HARTA COMORII Intre Lacomie Si Indolenta PDF

HARTA COMORII
între lăcomie şi indolenţă
Eugen S. Teodor
Introducere
Acest articol va descrie politica de achiziţii de obiecte de patrimoniu a Muzeului Naţional de Istorie a
României, cu referire specială la artefactele arheologice descoperite cu detectorul de metale. Voi
expune mai ales chestiuni procedurale, şi doar secundar problematica legală şi juridică, rezolvabilă
obiectiv doar într-un cadru de specialitate, deci nu într-o revistă de arheologie.
Mă voi ocupa de perioada 2013-2015, pentru care am documente, procurate cu greu, prin solicitări
repetate pe legea 5441, iar acest lucru deşi sunt angajatul instituţiei de 28 de ani. Motivele
secretomaniei vor deveni pe parcurs evidente.
Considerând astfel de practici păgubitoare – pentru absolut toată lumea, inclusiv pentru detectorişti,
de multe ori – arheologii din MNIR au protestat în numeroase rânduri, amintind aici doar primul şi
ultimul dintre documentele publice: petiţiile numite „Patrimoniul istoric naţional între profesionism şi
amatorism” (11 feb. 2014)2 şi „Apel către arheologi” (17 nov. 2017)3. Între cele două există un volum de
documente diverse, care ar putea face obiectul unei cărţi întregi, dar despre care nu voi vorbi de
această dată.
„Cazul MNIR” este relevant din multiple motive: este cel mai mare muzeu de istorie din ţară;
directorul general al instituţiei a îndeplinit simultan şi funcţia de Preşedinte al Comisiei Naţionale a
Muzeelor şi Colecţiilor, adică instituţia colegială a Ministerului Culturii 4 care era chemată de lege să
avizeze astfel de achiziţii5; în această dublă calitate, Ernest Oberländer-Târnoveanu a fost principalul
1 Legea 544/2001, referitoare la accesul la informaţii publice (respectiv activitatea instituţiilor publice).
2 https://www.petitieonline.com/patrimoniul_istoric_national_intre_profesionism_si_amatorism.
3 https://www.petitieonline.com/signatures/apel_catre_arheologi/, document pe care figurez drept autor, însă
am fost doar promotorul online; iniţiatorul documentului este Sorin Oanţă, la definitivarea lui contribuind
numeroşi colegi. Aproape toţi arheologii din MNIR au semnat acest document (27 din 30), spre deosebire de cel
din 2014, pentru care au semnat numai ceva mai mult de jumătate (era încă epoca „trezirii” şi nu toată lumea se
trezise).
4Am să rămân la titulatura scurtă a ministerului, fiindcă oricum se schimbă atât de des că va fi irelevant cum se
numea la anul de graţie 2018. Se numea amuzant, în context: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.
5 Legea 311/2003 (republicată 2014), art. 34.
ESTuar, nr. 6, oct 2018

TEODOR
promotor public al „arheologiei” de amatori6; muzeul este beneficiarul părţii celei mai mari din pradă
(fiindcă despre „pradă” vorbim). Evident că, pe contextul descris mai sus, atitudinea MNIR faţă de
acest gen de descoperiri a constituit un important reper comportamental pentru muzeele din toată
ţara.
Deşi iniţial am dorit să scriu acest articol pentru o revistă de specialitate din România, văzându-l
definitivat m-am răzgândit. Motive ar fi mai multe, precum dimensiunile materialului, jena de a
traduce în engleză o istorie atât de dezonorantă, dar şi înţelegând că s-ar putea să nu am doritori în a
publica sămânţa de scandal; cine ar dori să-şi pună instituţia în postura de a înfrunta furia Comisiei
Naţionale a Muzeelor? dar Procuratura Generală?
Aşa încât voi lua pe cont propriu publicarea, aşa cum deja am făcut-o în situaţii similare, continuând
seria ESTuar (http://www.esteo.ro/frUnprinted.html).
Voi începe prin a expune procedura de achiziţii, voi continua cu problemele restante de geografie, cu
evaluarea credibilităţii ofertanţilor, încheind cu concluzii istorice (s-a schimbat ceva din ceea ce
ştiam?) şi recomandări de bună practică.
Procedura de achi zi ţii

Aceasta ar putea fi partea cea mai plicticoasă a lecturii, dar este necesară pentru a înţelege pe unde a
luat barca apă.
Legalul proprietar al unui detector de metale (sau a mai multora, în fapt) se prezenta pur şi simplu la
poarta instituţiei (la cea destinată personalului) cu desaga plină. Dacă dădea şi un telefon înainte nu
ştiu, ar trebui să speculez; există însă probe indirecte că procedura neoficială includea un telefon,
fiindcă preţioasele artefacte nu putea fi preluate de oricine (existau personaje cheie, „de încredere”,
care ar fi putut să fie plecate din garnizoană, din diverse motive).
„Colaboratorului MNIR” i se punea în faţă un formular de Ofertă, pe care se dădea un număr de
ordine (nu este cel din Registrul de la secretariat, existând probabil un caiet dedicat) şi o dată. Pe
formular exista o secţiune de identificare, una de descriere a ofertei, şi o secţiune finală, „juridică”. Nu
am să insist asupra primei părţi, precizând doar că se încheia cu formula (prestabilită) „ofer spre
vânzare MNIR (...) următoarele:”.
Urma secţiunea a doua, cu descrierea obiectului, adică 12 rânduri numerotate, care urmau să fie
completate, fiecare rând încheindu-se cu expresia „lei ........”, ca să fie clar.
Ultima secţiune a documentului, cea „juridică”, se deschidea cu rândul multiplicat „Date privind
istoricul lucrărilor prezentate”, iar aceasta fiindcă nu există formulare distincte pentru obiecte de artă
6Pentru a da un singur exemplu, ales aproape la întâmplare, un articol din Gândul, plin de zel, din 9 sept. 2014:
http://www.gandul.info/reportaj/tezaurul-de-la-golesti-cum-a-descoperit-iulian-un-roman-cu-spirit-civic-
comoara-lui-murad-al-ii-lea-11298952. Totul a culminat cu premierea autorului descoperirii în prezenţa primului
ministru, reportaj difuzat de toate televiziunile de ştiri. Petiţia din 2014 cuprinde, la finalul său, un şir de link-uri
către reflectări media ale evenimentelor.
2 ESTuar| nr. 6, oct 2018

HARTA COMORII
(aşa cum sugerează formularul) sau de altă natură (numismatică, arheologie, etc.). Cât de mult sunt
interesaţi responsabilii muzeului de istoricul artefactelor este corect sugerat de spaţiul lăsat pe hârtie
pentru enunţul de mai sus: exact două rânduri, evident insuficiente (în majoritatea cazurilor ofertanţii
trec peste rândul trei sau patru, încălecând înscrisurile, pe margini, pe unde pot, pentru a scrie oricum
doar un minimum necesar). Ce au de scris atât de mult pentru nişte artefacte fără istoric de
proprietate? Eventual locul de descoperire (cam în jumătate din cazuri numai), eventual data
descoperirii (ca să sugereze încadrarea în termenul legal de 72 de ore)7, dar întotdeauna următoarele,
de mână: „Nu au fost găsite în situri RAN. Nu sunt supuse procedurilor judiciare” (ultima menţiune
fiind complet ridicolă). Deci: cum să încapă pe două rânduri?
Secţiunea „juridică” a Ofertei se încheie cu câteva rânduri gen disclaimer, pe care le reproduc mai jos:
În vederea studierii obiectelor, muzeul este autorizat să le supună oricăror verificări.
(...) muzeul răspunde de buna conservare a obiectelor şi de restituirea lor în aceeaşi stare în care au fost
depuse8
/Muzeul/ Răspunde numai în limita preţurilor stabilite de Comisia de evaluare şi achiziţie.
/idem/ Nu răspunde de obiectele respinse de comisie şi neridicate în termen de 30 de zile de la
comunicarea scrisă de /??/ ofertant
Formularul de ofertă se încheie cu locul şi data documentului (data înscrisă de ofertant), semnătura şi
un număr de telefon.
Sunt necesare aici câteva comentarii despre modul în care ofertanţii completează formularele. Dacă
asupra preciziei în denominarea artefactelor există o considerabilă variaţie, există totuşi câteva
constante. Una dintre ele este că niciodată nu este menţionat detectorul de metale sau împrejurările în
care artefactele au fost găsite. Se menţionează uneori locul de descoperire (nu ar trebui să fie
obligatoriu?), iar în două cazuri (din câteva sute) chiar şi coordonatele GPS. Atunci când locul
descoperirii este menţionat, este adesea un „loc mitic” (locul Comorii), fără mare legătură cu geografia
reală. Dar asupra acestui lucru am să revin.
Următorul pas procedural este Referatul de specialitate (desigur, subsecvent studierii pieselor). Acesta
este întocmit de un specialist care trebuie să se exprime asupra naturii şi cronologiei relative ale
artefactelor, dar şi să propună (sau respingă) achiziţia lor, pronunţându-se evident şi asupra preţului
de achiziţie. Funcţie de natura ofertei, omogenă (de exemplu un tezaur monetar) sau eterogenă
(descoperiri de epocă diferită), se întocmesc unul sau mai multe referate, de specialişti cu calificări
distincte. Documentul este unul cheie, fiindcă el substituie „referatul de necesitate” pentru oricare altă
achiziţie publică9, stabilind inclusiv preţul de achiziţie, dar şi datele de identificare ale artefactelor (loc
de descoperire, în cazurile fericite când este menţionat), numele obiectelor, datarea lor, etc., care ajung
7 Detalii despre legislaţie mai jos.

8 Ideea este clară, dar enunţul este dincolo de stângăcie: obiectele teoretic mai au pământ pe ele, deci nu ar putea
fi studiate fără a fi fie şi superficial curăţate; şi apoi: există fotografii-martor? Sau sunt piesele cântărite? Nici
vorbă. Totul pe acest document este rezultatul unui formalism fără nici o intenţie de corespondenţă în realitate.
9 Dată fiind natura artefactelor, care sunt teoretic produse unice, achiziţia de obiecte de patrimoniu se sustrage
legii achiziţiilor publice.
3 ESTuar | nr. 6, oct 2018

TEODOR
ulterior în Registrul-inventar al muzeului. Tocmai de aceea legea spune că evaluarea artefactelor

trebuie făcută de experţi autorizaţi ai Ministerului Culturii,10 adică nu chiar de către oricare
muzeograf. Ceea ce, surprinzător, nu doar că nu se întâmplă totdeauna, dar majoritatea referatelor
sunt semnate (când sunt semnate...) de muzeografi tineri (şi ascultători), care nu figurează în lista
experţilor autorizaţi11. Nu am să dau aici lista „ascultătorilor”, fiindcă nu mă interesează punerea la
zid a unor specialişti tineri, care au avut parte de o ucenicie grea şi cu siguranţă nefericită, asemeni
unui copil crescut cu AKM-ul de umăr.
Dacă utilizarea detectorului de metale este totdeauna trecută sub tăcere de ofertant, de cele mai multe
ori ea este menţionată de Referatul de specialitate, cu adagio-ul stereotip asupra legalităţii uzului, deşi
la dosar nu există absolut nici o copie a autorizaţiei emise de poliţie 12. M-am întrebat de multe ori de
ce atâta discreţie, am nişte idei, dar prefer să nu speculez inutil. Constat doar că din documentaţie
lipseşte nu doar autorizaţia MAI, ci şi menţiunea utilizării legale a instrumentului, fie şi „pe
semnătură proprie”.
Referatele de specialitate sunt cam de două feluri, după priceperea celor care le redactează: unele sunt
de o simplitate vecină cu primitivismul, cu motivaţii de achiziţie de un penibil desăvârşit („vor
îmbogăţi colecţiile noastre”), unele de-a dreptul dubioase prin mărinimia propunerii financiare; altele,
din contră, sunt mai elaborate, conţinând inclusiv observaţia că unele situri se repetă obsesiv în oferte,
ceea ce indică cert existenţa unui sit arheologic, care ar trebui declarat ca atare13. Observaţie de bun
simţ, dar care nu a împiedicat colegii să semneze şi 5 sau 10 referate la rând, cu obiecte provenite din
acelaşi sit (nedeclarat de descoperitor, dar divulgat în referat). Se spune, pe româneşte, că „s-au spălat
pe mâini” şi şi-au văzut de fişa de post.
Indiferent din care dintre cele două categorii de mai sus fac parte, toate referatele amintite au un lucru
în comun: folosesc geografia mitică a ofertanţilor. Ce treabă au ei cu geografia? Li se cere să fie
muzeografi-şi-atât, harnici colectori ai producţiei arheologiei de amatori. Dar asupra acestui lucru voi
reveni pe larg.
Mai era un singur pas în calea fericirii ofertanţilor: Comisia de Achiziţii (pe scurt). Comisia este mai
degrabă sezonieră decât permanentă, cum ne-am aştepta; lucrează deci când încep să sune banii, pe la
jumătatea lui noiembrie, funcţie de finanţele rămase pe fundul sacului. Comisia aceasta are o istorie
furtunoasă, care ar trebui scrisă de cei care o cunosc mai bine (eu fiind un outsider, din motive uşor de
înţeles), cu schimbări de componenţă, cu destituiri în bloc, cu şedinţe de vot „reluate”. În compoziţia
10 L. 182/2000, art. 49, al. 5. Detalii şi discuţii mai jos.

11 Lista experţilor acreditaţi: http://www.cimec.ro/scripts/RegistruExperti/PatrimoniulMobil/sel.asp.
12Deşi am cerut expres aceste documente la fiecare solicitare pe Legea 544. Chestiunea autorizaţiilor este reglată
de Ordinul MAI nr. 251/409/2275/M 115 din 31 mai 2004.
13Dar de cine? Procedurile de achiziţie ale MNIR nu amintesc deloc problema, fiind deci neclar în atribuţiile cui
ar veni obligaţia completării formularelor de înscriere în RAN. Situaţia este oarecum de înţeles, fiindcă MNIR
este „ateritorial”, nu are legături funcţionale cu Direcţiile Judeţene de Cultură, deşi acestea sunt tot în
subordinea Ministerului Culturii (dar pe altă... ramură). De neînţeles este că în toţi aceşti ani (de „scandal” este
definiţia corectă) nu a încercat nimeni să dea o soluţie. Trebuie să amintesc aici că în vara anului 2014 am propus
„managerului” să redactez un protocol nou de achiziţii care să rezolve prea-evidentele probleme legale, dar am
fost refuzat sec, cu explicaţia „nu intră în atribuţiile tale de serviciu”.

HARTA COMORII
Comisiei intră şi vreo trei arheologi, aflaţi totdeauna în crâncenă minoritate (cam o pătrime, funcţie de
configuraţia fiecărei comisii); opoziţia lor la politica oficială a instituţiei a crescut pe măsură ce
devenea evident că nu există nici cea mai mică intenţia de a schimba lucrurile în bine. Dinspre finalul
anului 2014 arheologii s-au opus practic sistematic achiziţiilor de obiecte de factură arheologică,
reuşind însă să respingă efectiv doar câteva oferte, care erau neobişnuit de dubioase. Sunt şi multe
probleme procedurale legate de comisie. De exemplu, există un proces verbal pentru lista de oferte
acceptate, cu o listă de semnături a cărei valoare este mai degrabă de „martor” la proces, fără să
reflecte poziţiile adoptate individual. Surprinzător, nu există un proces verbal pentru acceptarea sau
respingerea unei oferte (respectiv a unui referat de specialitate), ca să fie limpede cine a vot sau cum,
ci doar nişte mâzgălituri făcute direct pe ofertă, care, după un efort de descifrare, grupează voturi
pentru, contra, respectiv abţineri, însă este doar pentru cunoscători (sunt, toate, „indescifrabile”).
„Procedura” este atât de bună încât după episodul de semnare se poate reveni la hârtie şi se pot
adăuga semnături (ale absenţilor de la şedinţă, de exemplu). Ştiţi cum e: contează doar cine le numără,
fiindcă Stalin era un om înţelept (în felul lui).
După ce războiul din Comisia de Achiziţii a devenit o rutină, s-au instalat şi alte rutine: de exemplu,
muzeografii care votau „pentru” adăugau negreşit şi o condiţie: „dacă nu există impedimente
juridice”. Nu ştiaţi? Pilat din Pont este funcţia de bază la MNIR. Cât despre oficiul juridic... la
începutul lunii decembrie 2014 răspundea unor referate ale unor arheologi, care cereau clarificarea
problemei, în scris, rezoluţia fiind negativă, respectiv – să vezi şi să nu crezi! – achiziţia de obiecte
arheologice de la detectorişti nu este legală; în a doua jumătate a aceleiaşi luni, însă, acelaşi jurist
semnează senin Contractele de vânzare-cumpărare, crezând că tocmai se spălase pe mâini. Cred că a
fost un calcul greşit.
Şi am ajuns la finalul procedurii: contractele de vânzare-cumpărare, parte care este apogeul ilegalităţii
stupide. Sigur, legea prevede faptul că aducătorii artefactelor găsite „întâmplător” au dreptul la o
bonificaţie14, dar teoretic acea recompensă ar putea îmbrăca haine juridice diferite; nu am discut aici
aceste variante (mai degrabă de competența unui avocat de drept comercial sau civil), dar sunt sigur
că actul de vânzare-cumpărare este împotriva naturii, din cel puțin două motive: în primul rând,
vânzătorul trebuie să fie proprietarul obiectului vândut, fiindcă este ilegală vânzarea unor obiecte
găsite (sau furate), ceea ce înseamnă inclusiv capacitatea lui de a proba acest lucru; în al doilea rând,
statul nu-și poate (răs)cumpăra propria avuție, chiar dacă acest din urmă lucru face obiectul unor
dezbateri nefinalizate. Nu am să încerc să rezolv contenciosul, dar pot oferi câteva puncte de sprijin.
Legea vorbește despre „patrimoniul cultural național” indiferent de forma de proprietate 15, iar unicul
administrator legal al acestuia este Ministerul Culturii (iar MNIR este subordonat acestei structuri).
14În valoare de 30% din valoarea estimată a obiectelor, la care se adaugă 15% pentru descoperiri considerate
excepționale (iar această bonificație suplimentară este stabilită tot prin Referatul de specialitate. Vezi Legea 182,
art. 49, par. (4), termenul folosit fiind de „recompensă”, similar situației aducătorului unui obiect pierdut).
15 Legea 182/2000, art. 1, par. (2), este foarte clară în acest sens: “Patrimoniul cultural national cuprinde
ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora”. Chestiunea
proprietății private asupra unor bunuri culturale este lăsată de lege în coadă de pește (un pește comunist),
reglementând doar proprietatea cultelor religioase. Neclarificarea aspectului, la aproape trei decenii de la marea
tulburare din Decembrie, reprezintă unul dintre cele mai rușinoase episoade ale legislației „democratice”.

TEODOR
Interpretarea art. 136 din Constituție poate fi destul de diferită16, funcție de interesele interpretului, ca
și prevederile Legii 18217, din care s-ar putea înțelege eventual că doar bunurile mobile găsite pe
proprietatea publică intră de drept în proprietatea publică. Chiar și așa, pentru a putea stabili că statul
are sau nu drept de proprietate (fiind deci proprietarul de drept asupra bunului de patrimoniu găsit),
ar fi necesar să cunoaștem foarte exact locul descoperirii; ceea ce, vom vedea curând, nu este cazul. În
fine, un al treilea motiv de nulitate absolută a „contractelor” dintre MNIR și ofertanți poate fi găsit în
Legea 182/2000, art. 35, par. (1), care spune următoarele: „Vânzarea publică a bunurilor culturale
mobile aflate în proprietate privată sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin operatori
economici autorizaţi”.
Din punctul meu de vedere, partea aceasta cu contractele de vânzare-cumpărare, deși sfidează legea,
este partea cea mai puțin problematică; este, să zic așa, doar o stângăcie de management. Cu adevărat
păguboase sunt alte aspecte, asupra cărora voi detalia mai departe.
Corigența la geografi e
Limbajul toponimic vehiculat de ofertanți este mai degrabă unul mitic, fiindcă tot ce este în jurul
Comorii strălucește de-ți ia ochii și mințile. Să vedem doar câteva exemple.
Potigrafu este un sat de la marginea sud-estică a județului Prahova, făcând parte din comuna Gorgota.
Găsim acest nume în câteva oferte (2854, 2859, 2865, 2869), cu variația stilistică Pădurea Potigrafu
(ofertele 2833, 2836, 2837, 2844), dar și Pădurea Gherghița (ofertele 2849, 2858 18). Pentru a înțelege ceva
din tocătura aceasta de varză este necesar să privim harta care însoţeşte Fişa de sit, unde constatăm că
nu există o „Pădure Potigrafu”19; există în schimb o pădure Gherghița, doar că ea nu aparține
16 Paragraful (3) spune astfel: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”. Diferende serioase pot să apară la definirea „subsolului”, dar și asupra faptului că textul se referă
restrictiv la bogățiile naturale. Patrimoniul cultural este, neîndoielnic, o „bogăție de interes public”, iar Legea
182 este organică. Este de remarcat aici o afirmație făcută de Procurorul general al României, într-o conferință de
presă organizată la MNIR, în 12 decembrie 2017, anume că Instanța supremă s-a pronunțat deja (într-un proces
legat de furtul de patrimoniu din Munții Orăștiei) în sensul că locul exact al descoperirii, respectiv regimul de
proprietate al terenului pe care s-a făcut descoperirea, nu alterează drepturile de proprietate ale statului asupra
artefactelor istorice.
17Legea 182/2001, Art. 46, par. (1): „Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice,
descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul unor cercetări
arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum şi cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice
natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136 alin. (3) din
Constituţia României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispoziţiilor legale”
18În ambele cazuri ofertantul a scris inițial „Pădurea Potigrafu”, dar a tăiat și a scris „Pădurea Gherghița”, unul
dintre puținele instanțe în care jocul de culise poate fi întrezărit).
Fişele de Sit reprezintă un document anexă a acestui studiu; vezi com. Gorgota. Harta este reprodusă după cea
19
mai recentă și mai autorizată sursă, portalul ANCPI (http://geoportal.ancpi.ro/geoportal/viewer/index.html).

HARTA COMORII
administrativ de comuna Gorgota, deci de satul Potigrafu, ci de comuna Balta Doamnei, aflată la
răsărit, nici măcar la granița celor două unități administrative, ci cam un kilometru mai departe.
Ce spuneți dumneavoastră? Niște „amatori”, nu-i așa? Interesant este că limbajul mitic – care
desemnează locuri care există doar în capul nostru, dar nu în realitate – este preluat și perfecționat de
muzeografii MNIR, ridicat chiar la rang de artă dadaistă. Așa, de pildă, pe oferta 2854 temerarul
detectorist scria simplu, „Potigrafu”; muzeograful – care știe cât de mult contează detaliile – scrie în
referat mult mai mult, conștiincios, oferindu-ne ceva din informațiile sale confidențiale: "au fost
descoperite pe malul lacului Curcubeu din Pădurea Gherghița de lângă localitatea Potigrafu" (TM,
Referatul la Oferta 2854), recompunând Locul Comorii din trei puncte aflate la kilometri buni unul de
celălalt. Față de această perlă, restul descrierilor sunt plicticoase precum mersul trenurilor: „Pădurea
Gherghița de lângă localitatea Potigrafu” (AA, referat la Oferta 2861; TM, ref. O. 2855, 2862; 2867; DM,
ref. la O. 2849, 2858).
Credeți cumva că vorbim despre descoperiri oarecare, prea plictisitoare pentru a reține atenția unor
oameni foarte ocupați? Nu tocmai. De la „Potigrafu” provin, între altele, cel puțin trei tezaure
monetare, din care două de epocă dacică20 și unul medieval (și alte câteva „depozite”?).
Să vedem un al doilea exemplu: Balta Neagră21. Acesta este numele unui sat din comuna Nuci,
aproape de extremitatea nord-estică a judeţului Ilfov. Nu există însă o Pădure Balta Neagră, deşi ea
este invocată şi de oferte (nr. 2904, 2913, 2914, 2918, 2919), şi de referate (pentru ofertele 2893, 2894,
2895, etc.). Avem variaţii precum „lângă Balta Neagră” (of. 2894), „lângă Lacul Balta Neagră” (of.
2896, 2903), „în localitatea Balta Neagră” (of. 2900, referatul pentru 2901), dar, oricum ar fi, descoperiri
repetate (şi consistente) nu sunt de aşteptat nici în sat, nici pe arătură, ci în pădure. Graniţa
administrativă a comunei Nuci trece însă la 100 de m vest de casele din satul Balta Neagră, pe direcţia
în care se află acumularea numită Lacul Balta Neagră, în Pădurea Malu Roşu. Există două păduri şi la
sud de satul amintit, însă ele se numesc diferit (Pădurea Potcoava şi Pădurea Pustnicu); pentru că o
pădure omonimă satului nu există, aceste două păduri sunt pe lista posibilă a de locuri de
descoperire. Din nefericire – nu singurele. Pentru ca confuzia să fie totală, pe Planul Director de
Tragere22 am găsit un toponim identic, Balta Neagră, aflat însă relativ departe (cca 4 km VSV de satul
omonim), la vest de şoseaua care leagă localităţile Grădiştea de Lipia, respectiv o poiană în mijlocul
pădurii (între Pădurea Cornişu şi Pădurea Căldăruşani). Nu cred că poate fi scoasă din discuţie nici
Pădurea Greceanca, aflată pe malul nordic al Lacului Cociovaliştea, poziţionată faţă în faţă cu trei
20 Pentru tezaurele de epocă dacică v. Moisil 2010, 416.

21 Vezi Fişa de sit, com. Nuci.
22Vehiculat sub pluralul gratuit Planuri Directoare de Tragere, inclusiv de către geografi. Este „plan”, nu „hartă”,
datorită scării (1:20.000) bune, hărțile începând de la scara 1:25.000). Proiectul cartografic se numește Plan
Director de Tragere (destinat deci mai ales artileriei), realizat din sute de „trapeze” (deci foi de hartă), nu din
„planuri directoare” (cuvânt din urmă care, într-o limbă română mai îngrijită, nu primeşte forma de feminin,
oricum, deci nici pluralul). Aceste hărţi au fost produse de armata română între 1916 şi 1967, adică până la
introducerea proiecţiei cartografice actuale, Stereografic 1970. Pentru istoricul acestei corpus de planuri v.
articolul de pe portalul geo-spatial (http://www.geo-spatial.org/download/planurile-directoare-de-tragere);
pentru consultarea materialului cartografic v. http://www.geo-spatial.org/harti/. Prescurtare uzuală PDT:
TEODOR
situri arheologice aparţinând de Grădiştea, cu rămăşiţe identificate cam din toate epocile, de la epoca
bronzului la evul mediu (vezi Fişa de Sit, în Anexe)23.
Un exemplu de alt soi este Pădurea Dascălu, fiindcă ea chiar există, imediat la sud de satul – rezidenţă
comunală – cu acelaşi nume, în nordul judeţului Ilfov, imediat la est de A3. Problema este că cele
minimum 7 oferte, însumând 158 de obiecte, nu pot proveni dintr-o pădure aflată la un kilometru de
cea mai apropiată vale, menţionată şi de RAN (fără nume), marcată în PDT drept o vale seacă, cu curs
intermitent24. Din păcate, donatorul cel mai probabil a 157 de artefacte, toate de ev mediu, este situl
arheologic 102482.01 (monument istoric!) de lângă Pădurea Ţiganca, sit aflat pe ambele părţi ale acelei
văi secate (probabil vechiul curs al Mostiştei), la vest de satul actual. Numele Pădurii Ţiganca nu este
menţionat niciodată de documentaţia de achiziţii, dar este deconspirat într-un articol de specialitate
semnat de Tudor Martin25; grea, știința...
Singurul obiect provenit din „Pădurea Dascălu” care iese din schemă este o „aplică metalică în formă
de călăreţ, Bulgaria (sec. 7-9)”26 şi care este foarte puţin probabil să provină din pădurea aflată la sud
de satul Dascălu, ci, mult mai probabil, din pădurea aflată la nord de sat, numită Biglaru. La marginea
de SE a acelei păduri RAN menționează un sit de epocă „Dridu” (102507.05).
Lucrurile nu sunt totdeauna simple nici măcar atunci când par simple, la prima vedere. Câteva oferte
se referă la Pădurea Pantelimon27. Una dintre ele avea, între altele, o monedă de bronz de la Gordian
III28, adică o relativă raritate inclusiv pe teritoriul Provinciei Dacia. Dar cireașa pe tort este un depozit
de unelte agricole (conținând și un clește de fierar) de factură dacică29, stârnind entuziasmul unui
coleg (AB) care remarca în referatul de specialitate că muzeul are asemenea piese, disparate, dar nu și
un depozit. Păcat că nu a avut curiozitatea (sau poate doar timpul) să se uite la o hartă; sau poate s-a
uitat și nu a găsit, fiindcă nu este ușor de găsit. Pădurea Pantelimon se întindea, în trecut, de o parte și
de alta a căii ferate (cea care duce la Constanța), mult la nord de vechiul sat Pantelimon. Astăzi mai
23 Anexele sunt publicate separat, pentru o consultare mai facilă.

24Planul Director de Tragere sugerează că la începutul secolului al XX-lea această vale era chiar cursul Mostiştei,
deviat astăzi pe fostul curs al Văii Gagu (din care a rămas astăzi numele satului omonim).
25În Cercetări Numismatice din „2011” (apărut pe la final de 2015, probabil), care menţiona acolo doar descoperiri
numismatice, respectiv emisiuni poloneze de la 1767 şi otomane din prima parte a sec. XIX, descoperiri realizate
în perioada iunie-iulie 2013, ceea ce este puţin curios, fiindcă nu există oferte din lunile respective, de la Dascălu
(posibil una dintre ofertele care nu menţionează locul de descoperire, însă nu am găsit un candidat potrivit nici
acolo).
26Aşa scrie pe ofertă (2814, AC). Nu am văzut piesa. Textul este reluat aproape fără modificare (inclusiv datarea)
de referatul lui TM, dar şi de un alt specialist (semnat indescifrabil). Abia aici vine ceva cu adevărat scandalos:
piesa a fost achiziţionată pe 12 lei (deşi este o raritate în România!).
27 Nu multe, însă într-o perioadă (februarie-martie 2013) în care majoritatea ofertele au fost date cu loc de
descoperire neprecizat, iar gama de artefacte (daci, epocă romană, ev mediu) este similară. Vezi fişa de sit (la
finalul documentului).
28 Cumpărată apoi pentru... 20 de lei.
29 Oferta 2810 din 19 martie 2013 cuprinde și două brăzdare (pe care se poate face diferența de tipul roman), cât
și o „cuțitoaie dacică” (?). Uitându-mă la asocierea indirectă de artefacte, sunt mai degrabă înclinat să cred că
sunt descoperiri de secol III, relativ frecvente în zonă.

HARTA COMORII
există doar un petec, la nord-vest de întretăierea căii ferate cu șoseaua de centură a capitalei. Problema
este că morfologia terenului contra-recomandă descoperiri arheologice repetate într-un asemenea loc.
Actuala rămășiță de Pădure Pantelimon (100 ha.) se află la peste 2 km SV de cursul Pârâului Pasărea și
la aproape 4 km nord de cursul Colentinei, respectiv Lacul Pantelimon. Citind înregistrările RAN
pendinte de orașul Pantelimon (aparținând de Ilfov, dar practic un cartier al Bucureștiului), am avut
surpriza să dau de următoarea descriere:
cod RAN: 179524.02; punct: Colțul pădurii; reper: La N de Pădurea Pantelimon, la E de lacul omonim,
la S de şoseaua naţională Bucureşti-Constanţa şi în imediata vecinătate a ramificaţiei drumului judeţean
spre comuna Cernica.
Din descrierea de mai sus ar urma să aflăm unde cred unii arheologi30 că s-ar afla pădurea care ne
chinuie. Celelalte trei repere sunt clare, respectiv șoseaua spre Constanța (cea veche) la nord, lacul la
vest, respectiv șoseaua comunală spre satul Cernica. Dacă citim și raportul reușim să localizăm
punctul mai clar, în apropierea unghiului făcut de ultimele două repere. În consecință, „Pădurea
Pantelimon” este Pădurea... Tânganu, deși între cele două locații reale există un spațiu generos, de cca
7 km. Aceasta doar ca să nu-și imagineze cineva că doar muzeografii de la MNIR au lipsit la ora de
geografie.
Uitându-ne și ce au găsit arheologii la Colțul Pădurii, găsim tot ce este și în ofertele de la MNIR: daci,
locuire de epocă romană31, ev mediu târziu. Putem avea cel puțin suspiciunea că detectoriștii s-au dus
la sigur, într-un loc care altminteri nu există ca atare: „Pădurea Pantelimon”32.
Exemplele ar putea continua, dar secvența interminabilă de erori indolente este greu suportabilă.
Hoțul nepri ns?

Se invocă tot mai des în spațiul public nevoia conlucrării arheologilor cu detectoriștii. Ideea, deloc
nouă, a produs chiar un soi de cheag într-o tentativă de reglementare recentă, respectiv proiectul de
lege trecut deja prin senatul României33. În această materie, legislatorul încearcă să limiteze activitatea
30Raportul este întocmai de Gh. Mănucu Adameșteanu, nimeni altul decât șeful arheologiei bucureștene pentru
câteva decenii, ca urmare a unei săpături preventive din 2004.
31„La Tène târziu (sec. III-IV)”, o expresie la modă în toate județele din sudul României, desi nu este deloc clar
unde au învățat domnii arheologi minunea aceasta.
32 Aflu cu stupoare, dar de pe internet (https://hartacomorii.blogspot.ro/2017/04/tezaur-descoperit-in-padurea-
cernica.html) că în 15 sept. 2016 a fost predat MNIR o importantă colecție de obiecte, găsite cu detectorul de
metale în Pădurea Cernica (da, câtă sinceritate!), adică în situl evocat mai devreme, cercetat de Mănucu
Adameșteanu. Colecția cuprinde brățări de argint şi o pereche de cercei (de aur?) de tradiţie bizantină (sec.
XIII??), cât și monede moderne. Ulterior acestui moment am aflat şi cine s-a ocupat de artefacte: Silviu Oţa, care
le-a şi prezentat într-o sesiune la Institutul de arheologie. Nu, nu a fost pe teren.
33 Proiect de lege înregistrat cu nr. 81/2018 la Camera Deputaților, încă neintrat în dezbatere, vezi
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16890. Nu am să mă exprim aici asupra valorii acestei
inițiative (a senatorului Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii), dar multe dintre obiecțiile mele le-am
regăsit în punctul de vedere al guvernului, înregistrat la Ministerul pentru Relația cu parlamentul cu nr. 1883/6
martie 2018; nu am găsit pe Internet un link către acest document.

TEODOR
persoanelor fizice, detectarea de metale urmând a fi realizată numai în cadru organizat, sub umbrela
unor asociații, și doar în baza unui contract cu o instituție cu profil muzeal, numai sub supravegherea
nemijlocită a unui arheolog autorizat. Sunt și lucruri bune în tentativa aceasta, dar și catastrofe
încapsulate.
Cooperarea între arheologi și detectoriști poate fi susținută în baza observației că arheologii acreditați
sunt puțini (estimez eu vreo 300 activi), deci nu pot acoperi teritoriul național. Mai rău, subfinanțarea
„sistemului” este cronică, indiferent de ramura organizațională (Ministerul Culturii, Ministerul
Educației, Academia Română, autorități locale), iar programe finanțate de cercetare sistematică de
suprafață lipsesc complet de ani buni; drept urmare, evidența teritoriului este un dezastru și nici
măcar nu se întrevăd ieșiri din situația actuală. Câteva mii de detectoriști (estimaţi între 3000 şi 5000,
dar nu ştie nimeni exact, decât eventual poliţia) entuziaști și disciplinați ar putea să.... Nu-i așa? Da,
poate. Dar Ministerul de Finanţe ce zice? Va da mai mulţi bani Culturii? Ministerul Culturii ce zice?
De obicei nu zice nimic şi nu face nimic (este modul lor de a fi originali). Va înţelege oare că avem
nevoie de programe naţionale generoase pentru evidenţa teritoriului? Că altfel punem lacăt pe muzee.
Dacă acestea vor trebui să scoată doar un leu pentru fiecare 10 lei cheltuiţi de asociaţiile detectoriştilor,
falimentul va veni foarte repede, adică în primul an de aplicare.
Oricum, prima condiţie a oricărei colaborări nu este „contractul”34, ci încrederea. Câtă încredere
putem avea în domnii detectorişti, neuitând, desigur, de obsedanta distincţie faţă de braconieri?
Drept, cititorii mei vor fi mai ales arheologi care au deja, fiecare în parte, un orizont de aşteptare deloc
luminos. Să trecem totuşi peste prejudecăţi – în măsura în care acest lucru este posibil – şi să încercăm
să judecăm faptele, câte le ştim. Cât de serioşi şi parolişti sunt deci ofertanţii muzeelor? Am să dau
doar câteva exemple.
Cel mai interesant lucru în materie de „încredere” este că detectoriştii nu au încredere unii în alţii; şi
nu mă refer „în general” (opinia unui detectorist faţă de ceilalţi 4000), ci în mod special la cei care
operează împreună. Sunt zeci de situaţii în care doi tovarăşi (sau trei) vin la muzeu cu obiectele,
primesc numere de ofertă la rând, în aceeaşi zi, şi declară un unic loc de descoperire (când declară). Se
întâmplă acest lucru inclusiv cu unele tezaure (care, prin natura lor, sunt indivizibile, valoarea
ansamblului depăşind suma artefactelor). Primul tezaur de la Potigrafu a venit în tranşe: mai întâi
ofertele 2836 (CD) şi 2837 (MG), ambele din 9 sept. 2013, apoi oferta 2844 (CD) din 13 sept. şi, în fine, o
piesă rătăcită prin oferta 2845 (tot CD) din 16 septembrie, la care se adaugă o fibulă-linguriţă cu datare
similară monedelor, prin oferta 2849 din 20 septembrie (acelaşi CD)35. Cei doi sunt de regăsit ca
34Între muzee şi asociaţiile de detectorişti, cum cred senatorii; de ce nu un „protocol”? Muzeele nu vor semna
„contracte” cu clauze financiare riscante, fiind tot timpul strâmtorate şi nedorind să-şi asupra termeni prea
rigizi, cu eventuale penalităţi.
35Autorul ultimelor două oferte susţinând că a fost un tezaur răspândit pe o suprafaţă mai mare; cum ar putea
să se întâmple acest lucru într-o pădure (care a fost pădure din totdeauna)? Sau cel puţin aşa sugerează hărţi
vechi ale Ţării Româneşti (a doua ridicare austriacă, cu date de la mijlocul sec. XIX, arată o pădurea continuă la
est şi sud de Potigrafu, v. http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/). Despre fibula-linguriţă ofertantul a scris mai
întâi „Potigrafu”, apoi, misterios, a tăiat şi a scris „Pădurea Gherghiţa”, adică la vreo doi km. distanţă de
tezaurul monetar. Este extrem de puţin probabil ca acele păduri – deşi, de acum, aproape legendare – să conţină
atât de multe tezaure din epoca dacică finală. Piesele de podoabă de argint se asociază obişnuit cu tezaurele
monetare (Spânu, Cojocaru, 2009, în special 98-99). De altfel referentul de specialitate preciza următoarele:
HARTA COMORII
pereche operaţională şi în alte situaţii (loc neprecizat în noiembrie 2013, Balta Neagră între decembrie
2013 şi februarie 2014, Dascălu în iunie 2014, Snagov în decembrie 2014). Nu prezenţa în perechi
surprinde36, ci prezentarea lor individuală pentru ofertare (deci inclusiv plată, pentru că contractele
sunt realizate în oglindă cu ofertele). De ce aşa? Nu au încredere unul în celălalt?
Coincidenţă sau nu (după sufletul dumneavoastră) şi al doilea tezaur de la Potigrafu tot pe bucăţi a
fost adus la MNIR, cu ofertele 2858/4.10 şi 2859/7.10.2013, semnate de acelaşi DC; eu, mai suspicios din
fire, l-aş numi un modus operandi, nu pentru că aş înţelege motivaţia (asupra căreia nu pot face decât
speculaţii), ci doar fiindcă prea multe coincidenţe sunt alarmante37.
Multe oferte pot fi suspectate de tot felul de malversaţii, dar în unele cazuri minciuna este foarte
străvezie. Aşa ar fi oferta 2846 (septembrie 2013) a unui cetăţean din Mangalia, care prezintă spre
achiziţionare „un fragment de tezaur roman imperial”, care ar fi fost găsit la... Calafat (jud. Dolj) în
urmă cu 20 de ani38, precizând că „de aceea /îmi/ aparţine, /fiind/ moştenire de familie”. Referentul de
specialitate, deşi foarte probabil conştient de mărul otrăvit (dar restul tezaurului imperial unde ar
fi?...), recomandă achiziţia, adăugând ca argument „starea de conservare foarte bună, chiar dacă
/monedele/ nu sunt curăţate”. Curios, nu? Stă tezaurul imperial în colecţie privată două spre trei
decenii, o parte din fraţi sunt deja însuraţi, la casele lor (de licitaţie), dar cei 10 denari tot nu sunt
curăţaţi. Of, armată!...
Un foarte notoriu detectorist din Moldova prezenta oferta cu nr. 2873, cuprinzând tezaurul de la
Tazlău (jud. Neamţ). Conform declaraţiei pe proprie răspundere, descoperirea s-ar fi făcut în 16 oct.
2013, oferta fiind datată în ziua următoare. Foarte frumos. Doar că descoperitorul înşiră pe ofertă lista
de emitenţi pentru toţi cei 271 de denari. Genial. Deci priceputul nostru face deplasarea spre Tazlău,
găseşte tezaurul, se întoarce în oraşul natal (nu foarte aproape), determină 271 de monede (aşa,
necurăţate), se suie în tren (unde recuperează somnul) şi ajunge la Bucureşti să predea, cu listă de
emitenţi, totul în 24 de ore. Mult mai slab, muzeograful termină determinarea monedelor pe 11
noiembrie, adică aproape patru săptămâni mai târziu. Aici, oricum o dăm, ceva s-a întâmplat pe lângă
lege sau regulamente: fie tezaurul a fost găsit mult mai repede, fie oferta a fost înlocuită şi redatată,
doar pentru a da descoperitorului satisfacţia erudiţiei.
„găsită la o distanță de 50-100 m de locul în care s-a descoperit tezaurul de drahme de tip Dyrrhachium - Potigrafu I (nu
este complet exclus să fie în legătură cu acesta, găsit împrăștiat pe o arie destul de mare)".
36 Doar cei care nu au folosit niciodată un detector cred poveşti precum cea a faimosului Iulian Enache (v.
Teodor 2014), pozând în lupul singuratic. Sigur, accidental poate fi şi aşa, din motive diverse. Funcţional
vorbind, o echipă de doi este mult mai eficientă, fiindcă unul mânuieşte detectorul iar celălalt cazmaua. Un al
treilea ar putea completa fericit echipa, fiindcă sunt de făcut şi alte lucruri (fotografii, ambalări, eventual şi note,
GPS). Din documentaţia existentă pot fi recompuse mai multe „echipe”.
37Tot aşa, un tezaur de silicve de la Poiana Mică Braşov este adus „în rate”: oferta 2818/(fără dată, dar cu nr. de
registratură din 22 mai 2013) şi 2828/16 iulie, cea de a doua tranşă fiind comentată de referent ca fiind „monedă
curăţată” (menţiune rarisimă). În prima ofertă, numitul OP se încurcă în explicaţii calendaristice, scriind că
„tezaurul a fost descoperit în zona Poiana Mică Brașov în data de 18 mai 2013, l-am lăsat la MNIR la data de 19
mai 2013 iar la DJ Bv. la data de 22 mai 2013", dar datează oferta în 21 mai. Povestea cu D.J. Braşov este doar o
poveste, câtă vreme tezaurul a fost achiziţionat de MNIR (la 2 dec. 2013).
38Sau chiar „înainte de 1989”, după cum se spune în articolul de prezentare (Moisil 2010), ca şi cum pe vremea
aceea un furt de patrimoniu nu ar fi fost tot furt.

TEODOR
Să nu părăsim Moldova, o provincie discretă dar plină de mistere. Singurele oferte pe care le cunosc
sunt cinci la număr, doar că toate 5 vin dintr-un perimetru de 74 de km lungime39, şi toate sunt tezaure
de denari romani! Ultima dintre ele este cea mai bizară, ofertantul fiind o femeie care prezenta o
captură de 269 monede (plus fragmente), fără loc de descoperire, declarându-le moştenire de familie
(inclusiv fragmentele...), dar solicitând păstrarea anonimatului. Deja dubios foc; doar că elementul cel
mai suspect este domiciliul doamnei (căreia îi fac voia şi îi păstrez anonimatul): satul Siretu, judeţul
Bacău. Această localitate se grupează strâns cu alte patru tezaure de denari romani 40, iar aceasta doar
dacă punem la socoteală descoperirile foarte recente41, toate patru găsite cu detectorul (aşa spun
referatele). Doamna însă le avea „moştenire”, evident, fără a prezenta dovezi în acest sens.
Detectoriştii au şi ei momentele lor de sinceritate. Acestea sunt marcate mai ales de refuzul lor de a
dezvălui locul descoperirii. La urma urmei, ce vor şi muzeografii aceia? Nu ar trebui să ne mulţumească că
le ducem comoara la nas? Ce atâtea întrebări?... Cam o pătrime dintre oferte sunt din această categorie,
singurul lucru curios fiind faptul că referenţii şi comisia nu se revoltă,42 iar multe dintre acele oferte au
fost acceptate (fiind de nerefuzat). Secretomania este de înţeles, câtă vreme interesul este să fructifice
„filonul” cât mai complet, cu atât mai mult când vorbim despre tineri „frumoşi şi liberi”, conştienţi de
„drepturile” lor (precum dreptul de a te distra sau de a distruge). Refuzul declarării locului de
descoperire este totuşi un pic surprinzătoare când ofertantul este un om trecut de 60 de ani, „aşezat”,
ba chiar şeful unei cunoscute asociaţii de detectorişti, pe care, din când în când, îl vedem la televizor
rostind fraze despre legalitate. Sigur, nu este ilegal să nu declari locul descoperirii, dar aceasta doar
fiindcă aşa ceva nu scrie în nici o lege; nu ar fi ilegal nici să chemi poliţia să-l lege, pentru atâta
„sinceritate”, doar că încă nimeni nu a făcut-o43. Aşa însă a făcut domnul OP, la 29 august 2014, pe
oferta 2964, pe care nu există menţiunea locului de descoperire; referentul (GT) remarcă acest lucru,
dar propune totuşi achiziţia, propunerea fiind prea interesantă: un topor de bronz dinspre finalul
epocii bronzului. Da, bun... şi de unde este, totuşi? În expoziţie ce ai să scrii pe etichetă? „Topor din
epoca bronzului, dovadă a jafului din epoca post-industrială”?
În relativ puţine cazuri ofertele sunt auto-denunţuri, semn sigur de „amatorism”. Oferta 2991 – un
„new entry” – prezenta o monedă poloneză găsită, pe propria declaraţie, în „iunie-iulie” 2014, doar că
formularul era completat pe 23 octombrie... Culmea nu este că unii cetăţeni nu ştiu legea; culmea este
că, în condiţiile date, doi muzeografi din Comisia de Achiziţii votau totuşi în favoarea neştiutorului.
Este vorba tot de amatorism...
39 Respectiv 173 km2, în condiţiile în care un judeţ mediu are cca 6000 km2.
40 Vezi Anexa (Harta 5, la final).
41Foarte numeroase în partea vest-centrală a Moldovei (Ioniţă 1982, hărţile de la fig. 20-23), iar în această parte,
de la Bistriţa inferioară, sunt mai ales tezaure din epoca severilor (dar cu începere de la Commodus).
Specializarea detectoristului nostru nu este chiar o întâmplare, fiindcă tezaurele mari de argint dau semnal
puternic şi specific, iar zona a arătat deja, repetat, că are potenţial.
42 Arheologii din comisie au fost cam tot timpul revoltaţi, şi cam degeaba; mă refeream la Comisie în ansamblul
ei. Se întâmplă însă să se revolte şi referenţii, după care recomandă, înţelepţi, achiziţia.
Motivul este evident: cum poate garanta ofertantul că nu a furat obiectele dintr-un sit arheologic, dacă nici
43
măcar nu declară locul descoperirii? Sau „declaraţia pe proprie răspundere” ar fi suficient?

HARTA COMORII
Despre păduril e vulcani ce

Constatând cât de multe oferte provin din unul şi acelaşi loc, mai exact din aceeaşi pădure, unul dintre
colegii din Comisia de Achiziţii, Sorin Oanţă, a făcut o glumă: detectoriştii explorează păduri
vulcanice, care, la răstimpuri, mai scot câte un tezaur la suprafaţă. Eu aş face mai degrabă comparaţia
cu mineritul, în care fiecare loc este exploatat până este stors de resurse. Tabelul 1 din Anexe,
ilustrează fenomenul, pe o bază documentară incompletă (ilustraţia fiind mai veche), dar şi aşa cât se
poate de clară: pădurea de la Potigrafu a fost repetat vizitată în august-octombrie 2013 (14 oferte în
acest interval), cea de lângă Balta Neagră între noiembrie 2013 şi februarie 2014 (14 oferte), iar pădurea
de lângă Snagov în perioada septembrie 2014-martie 2015. Dintre siturile importante, cu multe oferte
de achiziţie, doar Pădurea „Dascălu” face excepţie, cu două episoade distincte de exploatare, probabil
datorită descoperirii unui nou „zăcământ”.
Nu am nici un dubiu că tuturor – detectorişti şi muzeografi – le-a devenit repede clar că despre un „sit
arheologic” vorbim, nu despre descoperiri izolate, lucruri îngropate sau pierdute, cine ştie cum, în
afara aşezărilor. Doar că domnii detectorişti, legalişti cum îi ştim, de câte ori pronunţă sau scriu „sit”
se gândesc la un „sit arheologic înregistrat în RAN”. Nu e pe spiritul legii, dar este aproape în litera ei.
Mai progresăm, dar durează. Mai mult, uneori este vorba, foarte explicit, despre cimitire jefuite, ceea
ce, moralmente vorbind, este jalnic. Să vedem un exemplu: oferta 2824, semnată de MB, cu loc de
descoperire neprecizat, prezintă o lungă listă (care nu poate fi realizată de pe o zi pe alta), din care
remarcăm expresia „14 inele medievale”. Inelele apar rar în săpătură, dacă cercetarea se face într-o
aşezare; 14 inele se pot strânge cam în 10 ani de săpătură, cu multă trudă şi cheltuială, dacă eşti
arheolog, nu „arheolog amator”. Pentru comparaţie, în necropola medievală de la Vadu Anei 44 s-au
găsit 30 de inele, repartizate unui număr total de 445 morminte. Nu înseamnă că numitul MB a distrus
o necropolă proporţional de două ori mai mică; înseamnă doar că a distrus o necropolă mare, dar a
putut detecta doar piesele aflate mai sus de 0,5 m, care este limita uzuală de detecţie (funcţie de
instrumentul folosit). Iar inelele se poartă pe deget, nu-i aşa? Ar fi putut să nu observe, de 14 ori la
rând?...45
Sigur, marea problemă aici nu este ce au făcut detectoriştii, ci ceea ce nu au făcut profesioniştii. Pentru
a înţelege toată lumea situaţia, trebuie să facem aici un pic de studiu de legislaţie.
Să lămurim aspectul „întâmplător” al descoperirilor mijlocite de detectorul de metale; aspectul este
unul cheie, câtă vreme condiţionează bonificaţiile. Chiar dacă pentru un om de bun simţ, cu logică
elementară la purtător, între utilizarea detectorului şi întâmplare nu poate exista nici o corelaţie, ea
44Păunescu, Teodor, 2006. Din exemplarul digital primit de la editori lipsește Catalogul mormintelor (unde se
găsesc inclusiv mențiunile referitoare la inventar), care însă se găsește în volumul tipărit, după ilustrații (o
opțiune editorială nefericită); acest material este accesibil însă pe pagina mea de Academia.edu, drafts
(https://www.academia.edu/35698735/Necropola_BR%C4%82NE%C5%9ETI-
VADU_ANEI_Catalogul_mormintelor). Necropola a fost cercetată în condiţii de arheologie preventivă, în cca 10
luni de cercetare cu efective mari (de 3-5 ori mai mari decât pe şantierele sistematice), echivalând deci cu mai
mult de 10 campanii de arheologie „sistematică”.
45Fiind fără loc de descoperire, cele 14 piese pot avea provenienţe diferite; se poate cita însă exemplul sitului de
la Dascălu, care adună tot 14 inele, din 5 oferte distincte; evident, tot despre o necropolă vorbim.

TEODOR
totuşi există şi se datorează formulării art. 2, § 1, lit. (e) din OG 43/2000 (cu modificările din L.378/2001
şi 462/2003):
„prin descoperire arheologică întâmplătoare se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu
arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea
arheologică atestată”
Inteligentă lege, nu? Doar cercetarea „atestată” poate găsi ceva deliberat... Textul legii se referă mai
departe la orice categorie de descoperire „întâmplătoare”, precizând obligaţia norocosului de a anunţa
primarul localităţii (sau proprietarul terenului în cauză)46, precum şi obligaţia de a preda obiectele
găsite Direcţiei Judeţene de Cultură, ambele în termen de 72 de ore47. Locurile unde s-au făcut astfel
de descoperiri se numesc, în lege, „zone cu patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător”, care se
instituie „din momentul descoperirii” (mult haz avea, legislatorul nostru), pentru o perioadă de
maximum 12 luni48.
Foarte importantă în materie este Legea 182/2000, mai ales că este singura care se pronunță despre
recompense. Articolul 49, al. (1), contrazice OG 43, spunând că bunurile mobile găsite trebuie predate
primarului localității (cu competență teritorială în punctul descoperirii); doar acesta trebuie să anunțe
„serviciul deconcentrat” (al. 2), nume de cod sub care se ascund totdeauna Direcțiile Județene de
Cultură. În fine, aliniatul 4 al aceluiași articol face vorbire despre recompensă (30% din valoarea
obiectelor, cu o „bonificație suplimentară” de 15% în cazul descoperirilor de valoare excepțională),
legând însă faptul de îndeplinirea celor menționate la aliniatul 149.
Cum se stabileşte însă valoarea recompensei, în valuta curentă, nu în procente? Acelaşi art. 49 din L
182, precizează la aliniatul 5 că „valoarea bunurilor astfel descoperite se stabilește de experții
acreditați ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii sau, după caz, de alți experți
acreditați”. Exprimarea este o bâlbă, fiindcă „serviciile deconcentrate” (DJC) nu au avut şi nu au, de
regulă, „experţi” în bunuri mobile (uneori nu au nici măcar arheologi de teren, care se acreditează
diferit); în materie există un singur fel de experţi, cei acreditaţi de Ministerul Culturii, conform
prevederilor aceleiaşi legi 18250, iar lista lor este accesibilă public. Or, surpriză! Mai mult de jumătate
dintre referatele de specialitate sunt semnate de angajaţi ai MNIR, cu studii de specialitate51, dar care
46 OG 43, art. 4, § 3.
47OG 43, art. 81. Atenţie! Legea nu face aici distincţie între caracterul proprietăţii asupra terenului, toate obiectele
găsite urmând a fi predate Direcţiei. Este limpede că, cel puţin în intenţia legiuitorulu, nu există diferenţă între
artefactele găsite pe o proprietate de stat sau privată. În fine, ar mai fi de spus că articolul în cauză intră în
coliziune cu Legea 182/2000, art. 49, § 1, în care descoperitorul trebuie să predea obiectele primarului, nu
Direcției de Cultură.
48 OG 43, art. 5, § 5.
49Câte oferte îndeplinesc însă această condiție legală? Probabil nici una! Referatul la celebrul tezaur de la Budești
este singurul document care invocă primăria locală („tezaurul a fost predat către Muzeul Național de Istorie a
României cu acordul Primăriei pe raza cărei/a/ a fost găsit tezaurul”), însă nu a fost prezentată o dovadă în acest sens,
deși a fost cerută de două ori.
50 Art. 3, al. (2) şi art. 28 (http://www.cimec.ro/scripts/RegistruExperti/PatrimoniulMobil/sel.asp pentru listă).
51Este un fel a spune, fiindcă facultatea de istorie pregăteşte „istorici”, nu muzeografi şi cu atât mai puţin
specialişti în patrimoniu cultural mobil. Meseria aceasta se învaţă în muzeu, după absolvire. Din acest motiv,
HARTA COMORII
nu pot fi regăsiţi pe acea listă, inclusiv în cazuri în care se propune bonificaţia suplimentară de 15%,
pentru descoperiri excepţionale. Oare să se nu se fi înţeles legea? Nici vorbă. Dovada o avem dintr-un
referat de specialitate (semnat de CT, care nu este expert) făcut pentru celebrul tezaur de la Budeşti
(VL), din care citez următoarele:
„În vederea evaluării cât mai corecte a tezaurului s-a emis o decizie /a directorului general/ prin care
s-a constituit o comisie în vederea întocmirii unui raport de expertiză. La evaluarea tezaurului au
participat experţi acreditaţi ai Ministerului Culturii pe patrimoniu cultural mobil, în domeniul Bunuri
arheologice şi istoric documentare – numismatică (...)” /urmează numele celor doi experţi, din afara
MNIR/.
De ce s-au adus, în acel caz, experţi din afara MNIR? Simplu: fiindcă pentru numismatică medievală
nu există nici un expert acreditat propriu, angajaţii fiind prea tineri pentru a îndeplini criteriile legale.
Dar de ce nu s-a făcut astfel pentru toate monedele medievale (de exemplu)? Mister, lene, indolenţă şi
multă prietenie cu Comisia Muzeelor...
Până aici am încercat să explic, prin prisma legislaţiei, interesul subit al unor cetăţeni pentru istoria
naţională. Mai departe am să descriu şi modul în care năvala poate fi stăvilită, tot prin prisma
legislaţiei curente (aşa năucă, cum este). Mă întorc în acest sens la OG 43, care defineşte ce se întâmplă
(teoretic!) cu terenurile pe care se descoperă obiecte de interes arheologic:
art. 2, § 1, lit. i: „prin zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător se înţelege terenul, în care
existenţa bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat în mod neprevăzut, ca urmare a: (i) acţiunilor umane,
altele decât cercetarea arheologică atestată (...) Zona cu patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător se
delimitează în jurul locului descoperirii arheologice întâmplătoare pe toată suprafaţa terenului care asigură
protejarea necesară cercetării arheologice52.
Pentru aceste cazuri legea (OG 43, § 5) instituie regimul de protecţie, în vederea cercetării şi stabilirii
regimului (permanent) de protecţie, pentru o perioadă care însă nu poate depăşi 12 luni. Hm... La art.
11, lit. e, aflăm care sunt atribuţiile DJC, în asemenea situaţii; în esenţă – anunţă poliţia şi jandarmeria,
pentru a se lua măsuri de pază. Păi ce altceva?
Legea continuă cu definirea Repertoriului Arheologic Naţional (invocat, de toată lumea, sub
acronimul RAN), inclusiv pentru înregistrarea zonelor cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător,
sau cu bunurile mobile descoperite în zonele anterior menţionate (art. 15, § 2). Legea uită însă, ca un
copil de şcoală primară, să menţioneze a cui este responsabilitatea înscrierii în RAN a tuturor acestor
informaţii. Desigur, în principiu obligaţia revine beneficiarului descoperirii, care, tot în principiu, este
DJC (că doar nu primarul...). Doar că aceasta este o scăpare plină de consecinţe: pe cine urmează să
cerinţa de vechime, formulată de lege (OMC 2009/12 feb. 2001, art. 1, al. 2), este întemeiată. Calitatea de expert se
câştigă pe baza unei grile de punctaj care include, în afară de vechime, şi alte criterii (studii post-universitare,
cursuri de perfecţionare şi lucrări de specialitate), dar punctajul minim nu poate fi practic obţinut fără o vechime
de 10 ani.
52În forma iniţială a OG 43 (Art. 2, § 13, lit. b) delimitarea terenului se făcea pe o rază de 50 m faţă de locul
descoperirii întâmplătoare, prevedere care sublinia mai exact nevoia cunoaşterii a locului descoperirii; forma
revizuită este însă mai practică, fiindcă în absenţa unor informaţii clare (sau în absenţa lipsei de credibilitate a
informaţiei) se poate delimita tot terenul pe care este suspectată prezenţa unui sit arheologic.

TEODOR
tragem la răspundere pentru faptul că, de pildă, s-a omis să înscrie ceva în RAN? Fiindcă această bază
de date naţională este singura care, teoretic, îi poate ţine la distanţă pe detectorişti 53.
Aceasta este portiţa pe care se vor strecura, nepedepsiţi, toţi cei care au achiesat la o politică de
exploatare sălbatică a patrimoniului naţional, inclusiv managementul MNIR. Puteţi căuta în RAN
toate siturile despre care am făcut vorbire aici; nu le veţi găsi, fiindcă nimeni nu s-a ocupat de
înregistrarea lor54. Aducerea obiectelor arheologice direct la MNIR scurt-circuitează traseul legal al
obiectelor de patrimoniu găsite, prin ocolirea DJC, adică instituţia care de obicei (deci cutumiar) se
ocupă de realizarea fişei de sit (fie şi prin utilizarea informaţiilor puse la dispoziţie de un arheolog din
afara instituţiei). Într-o astfel de situație DJC nu are informaţia necesară, deci DJC este absolvită de
culpă. Iar MNIR nu are teoretic asemenea atribuţii, fiind instituţie extra-teritorială. Deci nimeni nu
este de vină.
Dincolo de litera legii, care este confuză şi incompletă, generând desigur prea multe interpretări
posibile, vă întreb un lucru simplu: cum este posibil ca oameni care lucrează într-un muzeu (naţional,
cel mai...) să se bucure de nişte obiecte (unele, just, importante), dar să nu facă absolut nimic pentru
protejarea sitului de unde obiectele au fost aduse, fie şi... teoretic, cu precizie „pe proprie răspundere”.
În majoritatea cazurilor discutate, este vorba despre descoperiri care deja au împlinit 5 ani. Iar
legislatorul, în naivitatea lui incalificabilă, punea ca termen de protecţie temporară limita de 12 luni. În
ce ţară trăim? Acele situri au fost tocate, de mult, iar în timp ce vorbim (scriem sau citim) se toacă, în
continuare, altele.
Mai are rost să vorbim despre angajamentele internaţionale ale României? Despre La Valetta? Acolo
sunt reguli de urmat în ţări civilizare, nu în state „paralele” cu orice, inclusiv cu propriul interes.
Cu bol ovanul la deal

Se pot menţiona tentative de a ieşi din ciclul autodistrugerii, generat de lăcomia unora şi indolenţa
celorlalţi. Am să mă refer doar la câteva dintre ele, pe care se întâmplă să le cunosc.
Deşi Ministerul Culturii nu a avut multă vreme o politică oficială, cel puţin la nivel politic (ministru şi
secretari de stat), ştim sigur doar că serviciul juridic al ministerului a încercat să se opună tendinţei de
jaf generalizat. Aşa, de pildă, la 29 septembrie 2014, Direcţia Juridică răspundea Muzeului Naţional al
53 Nu şi pe braconieri, dar aceasta este o altă discuţie, care nu face obiectul acestui studiu.
54Excepţie fac două situri din Prahova, respectiv Potigrafu şi Tinosu, care însă s-au realizat la solicitarea expresă
a Muzeului Judeţean Prahova (tocmai pentru a stopa invazia entuziaştilor), care a oferit informaţia necesară
DJC. Două lucruri mi se par remarcabile aici: faptul că între referatul semnat de şeful secţiei de arheologie, de la
Ploieşti (octombrie 2013), şi efectiva înregistrare în RAN (aprilie 2014) au trecut 6 luni; or, trei luni sunt
suficiente echipelor de detectorişti pentru a curăţa complet un sit mediu. Al doilea element este mitologia
toponimică, victorioasă şi de această dată: deşi delimitarea sitului în teren este corectă (s-a făcut după o cercetare
prealabilă în teren, cu puncte GPS, inclusiv cu participarea unui arheolog de la MNIR), descrierea administrativă
este greşită (comuna Gorgota, sat Potigrafu), doar punctul fiind numit relativ corect, Pădurea Curcubeu (pădure
care nu există..., există doar satul şi lacul Curcubeu, care însă se află în comuna Balta Doamnei). Vezi RAN cod
133553.03. Care este relevanţa erorii? Mare, zic eu. În cazul unui proces absurditatea localizării poate fi uşor
atacată, chiar şi de un avocat la începutul carierei. La urma urmei, nu poţi proteja legal o entitate inexistentă.

HARTA COMORII
Transilvaniei din Cluj-Napoca, respectiv adresei 1680 din 22 iulie 2014, pe tema acordării de
recompense băneşti unor ofertanţi de obiecte arheologice. În partea introductivă juriştii ministerului
păreau a se deroba, subliniind lipsa de atribuţii legale a MC în materie, cât şi faptul că decizia aparţine
muzeului, care are personalitate juridică. Mesajul juriştilor este însă foarte apăsat, în sensul respectării
legislaţiei existente (discutate mai sus, cu menţionarea articolelor de lege), precum predarea
artefactelor către primar (şi tot ciclul descris de legea 182), care este condiţie sine qua non (clară oricui a
citit legea). Textul continuă cu următorul pasaj, prea complicat pentru a fi rezumat în altă formulare:
„/în documentaţia existentă, transmisă de MNIT/ nu se face dovada că aceste bunuri au fost
descoperite prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice, conform art. 136, alin. 3 din Constituţia României (...) şi nici dovada faptului că descoperirile
respective s-au făcut în mod întâmplător şi nu ca urmare a unei acţiuni premeditate de căutare a unor
bunuri de patrimoniu cultural cu ajutorul detectoarelor de metale”.
Deşi punctul de vedere este departe de a fi impecabil (nu poţi demonstra că nu ai făcut ceva), adresa
Direcţiei juridice demonstrează o linie legalistă mult mai restrictivă decât tonul ministerului, la nivel
„politic” (includ aici Comisia Muzeelor); or, până una-alta, opinia Direcţiei Juridice a ministerului este
unica modalitate de a clarifica modul în care citim legea, mai ales dacă suntem angajaţii acelui
minister.
Aproximativ în acelaşi timp, dar fără nici o legătură cu cazul Cluj-Napoca (despre s-a aflat în MNIR
după aproximativ doi ani), respectiv în toamna anului 2014, urmare a două referate ale unor
muzeografi din MNIR care cereau un punct de vedere juridic, jurista instituţiei răspunde prin adresa
9930/18.12.2014. Ca orice document juridic, începe prin a-şi arăta temeiul legal, adică textele de
referinţă, adăugând însă la legislaţia românească şi Convenţia europeană de La Valetta, unde se face
precizarea – cheie în acest context – că părţile semnatare vor „lua măsurile necesare în ceea ce priveşte
muzeele, de a nu achiziţiona elemente de patrimoniu arheologic suspecte a proveni din descoperiri necontrolate,
din săpături ilicite sau din deturnări de săpături oficiale” (art. 10, punctul iv). Iată deci că nu este vorba
doar despre „situri arheologice (RAN)”, ci despre „descoperiri necontrolate” şi „săpături ilicite”,
ambele calificând practica detectoriştilor.
Absolut relevant, această opinie juridică a fost ţinută ascunsă angajaţilor timp de peste un an, între
timp încheindu-se încă două campanii de achiziţii (2014 şi 2015). Câinii latră, ursul trece.
Am să trec peste disputele interne, din MNIR, multe documentabile, pentru că ar ocupa prea mult
spaţiu, pe de o parte, dar şi pentru că relatează – patetic – eşecul celor puţini, care au încercat să se
opună ilegalităţilor.
Următorul reper cronologic este aşa-numita Instrucţiune 2, emisă de Ministrul Vlad Alexandrescu în 8
aprilie 2016. Textul – care nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial, deci nu a fost efectiv
aplicabil – încearcă să revină la normalitate, explicând ce se poate înţelege prin caracterul
„întâmplător” al unei descoperiri (art. 1 şi 2), ceea ce exclude utilizarea detectorului de metale (art. 3).
Mai mult, ministrul având în dotare un consilier arheolog din tabăra durilor, interzice pur şi simplu
folosirea detectoarelor în situri sau în afara lor, solicitând „respectarea cadrului legal de autorizare
instituit de Ministerul Culturii”, deşi, nota bene, nu există un astfel de cadru decât pentru autorizarea
arheologilor profesionişti. Evident, ministrul Culturii îşi depăşea aici cu mult atribuţiunile, intrând
peste Ministerul de Interne, cel care autorizează detectoarele de metale. Nu am să citez şi restul
textului Instrucţiunii, care continuă în aceeaşi notă roberspierristă. Evident, Instrucţiunea 2 nu putea
TEODOR
să aibă autoritate decât, cel mult, asupra instituţiilor subordonate, ceea ce, din câte ştiu, a compromis
planurile de „achiziţii” ale MNIR în 2016; era însă departe de a oferi o soluţie fezabilă, aplicabilă la
nivel naţional.
Următorul reformist pe scaunul Ministerului Culturii este Lucian Romaşcanu, un om fără nici o
experienţă în materie de patrimoniu, dar deloc lipsit de idei. Aflat la domnia sa, cu jalba în băţ, în
noiembrie 2017, grupul de arheologi de la MNIR a aflat că domnul ministru nu are nevoie de
consiliere în materie, fiindcă deja ştie foarte bine ce are de făcut: un joint venture între muzee şi
asociaţiile de detectorişti, înfrăţiţi cu sila (sila fiind reciprocă...). Fiindcă nu a avut timp să-şi pună
ideea în practică, din calitatea de ministru55, avea să persevereze din calitatea de senator PSD, lipindu-
se de iniţiativa legislativă a unui USR-ist, fostul ministru Alexandrescu; un alt joint venture inedit. A
ieşit un catâr vărgat, numit provizoriu Bp 300/2017, care a trecut de Senat prin consensul la pas (un alt
fapt inedit, în zilele acestea de dihonie politică), Camera Deputaţilor având a fi decizională. Pe scurt,
noul proiect de lege ia de la Instrucţiunea 2 definiţia descoperirii întâmplătoare, iar de la ministrul
Romaşcanu soluţia colhoznică. În rest, noul proiect este plin de lucruri discutabile56, dar detalierea lor,
acum, la acest stadiu de legiferare, nu este ofertantă, fiind o colecţie de idei ratate, cu şanse mici de a
ajunge legislaţie validă.
Dincolo de insatisfacţia atâtor proiecte legislative eşuate, de viziunea măruntă şi punctuală, scăpând
din vedere ansamblul57, trebuie să spun că toate tentativele de legiferare din ultimii ani au avut,
alături de rateuri remarcabile, şi idei fezabile sau utile. Toate presupun însă o implementare dificilă.
De exemplu, ideea noului proiect al Senatului, cu „noul” RAN, care ar trebui să delimiteze siturile
arheologice prin poligoane, este o idee care ar fi trebuit aplicată acum vreo 10 ani, fiindcă
implementarea ei oricum durează vreo 10 ani (cel puţin); doar că iniţiatorii nu par deloc conştienţi că
ideea este imposibil de implementat pe actuala structură executivă (acel un post şi jumătate din INP
care lucrează pentru RAN) şi fără un suport financiar adecvat, care să cuprindă un program destinat
exclusiv cercetării de suprafaţă.
Ţin să le atrag atenţia decidenţilor că există soluţii mult mai simple şi mai puţin costisitoare, în
aşteptarea zilei în care teritoriul ţării să fie marcat cu acele 35.000 de poligoane 58. Interesant este că
astfel de măsuri ar putea fi implementate local, la nivel muzeal, fără modificarea legislaţiei, adică
55 A fost „restructurat” odată cu guvernul Tudose, în ianuarie 2018.

56Amintesc aici doar aberaţia că oricare diagnostic arheologic trebuie făcut prin săpătură, dovadă că nici unul de
acolo nu este arheolog (includ sfetnicii d-ului Alexandrescu). De altfel, reacţia Guvernului la acest proiect de
lege (adresa 1883/6 martie 2018, registratura Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul) este neobişnuit de
dură. Cum nu o pot suspecta pe doamna Dăncilă de atâta competenţă, suspectez că răspunsul a fost redactat de
serviciul juridic al Ministerului Culturii.
57Sau eternul Cod al Patrimoniului, care nu a trecut de stadiul Tezelor prealabile, nici ele lipsite de probleme
(https://lege5.ro/Gratuit/geztqobqgeyq/hotararea-nr-905-2016-pentru-aprobarea-tezelor-prealabile-ale-
proiectului-codului-patrimoniului-cultural). Aş cita aici Principiul 5 („Principiul unităţii dintre patrimoniul
cultural şi contextul său”) şi 10 („Principiul identităţii şi al priorităţii tratatelor internaţionale”. Aş sublinia că,
adoptat fiind prin Hotărâre de Guvern, documentul, chiar dacă enunţă doar principii generale, este legal şi
operaţional.
58Actualmente sunt înregistrate în RAN cca 17.000 de situri, dar estimarea mea este cel puţin dublă (Teodor
2018).

HARTA COMORII
imediat. Ar fi necesară doar schimbarea procedurii de achiziţie. Nu am să intru aici în detalii prea
tehnice, ci doar în precizarea elementelor cheie.
Principalul reproş care se poate aduce actualei scheme de funcţionare din MNIR este că, indiferent că
ofertanţii precizează (sau nu) locul descoperirii, asupra informaţiilor oferite de aceşti patrioţi va plana
totdeauna credibilitatea redusă a sursei. Putem repara însă foarte uşor acest neajuns: în zilele noastre
există software gratuit de monitorizare a mişcării în teren, care se poate instala pe oricare telefon
„inteligent”. Aceste aplicaţii pot nu doar să înregistreze coordonatele unui punct (mult mai uşor şi
mai eficient decât aplicaţiile preinstalate), dar înregistrează tot traseul în teren. Aceste fişiere pot fi
salvate, în timp real, în servere cloud de genul Google Drive (care sunt gratuite în limita a 31 de GB) şi
care se partajează cu cine doreşte utilizatorul (de pildă cu un arheolog, sau poliţist de patrimoniu).
Fişierele de uz GPS sunt mici, fiindcă sunt practic de tip text (precum SMS-urile, de exemplu), iar
valoarea de trafic înregistrată într-o zi nu depăşeşte volumul unei singure fotografii cu pisici
descărcate în telefon de pe Facebook, de exemplu. Pentru cei nu foarte obişnuiţi cu astfel de lucruri, să
„traduc” spunând ca activitatea a 20-30 oameni, în puncte foarte diferite din teren, poate fi
monitorizată de o singură persoană aflată în birou. Or, existenţa unor fişiere GPS poate fi pre-condiţie
pentru acceptarea oricărui obiect arheologic, printr-o modificare a protocolului de achiziţie care poate
fi comunicată „clienţilor” printr-un comunicat pe propriul site (şi care se distribuie în următoarele 10
minute, prin grija web-site-urilor de „specialitate”).
Adevăratele probleme nu vin pe suportul tehnic, ci din nevoia de a te descurca în legislaţia proastă şi
practica administrativă dezastruoasă. De exemplu, pentru situaţia în care unele descoperiri în teren ar
trebui verificate, ieşirea în teren a unui arheolog este condiţionată de o autorizaţie de diagnostic, care
se eliberează într-o lună, dar numai dacă ai pile şi mult noroc (condiţii cumulative); or – nu se poate
lucra cu detectoriştii în acest fel, fiindcă dorinţa lor de cunoaştere „arde”, ca la copii. Se poate discuta
mai departe: este necesară autorizaţia şi în cazul în care nu vorbim despre un sit oficial? Depinde pe
cine întrebi. Cam aici suntem cu legislaţia.
În fine, pentru a putea merge în teritoriu – de exemplu pentru a verifica descoperiri ale detectoriştilor
– este necesar un acord prealabil al Direcţiei de Cultură a Judeţului respectiv. Nu ar strica să ai şi
telefonul ofiţerului de patrimoniu din MAI, când pleci pe teren. Iar lucrurile devin tot mai complicate,
câtă vreme astfel de activităţi au loc, uzual, în week-end (unii detectorişti au şi un job real). Şi cine îţi
eliberează ordin de deplasare în week-end? Şi cine îţi ştampilează delegaţia (fără de care nu se poate
deconta nimic...)? Etc. Trăim în România şi acest lucru ne mănâncă ficaţii, în fiecare zi. Prezumţia de
nevinovăţie, atât de des invocată în favoarea detectoriştilor, nu există pentru arheologi, care trebuie să
se îngroape în hârtii, documente eliberate de birocraţi care trăiesc în lumea lor, pe care noi nu o putem
înţelege.
Ideea lui Romaşcanu, cu înfrăţirea muzeelor cu asociaţiile de detectorişti are mai multe probleme, în
afară că ar ruina muzeele în maximum trei luni. De exemplu, actuala procedură de aprobare a folosirii
detectoarelor, pentru un arheolog, permite unei instituţii (de exemplu MNIR) să-şi aleagă de partener
oricare altă instituţie, pentru un proiect, dar nimic altceva, de genul firmelor private, asociaţii şi alte
ONG-uri. Deci toate procedura (care este parcursă online) ar trebui modificată, nu-i aşa? Dar aceeaşi
procedură invocată mai sus are între cutele ei şi alte fragmente de sticlă spartă: ai proiect de cercetare
în zonă? Este depus la MC? Este aprobat de Comisia Naţională de Arheologie? Îl mai găsesc
funcţionarii de acolo? De obicei nu. Ştii numerele de identificare ale celor 6 detectoare prezente în

TEODOR
câmp, mâine? Dar la toamnă nu se poate? Şi tot aşa. Şi, cu dezgust vă spun, nu există nici măcar o
tendinţă de a mai tăia din birocratizare. Motivul? Măreţ. Se numeşte „transparenţă”, şi este scutul de
care oricare birocrat (ministerial sau de muzeu) este totdeauna mândru. Mai bine „glaznost”.
Cu ce am rămas
Este mult mai clar cu ce nu rămânem; este vorba, în primul rând, despre siturile distruse de
detectorişti, înainte de a fi înregistrate. În acest context merită amintită o adresă a managerului MNIR,
având ca destinatar ministrul Ioan (zis şi Ionuţ) Vulpescu, în 10 iunie 2015. Aflăm de aici lucruri
interesante, între care faptul că detectoriştii au respectat termenul de 72 de ore pentru predarea
pieselor, ca încă o dovadă – dacă mai era necesar – că fiecare balcanic citeşte legea pe limba lui. Adresa
este, în fapt, o reclamaţie, fiindcă (citez) „datorită interpretării abuzive a legii 182/2000 de către unii
arheologi, membrii comisiei au refuzat să aprobe achiziţionarea şi plata recompenselor”59. Urmează
lista pieselor de excepţională valoare care au fost respinse de Comisie, între care 18 monede de la Balta
Neagră, emisiuni dacice, dar şi denari şi silicve romane, „descoperiri izolate provenind dintr-un viitor
sit arheologic nedeclarat încă (...), cu potenţial extraordinar”. Suprema sfidare: un fost viitor sit
arheologic, jefuit şi stors complet între noiembrie 2013 şi februarie 2014, „cu potenţial extraordinar”
dar deja fără viitor, în iunie 2015. Şi totul datorită unor arheologi care au interpretat legea abuziv... Nu
cunosc răspunsul ministrului, dar cunoscând ministrul cred că nu a răspuns, singura atitudine
înţeleaptă a celor necalificaţi.
Un loc comun în „literatura” de web a detectoriştilor este contribuţia lor decisivă la îmbogăţirea
patriei. Chiar dacă – repet – unele descoperiri realizate cu detectorul sunt importante, în sine, aş dori
să vedem aici cât de mult schimbă „harta” furibunda activitate din ultimii 4-5 ani60. Am să profit de
faptul că foarte recent am realizat un studiu de cartare a obiectivelor arheologice din Muntenia, având
însă cu totul alte obiective61; au rămas însă hărţile, respectiv colecţia de puncte cartate, pentru
intervalul secolelor II-I a.Chr.-VII p.Chr. Am să restrâng deci şi comentariile din această secţiune la
intervalul de timp corespunzător.
Zona geografică de referinţă va fi şi ea restrânsă la zona din care provin cca 90% dintre descoperirile
cu detectorul şi care au ajuns la MNIR, respectiv un cerc cu raza de 30 de km în jurul centurii
ocolitoare a capitalei, distanţă depăşită doar în câteva cazuri (Vărbila este punctul cel mai depărtat, la
55 de km). Voi face aici doar referiri scurte la descoperirile din Moldova (care, cert, solicită un studiu
special) şi cele din Transilvania, care sunt relativ puţine şi dispersate.
Descoperirile de epocă dacică sunt cele mai multe, în setul comparativ, respectiv 9 puncte (nu toate
„noi”), fapt care, sub raport statistic, este un fapt normal 62. Majoritatea acestor situri se ală în zona de
59Dacă această hârtie mai există, în original, ar merita un loc în viitorul muzeu al Neruşinării, care acum mi se
pare mult mai urgent decât un muzeu al comunismului.
60 Activitatea cert mai veche, dar nedocumentată.
61Teodor 2018. Studiul urmăreşte devoalarea unor aspecte de mediu natural, într-un soi de „inginerie inversă”,
studiind concentrările de situri (deci zone favorabile) sau, din contră, absenţa siturilor în anume perimetre.
62 Teodor 2018, Tab. 3, prezintă numărul total de situri din Muntenia, pentru intervalul studiat; astfel, sunt 358
situri dacice (getice) care se termină în sec. I a.Chr. (şi alte 32 care, posibil, continuă în sec. I p.Chr.), 237 de situri
HARTA COMORII
SV a Bucureştiului (3), respectiv în zona de nord a judeţului Ilfov (la limita jud. Prahova), tot cu 3
situri. Relevanţa lor faţă de evidenţa anterioară este diferită, având două grupe distincte de
descoperiri:
 descoperiri noi, în zone pentru care nu existau indicii anterioare (Bulbucata, Ştefăneşti şi
Potigrafu, eventual Vărbila);
 descoperiri în zone cu potenţial arheologic cunoscut (nu totdeauna public, din păcate...),
precum Drăgăneşti, Bujoreni, Plătăreşti, Balta Neagră, Tinosu.
Dintre descoperirile „noi” aş sublinia pe cele de la Bulbucata (comuna lipseşte din RAN)63, aflate într-
o zonă tampon dintre concentrarea de situri arheologice din partea de est a jud. Teleorman şi grupul
de situri din jurul davei de la Popeşti (pe Argeş) 64. Aşa cum invocam în studiul aflat în curs de
publicare (Teodor 2018), culoarul Argeşului şi al afluenţilor săi (în special din dreapta sa) este o zonă
puţin cunoscută (în ciuda Popeştilor), prezumtiv foarte mlăştinoasă, iar orice descoperire nouă din
zonă sugerează culoarele de comunicare dintre valea inferioară a Teleormanului şi valea inferioară a
Dâmboviţei, care sunt principalele nuclee de locuire. Aceste culoare, puţine fiind, au şi relevanţă
strategică (de pildă pentru înţelegerea frontierei transalutane).
În cazul celei de a doua grupe de descoperiri, nici una nu reprezintă o încălcare directă a legislaţiei în
vigoare (care interzice utilizarea detectoarelor în situri RAN), dar toate, împreună, arată cât de
ineficient este „sistemul” de protecţie a patrimoniului arheologic. Un caz este cel de la Drăgăneşti-
Vlaşca (jud. Teleorman); comuna nu figurează în evidenţa RAN, deşi Muzeul din Alexandria a făcut
acolo cercetări, pentru PUG65, concluzia fiind că zona este înţesată cu situri dacice.
În cazul Plătăreşti ne confruntăm, probabil, cu o geografie imaginară. Descoperirile sunt date ca
venind din Pădurea Vlădiceasca, de lângă satul Cucuieţi 66. Din punctul meu de vedere – este puţin
probabil; „Plătăreşti” este doar fuga de răspundere. Poziţia probabilă a descoperirilor (există mai
multe donaţii diferite)67 este în Pădurea Manda, pe malul estic al Lacului Tătaru, acolo unde
configuraţia terenului face posibilă o fortificaţie getică68; pe malul opus al lacului, cel de vest (care nu
este împădurit), RAN consemnează o aşezare dacică (102990.05, Piţigaia – Lacul Tătaru). Aşa cum sunt
publicate descoperirile (Moisil 2011, 210), ele lasă loc la interpretare; în partea descriptivă, autoarea
Chilia-Militari (fără situri carpice sau sarmatice), 416 situri Sântana de Mureş şi 170 de situri Ipoteşti-Cândeşti.
Numărul descoperirilor cu detectorul (numărând aici situri diferite, nu oferte diferite) respectă doar relativ
raporturile de mai sus. Se ştie că, în general, statistica operează cu atât mai corect cu cât se bazează pe cifre mai
mari.
63 Vezi însă Fişa de Sit.
64 Vezi secţiunea Hărţi a Anexelor.
65Aflu că în primăvara acestui an (2018) datele pentru Drăgăneşti au fost transferate către RAN. Cercetarea
pentru PUG-ul comunei alăturate, Bujoreni, a fost făcută de un colectiv de la INP (altul decât cel care întreţine
baza de date naţională), dar nici ele nu au ajuns în baza de date, deşi trebuiau să călătorească doar între două uşi
de birou de la INP.
66 Vezi fişa de sit pentru Frumuşani, în Anexe.
67 Menţionate de Moisil 2011, 210-212.
68Studiile de toponimie arată că toponimul „Tătaru” este aproape totdeauna legat de o fortificaţie veche (Teodor
2013, 49 cu nota 9; Teodor 2016, 179-181).

TEODOR
scrie „pădurea dintre Plătăreşti, Podu Pitarului şi Frumuşani”, însă în ilustraţia anexată (captură
Google Earth) este desenat un rectangul din care doar o mică parte se află în Pădurea Vlădiceasca,
restul aflându-se spre nord, până dincolo de marginea comunei Plătăreşti; de acolo şi până la
fortificaţia suspectată de mine, în pădure, mai sunt doar vreo 500 de m. Acolo, însă, ne aflăm pe
teritoriul com. Frumuşani. Structura descoperirilor sugerează mai degrabă un sit important, decât o
„descoperire întâmplătoare” sau izolată.
În unghiul făcut de Ialomiţa şi Cociovaliştea, pe segmentul final al văii din urmă, nu există în RAN
nici un sit anterior înregistrat. Pe malul sudic al Cociovaliştei există numeroase situri; nu şi pe cel
nordic, pentru bunul motiv că este împădurit. Pe malul Ialomiţei, în amonte de Balta Neagră, există
două situri pendinte de satul Lipia (vezi Fişa de sit). Descoperirile de la „Balta Neagră” pot fi oriunde
în acest triunghi, care închide peste 13 km2.
„Pădurea Potigrafu” este caz flagrant de geografie imaginară: o pădure cu acest nume nu există, iar
cea care există, lângă sat, are două situri RAN; de reţinut însă că nu pre-existau informaţii despre
epoca dacică. Localizarea propusă de MJ Prahova, pentru situl de unde provin două tezaure monetare
de epocă dacică, se află în Pădurea Gorgota, dar pendinte de satul Curcubeu şi comuna Balta
Doamnei69.
Descoperirile de epocă romană, din centrul Munteniei, sunt alocate, în termeni arheologici, culturii
Chilia-Militari. Descoperirile cu detectorul aduc 5 puncte noi în atenţia arheologilor: unul la Bulbucata
(care, din nou, este valoros pentru sugestia liniei de comunicaţie între estul judeţului Teleorman şi
zona Bucureştiului), celelalte localizându-se la Pantelimon, Ştefăneşti, Balta Neagră şi Snagov. O notă
specială am pentru Pantelimon; am considerat descoperirile de acolo ca fiind de epocă romană
(datorită unei monede Gordian III), deşi descoperitorul (dar şi referentul) au considerat depozitul de
unelte ca fiind unul „dacic”; toată lumea ar putea avea dreptate, fiindcă tradiţia dacică a uneltelor
poate să se fi transmis în plină epocă romană, mai ales că suntem la mare distanţă de frontierele
romane.
Descoperirile de secol IV, asociate uzual culturii Sântana de Mureş (/Cerneahov), sunt, proporţional
vorbind, mai puţine decât ar fi fost de aşteptat, respectiv doar patru: două la SV de Bucureşti
(Drăgăneşti-Vlaşca) şi două la nord: Balta Neagră şi Buriaş. Hazardul descoperirilor nu a ţinut aici cu
cerneahovienii, ceea ce nu afectează însă constatarea că prezenţa lor în Muntenia centrală, pentru
perioada de studiu, este cea mai masivă.
Obiecte de interes pentru secolul VI (uzual numite, arheologic, Ipoteşti-Cândeşti), sunt puţine, adică
în consens cu statistica generală, dar totuşi mai multe decât aşteptam eu. Se pot menţiona aici doar
descoperiri izolate (unice şi neconfirmate) de la Drăgăneşti (Teleorman), Potigrafu şi Buriaş (ambele
Ilfov). Descoperirea de la Drăgăneşti, dacă este veritabilă, este importantă, fiindcă vine într-un „gol”70.
La Potigrafu descoperirea s-a făcut în zona proximă unui sit RAN cu aceeaşi cronologie (133553.02), în
timp ce în jurul punctului de la Buriaş (la sud de Ialomiţa) nu există un sit cunoscut, pe o rază de 3,5
km. Acesta este şi unul dintre puţinele cazuri în care descrierea oferită de descoperitor este una destul
69 Vezi fişa de sit (com. Gorgota).

70Vezi secţiunea Hărţi a Anexelor, respectiv Harta 4. A se remarca separaţia foarte consistentă între siturile de la
Teleormanul inferior şi cele de la Dâmboviţa inferioară.

HARTA COMORII
de exactă (nu am să o reproduc aici, din motive sper suficient de evidente), chiar dacă nu conţine
coordonate GPS.
Aşa cum consultarea hărţilor (din Anexe) cred că sugerează, în ansamblul descoperirilor arheologice
care vizează primul mileniu siturile descoperite de detectorişti sunt departe de a „schimba” ceva. Am
dorit totuşi să le comunic aici pentru cei care se ocupă de cartări ale diverselor epoci.
Măsuri de avari e
Materialul documentar pe care l-am avut la dispoziţie, după multe insistenţe, se întinde mai ales în
perioada anilor 2013-2015. Deşi au trecut deja 5 ani de la primele descoperiri din serie, nici unul dintre
siturile răvăşite nu sunt deocamdată înregistrate în RAN71; mai rău, nu cred că înregistrarea lor
tardivă mai poate salva ceva.
În lumea noastră, a specialiştilor în patrimoniul cultural, s-a vorbit foarte mult în ultimii ani despre
nevoia actualizării legislaţiei specifice; s-a făcut însă foarte puţin, dacă „făcut” se pot numi acele „Teze
preliminare” pentru Codul Patrimoniului.
Personal cred din ce în ce mai puţin în capacitatea şi voinţa statului român de a-şi apăra dreptul la o
moştenire istorică; cel puţin aparent trăim o epocă de genul „scapă cine poate”, care nu anunţă lucruri
bune. Unele lucruri pot fi îndreptate, dar nu la nivel „macro”, ci la nivel instituţional, fie că vorbim
despre muzee sau direcţii de cultură.
La nivelul muzeelor se pot adopta proceduri care să încerce să corecteze aberaţiile anilor trecuţi. Pe
scurt, muzeele ar trebui adopte un pachet de măsuri care să rezolve următoarele:
 să respingă orice obiect care provine de la un detectorist care refuză monitorizarea în câmp;
 să interzică detectoriştilor din programul de monitorizare revizitarea unor perimetre care deja
au donat obiecte (de o certă valoare) rezultate din căutarea cu detectorul;
 să trimită la locul descoperirii arheologi care să inspecteze zona descoperirii, mai ales pentru
descoperiri relevante sau repetate;
 să înregistreze imediat în RAN punctele din care provin obiectele de interes arheologic (să
spunem într-o săptămână, pentru redactarea fişei de sit care se transmite INP);
 să coopereze strâns cu DJC şi poliţia de patrimoniu a fiecărui judeţ (eventual prin protocoale
bilaterale, care să menţioneze obligaţiile fiecărei părţi), indiferent de traseul urmat de piesele
descoperite, permiţând astfel DJC să se achite de obligaţiile legale de protejare a siturilor;
 să reformeze evidenţa internă a documentaţiei, astfel încât toate documentele pendinte de o
ofertă să poată fi regăsite împreună;
 să urmeze câteva reguli procedurale privitoare la preluarea obiectelor şi evidenţa lor, precum:
 existenţa unui registru unic de oferte şi păstrarea unei copii digitale de referinţă (ca metodă
de evitare a falsificării documentaţiei);
 existenţa unui dosar (fizic) pentru fiecare ofertă, în care să se regăsească toată
documentaţia conexă (ofertă, referate de specialitate, rapoarte de analiză, analogii pe piaţa
71 Cu excepţia celor două din Prahova, deja menţionate, prin grija localnicilor.

TEODOR
internaţională, deliberarea din Comisia de Achiziţii, cu date calendaristice exacte,

documentele contabile legate de achiziţia piesei, numerele de registru-inventar);
 referatele de specialitate trebuie făcute numai de experţi acreditaţi, sau cel puţin
contrasemnate de aceştia (semnătură care înseamnă şi preluarea responsabilităţii);
 să informeze ofertanţii asupra obligaţiilor care le revine prin lege.
La nivelul Direcţiilor Judeţene de Cultură ar fi util ca personalul de specialitate (care are pe fişa de
post chestiunea patrimoniului arheologic) să înţeleagă necesitatea ca descoperirile noi (numite în lege
„zone cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător”) să ajungă în cel mai scurt timp în baza de date
RAN; nu ar strica, în materie, o procedură de înregistrare în regim de urgenţă, fiindcă deocamdată
procesul durează luni de zile, fără a fi clar din ce motive.
Concl uzii
Colaborarea dintre instituțiile muzeale și detectoriști este cu siguranță mult mai veche. Începând cu
2013, problema a devenit una de dezbatere publică, o dată cu tezaurul de la Budești, cu zgomotul
media prilejuit de acest eveniment și cu trasarea tranșeelor prin chiar curtea instituțiilor de profil.
Falsa dilemă – dacă nu luăm noi, vor lua alții – nu doar că nu a rezolvat problema, dar a devenit parte
a problemei, încurajând căutarea cu detectorul de metale, prin crearea artificială a unei „piețe gri” (nu
este tocmai legală, în detalii). Năvala către București a detectoriștilor din toată țara s-a datorat tocmai
acestei încurajări oficiale, dar nu numai; de câte ori a intervenit poliția de patrimoniu în afacerile
MNIR? Eu nu cunosc nici un caz72.
Fenomenul a rămas învăluit încă în destul mister, mecanismele rămânând necunoscute inclusiv unei
mari părți a angajaților MNIR; cu atât mai puțin este el înțeles în restul țării. Ajungând la descrierea
acestor detalii, vedem că nu este vorba despre mistere, ci despre un lucru mult mai românesc: sfidarea
legii, marca „fiindcă putem”.
Acest mecanism de spoliere a siturilor arheologice în numele unei pretinse „îmbogățiri patrimoniale”
are la sorginte două lucruri fundamentale: frustrarea că MNIR este exclus – nu explicit, ci implicit – de
la colectarea de obiecte arheologice „de pe piață”73 și cumulul de funcții al unui personaj care a ajuns
să se creadă infailibil, pentru care legea nu contează, pe care o încalcă sistematic, fără teamă de
consecințe. Furia colectoare, ca orice furie, este iraţională, şi desigur că pot argumenta: în MNIR sunt
zeci de mii de piese metalice (din vechea expoziţie permanentă) care ruginesc, se degradează de la un
an la altul, artefactele aduse de pe şantierele sistematice zac la cozi de aşteptare de câte zece ani
(sfârşind prin a se distruge, în condiţii atmosferice), personalul pentru restaurare metale este depăşit
de 10 ori de volumul de muncă, dar MNIR achiziţionează, anual, mii de alte artefacte, de pe această
piaţă gri. De ce? Se vor distruge şi ele, din aceleaşi motive. Piese unicat în România (precum două
săbii bizantine)74 zac în cotloane întunecate, de ani de zile, pentru că nu se ştie foarte bine cum au
ajuns în depozitele de tranzit şi cu atât mai puţin cum ar putea fi acum – după ani – scoase la lumină.
Iar situaţia descrisă se numeşte „management”. Cu coroniţă.
72 Poate cu o excepție de la Dâmbovița, despre care nu am suficiente date și nu a fost discutată aici,
73 Datorită statutului său extra-teritorial. Municipiul București are propriul muzeu de istorie, nu-i așa?
74 Nu am să dau alte detalii, fiindcă nu doresc să-mi deconspir sursa.
HARTA COMORII
Fiindcă personal nu mai am speranţe de la „stat”, de la Ministerul Culturii, nici măcar de la poliţie sau
procuratură, am scris acest mic studiu pentru informarea arheologilor, singurii care pot reforma
modul catastrofal în care unele muzee funcţionează, cu răbdare şi perseverenţă, punând presiune
sistematică pe factorii „responsabili”. Muzeele, dacă vor să supravieţuiască, trebuie să se reformeze
din interior, prin voinţa celor care îşi iubesc meseria.
Articolul a fost finalizat în aprilie 2018 şi publicat în 17 octombrie 2018, „după o matură chibzuinţă”.
Anexele la acest studiu sunt de găsit în acelaşi loc (de unde aţi descărcat materialul acesta), cu
menţiunea „Anexe”.

HARTA COMORII Intre Lacomie Si Indolenta PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HARTA COMORII Intre Lacomie Si Indolenta PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HARTA COMORII

între lăcomie şi indolenţă

ESTuar, nr. 6, oct 2018

Procedura de achi zi ţii

2 ESTuar| nr. 6, oct 2018

7 Detalii despre legislaţie mai jos.

3 ESTuar | nr. 6, oct 2018

ulterior în Registrul-inventar al muzeului. Tocmai de aceea legea spune că evaluarea artefactelor

10 L. 182/2000, art. 49, al. 5. Detalii şi discuţii mai jos.

4 ESTuar| nr. 6, oct 2018

5 ESTuar | nr. 6, oct 2018

mai recentă și mai autorizată sursă, portalul ANCPI (http://geoportal.ancpi.ro/geoportal/viewer/index.html).

6 ESTuar| nr. 6, oct 2018

20 Pentru tezaurele de epocă dacică v. Moisil 2010, 416.

23 Anexele sunt publicate separat, pentru o consultare mai facilă.

8 ESTuar| nr. 6, oct 2018

Hoțul nepri ns?

9 ESTuar | nr. 6, oct 2018

11 ESTuar | nr. 6, oct 2018

măcar nu declară locul descoperirii? Sau „declaraţia pe proprie răspundere” ar fi suficient?

12 ESTuar| nr. 6, oct 2018

Despre păduril e vulcani ce

13 ESTuar | nr. 6, oct 2018

15 ESTuar | nr. 6, oct 2018

Cu bol ovanul la deal

16 ESTuar| nr. 6, oct 2018

55 A fost „restructurat” odată cu guvernul Tudose, în ianuarie 2018.

18 ESTuar| nr. 6, oct 2018

19 ESTuar | nr. 6, oct 2018

21 ESTuar | nr. 6, oct 2018

69 Vezi fişa de sit (com. Gorgota).

22 ESTuar| nr. 6, oct 2018

23 ESTuar | nr. 6, oct 2018

internaţională, deliberarea din Comisia de Achiziţii, cu date calendaristice exacte,

25 ESTuar | nr. 6, oct 2018

S-ar putea să vă placă și