care se vor preda conducerii musulmane, vor
plati un greu tribut. Motivul este ca
blestemul lui Dumnezeu se afla de asupra lor „Luptati cu acei ce nu cred în
Dumnezeu si în ziua de apoi, si nu
considera oprit ceea ce a oprit Dumnezeu si trimisul Sau, nici nu recunosc
religia adevarata, (chiar daca ei
sunt) oameni ai Cartii (crestini, evrei), pâna când nu vor plati jizya (tributul)
si se vor supune de bunavoie si
vor fi supusi(…) Blestemul Lui sa cada asupra lor”. Sura 8, 40 porunceste sa
lupte împotriva acestor pâna nu se
vor preda cu totul: „Si luptati împotriva lor, pâna nu mai este rascoala si pâna
va fi la toti credinta în
Dumnezeu (…)”, Sura 98, 5: „Cei ce nu cred din poporul Scripturii si din
idolatrie (…) sunt cele mai rele
fapturi”, iar Sura 5, 19 spune ca: „Necredinciosi sunt acei care zic:
„Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” de
aceia nu-i luati pe unii ca acestia de prieteni, „O, voi, cei ce credeti, nu lasati
iudeii sau crestinii ca prieteni
(…)” Cine din voi însa si-i alege ca prieteni „este ca si unul din ei, Dumnezeu
nu ocârmuieste un popor
nelegiuit” zice Sura 5, 56, caci „Aceia care urmeaza pe Muhammad sunt fara
mila pentru cei necredinciosi (…)
” Sura 48, 29, „de aceia luptati cu ei pâna nu va birui islamul”. „Face-ti razboi
cu ei pâna idolatria nu va mai
exista nici cum, si religia lui Allah va domni universal”, „Luptati-va împotriva
necredinciosilor în
împrejurarile voastre, fa ca ei sa afle asprime în tine”, porunceste Sura 9,
123. Sura 3, 172: „Cei necredinciosi
sa nu creada ca noi avem îndelunga rabdare cu ei pentru binele sufletelor lor,
ce noi avem îndelunga rabdare
pentru ei este pedeapsa rusinoasa”.
Sura 5, 36 – 38 prezinta patru tipuri de pedeapsa pentru cei care se opun lui
Allah si profetului sau:
„Pedeapsa pentru acei care au pornit razboi împotriva lui Dumnezeu si
profetul Sau si lupta cu putere pentru
nelegiuire, este executia, crucificarea sau taierea mâinii si piciorului din
partile opuse, sau exilarea. Aceasta este
rusinea lor în aceasta lume si o grea pedeapsa în cea viitoare, exceptând pe
cei care se pocaiesc înainte de a intra
sub puterea voastra. În acest caz, stim ca Dumnezeu este iertator si plin de
îndurare. O, credinciosule! Fa-ti
datoria fata de Dumnezeul tau. Cauta cai de a te apropia de El si lupta cu
putere pentru cauza Lui, pentru ca sa
poti prospera”. Aceste patru tipuri de pedeapsa (taierea gâtului (capului),
crucificarea, mutilarea sau exilul),
care trebuie aplicate potrivit circumstantelor, descopera si inspira si astazi
metode nemiloase folosite de
invadatorii musulmani pentru a-si impune religia. Iar cei care vor îndeplini
acestea si Dumnezeu le va ajuta lor.
Zice Sura 47, 8: „O, voi, cei ce credeti, daca-i veti ajuta lui Dumnezeu, va va
ajuta si El voua si va va întari
picioarele voastre” caci „Dumnezeu este scutul credinciosilor”, Sura 3, 61.
Razboiul dus pe calea Domnului (jihadul) este deci considerat ca o opera
pioasa si merituoasa, o opera la
care Dumnezeu vrea sa-i asocieze pe credinciosi spre binele lor,
amplificându-le meritele. Doctrina Coranului si
conduita profetului lui Allah sunt, în ceea ce priveste violenta si razboiul,
radical opuse doctrinei Evangheliilor
si atitudinii lui Iisus.35[13]
În concluzie vedem ca termenul jihad în Coran este folosit cu doua sensuri de
baza, corespunzatoare celor
doua etape ale revelatiei. Astfel în surele din perioada meccana, prin jihad
este desemnata lupta credinciosului
pentru a-si dovedi credinta fata de Allah, sau prin a câstiga noi aderenti la
islam prin convingere si mijloace
pasnice (Sura 29, 6). Ulterior în surele de le Medina, deci dupa Hegira (622)
radacina jhd îmbraca noi
semnificatii precum „a lupta contra cuiva”, „a combate politeistii”, „razboi
contra arabilor nemusulmani”
(Surele 60, 1; 66, 9).
vezi începutul în 09, 10.
[12] Flori J. op. cit., pag. 91
34
[13] Ibidem. pag. 85
35