Dreghici Cătălina-Patricia

Specializarea : Istorie

Anul II

Subiect : Evul Mediu în spațiul românesc

Românii și otomani în secolele XIV-XVI

Relația tumultoasă dintre Țările Române și Imperiul Otoman desfășurată de-a lungul
aproape jumătate de mileniu reprezintă un mare interes pentru istoriografia noastră. Cercetătorii
au reliefat reacțiile pe care apariția și dezvoltarea puterii otomane le-a provocat în Țările Române
și în regatele vecine. La baza acestui fenomen de ascensiune bruscă au existat factori precum cel
economic, dar și politic. Relațiile dintre români și Poartă au fost marcate de multe discontinuități
datorită presiunii otomane, dar și a capacității uimitoare a românilor de a apăra independența și
integritatea ființei politice românești.

Printre istoricii care au abordat acest subiect se numără și Tasin Gemil. El este autorul
cărții intitulate ,, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI”. Tasim Gemil s-a născut pe data de
21 septembrie 1943 la Medgedia, Constanța, este un istoric, fost deputat român în
legislatura 1992-1996, ales în județul Constanța pe listele partidului Uniunea Democrată a
Tătarilor Turco-Musulmani din România. Tasin Gemil a fost ambasador al României în
1
Azerbaijan (1998-2003) și Turkmenistan (2004-2007). A fost preocupat de studiul relațiilor
româno-turco-tătare în secolele XV-XVIII, aducând știri și vederi noi, întemeiate pe o amplă
2
bază de informație, în care predomină ineditul de proveniență orientală, îndeosebi otomană. A
scris cărți despre istoria tătarilor precum ,, Moștenirea tătarilor” împărțită în două volume, dar
și ,, Tătarii în istorie și în lume”.

Cartea .. Românii și otomanii în secolele XIV-XVI” a fost publicată în anul 2008 de editura
Constanța: Ovidius University Press și este de fapt o sinteză monografică privind raporturile
dintre români și turco-osmani de la începuturile lor, jumătatea secolului XIV. Autorul a început
să lucreze la această temă începând cu anul 1984 pe când era membru al Institutului de
1
Wikipedia ( accesat la 19.12.2023)
2
Ștefănescu, Ștefan (1978). Enciclopedia istoriografiei românești. Editura științifică și enciclopedică. p. 150.

1
Istorie ,,Nicolae Iorga” din București. Cartea are 328 de pagini și este împărțită în trei capitole.
Tema este sugerată încă din titlu, este vorba despre relațiile politico-economice dintre români și
otomani. Tasim a dedicat cartea în memoria părinților săi Eryane-Rumye și Tair. A fost distinsă
cu premiul ,, Nicolae Iorga ” de Academia Română și cu premiul ,, Radu Rosseti” al Fundației
Culturale Magazin Istoric.

Capitolul I intitulat ,, Cadrul juridic al raporturilor Țărilor Române cu Poarta otomană în

secolele XIV-XVI”, este unul scurt cuprinde paginile 23-67. Țările Române au acceptat
suzeranitatea otomană odată cu plata haraciului. Acest obicei deși este mai vechi decât islamul, a
dobândit noi trăsături odată cu intrarea în sistemul politico-juridic otoman. Imperiul Otoman,
recunoscut pentru politica sa de extindere teritorială, a creat o instituție denumită fi care se ocupa
cu veniturile publice ale comunității musulmane primite de la nemusulmani precum haraciul și
dijizia. Instituția haraciului a suferit modificări în politica otomanilor deoarece aveau nevoie
constant de venituri pentru a continua dijhadu-ul ( războiul sfânt). De aceea, Osman, a prevăzut
ca pământurile cucerite să nu își schimbe statutul juridic chiar dacă posesorul lor ar fi musulman.

Astfel, sensul haraciului în dreptul islamic era înțeles ca ,, un impozit funciar perceput de
la nemusulmanii care, în virtutea ,,dreptului” de stăpânire al cuceritorului musulman, își pierdeau
titlul de proprietate asupra pământului, pe care continuau însă să îl lucreze în beneficiul
cuceritorului”. Cât despre djizia, era un impozit personal. În cazul în care persoana se convertea
la islam, plata acesteia nu mai era necesară. Despre un raport organizat între Țările Române și
forțele noi venite din Anatolia se poate vorbi abia spre sfârșitul secolului XIV. Murad I ( 1362-
1389) a realizat în Balcani un sistem de state vasalizate. Bayezid I ( 1389-1402) a încercat să
formeze un imperiu centralizat, fără succes. Timur a purtat o ofensivă în Anatolia, dar cruciadele
conduse la inițiativa Sfântului Scaun și Ungaria au împiedicat centralizarea efectivă, în special a
Anatoliei până în a doua jumătate a secolului XV. Unul dintre istoricii care i-a descris pe
otomani într-un mod concis a fost Nicolae Iorga: ,,războinici asiatici care ofereau alianță,
prietenie și supă obiceiul patriarhal asiatic, frăție. 3 Cu toate acestea, la început aveau o politică
anticreștină. Mai târziu, au acceptat prezența latină , creștină, dar doar ca pe o formă de armistițiu
pentru a face comerț.

3
Nicolae Iorga, ,, Istoria românilor” III, București, 1937, p. 289-290

2
 După cucerirea Constantinopolului, Mahomed II dorea să realizeze proiectul unei monarhii
universale. Astfel , a căutat să unească în mâna sa tradițiile turcești, islamice și romane. Această
măsură religioasă a condus la formarea unei Pax Ottomanica similară cu Pax Romana.

Chiar dacă Imperiul Otoman și Regatul Ungariei aveau tendințe expansioniste, iar Țările
Române se aflau la limita dintre cele două, acestea au reușit să-și păstreze integritatea teritorială
vreme lungă. Acceptarea suzeranității ungare sau poloneze, apoi otomane a fost percepută ca un
sistem de apărare în fața pericolului, chiar și împotriva puterii suzerane respective. Pentru Țările
Române, plata haraciului avea o altă însemnătate, nu supunere, ci plata răscumpărării păcii.
Totuși, acest gest de a accepta plata haraciului a fost interpretat de otomani ca și acceptarea
suzeranității. După multe cercetării , istoriografia ajuns la părerea că între domnii Țărilor
Române și sultani nu a existat un act scris, ci doar o înțelegere. Spre exemplu, Mircea cel Bătrân
acceptă suzeranitatea otomană prin faptul că a trimis acestuia solie și daruri în perioada 1392-
1393. Nu se știe dacă a pretins de la domnitor și plata haraciului. Un lucru sigur este că după ce
domnitorul Țării Românești a ajuns la relații mai bune cu Sigismund de Luxemburg, a adoptat o
poziție vădit antiotomană, excluzând plata haraciului.

Ostilitățile dintre Poartă și domnul Țării Românești continuă, dar au un deznodământ

nefericit pentru cel din urmă, deoarece în urma bătăliei de la Rovine, Mircea pierde tronul și se
refugiază în Transilvania. Pentru a-și apăra interesele politico-economice, otomanii instalează pe
tronul Țării Românești un nou domnitor, Vlad I. Mircea recuperează tronul cu ajutorul regelui
Sigismud de Luxemburg în 1396. Astfel, în a doua domnie, după tratative cu Bayezid I, nu au
fost depășite raporturile de neutralitate mutuală. Odată cu venirea anului 1417, după ce a
Mehmed I a câștigat crunta luptă pentru tronul Imperiului Otoman, au fost reluate cursul
relațiilor de suzeranitate-vasalitate. Mircea se confruntă cu probleme precum căderea Dobrogei și
nefuncționarea sistemului de apărare. Domnul oferă din nou pace, fără ca aceasta să fie impusă
de sultan, însemnând că și condițiile puteau fi negociate. Cu toate acestea, otomanii nu au reușit
să înglodească Țara Românească datorită însemnătății crescute a Dunării. După moartea lui
Mircea în 1418, au existat o serie de lupte pentru tron, afirmându-se un nou factor important în
raporturile dintre Poartă și români: marea boierime.

Interesul Ungariei de a se extinde către Dunăre și și presiunea forțelor otomane în Carpați, au

condus la acceptarea unor noi concesii de către marea boierime pentru Poartă. Alexandru Aldea

3
în 1432 și Vlad Dracul în 1437 au fost primi domni care au trecut Dunărea, prestând personal
omagiul de credință către sultan. Luptele continue pentru tronul Țării Românești date de
urmașii lui Mircea au destabilizat țara, iar otomanii au putut prelua controlul asupra instituției
domniei. În anul 1442, Vlad Dracul a fost destituit și arestat de sultan, iar marea boierime
munteană a fost nevoită să se alăture lui Iancu de Hunedoara. Pericolul momentan trecuse, iar
boierimea a fost nevoită să acorde din nou concesii Poartei. În acest caz, la 20 noiembrie 1451
prin pacea ungaro-otomană s-a stabilit dubla suzeranitate a Țării Românești.

Imediat după 1453, Mehmed al-II-lea inaugurează politica sa pontică, Ungaria fiind slăbită
de luptele interne, nu era în stare să apere linia Dunării. În această conjunctură , Vlad Țepeș,
noul domnitor al Țării Românești, își asumă rolul de protector. Cronicarii otomani din aceea
vreme au susținut că expediția întreprinsă de sultan la nordul Dunării, s-a datorat refuzului
domnitorului de a se prezenta cu plata haraciului, dar și a atacurilor la sud de Dunăre. Vlad Țepeș
a fost pus în funcție de Înalta Poartă, prin urmare trebuia să fie pedepsit pentru insolența sa.

Exceptând-ul pe Vlad I zis și ,, Uzurpatorul”, Radu cel Frumos a fost singurul domnitor
instalat pe tronul Țării Românești chiar de sultan în urma unei campanii militare. Primordial
pentru Mehmed al-II-lea era să îndepărteze Ungaria de Dunăre. Numirea în funcție a lui Radu
cel Frumos a fost foarte importantă. Deși nu era primul domnitor ales de sultan care primea
semnele investiturii otomane ( steag împodobit, sabie încingătoare), la instalarea sa, a fost utilizat
întreg ceremonialul otoman. Un semn evident al noului statut politico-juridic al Țării Românești
a fost emiterea unei monede de argint de către Radu cel Frumos. Cât despre boieri, aceștia nu s-
au supus direct sultanului, ci domnului ales de el. Ca o expresie a subordonării politic, haraciul a
crescut la 12.000 ducați. Numirea lui Radu cel Frumos în 1462 a însemnat un moment marcant în
evoluția raporturile dintre otomani și români. Statutul stabilit al Țării Românești nu a cunoscut
modificări importante până la domnia lui Suleyman Magnificul ( 1520-1566).

Cât despre Moldova, problema ,,închinării” este mai bine abordată, datorită datelor certe. În
urma actului de privilegii acordat de sultan negustorilor din Cetatea Albă la 9 iunie 1456 s-a
recunoscut suzeranitatea otomană de către Moldova. La fel ca și în Țara Românească,
recunoașterea suzeranității otomane a intervenit într-un moment de presiune a trupelor otomane
și când capacitatea de apărare a țării era slăbită. Exista o știre datată din 10 septembrie 1453 prin
care otomanii acordă un ultimatum moldovenilor. Cuceritorul Constantinopolului viza Cetatea

4
Albă inclusă în politica sa pontică. Documentele care sunt cunoscute precum scrisoarea trimisă
de Mehmed al-II-lea către domnul Petru Aaron și privilegiul comercial, au urmat cursul firesc al
situației vasalizării: acceptarea somației prin plata haraciului ( 2.000 galbeni) au făcut ca
Moldova să intre sub protecția sultanului. Bunele relații cu Poarta au reprezentat un beneficiu
pentru comerțul românesc în Anatolia și Balcani.

Ștefan cel Mare, unul dintre cei mai buni strategi militari pe care Țările Române l-au avut,
a reușit să asigure independența și integritatea țării prin succesele sale militare. Spre sfârșitul
secolului al XIV-lea, situația va lua o întorsătură și în 1484, Chilia și Cetatea Albă vor intra sub
stăpânire otomană. Astfel, Moldova pierde nu doar două puncte strategice ponto-danubiane, ci și
centru comerțului românesc. Au existat tentative de a le recupera, dar fără succes. În aprilie
1486, Ștefan încheie pace cu Bayezid al-II-lea recunoscând pierderile din 1487. Datorită
tendințelor agresive ale regatului polono-lituanian, Ștefan a fost silit să se apropie de Poartă.
Acum fiind și vasalul regelui Poloniei, a acceptat unele concesii privind raporturile cu otomanii
precum cedarea teritorială, mărirea haraciului și luarea de ostateci. Până în ultimele zile a vieții
sale, a acceptat suzeranitatea limitată a Imperiului Otoman.

Otomanii s-au ținut de promisiune, venind în ajutorul domnitorului în bătălia de la Codrii

Cosminului din 1497 împotriva polonezilor. În anii următori, turcii și tătarii au devastat teritorii
poloneze. Astfel , Poarta s-a achitat de datoria ei ca suzerană. În timpul lui Bogdan al-III-lea și
Ștefan cel Tânăr nu au intervenit modificări privind acordurile stabilite de Ștefan cel Mare.

Imperiul Otoman a continuat să se extindă în țările arabe, având autoritatea morală de

moștenitor ai califilor, dar și venituri mai mult decât generoase. Pe acestea se baza Suleyman
Magnificul pentru politica sa de dominație universală. În noile condiții, Țările Române datorită
valorii lor economice au devenit un țel primordial pentru sultan, având nevoie de bani pentru a-și
susține armata. Pe lângă aspectul economic, mai era și cel geografic, prin ele puteau trece cu
armata în Europa Centrală. Începând cu domnia lui Suleyman s-au manifestat primele tentative
vădite de desfănțare a entității politice românești.

Noua orientare a politicii otomane au adus consecințe pentru Țările Române precum controlul
sultanului asupra instituției domniei și obligarea de a întreține trupele otomane apoi Istanbulul.
Anul 1538 este important pentru istoriografia românească, căci se consideră că în această
perioadă începe dominația efectivă otomană asupra Moldovei.

5
 Transilvania era o entitate politică distinctă prin moștenirea fostului regat ungar. Până în 1541
era condusă de voievozi, dar odată intrată sub stăpânire otomană , va deveni principat. Domnul
este ales de boieri și confirmat de sultan. Cu toate acestea, cele trei țări au luptat pentru a-și
menține independența și integritatea teritorială.

Capitolul II intitulat ,, Relațiile politice ale Țărilor Române cu Poarta Otomană în secolele
XIV-XV” este cel mai lung cuprinzând paginile 67-275. La jumătatea secolului al XIV-lea, Țara
Românească și Moldova era deja state feudale de sine stătătoare, iar pe plan european are loc
decăderea Hoardei de Aur și ascensiunea puterii otomane. Restrângerea tătarilor a favorizat
procesul de constituire și consolidare a statelor românești. Ungaria și Polonia își doreau să preia
controlul asupra teritoriilor care au fost sub dominația Hoardei. Cele două state catolice au
format o alianță împotriva Hoardei de Aur sub forma unei cruciade, dar la scurt timp ajung în
poziție de rivale. Ludovic de Anjou a realizat o uniune personală polono-ungară pentru a evita
ruptura dintre ele, dar după moartea acestuia, dușmănia a continuat.

Această rivalitatea a fost unul dintre factorii care a influențat situația internațională a Țărilor
Române nu doar la jumătatea secolului XIV, ci și în perioadele următoare. În acest capitol
autorul abordează și tema creării Imperiului Otoman. Turcii otomani au profitat de situația
politică, geografică și socio-economică din Anatolia. Datorită faptului că marea invazie
mongolo-tătară împins către apus mari populații turcice, au reușit să răvășească întreaga structură
socială, grăbind și prăbușirea statului selciukid. De asemenea, criza imperiului bizantin a
constituit un factor important în extinderea statului otoman. Otomanii s-au mobilizat pe
principiul ,, războiului sfânt”, reușind să se extindă vertiginos în detrimentul bizantinilor, apoi a
suveranilor și în cele din urmă a musulmanilor din răsărit.

Domnia lui Bayezid I a reprezentat o fază distinctă în istoria otomană. A ocupat tronul pe
câmpul de luptă de la Kossovo , a realizat schimbări precum renunțarea la expansiunea treptată a
inaugurat o linie politică de forță ce a vizat unirea într-o structură imperială a Anatoliei turco-
musulmane și a Peninsulei Balcanice creștin-ortodoxe. Forțele otomane au trecut Dunărea
pentru prima oară sub conducerea sa. Beyezid I a fost primul sultan care a condus o campanie
militară pe un teritoriu românesc. Țara Românească a jucat un rol important în evenimentele din
1387-1389, iar otomanii au devenit conștienți de valoarea acestora. Nu întâmplător a fost faptul
că Firuz bey a condus o expediție militară în Țara Românească pentru a o intimida și a nu se

6
implica în apărarea sudului Dunării. Aceasta rămăsese singura forță alături de Ungaria capabilă
să apere această parte a Europei. Expediția condusă de Firuz bey a avut într-un moment în care
relația dintre Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg era încordată, cu siguranță datorită
disputei privind banatul de Severin.

În luna decembrie a anului 1389, solii trimiși de domnitorul muntean au încheiat sprijiniți
de Moldova, tratatul de alianță cu Polonia. Tratatul a fost confirmat de Mircea la 20 ianuarie
1390 și prevedea ajutor mutual împotriva Ungariei. Situația se schimbă, iar în primăvară,
domnitorul caută să diminueze caracterul antiungar al alianței sale. Cauza a fost conștientizarea
pericolului otoman, demonstrat de atacul lui Firuz bey și de incursiunile sale în Albania, Serbia și
Bosnia, apoi în zonele de interes ungar.

Ocupând cetățile de pe malul drept și prin implementarea unor baze pe latura stângă a
fluviului, otomanii au câștigat competiția pentru exercitarea controlului asupra Dunării muntene,
putem spune că a fost cel mai important succes din intervalul de o sută de ani dintre primele
cuceriri pe continent și până la cucerirea Constantinopolului de Mehmed al-II-lea. Mircea cel
Bătrân luând în stăpânire ,, întreaga Podunavie, de amândouă părțile până la mare” urmărea să își
asigure poziția pentru viitoarele inițiative sud-dunărene. Fluviul pentru toată Europa avea o mare
valoare economică. Fortificațiile precum cele de pe malul drept :Vidin, Nicopole, Rusciar, Slistra
erau puncte de contact, vamă pentru comerțul internațional.

Mircea cel bătrân a fost cel mai activ și capabil exponent al luptei antiotomane din Europa la
acel moment. Atât otomanii cât și ungurii și-au mutat atenția la nord de Dunăre, spre Țara
Românească unde dispariția unor domnitori vrednici precum Mircea a creat loc de manifestare a
facțiunilor boierești doritoare de putere. Tulburările interne din Țara Românească au format
cadrul perfect pentru ca beii turci de la Dunăre în anul 1419 să ocupe cetatea Severin. La fel,
Sigismund de Luxemburg a încercat să profite de situația actuală a românilor. În toamna aceluiași
an, regele Ungariei, a condus o expediție antiotomană. Cu acest prilej, Severinul și Branul au
trecut sub controlul său. Sigismund pe de o parte se concentra la cruciadă, neavând de gând să
renunțe, dar pe de altă parte era necesar să apere hotarele apusene . Își dorea să obțină și coroana
Boemiei, așa că s-a apropiat de cavalerii teutoni prin arbitrajul de la Wroclaw din 6 ianuarie
1420. Raporturile sale cu uniunea polono-lituaniană au fost alterate din cauza apropierii de

7
teutoni. Datorită intervenției regelui ungar în Boemia, mișcarea husită de aici s-a amplificat, în
consecință papa, a proclamat la 17 martie 1420, cruciada împotriva husiților.

Începând cu jumătatea secolului al-XV-lea, puterea otomană se dezvoltă, ajungând la

dimensiunile unui mare imperiu centralizat, sultanul având putere absolută, afectând grav situația
țărilor române. O consecință a dezvoltării puterii otomane pe plan internațional a fost dispariția
unor serii de state: Bulgaria, Albania, Serbia, Grecia, Ungaria au dispărut de pe harta politică a
continentului. Chiar dacă au făcut sacrificii, țările române au reușit să își păstreze timp
îndelungat suveranitatea și integritatea ființei statale. Această performanță s-a datorat
permanentului efort de rezistență și mobilizării propriilor resurse de energie. Țările Române au
utilizat cele mai conveniente mijloace de luptă adaptate situațiilor survenite în vederea apărării
intereselor fundamentale.

În acest capitol, autorul prezintă evenimentele ce au prevalat din prisma istoriografiei tuci.
Istoriografia turcă actuală, consideră că cel care a pus cu adevărat bazele Imperiului otoman a
fost Mahomed al-II-lea ( 1451-1481) . El ș-a stabilit reședința în vechea capitală a basileilor, a
reușit să înglobeze în aceeași structură politică, economică, administrativ și juridică, întregul
teritoriu controlat de forțele otomane. În același timp a creat un sistem de state vasale mai extins
decât cel dinainte. În prima jumătate a secolului al-XV-lea, în timpul domniei lui Murad al -II-
lea ( 1421-1451) a fost consolidată structura de stat otoman. A fost structurat în forma sa clasică,
sistemul timariot ca bază materială a politicii expansioniste otomane. Încă din timpul domniei
lui Mehmed I ( 1413-1421) problema timarurilor a fost o preocupare a autorităților otomane.
Acest sistem a fost structurat în categoriile stabilite până la dispariția lui de către Mehmed al-Ii-
lea. Tot el a ridicat și sistemul robilor la rangul de forță primordială în dezvoltarea politicii
interne de centralizare imperială. Astfel, după 1453, marii viziri otomani au fost de origine robi-
creștini. Prin sistemul timarurilor și al robilor, sultanul a reușit să împiedice vechea aristocrație
să dețină rolul dominator în imperiu. A introdus și o netă separare a puterilor care era întrunită în
mâna sultanului. Deciziile pe care le-a luat atât pe plan intern cât și extern, la care se adaugă și
cea mai mare reușită , cucerirea Constantinopolului în 1453, au făcut ca acest sultan să fie
considerat la momentul actual, făuritorul cu adevărat al Imperiului Otoman.

Ajungând și la epoca în care Imperiul Otoman strălucește cu adevărat, cunoaște maxima sa

expansiune teritorială cuprinzând trei continente, politica otomană cunoaște o schimbare

8
radicală. Toate acestea se leagă de numele sultanului Suleyman Magnificul zis și legiuitorul. Un
lucru interesant despre acesta: este singurul sultan care a ajuns pe tron fără vărsare de sânge. În
timpul său, Imperiul Otoman se află în epoca sa de aur. El a promovat expansiunea către centrul
Europei ca obiectiv primordial al Imperiului.

Cucerirea Belgradului în 1521, apoi bătălia de la Mohacs în 1526 au reprezentat lovituri de

grație oferite regatului maghiar . Această dispută dintre otomani și puterile creștine europene
aveau și un caracter religios. În această perioadă are loc Reforma, iar Imperiul Otoman sprijină
partea protestantă, asigurând succesul acesteia. Habsburgii conduși de Carol Quintul desfășurau
acțiuni de hegemonie, îngrijorând restul puterilor europene. Europa de fapt, era împărțită la
ceea vreme în două: între Suleyman și Carol Quintul , toate statele europene mari și mici au fost
nevoite să se alăture uneia dintre părți.

După lupta de la Mohacs, Regatul Ungariei dispare, în istoriografie acest fapt înseamnă
sfârșitul Evului Mediu pentru unguri. După cum se știe, Transilvania se afla sub suzeranitate
maghiară, iar din acest moment intră sub orbita Porții ca entitate politică distinctă. În disputa
pentru tronul ungar, au fost antrenate și țările românești, în special Moldova. Este cunoscut faptul
că voievodul Transilvaniei de la aceea vreme, Ioan Zapolya a acceptat să participe la lupta de la
Mohacs, așteptând cu trupele sale dincolo de Tisa desfășurarea evenimentelor. Se consideră că
voievodatul și-a trădat regele prin prisma dreptului și mentalității feudale. Atitudinea voievodului
nu este una surprinzătoare, căci Transilvania nu s-a supus niciodată cu adevărat regatului ungar,
ea și-a păstrat mereu individualitatea proprie. Voievodatul a luat decizia cea mai potrivită pentru
binele statului său, alegând să nu împărtășească soarta tragică a regelui ungar, ci să își apere
propriile interese.

Decizia luată de Ioan Zapolya s-a dovedit una înțeleaptă, deoarece la 10 noiembrie 1526 a
fost ales rege al Ungariei la dieta de la Székesfehérvár . În replică, regina văduvă, Maria de
Habsburg a convocat a altă dietă a nobilimii progermane la Bratislava, desemnându-l ca rege al
Ungariei pe Ferdinand de Habsburg, fratele ei și al împăratului Carol Quintul. Această alegere
era justificată printr-un act legal: ,,pactul matrimonial din 1507 prin care principesa Ana, fiica
regelui jagellon al Ungariei, se căsătorise cu Ferdinand de Habsburg, iar sora acestuia, Maria se
căsătorise cu Ludovic Jagello, regele Ungariei, mort în mlaștinile de la Mohacs”.

9
 În primăvara anului 1527 aproape întregul regat ungar cu excepția Croației și a cetăților
Presbourg și Sopron, se aflau sub autoritatea lui Ioan Zapolya. Războiul pentru disputa tronului
a devenit curând o realitate. Ioan a trecut automat de partea Imperiului Otoman. În 1528,
otomanii au început pregătirile pentru marea campanie, soldându-se cu asediul nereușit al Vienei
în 1529.

Și țările române se aflau în luptă. Ele își disputau coroana Sf. Ștefan. Cei doi regi rivali și-
au disputat cu prioritate alianța celor două țări românești, date fiind poziția lor geografică și
capacitatea combatantă. Încă din 1526, Ferdinand îl rugase pe Sigismund I să își folosească
influența pentru a le împiedica să se alieze cu Ioan Zapolya. În ciuda circumstanțelor tulburi.
Moldova a reușit să apere atât poziția ei internațională cât să contribuie și la salvarea ființei
politice a celorlalte state românești. Nu este de mirare, deoarece fostul domnitor Ștefan cel Mare
a avut o politică foarte bine trasată pe care și urmașii săi Bogdan al -III—lea, Ștefan cel Tânăr și
ântr=o anumită măsura Petru Rareș au respectat-o.

Petru Rareș a înțeles pericolul în care se afla Moldova datorită expansiunii otomane în
Europa. Acesta nu urmărea în principiu să scape de plata haraciului,, ci să apere independența și
integritatea statului său. Din acest punct de vedere trebuie înțelese relațiile acestuia cu
habsburgii, polonezii și rușii. În martie 1527, încheie un tratat de prietenie cu Sigismund.
Domnitorul viza ca Polonia să susțină lupta antiotomană.

Zapolya a fost înfrânt de Ferdinand și s-a văzut obligat de circumstanțe să ceară ajutor
sultanului. Sultanul nu a acceptat ofertele de pace ale lui Ferdinand din primăvara anului 1528,
ordonând pregătirile necesare pentru campania antiotomană din 1529. Sultanul i-a dat lui Petru
Rareș misiuni militare în Transilvania Acesta a redus secuii în ascultarea sa, a neutralizat centre
săsești și a extins considerabil stăpânirea efectivă dincolo de Carpați, consolidându-și influența
în Transilvania.

Sultanul s-a ținut de cuvânt și pe data de 10 mai 1529, trupele otomane au plecat în marea
expediție, având ca scop principal aducerea Transilvaniei și a Ungariei sub conducerea
Imperiului Otoman prin impunerea domniei lui Ioan Zápolya. Un al doilea scop al sultanul care a
condus el însuși misiunea, a fost anihilarea puterii habsburgice austrieci. Operațiunile militare
ale domnilor români au fost un succes, Ioan Zápolya a putut să se întoarcă liniștit în Transilvania,
până atunci se adăpostise în Polonia. Pe data de 10 august a aceluiași an, Ioan a prestat omagiul

10
de credință în câmpia de la Mohacs față de sultan. Un eveniment important a avut loc la scurt
timp, Suleyman intră în Buda pe 8 septembrie, iar Ioan Zápolya este înscăunat de către acesta ,,
rege deplin asupra întregii țări a Ungariei” 4 . Suleyman a plănuit și asediul Vienei, dar fără
succes, cu toate că papa a fost excomunicat. Acum, Zapolya încerca să scape de sub tutela Porții.
Alianța pe care o făcuse la 1 septembrie 1529 cu Francis I nu mai era de folos, deoarece Carol
Quintul îl înfrânse, a fost nevoit să solicite ajutorul lui Sigismund I. Regele Poloniei l-a refuzat,
nedorindu-și să intre în conflict deschis cu otomanii.

Ultimul capitol al cărții poartă denumirea de ,, Relații economice româno-otomane în

secolele XIV-XVI”. După cum este menționat și în prefață, ultimul capitol prezintă activitatea
științifică din timpul dictaturii comuniste .

Moldova și Țara Românească au fost integrate în circuitul economic dintre Europa și Asia
în secolul al-XIV-lea. Cele mai importante drumuri internaționale care le străbăteau teritoriile se
aflau de la vest la est și de la nord la sud. Între secolele XIV-XVI, rolul Mării negre a crescut
considerabil, fiind constant obiectul disputei dintre statele creștine și Imperiul Otoman.

Drumurile care străbăteau cele două țări române erau segmente ale căii comerciale imense
care împreună cu variantele sale, se sfârșea și începea la Marea Neagră. George Brătianu o
numea pe aceasta ,, placa turnată” a traficului internațional , exercitând o puternică atracție
pentru Genova și Viena, dar și pentru Ungaria și Polonia. Acestea din urmă au avut multe
tentative de a obține ieșire la Marea Neagră în zona gurilor Dunării, ceea ce și vor obține
datorită decăderii Hoardei de Aur.

Îndelungatul conflict dintre Țara Românească și Ungaria s-a încheiat prin reconcilierea din
ianuarie 1386 , de fapt un compromis prin care Țara Românească oferă Ungariei Brașovul,
legătura cu drumul danubian și pontic precum și libera circulație a negustorilor în Țara
Românească. Pătrunderea masivă a puterii otomane în sistemul politic al Țării Românești la
jumătatea secolul XIV a condus la formarea unui nou raport româno-ungar, regatul a fost obligat
să recunoască scăderea ascendenței sale. În 1451, Regatul Ungariei și Imperiul Otoman ajung la
un armistițiu pentru cosuzeranitate asupra Țării Românești, ,, ceea ce a creat acesteia o situație de

4
Istoria sultanului Suleyman, ms. Bibli. Muzeului Topkapi Sarayi-Istanbul, R- 1286

11
echidistanță diplomatică recunoscută în raport cu cele două mari puteri vecine, cadru favorabil
afirmării autonomiei ei”5.

Țara Românească nu a reușit să păstreze pentru mult timp acest statut politic avantajos,
deoarece odată cu venirea la putere a lui Suleyman Magnificul, balanța s-a înclinat în favoarea
Porții. Situație nu era mai bună nici în Moldova. Dacă Polonia nu a fost în stare să își mențină
influența la gurile Dunării. Regatul Ungar a încercat de multe ori să își croiască drum pe
teritoriul moldovenesc. Sigismund de Luxemburg a condus o campanie nereușită în ianuarie
1395, acordând mare interes Chiliei . Iancu de Hunedoara a fost cel care apus mâna pe aceasta în
1448 până în 1465 când ajunge în posesia lui Ștefan cel Mare.

Declanșarea marelui conflict dintre Imperiul Otoman și cel habsburgic, a constituit prilejul
perfect pentru dirijarea economiei Țării Românești și a Moldovei. Pentru a putea face față
acestei constante lupte, Imperiul Otoman făcea un comerț impus cu acestea, atesta documentar.
Spre sfârșitul capitolului, Tasim Gemil admite că ,, monopolul otoman” asupra țărilor române
este un subiect mai delicat, iar în istoriografie nu a putut fi dezbătut pe deplin, datorită puținelor
documente care există și că speră că pe viitor istorici vor acorda mai multă atenție acestui subiect

Consider că această carte oferă informații despre relațiile economice, politice și sociale dintre
Imperiul Otoman și Țările Române într-o manieră foarte ușor de asimilat. Am apreciat faptul că
istoricul a folosit ca surse inspirație atât istoriografia română cât și cea turcă. De asemenea, a
utilizat în cercetarea sa și lucrările lui Nicolae Iorga și Șerban Papacostea, precum și pe a multor
autori tuci. După cum este menționat și în prefață, ultimul capitol prezintă activitatea științifică
din timpul dictaturii comuniste .

În încheiere, această carte prezintă raporturile dintre Poartă și români care nu au fost
întotdeauna antagonice, cunoscând perioade de apropiere și înțelegere și chiar colaborare pe plan
economic. Trebuie recunoscut faptul că românii deși aveau experiența îndelungată a luptelor cu
otomanii, puteau câștiga bătălii, dar nu erau în măsură să zdrobească forța otomană. Domnitori
precum, Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare au ajuns la această concluzie după ani de zile,
înțelegând că forța otomană trebuie îmblânzită și de ce nu, folosită în caz de nevoie, idee

5
Șerban Papacostea, ,, Începuturile politicii comerciale a Țării Românești și Moldovei ( secolele XIV-XVI) . Drum și
stat , în ,,Studii și materiale de istorie medie”, vol X 1983, p 25

12
explicată pe parcursul celor trei capitole. Cu timpul, cartea a devenit o raritate, fiind cerută atât
de meiul universitar, cât și de publicul interesat de istorie.

13