c Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

a
r
REFERAT

Disciplina: Politică și Islam la nord de Dunăre; Țările

e
Române și Imperiul Otoman în secolele XV-XIX

Tema: Cruciadele – ”războaiele sfinte” ale creștinătății și

jihadul – ”războiul sfânt” al islamului – studiu
comparativ

t
r A realizat:

ă
Oltea Boldureanu
A verificat:
Prof. Dr. Ion Eremia

i
Chișinău 2023
Cuprins
Introducere..................................................................................................................................2
Jihadul – origini, context și evoluție..........................................................................................2
Etimologie...................................................................................................................................3
Alte perspective filozofice..........................................................................................................4
Cruciadele...................................................................................................................................5
Prima cruciadă.............................................................................................................................7
Cruciada a II-a.............................................................................................................................7
Cruciada a III-a...........................................................................................................................7
Cruciada a IV-a............................................................................................................................8
Ultima încercare..........................................................................................................................8
Fenomenul cruciadelor privit din perspectiva musulmană.........................................................8
Un efect neașteptat al cruciadelor: dezvoltarea literaturii...........................................................9
Contra-cruciada musulmană și polemica anticreștină...............................................................10
Concluzii...................................................................................................................................11
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................12

Introducere
Ideea războiului religios a reţinut şi reţine în continuare atenţia. Cu toate acestea, ideea
„războiului sfânt” stârneşte patimi şi multă iritare, atunci când se discută despre el. Pentru
majoritatea dintre noi termenul de „război sfânt” se constituie ca fiind unul contradictoriu. Tocmai
de aceea ne întrebăm în mod legitim ce motive pot determina transformarea distrugerilor materiale
şi pierderea miilor de vieţi umane într-un act sfânt şi merituos, aşa cum este înţeles „războiul sfânt”?
Pentru a înţelege mai bine sensul celor ce vor fi prezentate, trebuie să încercăm să amintim
aici caracteristicile „războiului sfânt”. În primul rând, „războiul sfânt” trebuie să fie declarat de către
o autoritate religioasă competentă, precum cea a papei în creştinismul apusean şi cea a califului în
islam. În al doilea rând, obiectivul trebuie să fie religios. În acest sens sunt demne de menţionat
acţiunile pentru protejarea sau recuperarea locurilor sfinte şi cele pentru convertirea religioasă. În
sfârşit, tuturor celor care participă la „războiul sfânt” li s-a promis o recompensă spirituală, precum
iertarea păcatelor sau un loc în paradis4 .
În lumea mediteraneeană au existat două feluri de războaie sfinte: în primul rând, jihad-ul
musulman, în al doilea rând, cel creştin, organizat de către creştinismul apusean, mai ales prin
intermediul cruciadelor. Bizantinii credeau că războiul nu era nici bun, nici sfânt, ci era rău şi putea
fi justificat numai în anumite condiţii, în special pentru apărarea imperiului şi a credinţei. Ei erau
convinşi că, prin intermediul războiului, se apără creştinismul şi creştinii5 .
Înainte de a face o comparație între jihad și cruciade, avem cu siguranță nevoie să elucidăm
aceste subiecte, prezentând etimologia termenilor în cauză și ilustrând proveniența, formele
incipiente și evoluția lor.

Jihadul – origini, context și evoluție

Există o mare confuzie în Occident cu privire la semnificația Jihadului și rolul pe care îl joacă
în modelarea lumii musulmane. Într-adevăr, termenul Jihad” a căpătat o conotație peiorativă în
mintea multor occidentali. Astfel, avem nevoie să prezentăm o înțelegere exactă a conceptului de
Jihad.
Islamul a apărut în secolul al VII-lea în Arabia. A crescut rapid și în mai puțin de o sută de ani
a fost înființat statul islamic timpuriu - un imperiu care se întindea din Spania până în zona Africii
de Nord și din Orientul Mijlociu până la granițele Chinei. A fost un stat mai mare ca dimensiune
decât Imperiul Roman la apogeu.
Importanța istorică acordată islamului a fost evaluată în mod controversat. Unii au negat
calitatea sa de forță mondială semnificativă, alții au recunoscut importanța sa în istorie, iar ceilalți l-
au văzut ca jucând un rol esențial în istoria lumii.

Etimologie
Cuvântul „jihad” înseamnă „luptă” sau „strădanie” (pe calea lui Dumnezeu) sau ”a lucra cu
hotărâre pentru o cauză nobilă”; originar, nu avea înțelesul de „război sfânt” (termenul ”război” se
numește, în arabă, ”harb”, iar ”sfânt”se numește ”muqadassa”). Spre deosebire de termenul de
„cruciadă” („război pentru cruce”), termenul de jihad și-a păstrat, pentru musulmani, conotația
religioasă și militară inclusiv în timpurile moderne. Cuvântul ”jihad” a apărut pe scară largă în presa
de știri occidentală în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center și
Pentagon, dar adevăratul sens al acestui termen în lumea islamică (uneori numit „al șaselea stâlp” al
credinței) nu este încă bine înțeles de ne-musulmani.
Musulmanii înșiși au fost în dezacord de-a lungul istoriei lor cu privire la sensul termenului
jihad. În Qur’an (sau Coran), sensul acestui termen se referă în mod normal la simțul luptei pe calea
lui Dumnezeu; aceasta a fost folosită pentru a descrie războiul împotriva dușmanilor comunității
musulmane timpurii (ummah). În hadith, a doua cea mai importantă sursă a shari’a (Legea
Islamică), jihad este folosit pentru a desemna o acțiune armată; majoritatea teologilor și juriștilor
islamici din perioada clasică (primele trei secole) ale istoriei musulmane au înțeles această obligație
într-un sens militar. 1
Juriştii islamici au văzut jihadul în contextul conflictului în cadrul lumii divizate între Dar al-
Islam (teritoriu aflat sub control islamic) și Dar al-harb (”casa războiului” - teritoriu care consta din
toate pământurile care nu erau sub stăpânire musulmană). Locuitorii Casei războiului sunt împărțiți
între „Oamenii ai Cărții” (în principal evrei și creștini) și politeiști. Această cerință de a continua
jihadul până când toată lumea va fi inclusă în teritoriul islamului, nu impune musulmanii să ducă un
război non-stop. Deși nu exista niciun mecanism pentru recunoașterea unui guvern non-musulman
ca fiind legitim, dreptul islamic a permis negocierea armistițiilor și a tratatelor de pace cu durată
limitată. În plus, extinderea teritoriului Islamului nu însemna anihilarea tuturor non-musulmanilor,
și nici necesitatea convertirii lor: jihadul nu poate implica convertirea prin forţă, deoarece Coranul
(2:256) afirmă că „Nu există nicio constrângere în religie”. Mai mult decât un scop religios, jihadul a
avut mai degrabă unul politic: dorința impulsivă de a stabili un teritoriu musulman unic, unificat a
justificat înlocuirea de către Islam a altor credințe și a permis crearea unei ordini politice şi sociale
juste.
Jihadul a fost, în general, înțeles nu ca o obligație a fiecărui Musulman (cunoscut sub numele
de fard ’ayn), dar ca o cerință generală a comunității musulmane (fard kifaya). Doar în situații de
urgență, când Dar al-Islam este supus unui atac neașteptat, toți musulmanii trebuie să participe la
jihad. Prin urmare, în condiții normale, un musulman nu trebuie să ia parte atâta timp cât alți
musulmanii poartă această responsabilitate de a apăra teritoriul islamic.3

Alte perspective filozofice

Această viziune consensuală a unei versiuni restrictive și defensive a jihadului a fost contestată
de filozoful juridic musulman Taqi al-Din Ahmad Ibn Taymiyya (1263-1328). El a declarat că un
conducător care nu reușește să aplice shari’a în mod riguros în toate aspectele, inclusiv în conduita
jihadului (și, prin urmare, nu este ”suficient de musulman”), își pierde dreptul de a conduce. Ibn
Taymiyya a susținut cu fermitate jihadul ca un război atât împotriva cruciaților cât și a mongolilor
care au ocupat ulterior părți din Dar al-Islam și, cel mai important, a rupt legătura cu curentul
principal al islamului, afirmând că un musulman care nu trăiește prin credință este un apostat
(necredincios). Mergând mai departe decât majoritatea juriștilor (care au tolerat conducătorii care au
încălcat shari’a de dragul stabilității comunității), Ibn Taymiyya a pus o mare parte din temelia
argumentelor intelectuale ale islamiștilor radicali contemporani.4
Legea islamică condamnă orice război care nu se califică drept jihad, în special orice război
între musulmani. Astfel, acțiunea militară împotriva musulmanilor este justificată doar prin negarea
statutului lor de musulmani (de exemplu, clasificarea lor ca apostați sau rebeli).5 Tradiția juridică
islamică este de asemenea foarte ostilă terorii ca mijloc de rezistenţă politică. Juriştii musulmani
clasici au fost remarcabil de toleranţi față de rebelii politici, susținând că nu pot fi executați și nici
proprietatea lor nu poate fi confiscată. Această toleranță dispărea, totuși, pentru rebelii care au
condus atacuri împotriva victimelor lipsite de apărare sau pentru cei care răspândesc teroarea prin
răpiri, violuri, săgeți otrăvite și otrăvirea fântânilor (războiul chimic al perioadei respective),
incendierea, atacurile împotriva călătorilor și atacurile nocturne.
În aceste cazuri, juriștii au cerut pedepse aspre (inclusiv moartea) și au hotărât ca pedeapsa să
fie aceeași indiferent, indiferent dacă făptuitorul sau victima era musulmani sau nemusulmani.6
În perioada pre-modernă au coexistat trei perspective principale asupra jihadului. În adaos față
de viziunea juridică clasică a jihadului ca fiind un efort comun obligatoriu pentru apărarea și
extinderea Dar al-Islam, iar viziunea lui Ibn Taymiyya despre jihadul activ ca trăsătură
indispensabilă a guvernării legitime, a existat și doctrina mișcării sufite a Marelui Jihad. Sufiții (o
sectă mistică a islamului) au înțeles mai mult jihadul ca luptă interioară împotriva instinctelor de
bază ale corpului dar și împotriva pervertirii sufletului și credea că Marele jihad era o parte necesară
a procesului de dobândire a înțelegerii spirituale. Până în prezent, majoritatea musulmanilor văd
jihadul mai degrabă ca fiind o luptă personală decât o politică, în timp ce acțiunile fizice întreprinse
în apărarea teritoriului sunt considerate ca fiind Micul Jihad. Nu este surprinzător, așadar, că
dezacordul asupra semnificației jihadului a continuat până în epoca modernă.
Totuși, în ciuda unor interpretări ale misticii musulmane, este incontestabil faptul că în imensa
majoritate a cazurilor versetele, ce vorbesc despre jihad, au ca obiect lupta armată („Micul Jihad”).
Musulmanii sunt îndemnaţi la luptă împotriva idolatrilor la început, dar şi împotriva celor asimilaţi
lor, creştinii făuritori de imagini şi care au trei dumnezei, evreii care au trădat pactul cu Dumnezeu
şi alţii: „Luptaţi pe calea lui Allah împotriva acelora care se luptă cu voi” (Coranul 2, 190); „Porniţi
la război şi luptaţi cu averile şi sufletele voastre” (Coranul 9, 41); „Omorâţi-i pe idolatri oriunde îi
veţi afla. Prindeţi-i. Împresuraţi-i. Înhăţaţi-i. Întindeţi-le orice cursă pentru a-i captura” (Coranul 9,
5)7 .
 Aceste îndemnuri la luptă adresate tuturor musulmanilor par a fi în contradicţie cu versetul:
„Nu este silire la credinţă” (Coranul 2, 256). Cu toate acestea, jihad-ul rămâne lege şi trebuie dusă la
îndeplinire: „Luptaţi cu ei până când... credinţa va fi numai în Allah!” (Coranul 2, 193); „Luptaţi-vă
cu ei până când vor deveni musulmani” (Coranul 48, 15). În opinia unui autor, ideea actuală asupra
„războiului sfânt” „trebuie revăzută nu numai pentru că este traducerea literală a cuvântului arab
care, în realitate, înseamnă doar «strădanie» (este un cuvânt extras dintr-o frază mai lungă şi anume
«strădanie pe calea lui Dumnezeu»), ci şi pentru că, în ciuda unei păreri destul de răspândite, nu se
numără printre cele cinci obligaţii fundamentale ale unui musulman: să aducă mărturie că nu există
Dumnezeu în afară de Dumnezeu şi că Mahomed este Trimisul lui Dumnezeu; rugăciunea ritualică;
postul în luna Ramadam; pelerinajul la Mecca şi zeciuiala”8 .
Pe cei care nu împărtăşeau islamul, denumiţi în mod simbolic necredincioşi, musulmanii erau
îndemnaţi să îi instruiască şi să îi invite. „Dacă refuză, se va porni cu război împotriva lor.
Capitularea acestora fără convertire duce la un tratat în virtutea căruia învinşii îşi păstrează bunurile,
religia şi obiceiurile lor, dar plătesc o anumită taxă. Musulmanii pot să-i omoare, să-i transforme în
sclavi, să le răpească femeile şi copiii etc.”9 . În urma unei astfel de învăţături şi a eforturilor depuse
de aderenţii acestei religii, s-au putut crea două imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în
istorie: Califatul arab şi Imperiul otoman.
Moartea în luptă, în timpul acestui jihad, însemna câştigarea mântuirii eterne şi intrarea
imediată în paradis: „Nu spuneţi că cei care sunt ucişi pe calea lui Allah sunt morţi. Dimpotrivă, ei
sunt vii” (Coranul 2, 154); „Pe cei care au fost ucişi pe calea lui Allah... El (Dumnezeu) îi va face să
intre în rai” (Coranul 47, 15). Această idee musulmană de renunţare la viaţa de aici în favoarea
dobândirii celei viitoare nu este specifică numai islamului; creştini, de asemenea, au propovăduit
renunţarea la toate beneficiile oferite de lumea această în vederea dobândirii împărăţiei lui
Dumnezeu. Accepţiunea, însă, este total diferită de cea din islam. Mântuitorul spune: „Oricine va
vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Mt 16,
25)

Cruciadele
În tradiţia vestică ideea războiului, văzut ca martiriu, este cunoscută de la sfârşitul secolului al
IX-lea. Încă din timpul Fericitul Augustin numai războiul de apărare a fost considerat ca fiind just,
în timp ce „războiul sfânt” era văzut ca fiind defensiv în toate cazurile15. „În ciuda tradiţiei primare,
care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat începând cu secolul al IV-lea
«războiul just»: necesitatea folosirii forţei, a războiului, împotriva ereticilor, pe care armele
spirituale nu-i putea convinge. Prin promisiune de recompense cereşti făcută combatanţilor, s-a
trecut de la noţiunea de «război drept» la cea de «război sfânt»”16. Urmaşii doctrinei Fericitului
Augustin învăţau că războaiele erau purtate sub poruncă divină; un cult al eroului militar a fost
dezvoltat, şi pacifismul şi-a pierdut adepţii săi. La mijlocul secolului al X-lea, Biserica creştină din
Apus, reprezentată de papa Leon IV (847-885), a proclamat că toţi aceia care vor pieri într-o bătălie
pentru apărarea Bisericii vor primi o răsplată cerească. Câţiva ani mai târziu, papa Ioan VIII (872-
882) identifica victimele „războiului sfânt” cu martirii, ale căror păcate vor fi iertate dacă ei cad pe
câmpurile de luptă cu inimi curate şi sincere. Nicolae I (858-867) a reluat această concepţie,
declarând că soldaţii nu ar trebui să ridice armele împotriva oricui, cu excepţia necredincioşilor.
Prin însăși natura sa, epoca feudală, cu castelele și satele sale fortificate, cu cavalerii războinici
și lorzii avizi de putere, a fost o perioadă violentă și sângeroasă. Biserica introdusese Pacea
Domnului, utilizând sancțiuni spirituale pentru a limita violența care devenise endemică în Europa.
Acest prim efort real de civilizare a societății europene prin folosirea unor mijloace non-violente a
început în anul 989, dar a continuat în diferite forme până în secolul al XIII-lea.
Papa Urban al II-lea (papă, 1088-99) a conceput o altă metodă de a opri măcelurile dintre
creștini. El a decis să redirecționeze violența socială către o altă țintă – sarazinii. În noiembrie 1095,
a traversat Alpii pentru a ține ceea ce a fost descris drept una dintre cele mai importante cuvântări
din istoria Europei, la Conciliul de la Clermont, un sinod al clericilor și laicilor. El convocase
sinodul pentru a discuta o cerere primită de la împă ratul bizantin Alexios I Comnenul (împărat,
1081-1118), prin care acesta solicita asistență militară împotriva noii amenințări din partea turcilor
selgiucizi, care atacau Bizanțul dinspre est.
Turcii prădaseră mai întâi lumea arabă, cucerind Bagdadul și apoi Ierusalimul, în 1071.
Liderul turc, sultanul Alp Arslan (sultan, 1064-72), conducătorul unui imperiu care se întindea între
fluviile Oxus și Tigru, se afla în drum spre Siria, când a decis să atace Bizanțul. Împăratul
Bizanțului la acea vreme, Roman al IV-lea Diogenes, a condus el însuși armata împotriva turcilor,
dar a fost înfrânt în bătălia de la Manzikert. Romanos a fost capturat de Arslan, apoi a fost eliberat,
însă o soartă mai crudă îl aștepta la întoarcerea sa la Constantinopol, unde a fost detronat, lăsat fără
vedere și exilat.
Urban a văzut în amenințarea turcă o mare oportunitate pentru papalitate. De fapt, el era foarte
puțin interesat să-i sprijine de bizantini, de vreme ce o victorie ar fi fost de folos în primul rând
Bizanțului. Adevăratul său scop era să obțină o victorie care să-i asigure papei poziția de adevărat
conducător al lumii creștine. Așezat pe tronul aflat pe un podium lângă biserica Notre Dame du Port
din Clermont, papa s-a adresat unei vaste mulțimi de episcopi, cavaleri și oameni din popor. Robert
Călugărul a consemnat felul în care acesta i-a îndemnat pe europeni să ia armele și să smulgă Țara
Sfântă din mâinile celor pe care îi numea „necredincioși”:
”…acest pământ pe care îl locuiți, înconjurat din toate părțile de mări și de munți, este prea
mic pentru o populație numeroasă și nu abundă în bogății; el furnizează prea puțină hrană pentru
cultivatorii săi. De aceea vă ucideți unii pe alții, purtați războaie și adesea rănile vă aduc pieirea.
Așadar lăsați ura să plece dintre voi, lăsați gâlcevile să se sfârșească, încetați războaiele și adormiți
disensiunile și controversele. Apucați pe drumul spre Sfântul Mormânt; smulgeți acel pământ din
mâinile necredincioșilor și faceți-l supusul vostru...
Dumnezeu v-a dăruit vouă, mai presus de toate națiile, marea glorie în luptă. Începeți deci
această călătorie spre iertarea păcatelor voastre și asigurați-vă gloria nepieritoare a Împărăției
Cerurilor.”
Astfel s-au născut cruciadele, o serie de invazii în diferite părți ale Țării Sfinte din partea unor
popoare și țări mânate de motive diverse, invazii care au continuat până în 1270.
Cruciada mulţimilor (Cruciada „cerşetorilor” sau a „inocenţilor”)
Urban plănuise ca prima cruciadă să înceapă de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, pe
15 august 1096. Cuvântarea sa fusese însă atât de puternică, încât o serie de incursiuni în Țara
Sfântă au avut loc în avans, iar cea mai importantă dintre acestea – cunoscută drept Cruciada
„inocenţilor” – a fost condusă de așa-numitul Petru Eremitul, un preot charismatic din Amiens. 40
000 de cruciați, cei mai mulți fără pregătire militară, inclusiv femei și copii, au pornit spre Țara
Sfântă. Ei au fost masacrați de turci când au ajuns în Anatolia.
 Prima cruciadă
Prima cruciadă a pornit în mod organizat spre Ierusalim în 1096, condusă de un grup de
cavaleri francezi și nobili normanzi, printre care Robert de Normandia, fratele mai mare al lui
William al II-lea al Angliei. Această campanie, mult mai bine organizată, s-a bucurat de succes.
Cruciații au capturat câteva orașe, printre care Antiohia și Edessa, și în final au obținut premiul cel
mai râvnit – Ierusalimul – masacrându-i pe aproape toți locuitorii, fie ei musulmani, evrei sau chiar
creștini. Dacă împăratul bizantin Alexios se aștepta ca teritoriile recucerite să-i fie înapoiate, avea să
fie dezamăgit. Cruciații au întemeiat patru regate creștine pe teritoriul pe care l-au denumit
„Outremer” (De peste mări). Acestea erau Comitatul de Edessa, Principatul de Antiohia, Comitatul
de Tripoli și Regatul Ierusalimului. Godfrey de Bouillon, duce al Lotharingiei Inferioare (cca. 1060-
1100), a devenit primul suveran al Ierusalimului, deși a refuzat cu modestie să fie numit rege.

Cruciada a II-a
După căderea orașului Edessa în mâinile turcilor în 1144, papa Eugen al III-lea (papă, 1145-
53) l-a însărcinat pe abatele cistercian Bernard de Clairvaux să predice în favoarea unei a doua
cruciade în Țara Sfântă (1145-47). A fost un atac în două direcții. Papa a autorizat ca o parte a
forțelor să-i atace pe maurii care ocupau o mare parte a Peninsulei Iberice din jurul anului 710.
Acest efort a devenit parte din Reconquista, procesul prin care peninsula a fost recucerită de la
mauri, ce va continua până în anul 1492. Au atacat cu succes Lisabona și au recucerit de sub
ocupație și alte teritorii.
Între timp, în est, cruciații au ignorat în mod inexplicabil Edessa, ținta lor inițială, și au pornit
spre Ierusalim deși acesta nu se afla sub nicio amenințare. Cu un efectiv de 50 000 de oameni,
trupele au atacat fără succes și orașul prieten Damasc.
Lucrurile au continuat și mai rău. Regele Mosulului, Nur ad-Din (rege, 1146-74), care
repurtase o victorie facilă în fața cruciaților la Damasc, a cucerit Siria. În 1149 el l-a învins și l-a
ucis pe Raymond, conte de Antiohia și unul dintre principalii conducători creștini în Outremer, și a
trimis capul tăiat al acesruia drept cadou califului din Bagdad. Ierusalimul a căzut din nou în
mâinile musulmanilor în 1187, când sultanul Saladin (sultan, 1174-93) i-a înfrânt pe cruciați în
bătălia de la Hattin.

Cruciada a III-a
Când Saladin s-a instalat la Ierusalim, Henric al II-lea al Angliei (rege, 1154-89) și Filip al II-
lea al Franței (rege, 1180-1223) au lăsat deoparte disensiunile și au decis să lanseze o nouă invazie
în Țara Sfântă. După moartea lui Henric, noul rege Richard I „Inimă de Leu” (rege 1189-99) a
preluat conducerea forțelor engleze. Vârstnicul împărat al Sfântului Imperiu Roman, Frederic I
Barbarossa (împărat, 1155-90), și-a alăturat numeroasa armată forțelor cruciate, însă a murit înainte
să ajungă în Țara Sfântă, înecându-se într-un râu în sud-estul Anatoliei.
Armata s-a bucurat inițial de victorie și a capturat Acra, dar controversele legate de împărțirea
prăzii și neîncrederea reciprocă i-au determinat pe regele Filip și pe Leopold al V-lea al Austriei
(1157-94), care preluase conducerea în locul lui Frederic, să se întoarcă acasă cu armatele lor.
Richard l-a învins pe Saladin în bătălia de la Arsuf, dar nu a avut resurse să captureze și Ierusalimul.
A încheiat un armistițiu cu Saladin și, în octombrie 1192, a pornit spre Anglia unde era nevoie de el.
Pe drumul spre casă a fost capturat de vechiul său rival Leopold și a fost predat împăratului
Sfântului Imperiu Roman, Henric al VI-lea (împărat, 1191-97). Richard a fost întemnințat până la
plata unei răscumpărări și a fost eliberat la 4 februarie 1194.

Cruciada a IV-a
Exista puțin entuziasm pentru o nouă cruciadă așa că, atunci când papa Inocențiu al III-lea
(papă, 1198-1216) a insistat pentru una, monarhii europeni i-au dat puțină atenție. Totuși, a fost
strânsă o armată sub conducerea contelui italian Bonifaciu de Montferrat (1150-1207). Obiectivul
inițial era Egiptul, dar cruciații nu au făcut mari eforturi să ajungă acolo. În schimb, ei au distrus
orașul creștin Constantinopol și au masacrat populația, după ce Alexios al IV-lea Angelos (care a
avut o domnie scurtă între 1203-4) nu și-a respectat promisiunea de a oferi recompense consistente
dacă va primi ajutor pentru a-l detrona pe unchiul său, împăratul Alexios al III-lea Angelos (împărat,
1195-1203). Cruciații au format un Imperiu Latin în Constantinopol și l-au pus pe tron pe Balduin
(Baudouin) de Flandra (împărat, 1204-5). Supremația latină asupra unor regiuni întinse ale
Imperiului Bizantin a durat până în 1261. Foarte puțini cruciați au reușit să ajungă în Țara Sfântă.
S-au mai organizat încă patru alte cruciade in afara Europei Insă doar una s-a mai desfășurat
în Țara Sfântă. Aceasta, a șasea cruciadă (1228-1229), a fost organizată de Impăratul romanogerman
Frederic II, cunoscut pentru scepticismul său religios. Cu toate că fusese excomunicat de către Papă,
el a reușit să cucerească Ierusalimul, Bethleemul și Nazarethul. Acest câștig s-a dovedit însă a fi
doar unul temporar. Creștinii din Țara Sfântă au devenit din ce în ce mai dezbinați, în vreme ce
sultanul Egiptului, revigorat militar, a început să cucerească fortificațiile cruciaților, una după alta.

Ultima încercare
Spiritul cruciaților, încă treaz, a fost cel care, în anu 1271, a dus la o ultimă încercare, condusă
de Ludovic Cel Sfânt (regele Ludovic IX al Franței) și de prințul Edward al Angliei (devenit mai
târziu Edward dar care a eșuat la Tunis. Între timp, în anul 1268, Antiohia apoi Jaffa (1271) și
Tripoli (1289) sunt rând pe rând cucerite de sultanul Egiptului. Odată cu victoria musulmană, din
anul 1291, asupra orașului Accra, s-a pus capăt prezenței francilor pe continent. Nu se vor rnai
organiza alte cruciade în Țara Sfântă, cu toate că termenul a rnai fost folosit pentru a desemna și alte
expediții militare binecuvântate de biserică, cum ar fi, de exemplu recucerirea creștină a Spaniei,
care a durat mai multe secole.
Rezultatele cruciadelor sunt greu de evaluat. Cu siguranță, europenii s-au familiarizat cu
cultura și știința islamică, și-au cultivat gustul pentru mâncăruri exotice, mătăsuri, covoare și alte
orientalisme. Probabil că toate acestea s-ar fi petrecut oricum. Imperiul bizantin a fost de mai multe
ori apărat de cruciați dar, cu toate acestea el a fost și prădat de mai multe ori. Antagonismele dintre
catolici și creștinii ortodocși, dintre creștini și musulmani, s-au ascuțit. Practic, din punctul de
vedere al "francilor" sau al "latinilor", cruciadele au reprezentat un eșec aproape total -un episod
fascinant dar prematur al istoriei expansiunii europene.

Fenomenul cruciadelor privit din perspectiva musulmană

În privința problemei cruciadelor, una din marile greșeli ale istoriografiei occidentale este că
analizează problema strict din perspectiva creștinilor. Nu știm însă cum arată cruciadele din ceălalt
unghi, mai precis în viziunea Islamului. Vom vedea că ceea ce pare a fi. pentru noi, un război
oarecum just pentru recuperarea Țării Sfinte, pentru musulmani nu este altceva decât o invazie
creștină.
În august 1099, al-Harawi, qadi-ul de Damasc, a ținut o predică în marea moschee din Bagdad
în care a spus că frații musulmani din Siria nu mai au nicio altă casă în afara șeilor cămilelor sau
măruntaielor vulturilor. Al-Harawi rostește aceste cuvinte când era înconjurat de o mulțime de
refugiați din Siria și Palestina, goniți de armatele Primei Cruciade și de ocupația Antiohiei, Edessei
și, în cele din urmă, a Ierusalimului.
La sfârșitul secolului al XI-lea, Siria și Palestina erau, cel puțin teoretic, parte a imperiului
selgiucid și, ca atare, supuse autorității spirituale ale califului abbasid din Bagdad și sultanului de la
Isfahan.
Misiunea lui al-Harawi de la Bagdad era de a pune presiune pe califul abbasid al-Mustazhir
Billah de a trimite o armată în ajutorul musulmanilor. Însă Bagdadul era departe de Ierusalim, iar al-
Mustazhir nu avea oameni pe care să-i trimită împotriva cruciaților. Adevărata putere politică și
militară aparținea sultanului turc. Potrivit teoreticienilor musulmani, sultanul era servitorul executiv
și apărătorul califului; de fapt, el era cel care conducea califatul. Și dacă Bagdadul era departe de
statele cruciate, capitala selgiucidă era încă și mai departe (la Isfahan, în vestul Iranului).
Inițial, liderii arabi nu au arătat interes față de invaziile cruciate. La acel moment, sultan era
Barkiyaruq, care controla în prea puțină măsură Isfahanul anului 1099. El îi succedase tatălui său,
marele sultan Malik Shah, cu cinci ani în urmă, dar nu reușise încă să-și impună autoritatea.
Inamicii săi îl acuzau că este bețiv și desfrănat; ce se poate cu siguranță despre Barkiyaruq este că el
era tânăr și lipsit de experiență. Iar Siria se afla la marginile imperiului său și fusese întotdeauna o
zonă de război. E puțin probabil ca, din perspectiva sultanului, venirea unei armate de barbari
creștini (așa cum îi considerau ei) la capătul vestic al imperiului era o problemă majoră. Interesul lui
Barkiyaruq era mai degrabă de a-și impune controlul în orașe precum Mosul, Aleppo sau Damasc.
Chiar și în secolul al X-lea, Jihadul împtriva creștinilor din imperiul bizantin era încă încurajat
și practicat. O mulțime de soldați, propagandiști și poeți celebrau (parțialul și exageratul) succes
împotriva bizantinilor din anii 950-960. Însă până la sfârșitul secolului al XI-lea, jihadul anticreștin
nu mai era o prioritate nici pentru sultan, nici pentru calif. Amenințarea militară și ideologică venea
acum dinspre musulmanii șiiți.
Dintr-o anumită perspectivă, Prima Cruciadă a fost percepută doar ca o altă problemă
trecătoare. De aceea, primele apeluri la jihad au rămas fără răspuns.

Un efect neașteptat al cruciadelor: dezvoltarea literaturii

Cucerirea de către cruciați a orașelor Ierusalim, Caesarea, Tyr, Sidon și Tripoli a creat o
generație de savanți călători, musulmani foarte bine educați care au căutat patronaj în alte orașe
musulmani mari, unde și-au vândut talentul generalilor și politicienilor. Dintre cei din secolul al
XII-lea, se remarcă Ibn Munir și rivalul său, Ibn al-Qaysrani, considerați cei mai importanți poeți
arabi din Orientul Apropriat.
Abu'l-Hasan Ahmad ibn Munir al Tarabulusi s-a născut la Tripoli în 1081, dar a părăsit orașul
după cucerirea cruciată din 1109. El a făcut carieră în Damasc prin poeziile sale satirice. După ce
părăsește Damascul (jignindu-l, prin poezii, pe liderul orașului, al-Buri), el ajunge la Aleppo, oraș
condus din 1128 de un anume Zenki. Acesta se considera a fi protector al sunniților și promova
jihadul împotriva statelor cruciate. Inspirat de Zenki, Ibn Munir a renunțat la scrierea de versuri și a
devenit un partizan înfocat al idee de contra-cruciadă musulmană. Deși poetul era șiit, el a ajuns să-l
elogieze pe Zenki drept Amir al-Muminin („Comandant al Credincioșilor”), termen folosit de
sunniți referitor la califul lor. Ibn Munir a început să scrie panegirice celebrând jihadul, în special
cucerirea Edessei de către Zenki.
Contemporarul și rivalul literar al lui Ibn Murir, Ibn al-Qaysrani, a avut o atitudine ceva mai
ambiguă față de prezența cruciaților. Născut la Accra, pe coastele Palestinei, și educat inițial în
Caesarea, după invazia cruciată al-Qaysrani a plecat la Damasc, unde a continuat să studieze
tradițiile religioase, poezia, literele, astronomia, ingineria și matematica. Studiile i-au permis să facă
o carieră ca ceasornicar și se pare că el ar fi fost însărcinat cu mentenanța ceasurilor în diverse orașe
palestiniene și siriene. Ca și Ibn Munir, el a scris poezii satirici și, enervându-l pe același al-Buri,
Ibn al-Qaysrani ajunge în cercul apropiat al lui Zenki și scrie panegirice despre cucerirea Edessei.
Însă Ibn al-Qaysrani nu scria panegirice doar pentru a face bani, iar pentru el francii nu erau
doar lașii tipici și inamicii ticăloși ai lui Zenki și ai succesorului său, Nur al-Din (1146-1174). În
1145 sau 1146, după ce Ibn al-Qayrasi vizitează orașul cruciat Antiohia, se îndrăgostește de acest
loc și începe să scrie poezii în care laudă bisericile orașului. De asemenea, el scrie o poezie în care
elogiază frumusețea liturghiei. Ibn al-Qaysrani a fost uimit și de frumusețea femeilor france.
Interesul poetului în obiceiurile și manierele cruciaților era destul de neobișnuit. Alți scriitori
musulmani ignorau prezența cruciată. Marele gânditor al-Ghazali (d. 1111) a petrecut un timp la
Ierusalim la sfârșitul secolului XI, dar nu i-a menționat niciodată pe franci în scrierile sale. În
schimb, istoricii contemporani erau nevoiți să scrie despre prezența cruciată. Asta nu înseamnă însă
că istoricii analizau în detaliu fenomenul cu care se confruntau. Ibn al-Qalanisi scrie o istorie a
Damascului în care vorbește puțin despre cruciade, dar accentul lucrării cade pe conflictul dintre
sunniți și șiiți.

Contra-cruciada musulmană și polemica anticreștină

Abia cu trecerea timpului, ideea contra-cruciadei musulmane a câștigat mai mulți adepți.
Succesul ideii a fost asigurat de ambițiile aristocrației militare turcești și de cererile constante ale
refugiaților din teritoriile cucerite de latini. Începând cu 1140, sub conducerea lui Zenki, a
succesorului său și apoi a lui Saladin (1169-1193), musulmanii au început să recucerească pământul
luat de cruciați. Așa au înțeles și faptul că acești cruciați nu erau doar simpli mercenari ai
Împăratului Bizantin, și că exista și un țel religios al cruciadelor. De aceea, ofensiva militară e
însoțită și de o intensificare a polemicii anti-creștine.
Creștinii din teritoriile musulmane au avut de suferit de pe urma noii politici. Dacă până
atunci creștinii lucrau în serviciul liderilor musulmani ca scribi sau colectori de taxe, ei au ajuns să
fie considerați potențiali trădători. Apariția mongolilor în Siria în 1259 a intensificat și mai mult
frica musulmanilor față de spionii și colaboratorii creștini, deoarece unii mongoli erau creștini
nestorieni. În plus, atunci când au ocupat, pentru scurtă vreme, Damascul, în martie 1260, mongolii
au fost considerați de către creștini eliberatorii orașului. Retragerea mongolilor a fost urmată de
represalii împotriva creștinilor.
Chiar și după ce Accra și ultimele orașe cruciate din Palestina și Siria au fost ocupate de
sultanul egiptean, al-Ashraf Khalil, musulmanilor le era încă teamă că populația creștină va colabora
cu o viitoare invazie cruciată a Egiptului sau Siriei.
 În acea perioadă, folclorul urban s-a îmbogățit cu povești și zvonuri despre creștini, cruciați și
lumea creștină. Ca atare, aceste informații au pătruns rapid și în literatură. Potrivit unei cronici de la
sfârșitul secolului al XIII-lea, scrise de Qirtai al-Khazindari, creștinii erau conduși de preoți și
călugări. Ei nu știau nimic despre arta negoțului și erau experți doar în vin și jocuri de noroc. Pe de
altă parte, persanul al-Qazwini scria, în secolul al XIII-lea, că francii sunt foarte curajoși și că, în
luptă, ei preferă să moară decât să fugă. El continua însă spunând că francii sunt o rasă murdară,
cărora spălatul li se pare ceva dezgustător și care nu apreciază obiceiul femeilor musulmane de a se
epila.
Scriitorii arabi și persani din epocă au fost prea puțin interesați de locurile de origine ale
cruciaților. Geograful de secol XII, al-Idrisi, care trăia în Sicilia, descria Anglia ca un tărâm al iernii
perpetue, și spunea despre Scoția că este o regiune nelocuită. Abu'I-Fida, descendent al lui Saladin,
a scris și el un tratat despre geografie. El spune că Anglia este o insulă pe coasta Bretaniei și că
regele englez care s-a luptat cu Saladin (Richard Inimă de Leu) venea de pe această insulă, dar că el
era de fapt supus regelui francez. Abu'I-Fida mai scrie că regii englezi trebuiau să ofere un tribut
anual regilor francezi, sub forma unui vas plin cu mâncare, și că Anglia, bogată în mine de aur și
argint, schimbă aceste produse pe vinul francez.
Incursiunile france în Orientul Apropiat și fondarea statelor cruciate a stimulat polemicile
ostile împotriva creștinilor și apariția unor povești bizare despre obiceiurile creștinilor. Ar fi frumos
să ne gândim că savanții locali arabi, stimulați de apropierea statelor cruciate, s-au apucat să
studieze scrierile occidentale și să le traducă. Din păcate, acest gen de schimb cultural nu a vut loc.
Arabii nu au fost interesați de cultura literară a cruciaților; la rândul lor, cruciații nu știau nimic
despre literatura arabă. Doar în domeniul meșteșugurilor – mai precis, a producției de sticlă de
calitate și a metalurgiei – găsim dovezi ale contactelor dintre cele două culturi.
În concluzie, istoria cruciadelor din perspectiva musulmană este foarte diferită de cea pe care
o cunoaștem noi. Cruciadelor nu li se oferă aceeași importanță ca în Occident; dacă istoriografia
occidentală a făcut din cruciade unul din evenimentele definitorii ale perioadei medievale,
musulmanii au fost mult mai preocupați de conflictul dintre sunniți și șiiți, și au văzut în cruciade
doar un conflict trecător.

Concluzii
În ciuda diferențelor între creştinism şi islam, atât în Orientul Apropiat, cât şi în Europa, din
întâlnirea celor două religii, creştinii au avut multe lucruri de câştigat. „Ştiinţa greacă le este
transmisă, în principal, latinilor prin intermediul Islamului, iar cea mai mare parte din această
întoarcere la izvoare se realizează în Spania redevenită creştină graţie Reconquistei. Aici vin clerici
din întreaga Europă, inclusiv din Italia, începând cu secolul al XII-lea, să se inspire din izvoarele
arabe şi, traducându-le, contribuie la redescoperirea culturii greceşti”68. Ca atare, graţie unei
„extraordinare dezvoltări intelectuale şi ştiinţifice”, unei „efervescenţe considerabile în domeniile
privilegiate: filosofie, medicină, ştiinţe”69, din secolele al VIII-lea şi al IX-lea, Europa, la rândul ei,
şi-ar fi luat avântul ştiinţific trei sau patru sute de ani mai târziu. Jean-Paul Roux, specialistul lumii
turco-mongole, scria în 1983: „Europa nu ar fi ceea ce este dacă nu ar fi cunoscut Islamul. El face
parte din patrimoniul ei”70.
Pentru istorie este demnă de luată în seamă semnificaţia simbolică a cruciadelor: această idee
revigorează noţiunea de „război sfânt”, care pălise deja în Orient, după elanul cuceririi originare.
Această idee a confruntării religiilor şi culturilor, a „cruciadei”, urma să structureze gândirea
occidentală. Este regăsită în Spania, în Prusia şi în Europa modernă, ori de câte ori se pune
problema luptei împotriva otomanilor – şi până în zilele noastre, în discursurile fostului preşedinte
american, George W. Bush.
Cruciadele sunt, în sfârşit, manifestarea unui dinamism al creştinătăţii care anunţă
expansiunea europeană de peste mări71. „Cruciadele au fost o operaţie gigantică cu tot felul de
contacte şi urmări în cadrul cărora cavalerii au trăit o epopee feudală de jaf acoperită însă de
«dragoste creştină» pentru locurile sfinte, deci expresia brutală a unui feudalism pornit pe cucerire,
aventură şi expansiune jurisdicţională”72.
Pe parcursul Evului Mediu papii nu numai că au făcut apel la cruciadă, pretinzând stăpânirea
Locurilor Sfinte de la musulmani, dar nu au ezitat să folosească forţa pentru a-şi proteja propriile
interese sau pentru a-şi impune dorinţele. Acest lucru s-a întâmplat până la momentul 1870, atunci
când statul naţional italian a desfiinţat statul papal73. Pelerinajul înarmat folosit de creştinismul
occidental s-a transformat, în mod inevitabil, într-o adevărată aventură colonială. „«Războiul sfânt»
al creştinilor era motivat în măsura în care ei îşi apărau spiritualitatea, însă actele («colaterale» –
cum s-ar spune) de vandalism şi genocid n-au avut justificare.
A doua ţintă, comuniunea confesională în faţa pericolului comun islamic nu s-a înfăptuit;
lumea creştină a rămas şi mai divizată la sfârşitul cruciadelor clasice. Nu s-a împlinit nici a treia
aspiraţie: susţinerea statului bizantin. Cruciada «nesfântă» («unholy» – J. Godfrey), cu numărul
patru, din cruciadă de susţinere s-a transformat într-o ocupaţie absurdă (cetate care mărturisea pe
Hristos cucerită de „milites Christi”, când scopurile cruciate pure erau altele) şi într-o acţiune de jaf
fără seamăn; 1204 anticipează anul 1453”74.
Războiul este urmarea inevitabilă a inegalităţii, a nedreptăţii şi a robiei, sau a unei mincinoase
egalităţi, dreptăţi şi libertăţi. Războiul, nedreptatea şi robia sau pacea nestatornică, dreptatea şi
libertatea insuficientă formează un lanţ. Istoria Bisericii creştine ne prezintă suficiente exemple de
încercare a justificării unor conflicte militare prin prisma învăţăturii de credinţă. Tocmai de aceea,
Biserica creştină trebuie să depună toate eforturile pentru evitarea conflictelor şi instaurarea păcii.
Pacea este bunul cel mai de preţ al omenirii. Conflictele dintre diversele religii, dintre confesiuni sau
chiar în interiorul Bisericii au creat răni adânci, care pe parcursul secolelor au condus la separare
sau divizare, la războaie, la lipsa iubirii şi a păcii. Nevoia de vindecare este urgentă şi ea este
posibilă prin conştientizarea propriului rol şi printr-o pocăinţă sinceră. „Pacea trebuie dăruită de
Biserici şi de oameni unii altora. În acest sens, alături de cercetarea istorică critică, care este de dorit
şi de presupus, este necesar şi consimţământul părţilor”75.

BIBLIOGRAFIE
IGNAT, Adrian, Pr. Lect. Dr., Ideea „războiului sfânt” în confruntarea dintre Occident şi
Orient, Revista Teologică, Editura Andreiana, 2018, pag. 146-163
IRWIN, Robert, Muslim responses to the Crusades, în „History Today”; vol. 47, nr. 4, 1997
KERR, Gordon, O scurtă istorie a Europei, Editura Nomina, 2014. pag. 43-48
KNAPP, Michael G., The Concept and Practice of Jihad in Islam, Parameters, US Army War
College Quarterly, Spring 2003, Vol 33, No. 1
NOOR, Mohammad, Journal of Law and Religion , Volume 3 , Issue 2 , Cambridge University
Press, 1985, pp. 381 - 397