Atentatul de la Sarajevo

În dimineața zilei de duminică, 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand,

moștenitorul aparent al tronului Austro-Ungariei, însoțit de soția sa au sosit cu trenul în
orașul Sarajevo și au urcat în automobilul care urma să-i ducă de-a lungul Appel Quay, la
primărie. Convoiul era alcătuit din 6 mașini. În prima se afla primarul și șeful poliției. În a
doua arhiducele și soția sa, iar în urma lor mașini în care se aflau polițiști și membri ai suitei
arhiducelui.

Șapte teroriști grupați în două celule s-au strâns în oraș cu câteva zile înainte de
vizită. În dimineața în care a sosit arhiducele, aceștia s-au poziționat la o oarecare distanță
unul față de celălalt de-a lungul Quay-ului, un bulevard larg care mergea paralel cu râul
Milijacka, ajungând până în centrul orașului Sarajevo. În jurul Italiei aveau legate bombe de
mărimea unei bucăți de săpun, cu amorsă și focos chimic. În buzunare aveau revolvere
încărcate. Fiecare avea cianură la el în buzunar împachetată în hârtie ca să își ia viața odată ce
sarcina era îndeplinită.

Nu fuseseră luate măsuri oficiale de securitate, până și cel mai mic detaliu de
securitate fusese omis : șeful poliției se urcase din greșeală într-una dintre mașini, alături de
trei ofițeri locali bosniaci, lăsându-și oamenii în urmă, la gară.

Coloana se deplasa mai încet decât era planificat, arhiducele vrând să guste din plin
aceste momente. După ce au trecut prin dreptul cazărmii, au ajuns la şcoala de fete. Doi
atentatori se găseau aici, având bombele pregătite. Fără explicaţie, nu le-au folosit. Văzând
acest lucru, un altul a tras cu pistolul, iar la zece şi zece minute, al patrulea a aruncat cu o
grenadă, care însă nu a explodat pe moment. Şoferul a văzut-o, a luat-o de pe capotă şi a
aruncat-o. Atentatorii erau alţi patru naţionalişti trimişi pe lângă Gavrilo Princip şi ai lui.

Arhiducele nu a păţit nimic, soţia sa fiind doar uşor zgâriată la gât. Şi alţi mebri ai
suitei şi pietoni suferiseră doar răni uşoare. Imediat după explozie, maşina arhiducelui a ajuns
la primărie şi, după o scurtă ceremonie de primire, Franz Ferdinand i-a salutat în limba sârbă
pe participanţi. Au început apoi discuţiile despre ce urma să facă moştenitorul. Unii erau de
părere că restul vizitei trebuie contramandat, pentru siguranţa arhiducelui. Unii erau
împotrivă, arătând că siguranţa arhiducelui nu era afectată. Cel care a luat decizia finală a fost
însuşi Franz Ferdinand. El a hotărât că, după o vizită la spitalul unde fusese dus un aghiotant
rănit, vor participa la deschiderea muzeului şi apoi vor lua prânzul. În niciun caz nu vor pleca
în grabă. Se părea că arhiducele nu voia să ţină seama de faptul că măsurile de securitate nu
erau strălucite.

La unsprezece fără un sfert, arhiducele şi soţia sa au părăsit clădirea primăriei,

urcând din nou în automobile. Coloana a trecut din nou pe cheiul Apel, dar şoferul, care nu
fusese anunţat de schimbarea de traseu, nu a făcut stânga spre spital, ci dreapta. Ajuns în
dreptul unui depozit de vinuri, a început să schimbe direcţia. În acel moment, din mulţime a
apărut un tânăr de statură mijlocie, cu părul lung, care a tras din plin mai multe focuri de
armă. Era studentul Gavrilo Princip. Primul glonț a trecut prin ușa mașinii și a pătruns în
abdomenul ducesei, al doilea nimerise gâtul arhiducelui, sptrăpungândui vena jugulară.

Știrea a părut atât de îngrozitoare, relata ambasadorul rus la Viena, încât mulți nu ai
crrezut-o inițial. Seara când ziarele au scos noi ediții, iar dimineața, când au fost arborate
steagurile pe clădiri, știrea a fost luată în serios. În decurs de 24 de ore, știrea se răspândise
peste tot.

Cu toate acestea, pentru majoritatea oamenilor, asasinarea a avut mai degrabă o

semnificație politică decât una sentimentală. Neue Freie Presse, ziarul burgheziei educate din
Viena, vorbea despre o ,,lovitură a destinulu’’. Ziarul Innsbrucker Nachrichten scria că era
,,un eveniment unic în istoria Austriei’’. Odată cu moartea arhiducelui, observau editorii
ziarului Reichpost, monarhia pierduse nu numai un viitor suveran, ci și o figură publică
extrem de energică și de hotărâtă. Acestea erau glasuri are austriecilor, desigur. În Budapesta
situația era oarecum diferită. Mulți au întâmpinat vestea că inamicul puternic al maghiarimii
dispăruse cu un sentiment tăcut de ușurare. Însă chiar și aici, presa burgheză a încadrat
evenimentul ca fiind un moment istoric important și i-a condamnat pe autorii suspectați de o
asemenea grozăvie.