Aparitia si trasaturile istoriografiei

Istoriografia nu constituia la Roma o stiinta exacta, ci era literatura, istorie evenimentiala, dar si
comedie umana, care descifra mesajele trecutului, in esenta, cum s-a aratat, istoriografia romana
reprezenta discurs asupra trecutului1.
Dar cand si cum a aparut istoriografia in literatura latina? Scrierea istoriei a emers tarziu, ia
sfarsitul secolului al lll-lea i.e.n., cand poezia dispunea de anumite state de serviciu si cand
comedia plautina incepuse sa-si realizeze stralucitele ei performante. Acelasi pragmatism, care ii
determinase pe romani sa nu abordeze istoriografia, sa faptuiasca acte glorioase si nu sa scrie
despre ele, i-a impins in cele din urma s-o asume, sa scrie opere istorice. Mai multe motive
concrete i-au decis pe romani sa-si nareze istoria. in primul rand Roma tindea sa se deschida
unor moravuri si discursuri mentale noi, cum am aratat in capitolele anterioare. insa romanii
considerau ca trebuie conservata esenta vechilor moravuri sau macar o parte din ea si ca
trebuiau elogiati cei ce le ilustrasera. in al doilea rand, unii aliati italici ai Romei ezitasera sa
sprijine Roma, in cursul celui de al doilea razboi punic, sau chiar tradasera in vremea invaziei lui
Hannibal. Era asadar necesara cimentarea patriotismului italic si trebuia afirmata suprematia
Romei in interiorul peninsulei, ca dat mai vechi decat timpurile propriu zis istorice, in al treilea
rand, trebuia combatuta propaganda cartagineza si antiromana in lumea elenistica, in fata
publicului mediteraneean. Mai multi istorici greci din Sicilia imbratisasera cauza punica si o
sustinusera activ in operele lor. in al patrulea rand, romanii insisi erau surprinsi de reusita lor
istorica, de masiva expansiune a cetatii lor si isi puneau intrebari asupra obarsiei ce o aveau,
cautau oglinda virtutilor italice .
De fapt chiar din conditiile si motivatia aparitiei istoriografice decurg anumite trasaturi ale artei
scrierii istoriei - pentru ca este vorba de o arta -, trasaturi, care se mentin multa vreme. Le vom
enumera si chiar numerota: 1) vocatia educa-tiv-patriotica si moralizatoare. inca inainte de
reflectiile lui Cicero asupra istoriei, de fapt istoriografia era o "calauza" sau o "educatoare" a vietii,
o magistra uitae, iar scriitorii stabileau un diagnostic asupra trecutului; 2) romanocentrismul, ca
sa-l numim astfel, adica ideea fundamentala, promovata de aproape toti istoricii Cetatii, ca
romanii constituiau un popor ales, centrul universului, "cel dintai popor, princeps populus, cum va
spune Titus Livius. Operete istoriografice vor cuprinde mai ales istoria Romei si a Italiei, sortite
insa a fi dominate de catre romani; 3) spiritul partizan, nu numai in favoarea Romei, ci si a
anumitor factiuni si familii - precum Fabia, Claudia, cea a Scipionilor - de care erau legati primii
istorici; 4) tendinta nu spre adevarul absolut, ci catre verosimilitate si integritate in prezentarea
faptelor, care tinea seama de concordantele intre feluritele marturii, utilizate de istoriografi; 5)
antropocentrismul, conceptia ca omul isi faureste istoria. Chiar impactul destinului si al zeilor se
exercita prin intermediul modelator si modificator al omului; 6) coloratura puternic literara,
necesara convingerii si educarii, coloratura datorata retoricii si poeziei; 7) autonomia stilistica,
deoarece, in pofida retorizarii, istoricii privilegiau un stil specific in majoritatea speciilor, practicate
de ei, indiferent de optiunile stilistice ale oratorilor si poetilor. Multa vreme istoricii au operat cu un
limbaj arhaizant, greoi, pe care Cicero il va critica; dar Salustiu il va transforma si il va folosi cu o
arta stralucita.
Istoriografia romana ca federatie de specii literare
intr-adevar, istoriografia romana constituia o federatie de "genuri", "genres", cum zic francezii; dar
noi am spune mai degraba in romaneste o federatie de speeii, de forme literare. Aceste specii si-
au avut arhetipurile lor, atat latine, cat si grecesti. Deocamdata le putem enumera stcaracteriza
pe scurt.
Romanii au scris, in diverse etape istorice, "anale", annales, sau analistica. De fapt analele narau
pe scurt anumite evenimente mai vechi, la care in principiu autorii lor nu putusera asista (SERV.,
Ad Verg. Aen., 1, v. 373), riguros, pe ani si in ordine strict cronologica. Arhetipul a fost exclusiv
roman si a rezidat in cronica pontificala, in analele alcatuite de sefii religiei romane. O alta specie
a fost "istoria", historia - dar termenul era adesea utilizat la plural - in inteles restrans, caci acest
cuvant putea dobandi la istoricii romani patru sensuri. Se infaptuia in realitate o naratie, intr-o
ordine cronologicaMmai libera, a unor evenimente la care istoricul putuse lua parte (SERV., Ad
Verg. Aen., 1, v. 373), adica o cronica a unor fapte mai recente. Arhetipul era grecesc. De
asemenea, consideram specie literara si istoriografica specifica res gestae, literalmente "fapte
petrecute", cand aceasta sintagma era intrebuintata tot intr-un inteles mai restrans. Ne referim la
o cronica a unor evenimente recente, dar care cuprindea si o evocare, mai mult sau mai putin
ampla, a faptelor mai vechi, deci o "arheologie". Se adauga istoria universala, care infatisa istoria
lumii, in vreme ce specii istoriografice anterioare narau istoria Romei. Aceasta specie a aparut
tarziu, in secolul I i.e.n. si a fost slab reprezentata in peisajul istoriografie roman. Desigur
arhetipul trebuie cautat tot la greci. Toate aceste specii implicau o istorie panoramica, prezentau
evenimentele continuu, continuo, cum s-ar spune in latineste.
Au existat insa si alte specii de istoriografie. Ne referim la epitoma, breviar, compendiu, rezumat
al evenimentelor istorice, care sunt prezentate concentrat, foarte succint, operand "pe alese",
carptim, dupa o formula salustiana, ce va fi mentionata mai jos. De fapt epitoma putea actiona
atat "pe alese", intrucat efectua o selectie, cat si continuo, deoarece evoca o masa de fapte
infatisate in fluxul lor necontenit. Arhetipul trebuie cautat in relatarile scurte, condensate, ale
anumitor evenimente, relatari care figurau in arhivele magistratilor. Alte specii istoriografice
zugravesc faptele istorice numai "pe alese", in virtutea unei selectii, si nu intr-o maniera
panoramica. De pilda monografia, care fusese intens practicata de greci si era consacrata unui
grup de evenimente bine determinate, selectate din trecut. Memoriile sau autobiografia implicau
nararea de catre autor a propriei vieti sau doar a unor evenimente din existenta lui. Arhetipurile
sunt de cautat in literatura greaca, la "nivelul buletinelor victoriilor realizate de regii elenistici,
hypomne'mata, si al autobiografiilor justificative. Dar si la Roma ar fi putut inspira aceasta specie
istoriografica notele memorialistice afisate de pontifi si commentarii, darile de seama si rapoartele
magistratilor, notele si instructiunile date ulterior de imparati. in sfarsit o ultima specie
istoriografica o reprezenta biografia, nararea vietii unui alt personaj decat autorul, personaj care
se distinsese in viata politica sau culturala. Arhetipurile erau numeroase, caci la greci
precedasera biografia encomiile, laudele "biografice" sau "prebiografice", aduse invingatorilor la
jocurile sportive, la diverse intreceri in general. Biografiile ele insele se dezvoltasera in peisajul
literaturii elenistice. Dar si romanii cunoscusera, cum am mai vazut, specii de literatura orala,
care evocau viata unor personaje, neniile, laudatiile funebre, carmina conuiualia, epitafele de
toate tipurile, ca si arborii genealogici ai familiilor nobile.
Totusi aceste specii se intalnesc destul de rar in stare pura. Uneori in aceeasi opera se
amalgameaza tipare caracteristice mai multor specii istoriografice, dintre care unele tind sa se
impuna in masura mai mare decat altele. in orice caz contactele intre specii au fost totdeauna
fertile. De altfel, am constatat ca se configura o baza comuna ilustrata de trasaturile generale ale
istoriografiei. Multe dintre speciile, mai sus mentionate, au fost "inventate" sau create la sfarsitul
secolului al ll-lea i.e.n. sau in cursul veacului urmator. Este cazul res gestelor, historiei, istoriei
universale, epitomei, biografiei, memoriilor. Mai vechi sunt analele, care inaugureaza de fapt
activitatea istoriografica, si monografia 3.
Cele dintai anale au fost de altfel redactate in greceste, dar de autori romani. Au intervenit doua
motive in favoarea optiunii pentru dulcea limba a Helladei. in primul rand limba prozei era inca
foarte rudimentara, intrucat, cum am aratat, romanii nu aveau inca in proza experienta, pe care
incepusera s-o dobandeasca in poezie. in al doilea rand trebuia combatuta in fata publicului
mediteranean mai ales greco-elenistic, propaganda activa, procartagineza si antiromana, pe care
o intreprindeau de mai multe decenii anumiti istorici greci din Sicilia. Pe de alta parte publicul
roman cultivat cunostea limba greaca. Primii analisti, pe care ii anima un puternic suflu patriotic,
au exploatat in favoarea cauzei romane datele vulgatei referitoare la primordiile Romei, ca si
legendele anumitor ginti celebre. Din primele cronici istorice, alcatuite in limba greaca si ulterior in
latina, nu s-au pastrat decat fragmente.
Fabius Pictor si analistii de limba greaca
Creatorul, inuentor, al analisticii, "parintele istoriografiei latine", cum il numesc unii cercetatori
moderni, a fost Quintus Fabius Pictor, participant ia cel de al doilea razboi punic. Acest analist nu
numai ca avea o bogata experienta a faptelor istorice recente, ci, in plus, cunostea temeinic
arhivele gintii Fabia, cronica pontificala si poemul lui Naevius.
La sfarsitul celui de al doilea razboi punic, a alcatuit o opera analistica, Intitulata probabil
"Actiunile romanilor", din care s-au pastrat aproape treizeci de fragmente. Aceste anale incepeau
cu sosirea lui Enea in Italia, cu regii albani si romani, inclusiv Romulus. Ultimul fragment
conservat se refera la batalia de la Trasimen (217 i.e.n.), castigata de Hannibal asupra romanilor.
Fabius Pictor riposta propagandei procartagineze, exalta faptele Romei si ale Fabiilor, ginta
careia apartinea, intr-un stil, care a fost caracterizat drept teatral. invedera un anumit interes
pentru moravurile diferitelor popoare.
Lucius Cincius Alimentus, fost prizonier al lui Hannibal, constituie al doilea analist roman. S-au
conservat sapte fragmente din analele sale, redactate in greceste, ca si mai multe aluzii la ele.
Cincius Alimentus se referea de asemenea la Romulus si la inceputurile legendare ale Romei.
Filoelen, el nu era un partizan al Fabiilor, ci al gintii Claudiilor.
Dar Cincius Alimentus fusese magistrat roman. Este semnificativ faptul ca toti primii analisti
aveau experienta gestiunii Cetatii. Istoriografia, la inceputurile sale, exprima gandirea si
experienta oamenilor politici si militarilor de prima importanta. insusi fiul Africanului si tatal adoptiv
al lui Scipio Aemilianus, numit si el Publius Cornelius Scipio, a scris anale in limba greaca. Se
pare ca acest analist prefigura aparitia historiei, ca specie istoriografica, dat fiind ca insista
asupra celui de al doilea razboi punic.
Pentru a anihila propaganda antiromana intreprinsa de istoricul elen Antisthenes din Rodos, care,
prin intermediul unui personaj al lui, generalul roman Poiiblios (desigur Scipio Africanul), profetiza
zdrobirea Romei de o mare coalitie a Orientului elenistic, alcatuiesc, in vremea lui
Terentiu, anale in limba greaca doi fosti magistrati si senatori romani, Aulus Postumius Albinus si
Aulus Acilius Glabrio, din operele carora ne-au ramas fragmente.
Primii istoriografi de limba latina
Cato incepuse sa scrie istoriografie in limba latina, cum vom vedea mai jos. Diversele grupuri
politice romane de presiune, indeosebi cele traditionaliste, aveau nevoie de exaltarea trecutului
pentru propaganda lor. Pe de alta parte, adversarii Romei fusesera invinsi in Orient, de acum
inainte pratic dominat de romani, iar publicul elenistic putea si trebuia sa citeasca texte compuse
in limba latina. Evantaiul speciilor istorice se deschide aproape brusc, in vreme ce istoriografii
imprumuta de la Cato procedeul discursului, cuvantarii atribuite personajelor din operele lor, ca si
o limba aspra, arhaizanta, stangace, in mare masura inca bazata pe parataxa. Limbajul primilor
istorici de limba latina este de factura net expresionista. Se constituie astfel, in virtutea
autonomiei stilistice a istoriografiei latine, o limba standard a analistilor si chiar a altor istorici, dar
nu si a unor memorialisti si biografi. Totodata sporeste sensibil interesul istoricilor pentru eruditie,
pentru institutii si problemele sociale.
Masiv inraurit de Cato s-a vadit afi Lucius Cassius Hemina, autor de annales, in cel putin cinci
carti, care se extindeau de la intemeierile asezarilor Italiei pana in 146 i.e.n. S-au pastrat aproape
patruzeci de fragmente care evidentiaza, pe langa interesul pentru fundarea altor orase decat
Roma, preocupari pentru dezvoltarea moravurilor, pentru religie si chiar etimologie. Lexicul si
structura frazelor comporta o limpede coloratura arhaizanta. Mai rapid sunt relatate inceputurile
Romei de catre Lucius Calpurnius Piso Frugi, exponent al unei familii plebeiene, familie care
dobandise relativ recent accesul la consulat. Opera lui Piso, Annales, in sapte carti, din care au
ramas fragmente, cuprindea legende amuzante, precum cele relative la Romulus, insa si un
pregnant cult al virtutilor strabune. Piso practica si el o limba arhaizanta, greoaie si uscata.
in vremea Gracchilor *, traiesc si scriu alti analisti, influentati de Polibiu si asadar preocupati de
decelarea cauzelor profunde ale fenomenelor. insa si acesti cronicari s-au exprimat intr-o limba
arhaizanta si stangace si au fost doar simpli povestitori, cum ii va califica mai tarziu Cicero. S-au
ilustrat ca analisti Gaius Sempronius Tuditanus, consul in 129 i.e.n., autor de anale, care
prezentau abundent inceputurile legendare ale Romei, Gnaeus Gellius si Gaius Fannius. Analele
lui Gellius contineau cel putin treizeci si trei de carti si denotau de asemenea preocupari intense
pentru relatarea legendelor stravechi. Fannius activase initial ca partizan al Gracchilor, dar
* Pentru a prezenta unitatea genului istoriografie si a avea o imagine completa a evolutiei
inceputurilor lui, ilustrate de autori, din operele carora nu dispunem decat de fragmente, vom
depasi limitele secventei istorice tratate aici (pana in 133 i.e.n.) si vom prezenta opere de scriitori
care au trait si publicat la sfarsitul secolului II i.e.n. si in veacul urmator. sfarsise prin a abandona
cauza lor. Analele sale traduceau optica politica a "popularifor" moderati, care militau pentru
anumite reforme favorabile plebei.
Concomitent Lucius Caelius Antipater incearca sa continue stradaniile lui Cato si alcatuieste o
monografie consacrata celui de aJ doilea razboi punic. Din cele cateva zeci da fragmente
conservate, rezulta efortul de a colora naratia, de a-i conferi patos, ca si recursul lai digresiuni
vibrante. Antipater este totusi inca un arhaizant.
Dezvoltarea Istoriografiei preclasice
Cum am aratat, aproape brusc emerg noi specii istoriografice, dupa incheierea gestei politice a
Gracchilor. Astfel Publius Sempronius Asellio, nascut pe la 160 i.e.n., fost militar, ruda si prieten
al Gracchilor, scrie "Carti ale lucrurilor infaptuite", Rerum gestarum libri, din care s-au conservat
fragmente, h esenta, Asellio inaugureaza, intr-o opera in patruzeci de carti, specia res gesteior.
Dupa o relativ scurta "arheologie", Asellio trece, de la cartea a doua sau a treia, la prezentarea
istoriei contemporane. Dar in ce mod? Discipol al lui Cato si Polibiu, Asellio reproba metodologia
analistilor, comparata de el cu cea a povestilor pentru copii, si afirma interesul sau pentru
cauzalitatea profunda a fenomenelor, pentru consilium, "planul" sau scopul faptelor savarsite
(fragmentele l-2). Istoricul crede ca numai in acest fel poate fi cu adevarat impulsionat
patriotismul roman. Concomitent el polemizeaza cu Antipater si respinge nararea patetica a
faptelor. Fara indoiala, astfel cronica istorica devine mai profunda, dar Asellio se exprima si el
arhaizant, tern si greoi.
Totodata, sub impactul personalizarii vietii politice romane, al afirmarii pregnante a unor mari
personalitati, care nu avusesera cum sa se impuna inainte de Gracchi, apar si memoriile. Care
este insa inuentor-u\ memorialisticii? insusi Gaius Gracchus, tribunul reformator al plebei. Dar,
din memoriile sale nu ni s-au pastrat decat doua fragmente. Curand se afirma si alti memorialisti.
Marcus Aemilius Scaurus (162 - dupa 90 i.e.n.), aristocrat ruinat si fost general in razboiul purtat
de romani impotriva lui lugurtha, redacteaza trei caiti de memorii, unde isi justifica o existenta
mult discutata si exalta, intr-un stil cenusiu, arhaizant, vechile virtuti romane. S-au pastrat
fragmente, ca si din memoriile lui Publius Rutilius Rufus (156-87 i.e.n.), Socratele roman, cum a
fost numit, orator, jurist si om politic. A scris "Despre viata sa", De uita sua, in cei putin cinci carti
A polemizat cu Scaurus si a demascat uneltirile tesute impotriva sa, care ii pricinuisera exilarea
de la Roma Practica o limba arhaizanta si efectueaza incursiuni intr-o istorie mai veche a Romei.
Un alt literat si om politic, Quintus Lutatius Catulus (150-87 i.e.n), in memoriile sale, incearca sa-
si scoata in evidenta succesele inregistrate in timpul razboiului desfasurat impotriva cimbrilor si
teutonilor, umbrite, dupa parerea sa, de catre Marius.
Un rol deosebit in expandarea memoriilor l-a jucat vestitul om politic si dictator Lucius Cornelius
Sulla Felix De fapt, prin opera sa "Comentarii despre faptele proprii", Commentarii de rebus sws,
Suila se erijeaza in al doilea inuentor al speciei, orientate acum spre politica majora. Din
fragmentele pastrate si din alte date, rezulta ca acest memorii, in douazeci si doua de carti, se
extindeau pana la moartea lui Sulla, caci ultima secventa se datoreaza unui libert al autorului.
Totodata Sulla abandoneaza stilul arhaizant, care nu va mai marca in viitor scriitura memoriilor,
Pierderea textului acestor memorii este deosebit de regretabila.
In acelasi timp Lucius Cornelius Sisenna, mort in 67 i.e.n., literatul care a introdus la Roma
"novelele* grecesti, creaza historia, ca o cronica a evenimentelor recente. Historiae, cum se
numea opera sa, probabil extinsa pe douazeci si patru de carti, prezenta, fara 'arheologie",
perioada 9l-78 i.e.n. Din cele 137 de fragmente conservate rezulta ca Sisenna exalta
personalitatea si infaptuirile lui Sulla. Personajelor li se atribuie discursuri si indeobste scriitura
lucrarii reliefeaza gustul umorului si al pitorescului, inclinarea spre un patos de factura asianista.
Stilul arhaizant, dar colorat si relativ slefuit, al lui Sisenna pregateste elaborarea unei scrieri cu
adevarat artistice a istoriei.
Eforturi in acelasi sens, adica in vederea scoaterii istoriografiei din preistoria ei, a depus si
Quintus Claudius Quadrigarius, care continua practica analisticii. in douazeci si trei de carti, din
care s-au pastrat cateva zeci de fragmente, unde se staruie asupra unor evenimente mai recente,
Annales ai lui Quadrigarius contureaza apologia Romei si a lui Sulla. Desi arhaizant,
Quadrigarius se exprima intr-un stil colorat, pe ritmuri poetice. Dar cum scriu ceilalti analisti?
Valerius Antias, izvor privilegiat al lui Tftus Livius, se exprima intr-un stil cenusiu, arhaizant, cum
reliefeaza cele cateva zeci de fragmente conservate din opera sa foarte ampla, Annales, in cel
putin saptezeci si cinci de carti. Aceste anale se intind'de la 600 i.e.n. pana la moartea lui Sulla,
pentru a evidentia elogiul virtutilor strabune, pe baza reproducerii, de altfel necritice, a vechilor
legende. Lucius Lucceius este numele altui analist, a carui cronica ajunsese pana la epoca lui
Sulla.
in specia res gestelor se ilustreaza Gaius Licinius Macer. in vreme ce cei mai multi istoriografi
asumau punctul de vedere patrician si afpoi aristocratic, cand interpretau istoria romana, Macer,
fost tribun al plebei, apara optica popularilor. Conceptiile sale rationaliste rezulta si din
"arheologie", situata, intr-o forma concentrata, la inceputul acestor res gestae. intr-adevar Macer
conferea o interpretare rationalista mitului lupoaicei primordiale, care i-ar fi alaptat pe Romulus si
Remus. Stilul sau, destul de colorat, implica abandonarea partiala a arhaismelor.
Totodata Marcus lunius Brutus (85-42 i.e.n.), celebrul cezaricid, se manifesta ca inuentor-ul
eprtomei. Brutus a abreviat analele lui Gaius Fannius, in ceea ce Cicero a calificat ca "epitoma
Fanniilor", epitoma Fannianorum (Ad Att., 12, 5, 3), in 47 i.e.n. Mai tarziu, in 45 ie.n. sau chiar
anterior, Brutus a intocmit si o epitoma a monografiei lui Caelius Antipater (CIC, Ad. Att, 13, 8) si
se pare ca proiecta sa-l abrevieze, sa-l "epitomeze", si pe Polibiu. Prin urmare gusturile lui Brutus
par sa fi fost suficient de eclectice. Se exprima intr-un stil sobru si selecta mai ales faptele cu
adresa moralizatoare. in orice caz, epitoma se structureaza, in opera sa, la nivelul unui rezumat
destul de mecanic al unei singure lucrari istorice anterioare. in acelasi timp, personalizarea
crescanda a vietii politice favorizeaza expansiunea biografiei. Pe urmele lui Varro, inuentor-u\
speciei, alcatuiesc biografii de personalitati ilustre Titus Ampius Balbus si Gaius Oppius, iar
Marcus Tullius Tiro, libert si secretar al lui Cicero, prezinta viata marelui scriitor si om politic 4.
Oratoria si dreptul
in secolul al ll-lea i.e.n., s-au afirmat mai multi oratori importanti, ca Scipio Africanul, Laelius,
prieten cu Scipio Aemilianus si personaj al dialogurilor ciceroniene, si Servius Sulpicius Galba,
stramos al imparatului cu acelasi nume. Ulterior au stralucit mai cu seama Tiben'us si Gaius
Gracchus. Acesti oratori trebuiau sa cunoasca dreptul, amplu comentat de diferite personalitati
politice, care porneau, in analizele lor, prin excelenta de la Legea celor douasprezece table.
Cato cel Batran. Viata
Cel mai semnificativ prozator roman preclasic este insa Cato, supranumit cel Batran, care a trudit
din greu sa-si construiasca opera intr-o proza inca atat de rudimentara. De altfel, Cato este
singurul prozator preclasic din care ni s-a conservat o opera integrala.
Viata lui Marcus Porcius Cato, supranumit Censorul, datorita rigorii morale atestate cu prilejul
exercitarii uneia dintre magistraturile pe care Ie-a asumat, sau cel Batran, cel "mai in varsta",
Maior, in opozitie cu un omonim al sau din secolul I i.e.n., care ii era de altfel descendent, ne este
bine cunoscuta. Diverse izvoare ne-o prezinta; printre ele se remarca un dialog ciceronian si mai
multe biografii, precum cele ale lui Cornelius Nepos, Plutarh si a unui anonim, care figureaza intr-
o culegere consacrata barbatilor ilustri ai Romei. Cato s-a nascut in 234 i.e.n., la Tusculum, si
intr-o familie plebeiana de proprietari mijlocii de pamant. Supranumele de Cato este pus in
legatura cu vocabulul sabin catus, "inteleptul", care i s-a acordat. Cato a fost un "om nou", homo
nouus.
Dupa cum o declara intr-un discurs, Cato a ostenit intens in tinerete pe mica "mosie", pe care i-o
lasase mostenire tatal sau 5. Si-a format de fapt un supraeu puternic dezvoltat pe baza cenzurarii
severe a impulsurilor, care trebuie sa fi fost si ele destul de viguroase. Dupa batalia de la Cannae
(216i.e.n.), s-a angajat ca simplu soldat in armata romana, in care s-a distins iute, incat cu prilejul
luptei de la Zama a ajuns sa detina un anumit post de comanda. in 199 i.e.n., Cato devine edil al
plebei si incepe o cariera a demnitatilor, care culmineaza cu exercitarea consulatului in 195 i.e.n.
Devenit adversar inversunat al Scipionilor, Cato determina in mare parte exilarea voluntara a
Africanului. De asemenea Cato era ostil reformelor sociale, Censor in 184 i.e.n., Cato
dobandeste o reputatie deosebita, datorita luptei acerbe pe care o initiaza impotriva luxului.
BatraneSea lui Cato este marcata de combaterea neinduplecata a aristocratiei deschise spre
noile moravuri si de impotrivirea fata de expansiunea in Orient, de unde considera ca se importau
deprinderi pernicioase, ostile traditiilor romane. Legenda spune ca n-a invatat limba greaca decat
la batranete. Totodata Cato isi incheia orice discurs, indiferent de tema abordata, printr-un apel la
distrugerea Cartaginei.
Dar cum arata Cato? Era viguros, roscat, cu ochii verzi. I s-a nascut un fiu, din a doua casatorie,
abia in 154 i.e.n., adica la optzeci de ani. Este tocmai vorba de bunicul lui Marcus Porcius Cato,
supranumit din Utica, senator stoic din secolul I i.e.n. A murit in 149 i.e.n., la varsta de optzeci si
cinci de ani si in plina activitate complexa.
Despre agricultura
Opera literara a lui Cato a fost destul de bogata. Ea rezida in numeroase discursuri, dintre care
antichitatea cunostea 150, dar noi astazi nu dispunem de fragmente decat din 80 de cuvantari.
Cato a scris si precepte adresate fiului sau, cu privire la medicina, arta militara, oratorie, o
monografie istorica si un tratat de agricultura.
Ni s-a conservat tocmai acest tratat, numit "Despre agricultura" sau 'Despre cultivarea ogorului",
deci De agricultura, cateodata mentionat si sub titlul De re rustica. Aceasta lucrare, inceputa de
autor la batranete, cand depasise simtitor varsta de saptezeci de ani, constituie, mai degraba
decat un tratat de agronomie, un jurnal rustic, in care autorul isi noteaza impresiile, cu scopul de
a stimula gustul romanilor, indeosebi al proprietarilor mari si mijlocii de pamant, pentru cultivarea
ogoarelor. in prefata, Cato precizeaza ca stramosii 11 laudau "pe un barbat bun, spunand ca e
taran si bun cultivator" (De agr., praef., 2); apoi adauga ca din "tarani se ivesc si barbati foarte
vigurosi si osteni foarte zelosi' (De agr. praef., 4).
Oe fapt la Roma literatura tehnica" - apreciata, cum am aratat in introducere, tot ca sector al
literaturii beletristice - a fost multa vreme axata pe tratatele de arhitectura si de economie rurala.
Acest fenomen ni se pare semnificativ, deoarece romanii, pragmatici, intretineau un adevarat cult
al pamantului, al hinterlandului agricol. Pentru ca ei erau de fapt esenjialmente citadini, iar satele
faceau parte totdeauna din sfera oraselor. Pe de alta parte, in cursul secolului al ll-lea i.e.n.,
economia rurala se afla in plina expansiune. Grecii oferisera modelele unor tratate de agronomie,
destul de specializate, in vreme ce lucrarile romanilor asupra economiei rurale erau indeosebi
destinate consultarii cotidiene de catre cei interesati ti aveau deci aplicatii practice toarte clare.
Cato scria tocmai in perioada subsecventa razboaielor punice, devastatoare pentru Italia, cand
de altfel micit proprietari de pamant, obliga)! sa poarte indelungi razboaie, pe arte teritorii, incep
sa fie ruinati. S? dezvoltau nu numai* marile proprietati, ci si exploatarile rurale medii, de 50-l00
ha., senispeciatizate, mai Ies in viticultura ti olivicultura, si lucrate cu sclavi.
Oar cum se prezinta compozitia tratatului catonian despre agricultura? Exegeza moderna
dezbate aprig aceasta problema. Unii cercetatori cred. ca actuala structurare nu i se datoreaza lui
Cato, ci este posterioare redactarii tratatului. Se opineaza ca intreg materialul poate fi grupat in o
suta saizeci si doasto suta saptezeci de capitole. D© fapt numai o treime, aproximativ saizeci de
capitole, implica orauteirfica agronomie. O alta treime priveste gestiunea unui domeniu agricol,
mai cu seama conduita fata de sclavi, iar ultima treima se refera la probleme marunte, diverse
retete medicale, confectionarea maturilor, remediile impotriva colicilor etc.
Editorii mai recenf ai tratatului Despre agricultura opineaza ca textul lui nu constituie o opera
inchegata, ci un ansamblu de note, de fise, in staret bruta. Se poate considera ca autorul
intreprinsese efortul de a-si pune in ordine fisele sau notele, dar ca probabil decesul l-a
impiedicat sa-si termine organizarea materialului. De altfel nu posedam incheierea lucrarii. De
aceea credem ca acest tratat a fost editat dupa moartea Jui Cata;
Prin urmare, in forma actuala a tratatului, dupa introducere (cap. l-7), urmeaza o secventa tehnica
(cap. 8-22) si calendarul conceput de asemenea in termeni de agronomie si subdivizat in functie
de anotimpurifcap. 23-53). Intervin apoi compartimentele neagronomice, unde autorul se ocupa
de organizarea domeniului agricol, de indatoririle proprietarului si ale vechilului, de pozitia cea
mai buna a mosim, de modul in care se seamana ogoarele si se ingrijesc boii etc. Abunda, cum
am aratat mai sus, diversele retete medicale. Cato recomanda vinul ca remediu impotriva
sciaticei, iar in capitolele 156-l58 schiteaza un "imn" al verzei (brassica), pe care o considera cea
mai buna si cea mai utila leguma, excelent remediu impotriva constipatiei, diareei, insomniei,
artitrismului, surzeniei, migrenelor, maladiilor cardiace si hepatice etc; anumite idei sunt destul de
frecvent reiterate, intrucat elaborarea literara si stilistica este deficitara. Fraza este stangace
constituita, incarcata, de repetitii, indeobste bazata pe parataxa si pe neglijarea sintaxei. Unele
capitole consista in interminabile enumerari si prevaleaza stilul sententios, cel al preceptelor,
fundat pe utilizarea ampla a conjunctivului hortativ si a imperativului. Scriitura catoniana implica
de fapt stilul unui "om de afaceri", pentru care timpul costa bani. De aceea s-a afirmat ca in
realitate Cato a fost unicul prozator "pur* al Romei, care evita orice conotatie poetica6.
Elogiul agriculturii, inchipuit ca testament spiritual al stramosilor, formeaza motivul generator al
intregului text. Dar mesajul catonian este intors spre necesitati practice, spre obtinerea celui mai
bun randament agricol. Sau, altfel spus, acest mesaj, bazat pe experienta personala a autorului,
presupune o psihologie de om de afaceri, conservator, dar lucid, atent la nevoile cele mai
pragmatice 7. in textul catonian, proprietarul spune vechilului, indeobste el insusi sclav: "dupa ce
sclavii au cazut bolnavi, se cuvine sa nu li se prea dea de mancare" (De agr., 2,4). Acelasi vechil,
uilicus, trebuie "sa vanda la pret bun untdelemnul; sa vanda vinul, graul care prisoseste; bon
batrani, vitele betege, lana, pieile, caruta veche, fiarele vechi, sclavul batran, sclavul bolnav si
orice altceva prisoseste sa vanda" (De agr., 2, 7). Un proprietar de pamant, adauga Cato, trebuie
sa vanda si nu sa cumpere. Sclavul nu constituie pentru autor decat o simpla unealta vorbitoare.
In definitiv Cato ilustreaza tranzitia de ta mentalitatea plugarului marunt la cea a proprietarului
instarit de pamant, posesor al unei psihologii economice de sef de intreprindere agricola, menita
comercializarii si nu subsistentei. Partizan al extinderii viticulturii si oliviculturii, Cato accepta
dezvoltarea tehnologiei agricole elenistice, care preconiza mutatii esentiale in cultivarea
pamantului *.
Alte opere
Este posibil ca Despre agricultura sa fi fost conceputa ca parte integranta a unei enciclopedii
destinate fiului autorului. Oricum in fragmente din preceptele adresate fiului Marcus" apar idei
interesante si revelatoare pentru mentalitatea lui Cato. intr-un asemenea fragment, Cato interzice
consultarea medicilor greci, care ii considera barbari pe romani APLIN., Nat. Hist., 29, 7). in
sfarsit, intr-un fragment celebru, Cato defineste astfel oratorul: "oratorul este, fiule Marcus, un
barbat bun, priceput sa vorbeasca"8. De asemenea a ramas ilustra exortatia lui Cato de a se
acorda prioritate absoluta subiectului, materiei si nu stilului: "stapaneste subiectul, vorbele vor
urma", rem tene, uerba sequentur. Vigoarea incisiva caracterizeaza si discursurile lui Cato sau
fragmentele ramase din ele. in aceste fragmente, mesajul masiv, percutant, este promovat intr-un
stil care incepe sa asume subordonarea, sa diminueze utilizarea Juxtapunerii, a parataxei.
* in perioada redactarii tratatului De agricultura, Saserna, tatal si fiul, scriau o alta lucrare de
economie rurala. Ulterior, in secolul I i.e.n., Tremelius Scrofa, agronom inzestrat cu o mentalitate
"moderna", va preconiza specializarea agricola stricta si agricultura rationala, centrata pe
tehnologie innoita si pe calcul, pe randament. intre timp se tradusese in limba latina tratatul de
agronomie datorat cartaginezului Mago, tratat care echivala cu o enciclopedie agricola, cu o
adevarata "Biblie" pentru agronomi. Toate aceste lucrari nu ni s-au pastrat.
Originile
Dar Cato a fost si primul istoriograf roman de limba latina si totodata iuen-ior-u\ monografiei
istorice. Am subliniat de altfel mai sus meritele sale in aceasta privinta. intr-adevar Cato a
alcatuit, in sapte carti, monografia "Originile", Origines, in principiu consacrata obarsiei asezarilor
si populatiilor italice. Din aceasta monografie ni s-au pastrat relativ numeroase fragmente.
De fapt titlul este valid mai ales pentru primele trei carti, redactate catre 168 i.e.n. si publicate ca
o prima transa a monografiei. Ele trateaza despre fundarile oraselor italice si abunda in explicatii
etnologice. Emerg preocupari clare pentru evidentierea identitatilor romana si italica. Cartea a
patra inaugureaza a doua sectiune a monografiei, debutand de altfel cu o noua prefata. insa in
aceasta sectiune cercetatorii moderni au deslusit doua compartimente, rezervate primul cartilor a
patra si a cincea si al doilea cartilor a sasea si a saptea. intreaga sectiune secunda a fost
publicata in 149 i.e.n. Nici in aceasta sectiune nu s-a operat cu metodele istoriei panoramice,
deoarece Cato a continuat sa procedeze "pe alese" si sa conceapa expansiunea romana ca rodul
si prelungirea virtutilor fondatorilor. in aceasta sectiune, Cato prezinta al doilea razboi punic si
alte campanii militare romane pana la cea intreprinsa de Servius Sulpicius Galba in Hispania.
Istoriograful nu recurge la metodele unei cronologii riguroase, comparabile celei a analistilor,
criticate de altminteri in fragmentul 77. Analistii se refera, spune autorul, la pretul graului, la
eclipse, ca in tabulele afisate de pontifi. Or Cato prefera studierea institutiilor. intr-adevar
fragmentele ramase ilustreaza interesul lui Cato pentru moravurile unor populatii neitalice, cum
erau cele hispanice. Interesant este ca, in ciuda antielenismului sau, Cato ii considera pe sabini
ca descendenti ai spartanilor (fragmentele 6; 50-51).
in realitate "pamantul italic", terra Italia, constituie structura generatoare a Originilor. Patriotismul
italic vibrant anima intensiv textul catonian; dar, fara indoiala, Roma constituie centrul Italiei
indragite de Cato. in acest mod Cato raspunde orizontului de asteptare al proprietarilor italici si
romani, legati de "obiceiul stramosilor", mos maiorum, de traditiile austere. Istoricul se opune
nobililor, nu fiindca erau aristocrati, ci intrucat unii dintre ei se transformasera in purtatorii de
cuvant ai moravurilor elenizante, care, printre altele, preconizau la Roma acceptarea puterii sau
macar influentei exercitate de anumite personalitati ilustre. Cato militeaza asadar pentru
concordia sociala, insa si pentru un republicanism consecvent, total. Eroul sau aproape mitic este
Republica, de fapt terra Italia, organizata de ea. De aceea, cand relateaza campaniile militare
romane, Cato nu mentioneaza numele nici unui general roman. in Originile nu apar decat doua
nume proprii: cel al elefantului Syrius si al unui tribun militar, un simplu ofiter, Caedicius.
Adevaratul erou, adevaratul cuceritor este poporul Italiei si mai ales al Romei, incat generalii nu
sunt decat slujitorii lui.
In acelasi timp, Cato se invedereaza, cum am aratat, ca primul istoric roman, care introduce
discursul personajelor ca procedeu caracteristic istoriografiei latine. Practica un stil sobru, sever,
elevat, insa intemeiat pe o sintaxa arhaica. Vocabularul sau este de asemenea arhaizant, dar
recurge la anumite ornamente retorice si imprumuta unele cuvinte din lexicul poetilor, in special
din cel al lui Ennius. Ca toti arhaizantii, Cato apeleaza frecvent la asonante si la aliteratii. Si in
Originile Cato repeta anumite cuvinte si utilizeaza parataxa, desi in masura mai redusa decat alti
arhaizanti. Este evident ca prozatorul asuma gustul asprimii, asimetriei si ingrosarii duetului liniar,
acuzarii unor detalii9. Ceea ce il inscrie pe o directie limpede expresionista, cea practicata de
curentul Naevius-Plaut-Cato-Accius.
Concluzii despre Cato
Autorul Originilor constituie asadar o personalitate complexa si pregnanta. Om politic si scriitor,
Cato ni se dezvaluie ca un conservator lucid, am spune luminat, care accepta tehnologiile noi ale
vremii si exalta nu numai Roma, ci si intreaga Italie. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se
opune, in numele traditiilor strabune, nu numai reformelor sociale, ci si moravurilor noi,
mentalitatii Scipionilor si aristocratilor eienizanti, influentei grecesti in general, considerate de el
drept corupatoare. Desigur prozatorul blameaza Grecia elenistica si nu vechea Sparta. De
asemenea el este un republican consecvent, nu numai fanatic, ci si feroce. Scriitor arhaizant,
stangaci, inca rudimentar, Cato se declara preocupat exclusiv de substanta mesajului. Cato cel
Batran sau Maior a devenit ulterior pentru romani simbolul autoritatii elevate, vechilor mentalitati,
cateodata chiar al unui conservatorim marginit. Dar in acest caz a intervenit un metatext care a
ocultat luciditatea catoniana. Totusi Cato a fost intotdeauna respectat de romani si de alte
popoare.