ORGANIZAREA STATALA A DACIEI ROMANE

1. Organizarea centrala a provinciei Dacia romana

Organizarea administrativa a Daciei a fost realizata printr-o lege,

Constitutie, promulgata de Traian in 107. Prin aceasta Constitutie au fost
stabilite si reglementate hotarele, forma de organizare si conducere, organizarea
militara pentru aparararea teritoriului si valoarea totala a impozitelor pe care
noua provincie urma sa la verse in tezaurului imperial de la Roma.
Organizarea politica administrativa a Daciei Romane a fost initiata sub
forma unei provincii imperiale, condusa de un guvernator cu titlul legatus
Augusti propraetore. Acesta era raspunzator direct in fata imparatului. Acest
guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar, fiind
inzestrat cu imperium. Avea in subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia
Felix si XIII Gemina), intrucat la romani guvernatorii de rang consular aveau
dreptul de a conduce mai multe legiuni.1
Principiile si regulile de organizare a provinciilor in cadrul Imperiului
Roman au fost statuate odata cu trecerea de la forma de organizare republicana
la cea imperiala.
Primul care a avut initiativa in acest sens a fost imparat Octavianus
Augustus (27 i. Hr. - 14 d. Hr.) care a divizat provinciile in doua mari categorii:
provincii senatoriale si
provincii imperiale.2
Provinciile senatoriale erau situate de obicei in interiorul imperiului,
motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiti
de catre Senatul roman dintre acei membri ai sai care exercitasera la Roma
magistraturile supreme (consulatul si praetura).
Pe de alta parte, provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, in
consecinta era obligatoriu sa dispuna de trupe. Provinciile imperiale erau la
dispozitia imparatului si acestea erau administrate prin intermediul unor inalti
functionari numiti direct de catre imparat.
Provinciile imperiale in care stationau una sau mai multe legiuni (unitatile
de elita a armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial

1 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, p. 2o;

2 D. Iancu, Istoria dreptului romanesc, Ed. Universitatii din Pitesti, Pitesti, pp. 15-30;
(membri ai ordinului senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro
praetore ("delegat al imparatului in loc de praetor").3
Provinciile care erau lipsite de legiuni i a caror armata era alcatuita
numai din trupe auxiliare (alae si cohortes) erau conduse de un membru al
ordinului cavalerilor (ordo equester) care purta titlul de procurator Augusti vice
praesidis cum iure gladii. Traducerea in concret a expresiei vice praesidis era
aceea ca procuratorul de rang ecvestru tinea locul unui guvernator de rang
senatorial (care ar fi condus in mod normal provincia daca aceasta ar fi avut cel
putin o legiune), pe cand expresia cum iure gladii arata ca procuratorul avea
comanda suprema asupra trupelor din provincia sa, precum si dreptul de a
pronunta pedeapsa capitala.
Aceste titluri reprezentau expresia faptului ca titularul lor era un
guvernato cu drepturi depline, chiar daca rangul social era unul mai mic decat al
unui guvernator recrutat din ordinul senatorial.
Dupa cum cunoastem pe timpul lui Hadrian a avut loc o reorganizare
administrativa care a impartit provincia dacica in 3 provincii care aveau cate o
conducere proprie, dupa cum urmeaz:
Provincia Dacia Superior
Aceasta prima provincie era guvernata de un senator vir praetorius (fost
pretor la Roma) intrucat aici se afla cantonata singura legiune a provinciei, a
XIII-a Gemina.
Desi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum si
a intregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla si
resedinta procuratorului financiar al provinciei, un functionar de rang ecvestru
care se ocupa de problemele economice si fiscale si il inlocuia pe guvernator in
absenta acestuia.
Provincia Dacia Inferior
Aceasta a doua provincie dispunea decat de trupe auxiliare astfel ca aceasta era
guvernata de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala
Daciei Inferior se presupune a fi fost orasul Romula (Resca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissensis4
Nici aceasta provincie nu dispunea de trupe de elita (legiuni) fiind
guvernata de acelasi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru.

3 Coordonator Ioan Ceterchi, Istoria dreptului romanesc, , vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti,
1980, p. 83-94;

4 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, pp. 20-23;
 Dupa reforma administrativa introdusa de imparatul Marcus Aurelius,
conducerea provinciilor dacice a fost reunificata sub autoritatea unui singur
guvernator, care isi avea sediul la Apulum.
Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum, insemnand delegat al imparatului, in loc de pretor, pentru cele trei
Dacii.
Prin aducerea in provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit
si titlul de Consularis trium Daciarum. Aceasta indica faptul ca guvernatorul era
un fost consul al Romei, explicatia rangului sau inalt fiind aceea ca el avea sub
comanda doua legiuni: a XIII-a Gemina si a V-a Macedonica.
Provinciile Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis (Inferior) si-au pastrat
insa identitatea si limitele teritoriale conturate in perioada anterioara. Ele au fost
transformate acum in districte administrativ-financiare conduse de cate un
procurator Augusti de rang ecvestru.
Cei doi procuratori aveau numai atributii civile, fiind asezati sub
autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.
Organele administratiei centrale erau urmatoarele doua categorii:
guvernatorul
adunarea provinciei.
Guvernatorul 5care era investit cu imperium majus ceea ce insemna ca
acesta exercita practic toate puterile, fiind conducator al armatei, al
administratiei si posesor al dreptului de jus edicendi, adica guvernatorul avea
dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local in conformitate cu dreptul
roman provincial. Competenta jurisdictionala era identica cu cea pe care o aveau
consulii, pretorii, prefectul orasului si prefectul praetoriului la Roma, putand
judeca orice cauza, pentru care putea dispune orice pedeapsa, mergand pana la
cea executia capitala.
Normele privind organizarea provinciilor din cadrul Imperiului Roman au
fost edictate odata cu trecerea de la forma de organizare republicana la cea
imperiala.
Adunarea Provinciala (Concilium provinciae Daciarum Trium)6 care
era alcatuita din reprezentantii oraselor din provincie, reuniti cu totii sub
presedintia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae Augusti).
Principala atributie a Adunarii era intretinerea cultului imparatului, introdus cu
scopul prezervarii unitatii statului si a teritoriului roman. Adunarea mai avea
5 Coordonator Ioan Ceterchi, Istoria dreptului romanesc, , vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti,
1980, p. 83-94;

6 D. Iancu, Istoria dreptului romanesc, Ed. Universitatii din Pitesti, Pitesti, pp. 15-30;
insa si alte atributii, asa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei
si sustinerea lor in fata imparatului, ridicarea unor monumente sau statui in
cinstea celor care facusera binefaceri provinciei, aducerea de multumiri
guvernatorului, la iesirea din functie, pentru modul cum administrase provincia
etc.7
La nivel central, administrarea finanelor provinciei cadea n sarcina
procuratorului financiar al Daciei Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat
sub ordinul lui Legatus Augusti pro praetore. Impozitarea se efectua pe baza
unor recensminte care aveau loc din 5 n 5 ani.
Similar cu alte provincii romane veniturile proveneau din exploatarea
domeniilor publice, din darile provinciale, din impozitele directe denumite
tributa care se plateau pe proprietatea funciara si pe cladiri, dar si din impozite
pe persoane, mai fiind cunoscute si sub denumirea de tributa capitis, acesta din
urma fiind platite atat de cetatenii romani cat si de peregrini.
Mai existau de asemenea si impozitele directe (vectigalia) care se plateau
pe mosteniri pe vanzarea marfurilor, fie pe eliberarea de sclavi.
De asemenea, din punct de vedere vamal, Dacia era inclus n
circumscripia Illyricum, iar taxele vamale erau platite la trecerea frontierelor, la
trecerea peste poduri, la intrarea n orase.
Organizarea militar a Daciei romane s-a circumscris pozitiei sale n
imperiu, ca provincie de granita recent nfiinat pe un teritoriu cucerit cu greu.
Per ansamblu efectivele romane n Dacia au fost restrnse fiind la nivelul
obinuit n imperiu: din cele 5 componente ale armatei romane, in Dacia au
staionat trei legiuni, trupe auxiliare (cohorte, ale) si trupe neregulate (umeri,
vexillationes).
Inca din vremea lui Traian a fost conceput si construit un sistem eficient
de castre, fortificatii si drumuri, cu rolul de a inchide directiile principale de
acces in interiorul provinciei, de a securiza noile frontiere. Au fost realizate trei
feluri de lucrari militare: valuri, castre si castella. Un val s-a construit ntre
Somes si Crisul Repede , pentru a apra oraul Porolissum, trei in Banat, trei in
Dobrogea.8
Castrele erau cunoscute ca fiind constructii dreptunghiulare din piatra,
prevazute cu porti si dispuse pe linii de aparare care formau asa numitele
limesuri. Astfel de castre au fost ridicate la Germisara, Tibiscum, Dierna, Micia,

7 V. Gionea, Organizarea teritoriala in Dacia Traiana si normele de drept public care se aplicau, in
Studii de drept constitutional si istoria dreptului, vol. I, Regia Autonoma "Monitorul Oficial",
Bucuresti, 1993, p. 65-74;

8 E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura si presa "Sansa", Bucuresti, 1993, pp. 23-27;
Alburnus Major, Pelendava. Pe langa un rol militar castrul mai indeplinea si un
rol economic dar si social.
Castella erau constructii defensive, restranse, de asemenea realizate din
patra avand acelasi rol ca si castrele dar la dimensiuni mai mici decat acestea din
urma. De asemenea, si acestea au indeplinit un rol agricol, comercial dar si
social.
Deoarece sistemul de fortificatii a fost legat de o reea de drumuri pentru a
facilita deplasarea si aprovizionarea trupelor, s-a ajuns repede la transformarea
retelei de transport militar n retea de circulatie economica, ca un factor de
progres al intregii societati.