Instaurarea regimului de suzeranitate otomană și formele lui de manifestare

Turcii otomani, cea mai importantă forță musulmană în această perioadă, după ce și-au consolidat statul în
Asia Mică pe seama teritoriilor bizantine au trecut, în 1352, strîmtoarea Dardanele, pentru ca în anul următor să
cucerească prima cetate europeană – Gallipoli. Orașul Adrianopole, cucerit în 1361, a devenit capitala Imperiului
Otoman, marcând astfel așezarea turcilor în Europa; spațiul sud-estic era direct amenințat.
Expansiunea otomană în Europa a fost favorizată de:
 decăderea Imperiului Bizantin;
 dezbinarea religioasă a Europei;
 dezmembrarea politică a statelor balcanice;
 strategiile și tacticile noi bazate pe mobilitatea armatei cu totul diferite de stilul cavalerilor europeni de a
purta război;
 caracterul sfînt al războiului (jihad);
 politica elastică față de statele vizate.
În fața ofensivei otomane, s-au închegat coaliții balcano-europene, care, datorită sprijinului acordat de papă, au
dobîndit aureola unor cruciade; la aceste cruciade au participat și domnitori români.
În sec.XIV, pe măsura înaintării osmanilor în Peninsula Balcanică, ei recurgeau la diferite forme tactice de
supunere a poparelor acestei regiuni:
 unele teritorii sunt cucerite imediat;
 altora, care opuneau mai multă rezistență, li se propunea să-și răscumpere pacea printr-un tribut, ca apoi turcii
să aibă pretext pentru a se amesteca în chestiunile interne ale tributarilor și să treacă la o etapă nouă a
supunerii lor – la învestirea (confirmarea) conducătorilor la tron (cumpărarea protecției); și la numirea directă
la tron a unor persoane favorabile lor;
 transformarea acestor teritorii în pașalâc – provincie otomană condusă de un pașa.

LABORATOR: Construiți traseul aplicării acestor forme tactice de supunere pentru Țările
Române.
Țara Românească: O primă încercare de reglementare prin înțelegere a relațiilor româno-otomane (conform
opiniei mai multor istorici români) s-a produs în ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân. Începînd cu anul 1420,
după ce fiul lui Mircea cel Bătrân – Mihai I (1418-1420) cade în lupta cu turcii, ultimii își impun suzeranitatea
(protecția) lor asupra Țării Românești, învestind voievozii ei la scaunul domnesc. Refuzul lui Vlad Țepeș de a plăti în
continuare tributul l-a determinat pe sultan să recurgă la marea invazie otomană din 1462 în Țara Românească, care se
termină cu eșec total.
Capacitatea de rezistență a românilor n-a permis la 1462 sultanului să transforme Țara Românească în
pașalîc. Ultimul (cu acordul boierilor) îl investește la tron pe Radu cel Frumos (1462-1473, 1474-1475). Plata
tributului devine un preț al protecției otomane. Dependența țării de otomani (în condițiile lipsei unui ajutor extern
eficient) s-a produs în perioada care a urmat, în creștere.
Moldova: La 1420 are loc prima ciocnire militară a Moldovei cu otomanii. Datorită, însă, situației ei
geografice mai îndepărtate de Imperiul Otoman, pentru prima dată Moldovei i s-a cerut să plătească tribut (haraci) ca
răscumpărare a păcii la 1456, în timpul domniei lui Petru Aron (1451-1457, cu întreruperi). Apoi Ștefan cel Mare a
refuzat plata tributului la 1473, iar la 1476 revine la plata lui. Prin 1486, după ce turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă,
Ștefan cel Mare încheie pace cu Poarta, care mărește volumul tributului pînă la 5000 ducați. Unii istorici sunt de
părere că înțelegerea despre plata tributului la 1486 continuă să prezinte răscumpărarea păcii, alții văd în această
înțelegere a domnitorului cu turcii o cumpărare a protecției, cu obligația reciprocă: să fie prieten prietenilor și dușman
dușmanilor comuni. Oricare ar fi semnificația acestei reglementări, ea permitea Moldovei să-și păstreze independența
statală, ceea ce i-a dat posibilitate marilor domni să se opună tendințelor expansioniste ale regatelor polon și ungar.
Raporturile moldo-otomane se agravează în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517). După 1512,
cînd Selim devine sultan, domnul moldovean îndeplinește de facto obligații de vasal al Porții: îndatoriri militare,
informații de cercetare. Invazia sultanului Suleiman în 1538 și aplicarea sistemului de învestire, iar apoi de numire a
domnului, încheie procesul de instaurare a suzeranității (sau hegemoniei) otomane în Moldova. Domnul Moldovei
Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) în a doua sa domnie este direct numit la tron de către sultan, fără a fi ales în
prealabil de boieri.
După zdrobirea Regatului Maghiar în bătălia de la Monacs (1526) și instituirea pașalîcului de Buda (1541)
Transilvania devine, de asemenea, un principat autonom sub suzeranitatea Porții. Țările Române rămîn fără un
puternic sprijin extern în persoana Regatului Ungar și dependența lor față de Poartă se agravează.
 Statutul Țărilor Române sub dominația otomană. În sec. XIV-XV toate pământurile cunoscute de otomani
se subâmpărțeau în două categorii:
- Casa Islamului - teritorii incluse direct în imperiu;
- Casa Războiului - teritorii care urmau să fie cucerite;
- Casa Păcii sau a legământului - stări de provizorat sau categorii intermediare de dependență, apărute în
procesul cuceririlor otomane, când unele țări își răscumpărau pacea, iar apoi și protecția sultanului prin
plata tributului. Tetitoriile Casei păcii nu erau direct incluse în imperiu, ci numai recunoșteau că se află
sub suzeranitatea sultanului.

Evoluția relațiilor româno-otomane în sec.XV-XVI a dus la recunoașterea de către Țările Române a

suzeranității otomane, bazate pe principiul legământului.
La baza legămîntului Țărilor Române cu Imperiul Otoman s-au aflat documente oficiale, numite
”ahidnamele” (sau capitulații, deoarece ele erau divizate pe capitole). Ahidnamelele erau date domniilor de către
sultani, iar conținutul lor (deși puteau să difere în unele momente de la un document la altul) stipulau mai multe
principii de bază, care determinau autonomia Țărilor Române.
Domnii Țărilor Române urmau să fie pământeni, creștini, și de regulă, din familia domnitoare, iar țările își
păstrau instituțiile lor politice, administrative, militare, judecătorești și bisericești proprii. Pe măsura ce s-a consolidat
suzeranitatea otomană, Poarta și-a atribuit tot mai mult dreptul de a-i numi pe domni, substituindu-se principiul
dinastic și vechiul drept de alegere al boierilor. Numiți la domnie, cu însemnele puterii confirmate de Poartă (steag,
spadă, cal, caftan, firman de investire), domnii depuneau sultanului omagiu, considerîndu-se unșii lui Dumnezeu
învestiți la putere de către sultan.
Unii dintre domni guvernau sub protecția gărzilor otomane. Legea musulmană (șariat) nu avea, însă, aplicare
în Țărilor Române, ele nu erau obligate să dea copii pentru corpul de ieniceri (devșirme), teritoriul lor nu putea fi
populat cu turci, aici nu se puteau construi moschei, statutul autonom al Țărilor Române găsindu-și expresie și prin
prezența la Istambul a unor reprezentanți ai domnului (numiți capukehaya).
Urmînd scopul de a-i pune pe domni în supunere, Poarta scurtează durata cîrmuirii lor (redusă la 2-6 ani), iar
pentru a-i împiedica să ducă o politică independentă, în special, externă, li se cerea să trimită ca ostatici la Istambul fii,
frați, nepoți. Oastea fiecărei țări române era obligată să participe la expedițiile otomane din regiune, fiind micșorată de
la 40 000 la 10 000 ostași. Pentru a slăbi capacitatea de apărare a Moldovei și Țării Românești sultanul a ordonat
domnilor Mircea Ciobanul (a domnit de 3 ori în Muntenia) și Alexandru Lăpușneanu (a domnit de 2 ori în Moldova)
să ardă cetățile țării. Tot la mijlocul secolului al XVI-lea capitalele au fost strămutate mai aproape de hotarele
otomane: a Țării Românești - de la Tîrgoviște la București, a Moldovei – de la Suceava la Iași. Aceasta le permitea
turcilor să controleze mai îndeaproape activitatea domnilor.
Sub presiunea suzeranității otomane Țările Române își pierd tot mai mult libertatea de acțiune pe plan extern.
Acțiunile diplomatice ale domnilor se încadrau oficial în sistemul diplomației otomane, sau aveau un caracter secret,
scopul lor fiind emanciparea de sub dominația străină.
Regimul suzeranității otomane aduce obligații însemnate din punct de vedere economic. În Moldova
volumul tributului crește de la 2 000 de galbeni în 1456 pînă la 65 000 în 1593, îar în Țara Românească – de la 3 000
în I jum.sec. XV pînă la 155 000 în 1593. Volumul tributului se va reduce după războiul antiotoman condus de Mihai
Viteazul, dar va continua să rămînă o obligație împovărătoare.
Pe lîngă tribut, domnii dădeau la urcarea pe tron peșcheșuri (cadouri) obligatorii sultanului, marelui vizir,
altor înalți dregători, pașalelor din cetățile de la Dunăre, iar domnii moldoveni dădeau asemenea cadouri și hanului
Crimeii. La Poartă corupția era un instrument al puterii. Petru Rareș a plătit la 1541 100 000 de galbeni pentru a reveni
la tronul Moldovei. Punînd de fapt domniile la licitație, Poarta refuza sume fabuloase și pe această cale.
Din a II jum. sec. XVI Imperiul Otoman impune Țărilor Române și un sistem comercial apăsător, în baza
căruia ele au devenit cămara cu provizii destinate Istambulului și armatei otomane. Poarta a instituit un sistem de
livrări obligatorii ale produselor de care avea nevoie și a interzis, sau a îngrădit, vînzarea lor pe alte piețe (mai ales
grîne, oi, cai, produse animaliere, miere, ceară, cânepă, cherestea etc). Livrările obligatorii de produse în cantități
însemnate și la prețuri impuse de Poartă au constituit una dintre formele cele mai apăsătoare de exploatare economică
a Țărilor Române.
Sub raportul obligațiilor economice principatul Transilvaniei se afla într-o situație mai bună. Tributul impus
principatului, inițial de 10 000 florini, a sporit la 1575 la suma de 15 000 florini, iar peșcheșurile și prestațiile în
produse ale principatului erau mai reduse decît cele impuse Moldovei și Țării Românești.
În calitate de suzeran al Țărilor Române, Imperiul Otoman era obligat să apere integritatea lor teritorială. Dar
încălcîndu-și această obligație, Poarta a încorporat sub administrația directă a imperiului mai multe pămînturi
românești.
Aceste teritorii numite raiala erau capete de pod ale otomanilor, menite să țină în supunere Țările Române.
(Vezi: Capitolul X, compartimentul Teritorii românești sub administrație otomană).
Românii au încercat să organizeze diverse forme de rezistență. Astefl, la 1524, la tentativa beiului de Vidin
Mehmed de a lua Țara Românească în stăpînirea sa, domnul Munteniei Radu de la Afumița dă o ripostă promptă,
atacînd cetățile turcești de la Dunăre. Domnul Moldovei Ion vodă cel Viteaz ( 1572 – 1574 ) reușește să adune oastea
mare a țării, cîștigă un șir de lupte cu turcii, dar este înfrînt în lupta de lîngă lacul Cahul (1574). Totodată devine
limpede pentru români că ieșirea de sub suzeranitatea otomană poate avea loc numai într-o conjuctură externă
favorabilă și în coaliție cu puterile europene.
Astfel, regimul suzeranității otomane, deși a avut forme din ce în ce mai grave, nu a modificat organizarea
instituțională internă a Țărilor Române. Ele au continuat să-și păstreze o autonomie reală, desigur cu îndeplinirea
obligațiilor menționate către puterea suzerană. Autonomia lor era similară cu cea a Ragusei (Dubrovnikului) și a
Hanatului Crimeii. Pămînturile Țărilor Române alcătuiau Casa păcii, iar relațiile româno-otomane erau reglementate
prin ahidnamele (capitulații) date lor de către sultan. Otomanii așa prin și n-au atins faza finală a expansiunii lor în
spațiul românesc – transformarea Țărilor Române în pașalîcuri. Pe lîngă rațiuni de ordin economic, legate de cheltuieli
privind administrarea acestor teritorii, o importanță hotărîtoare a avut forța de rezistență permanentă a românilor
împotriva expansiunii străine.