Drepturul islamic al popoarelor era bazat pe teoria unui stat universal, astfel a luat

naștere un set de reguli pentru relația dintre musulmani și nemusulmani în care nu se acorda
celeilalte părți egalitate. Otomanii au acționat pentru constituirea unui imperiui mohamedian
în condițiile în care Islamul avea drept scop constituirea în comunitatea unui singure legi și
existența unui singur conducător. Având ca și obiectiv final lărgirea nelimitată a spațiului
geografic.
În plan diplomatic nu au practicat un sistem reciproc de ambasade decât pe la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, iar soli creștinii nu aveau un statut speciale. Relația dintre stat și religie
erau în corelare, sultanul era servitor ale religiei iar toți musulmanii trebuiau să manifeste
supunere și respect. Șeriatul era calea poruncita de Allah, prin respectarea ei oamenii puteau
obține mântuirea. Ceea ce a fost transpus într-un cod de conduită.
Ne putem pune întrebarea în ce moment au început juriștii musulmani să se ocupe de
relațiile acestora cu nemusulmanii? se poate spune că juriștii musulmani au încercat să
utilizeze o serie de noțiuni, reguli, instituții la cererea primilor califi abbasizi.
În coran se regăsesc multe reguli care aveau rolul de a ghida comunitatea în relațiile cu
nemusulmanii, urmărind traiectoria politică a profetului. Expansiunea și prezența otomană în
Europa de Sud-Est și centrală au constituit un fenomen istoric de amploare iar conflictele,
înțelegerile de pace sau relațiile comerciale sunt cunoscute în bună parte din punct de vedere
evenimential.
Dreptul otoman al popoarelor se baza pe:

 Șeriat : reguli, norme în relația cu nemusulmanii

 Kanun: legea civilă concretizata în scris tratatele încheiate cu nemusulmanii
 Âdet: obiceiul cuprindea practici cutumiare pe care otomanii au moștenit din
lumea turcică
 Ahdnâme: prin care se puteau institui raporturi bilaterale între sultani și
principii creștini
Sunna era o noțiune pre islamică prin care orice personaj din lumea arabă putea să lase
o serie de învățături posterității. Astfel vorbim de sunna profetului inspirată din viața acestuia.
Ideologia de război sfânt la otomani legitima cucerirea și prada ca fiind realizate în numele
divinității însă conflictele care au avut loc între Islam și Creștinism aveau cauze de ordin
politic, militar și economic, cele religioase fiind folosite ca și pretext.
În spatele ideii de jihad ca expediție militară se află o puternică tradiție războinică în care se
canalizează întreaga energie distructivă astfel Dimintrie Cantemir într-o analiză asupra
Imperiului Otoman observa două etape

 Etapa ideologiei djihadului ofesiv între secolele al XV-lea si al XVI-lea

Etapa djihadului defensiv între secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, asumarea

misiunii de conducere a războiului era confirmată prin întocmirea unei scrisori de cucerire. ).
Succesele împotriva Europei în secolele al XV-lea și al XVI-lea au avut drept consecință o
transformare a imaginii otomanilor în lumea islamică, o așezare a acestora în vârful ierarhiei,
însă în secolul al XVIII-lea după eșecul asederii Vienei ideologia războiului sfânt ofensiv a
lăsat calea celui defensiv care justifică pierderile teritoriale avut.
Conform djihadului lumea era impartita în:

 Casa Islamului (statele si popoarele care au aderat la Islam).

 Casa Pacii (statele si popoarele nemusulmane care au acceptat autoritatea unui stat
islamic).
 Casa razboiului (statele si popoarele nemusulmane independente).

Delimitarea concepției islamice despre pace este greu de realizat pax otomanica este un
concept care abia își face loc în istoriografia străină. Opiniile exprimate cu privire la
atitudinea musulmanilor față de alte popoare sunt de la acelea care vorbesc despre exagerarea
toleranței acestora până la intoleranța adusă de Islam, iar formarea unei păci de durată între
lumea creștină și islamică era una dorită. După accepțiunea lui Dimitrie Cantemir pacea în
Imperiul Otoman se putea împărți în două etaloane dacă necredincioșii accepta o condițiile
stabilite în textele juridico-religioase stabilite de mult de musulmani respectiv convertirea la
Islam sau supunerea prin plata tributului, atunci se încheie pacea durabilă. Dacă
nemusulmanii nu acceptau ordinea Imperiului se putea doar întrerupe Războiul Sfânt. Dacă
un inamic acceptă să plătească tributul și să se supună suveranului el devenea supus
nemusulma,n fiind o înțelegere de pace, numită zimmî.
Protecția acordată în schimbul tributului privea teritoriul, viața, bunurile și religia
străinului care urma să fie apărată de orice agresiune din partea dusmanului. Otomanii au
folosit din abundență regula amânului (legământul de protecție) in relatiile cu nemusulmanii
atat pe timp de pace cat si de razboi. Acesta imbraca forma unor promisiuni imperiale pe baza
caruia a trebuit incheiat tratatul. Textul unui tratat, armistițiu trebuia structurat între o
succesiune de forme. Începutul era marcat de o formulă înglobând ideea de promisiune sau
amenințare însă partea cea mai importantă o desemnau clauzele obligatorii însoțite de data de
valabilitate a armistițiului.
Reînoirea acestora putea avea loc în momentul expirării perioadei sau la apariția unui alt
pretendent la tronul țării aliate dacă se trec în revistă înțelegerile de pace încheiate de poartă
cu statele creștine de-a lungul secolelor al 15-lea și al 17-lea vom observa că condițiile au fost
respectate la reînnoirea suveranilor dacă interesele otomanilor nu erau afectate.
Necesitatea schimburilor de mărfuri și dorința negustorilor creștini de a folosi vechile
drumuri au determinat reglementarea regimului comerțului și negustorilor. între cele două
lumi în tratatele de pace și comerț încheiate exista o clauză generală în care dreptul de a intrat
și circula în imperiu avea un singur scop precis activitatea comercială.
La sfârșitul secolului 15-lea și mijlocul secolului al 16-lea Țara Românească și Moldova au
constituit unul dintre obiectivele politicii externe otomane în acest scop periodic au fost
organizate expediții militare conduse chiar de sultani astfel în acele vremuri linia Dunării a
fost una dintre cele mai discutate frontiere dintre Islam și creștinătate Dunărea fiind linia de
demarcație între casa islamului și casa războiului.
Iar pentru creștini Dunărea era acel punct care îi putea despărțit de lumea otomană cu ocazia
fiecărui conflict din Europa sudică și centrală între Imperiul Otoman și statele creștine linia
Dunării era un punct strategic foarte important .Relevant pentru dreptul Otoman al popoarelor
au fost acceptarea plăti tributului de la nivel de stat împărații bizantini țarii bulgarii sau
voievozi Munteni sau moldoveni au făcut acest pas în momentul în care nu exista nici o sursă
viabila
Închinarea în fața sultanului însemna supunerea de bunăvoie fără luptă care înlătura ideea de
confruntare decisivă, aceasta era uneori asociată cu încheierea unei înțelegeri de pace
negociate între două părți astfel în momentul de maximă expansiune din secolul al 16-lea
Imperiul Otoman Stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu părți din Africa și caucaz insa cele mai
multe provincii nu au avut guvernare directă și doar o supunere față de Sultan
Cand vine vorba de relatiile cu Tările Române este de remarcat situația descrisă mai sus, în
care puterile creștine acceptau plata tributului doar dacă nu exista o altă cale.
Creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea cel Batran să-şi orienteze politica
externă spre Ungaria care era ameninţată, la rându-i, de Imperiul Otoman. Astfel la 7 martie
1395, la Braşov, Mircea încheia un tratat de alianţă cu regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg:
- prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european;
O puternică armată otomană condusă de sultanul Baiazid îl atacă pe domnul valah.
Bătălia se dă la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 martie 1395). Victoria obţinută de Mircea
consolida independenta ŢăriiRomâneşti. Deşi victorios, Mircea pierde temporar o parte din
ţară (Muntenia) ocupată de Vlad Uzurpatorul, datorită marii boierimi speriate de perspectiva
unui conflict de lunga durată cu Poarta (Imperiul Otoman).
Victoria de la Rovine a încurajat Ungaria şi statele occidentale să organizeze o
cruciadă antiotomană. Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciadă. Confruntarea
decisivă s-a dat la Nicopole (septembrie 1396) şi s-a încheiat cu victoria turcilor, pericolul
otoman menţinându-se la Dunăre. Speriată de creşterea pericolului otoman, boierimea îl
abandonează pe Vlad Uzurpatorul, astfel cu ajutorul voievodului Transilvaniei, Ştibor, Mircea
recuperează teritoriile pierdute după bătălia de la Rovine(decembrie 1396).
Apogeul politicii externe a lui Mircea îl reprezintă amestecul direct în luptele pentru
tron din Imperiul Otoman. În 1402, Baiazid este înfrânt la Ankara de mongolii lui
TimurLenk. Baiazid este luat prizonier, ulterior găsindu-şi moartea. În Imperiul Otoman
izbucnesc lupte pentru tron. Perioada de criza a imperiului este prielnica pentru Tara
Romaneasca, astfel Mircea incearca sa o prelungeasca, sprijinind diverşipretendenţi la tronul
otoman precum Musa şi Mustafa, fiii lui Baiazid. Fără succes insa, întrucât învingător iese
Mahomed I, un alt fiu a lui Baiazid. Reacţia acestuia nu întârzie. La începutul lui 1420,
sultanul invadează Ţara Românească, cu scopul de a pedepsi Tara Romaneasca. Mircea
murise insa la 31 ianuarie 1418, tronul fiind detinut acum de fiul sau Mihail (1418-1420). In
batalia decisiva, armata românească este infranta, Mihail este ucis, iar turcii anexeaza
Dobrogea si ocupa cetatile Giurgiu şi Turnu de unde puteau controla Tara Romaneasca.
. In 1441 Iancu de Hunedoara declanseaza seria actiunilor antiotomane învingându-l pe beiul
de Semendria în Serbia. Reactia turcilor vine un an mai tarziu. La 18 martie 1442, oastea
voievodului surprinsă nepregătită este, pentru moment, învinsă la Sântimbru, ca peste 6 zile
înfrângerea se transforma în victorie langa Sibiu. Stimulat de succes, Iancu trece in Tara
Romaneasca si pe raul lalomiţa (2 sept. 1442), oastea otomană este zdrobită, salvând Ţara
Românească de la transformarea în paşalâc.
Victoriile lui Iancu, il determina pe papa Eugeniu al IV lea sa cheme statele crestine la
o cruciada care sa ii alunge pe turci din Europa. Raspund la chemarea papei, regele maghiar
Vladislav, Iancu, despotul sarb Brancovici, si domnul Tarii Romanesti Vlad Dracul.
"Campania cea lungă" se declanseaza in septembrie 1443. Cruciatii trec Dunărea,
eliberează o serie de localitati ajungând până la Sofia. Sultanul este obligat să încheie o pace
pe 10 ani, in iulie 1444 (pacea de la Seghedin). Prevederi:
- prin care sultanul se angajeaza sa inceteze conflictele militare pe o perioada de 10
ani
- Imperiul Otoman elibera toţi prizonierii de război

In ciuda acestui succes, la insistenţele papalităţii, cruciada este reluata insa ea se

soldeaza cu un crunt eşec. La Varna, în ziua de 10 noiembrie 1444, crestinii sunt infranti de
turci. Regele maghiar Vladislav este ucis in batalie, in locul sau tronul este ocupat de minorul
Ladislau. Pe perioada minoratului lui Ladislau, Iancu obtine functia de guvernator al Ungariei.
De pe aceasta pozitie, Iancu duce o politică de unire a celor trei ţări române, în lupta
împotriva pericolului otoman, insa alianta este distrusa prin infrangerea lui Iancu de catre
turci in batalia de la Kossovopolje (1448).
Preluarea tronului otoman de catre Mehmet II (1451-1481), duce la sporirea
agresivitatii imperiului. După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mehmet se îndreaptă
către Belgrad, cheia Europei Centrale. In aceste conditii, Iancu reface sistemul de alianţe cu
Tările Române, punându-1 pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş, iar la tronul Moldovei
urmând să-1 pună pe Ştefan cel Mare. La Belgrad cu 30.000 de oameni, Iancu învinge armata
otomană condusă de Mehmet, care ajunge să fie rănit. Europa sărbătoreşte victoria, dar Iancu
moare răpus de ciumă la 11 august 1456, fiind înmormântat la Alba Iulia. Europa era în doliu:
"s-a stins lumina lumii" sta scris pe piatra de mormant a acestuia.
Dornic sa scape de dominatia otomana, Vlad Tepes in 1459 refuză să mai plătească tribut
otomanilor, iar in 1460 incheie o alianta cu Ungaria, condusă de Matei Corvin (1458-1490).
Alianţa sa cu Ungaria il determină pe Mahomed să-l trimită pe Hamza beg, ca să-1 atragă într-
o cursă, la Giurgiu, însă domnul se prezintă cu o gardă puternică şi-1 învinge, iar prizonierii
turci sunt traşi în ţeapă.
In virtutea alianţei cu Ungaria, Vlad a declanşat în iarna 1461-1462 ”campania de la
Dunăre”, o campanie antiotomană care a avut ca efect distrugerea unităţilor militare otomane
din zonă.
Reacţia otomanilor a fost imediată. Sultanul Mahomed al II-lea atacă Ţara
Românească (1462). Constient de disproportia de trupe, Vlad Ţepeş a declanşat în apropiere
de Târgovişte celebrul atac de noapte (16/17 iunie 1462), a carui scop era sa il ucida pe
Mehmet. Desi nu si-a atins scopul, atacul provoaca panică în tabăra turcească. Mahomed al II-
lea va ordona retragerea.
 După trecerea primejdiei boierimea nemultumita de perspectiva unui razboi indelungat
cu turcii, sprijină ocuparea tronului de către Radu cel Frumos (1462-1475), fratele lui Vlad,
insa un om al turcilor.

În 1473, Ştefan cel Mare a declarat ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman încetând să
mai plătească tributul. Deasemenea Stefan va fi preocupat de instalarea pe tronul
ŢăriiRomâneşti a unui domn fidel atitudinii antiotomane.
Atitudinea ostilă a domnului moldovean atrage reacţia otomană. O puternică armată
(120.000 oameni) condusă de SolimanPaşa este trimisă în Moldova. Bătălia s-a dat la Podul
Inalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475 şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan.
Aceasta infrangereilsocheaza pe Mehmet II care pregateste personal o noua campanie.
În 1475 turcii cuceresc CaffaşiMangop, cetati aliate lui Stefan. În aceste împrejurări grele
pentru Moldova, Ştefan se orientează spre o alianţă cu Ungaria. La 12 iulie 1475, la Iaşi,
Ştefan încheia o alianţă cu Matei Corvin, regele ungar:
- cei doi monarhi îşi făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor;
- îndepărtarea pretendenţilor la tron;
- tratatul punea capăt vechilor duşmănii.
În vara lui 1476 sultanul Mahomed al II-lea atacă Moldova. Dinspre răsărit atacau şi
tătarii. La 26 iulie 1476 s-a dat bătălia de la Valea Albă (Războieni). Oştirea moldoveană a
fost înfrântă. Victoria sultanului n-a putut fi consolidată deoarece cetăţile Moldovei în frunte
cu Suceava, rezistă. Expediţia din 1476 s-a soldat cu un eşec pentru sultan care se retrage.
Conflictul cu Moldova va fi reluat de Baiazid al II-lea (1481-1512) urmaşul lui
Mahomed al II-lea. Acesta profită de conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu
Ungaria (1483) organizează o nouă campanie împotriva Moldovei. Campania sultanului s-a
soldat cu cucerirea cetăţilorChilia şi Cetatea Albă (1484). Ştefan încearcă să recupereze
cetăţile cu sprijinul Poloniei acceptând să depună jurământ de vasalitate regelui Cazimir al
IV-lea laColomeea (1485). Polonia nu îl sprijină însă. În 1487 Ştefan a restabilit pacea cu
Imperiul Otoman. Acceptă plata tributului.
In secolul al XVI-lea Imperiul Otoman:reprezenta cea mai mare forţă militară din Europa.
Acetsa isi atinge apogeul în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566), care reuseste in
1521 sa cucereasca Belgradul, iar in 1526 sa infranga Ungaria in batalia de la Mohacs. In
1541 transeaza problema maghiara in felul urmator:
- partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc (provincie otomana)
-Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană.
Relevant pentru Tarile Romane in politica anti-otomana in acest secol este domnia lui Mihai
Viteazul. Dupa cum spuneam contextul international era marcat de ascensiunea Imperiului
Otoman care cunoaste apogeul in timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). In
timpul sau, insula Rhodos, Belgradul si Ungaria impreuna cu Transilvania cad sub dominatia
otomana. In aceste conditii, este constituită din inițiativa papei Clement al VIII-lea, Liga
Sfanta. Din ea făceau parte: Statul Papal, Spania, Veneția, Mantua, Toscana, Ferrara, iar mai
tarziu cele trei Țări Româneşti medievale.
In vara lui 1594, Transilvania condusa de Sigismund Bathory şi Moldova condusa de
Aron Voda, adera la Liga Sfântă. La sfarsitul aceluiasi an, din proprie iniţiativă adera şi Mihai
Viteazul.
In virtutea acestei optiuni, la 13 noiembrie 1594, Mihai declanşează răscoala
antiotomană când îi ucide pe creditorii levantini şi garnizoana otomană din Bucuresti, atacă
apoi cetăţile de pe linia Dunarii (Giurgiu, Hârşova);
Acţiuni ostile otomanilor se desfăşurau şi în Moldova condusa de Aron Voda.
Otomanii doresc să-i înlăture, ca urmare o armata otomana intra în ţară însă trupele otomane
şi tătărăşti vor fi însă înfrânte la Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti. Mihai aşteaptă o noua ripostă
din partea otomanilor. În faţa acestei situaţii, încheie la 20 mai 1595, la Alba-Iulia, un tratat
cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei:
-tratatul a fost încheiat de o delegaţie de boieri;
-Mihai devenea un locţiitor al lui Sigismund Bathory în Țara Românească;
-Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat alcătuit din 12 boieri;
-se prevedea sprijin contra turcilor.
Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai va fi nevoit să accepte această
situaţie. Un tratat asemănător a fost încheiat şi în Moldova, astfel că Sigismund Bathory
devenea suzeranul ţărilor române extracarpatice.
În vara anului 1595, oastea otomană comandată de marele vizir Sinan Paşa trece
Dunărea. Bătălia se dă la Călugăreni la 23 august 1595 şi este câştigată de Mihai. Totuşi
superioritatea numerică a otomanilor îl obligă pe Mihai să se retragă spre munţi (la Stoieneşti)
în aşteptarea sprijinului promis de Sigismund. Turcii reiau înaintarea, ocupând Bucureştiul şi
Târgovişte.
În toamna lui 1595 soseşte sprijinul lui Sigismund Bathory. Cu ajutor transilvănean şi
moldovean, Mihai Viteazul reuşeşte să elibereze Târgovişte (octombrie 1595), Bucureşti (12
octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu (15-20 octombrie 1595) o strălucită victorie.
Aceste victorii ii permit lui Mihai sa încheie pace cu turcii în 1597. Pacea prevedea: in
schimbul acceptării suzeranităţii otomane si a majorarii tributului, Imperiul Otoman
recunoaşte domnia pe viaţă pentru Mihai.