Sunteți pe pagina 1din 46

06.02.

2008
Semestrul II

I. Istoriografia romană

Geneza istoriografiei latine

În Roma primelor secole, tradiţia orală pare să fi jucat un rol


important în transmiterea unor evenimente din trecut(formă de
memorie orală - preliterară).
La petreceri/banchete atmosfera era „încalzită” de „carmina
comvivalia” (cântece de petrecere), cântece despre faptele
strămoşilor sau episoade din trecutul legendar al cetaţii.
Cicero, sugera că la banchete erau intonate cântece care
descriau faptele lui Romulus, ale Lucreţiei sau ale fraţilor Corati.
Aceste recitări/povestiri s-au deformat în timp, deoarece memoria
orală este selectivă şi există tendinţa de a improviza în funcţie de
nevoile momentului şi de stilul naratorului.
Primele formule scrise, de conservare a trecutului, la Roma nu
mai pot fi reconstituite astăzi cu precizie. Cunoastem, totuşi, că a
existat la Roma înca din epoca arhaică o preocupare accentuată de
a păstra vie imaginea antecesorilor şi de a le conserva faptele
acestora. Conform mărturiei lui Polybius, măştile defuncţilor erau
aşezate în casă, într-un loc vizibil, iar la ceremoniile funerare se
rosteau discursuri care aminteau nu numai realizările celui condus
spre veşnicie, ci şi ai altor membrii ai familiei.
Este foarte posibil ca aceste discursuri funerare să fi fost
organizate în arhive de familie, foarte utile pentru prestigiul gintei
şi imaginea sa publică. Alte înregistrări scrise, par să-şi aiba
originea tot în epoca veche a Statului Roman. Magistraţii, probabil,
ţineau jurnale ale evenimentelor petrecute în timpul mandatelor
avute(comentarii în genul celor ce ne-au parvenit de la Cezar),
unele dintre aceste notiţe par să fi stat la baza înregistrarii publice.
Faptele magistratilor au generat, de asemenea, un tip de
literatura funerară primitiva, gravată pe sarcofagele defunctului sau
pe plăci comemorative. Astfel de elogii erau inspirate din cariera
publică a celui decedat, conţinând texte scurte despre ceea ce
persoana răposată realizase în slujba statului. Cele mai cunoscute
realizări de acest gen se leagă de numele lui Apulus Claudius
Cehus(orbul) – anul 306 – şi Lucius Cornelius Scipio Barbatus.
Pe lângă mărturiile scrise private, Statul Roman a conservat,
încă din epoca arhaică, o varietate de documente publice. Polybius
a găsit în Arhivele Romei textul primului tratat romano-cartaginez
redactat într-o latină foarte veche în primul an al
Republicii(509/508 î.Hr).
Legile celor XII Table au fost afişate în Forum în jurul anului
450 î.Hr. ca o garanţie publică a libertăţilor civice. Rezoluţiile
Senatului par să fi fost depozitate în templul lui Saturn, iar
hotărârile conciilor plebeiene au fost strânse în templul zeiţei
Celes(templu situat pe colina aventină).
Cele mai importante înregistrări publice timpurii sunt Tablele
Pontificale – „Analis Maximus”. Aceste texte erau redactate de
către Ponticus Maximus, cel mai important personaj din ierarhia
sacerdotală romană. Termenul „anales”(annus lat. = an) ne
detremină să credem că Tablele Pontificale înregistrau
evenimentele importante petrecute în fiecare an.
Generate, într-o primă fază, pe suport de lemn, notiţele erau
apoi, la finalul anului, inscripţionate pe table de bronz depozitate în
Forum. Conţinutul însemnărilor pontificale nu mai poate fi
reconstituit cu precizie, dar putem aproxima că pe aceste table se
regaseau numele magistraţilor din anul respectiv, evenimente
militare, religioase sau politice.
Data de pornire a însemnărilor sacerdotale ramâne înca sub
semnul întrebarii. Ne putem îndoi că ele au existat în peroada
regalităţii, dar ar fi tentant să acceptăm că aceste înregistrări au
debutat odata cu instaurarea regimului republican. În general, o
astfel de structură politica – regimul republican - , dezvoltă o
cultură politică scrisă şi are nevoie de liste ale magistraţilor şi
mărturii ale evenimentelor trecute.
Afişarea analelor pontificale an de an, a continuat până la
nivelul anului 130 î.Hr. în timpul sacerdoţiului deţinut de Publuis
Mucius Scevola. Undeva la o data mai târzie (poate în persoana lui
Augustus), cineva şi-a asumat publicarea textelor într-o lucrare
alcătuita din 80 de cărţi. Apreciate din perspectiva istoricului
modern, „Anales Maximus” nu reprezintă creaţii istoriografice
propriu-zise; în Tablele Pontificale evenimentele erau doar
consemnate, fără a se stabili conexiuni între ele şi fără nici un fel
de consideraţie de ordin cauzal. Nu trebuie să uităm, totuşi, că
simpla relatare a evenimentelor an de an a oferit un schelet
factologic solid romanilor care mai târziu au scris istoria.
Dintr-o altă optică, dacă documentele de familie par să fi
conţinut deformări utile pentru prestigiul gintei, însemnările
pontificale, prin caracterul lor oficial, înlătură această suspiciune.

Primii istorici romani

Mentalitatea romanilor a constituit un teren fertil pentru


dezvoltarea scrisului istoric. Spiritul pragmatic şi moderaţia,
respectul pentru trecut şi cultul amintirii antecesorilor sunt factorii
care au condus la apariţia primilor forme de memorie istorica în
societatea romană.
De-a lungul timpului istoriografia romană s-a dezvoltat
urmărind îndeaproape nevoile sociale, economice şi spirituale ale
corpului civic roman, astfel în scrierile istorice aristocratul găsea
legitimitatea familiei sale, prin faptele stăamoşilor, iar omul de
rând afla gloria neamului său. Aceste aspecte pragmatice ale
istoriografiei romane, menite a însufleţi prezentul prin trecut, erau
observate sugestiv de Marcus T. Cicero: „a fi ignorant fată de ceea
ce s-a petrecut înainte de naşterea ta, înseamnă a ramane
întotdeauna copil, căci care ar fi sensul vieţii unui om dacă nu s-ar
încrucişa cu cele ale antecesorilor prin memoria istoriei”.
Datorită acestei trăsături a spiritului roman, istoriografia latină
a fost mereu strâns legată de viaţa politică şi activitatea militară. În
Hellada, aşa cum ştim, primele scrieri istorice au izvorât din
interesul pentru geografie şi comportamentul uman. La Roma
trecutul a fost conservat pornindu-se din sfera afacerilor publice
asupra cărora s-a focalizat şi producţia istoriografică. În acest sens,
trebuie remarcat că cei mai multi dintre istoricii Romei au fost
oameni politici. Dacă istoricii greci, precum Herodot sau
Xenophon, au integrat în lucrările lor şi aspecte din viaţa unor
popoare străine, istoricii latini au demonstrat un spirit romano-
centric, focalizând preponderent scrierea pe istoria Romei.
La fel ca în Hellada, primii indivizi preocupaţi de trecut au fost
poeţii epici. Aproximativ 5000 de rânduri s-au conservat din
poemul „Belum punicum”, scris de un cetăţean roman de origine
campaniană, pe nume Gneius Naevius(a trăit între anii 270 – 210
î.Hr.). În centrul operei sale se află primul război punic, însă
Naevius a inserat şi digresiuni lungi(abatere, îndepărtare de la
subiectul tratat; excurs; parte a unei lucrări care conţine o
asemenea abatere) despre originile troiene ale Romei şi despre
istoria timpurie a Cartaginei. Din paragrafele rămase rezultă o
evidentă cunoaştere a epopeilor homerice şi a poeziei hellene, de
care Naevius se şi apropie stilistic. Deşi autorul a fost participant la
primul război punic, totuşi deformarea evenimentelor este
sesizabilă.
La fel ca în creaţiile homerice, divinitatea este implicată pe
câmpul de luptă, hotarând uneori soarta unor bătălii. Datorită
trasăturilor sale, poemul „Belum punicum” nu poate emite pretenţii
prea serioase în ceea ce priveşte istoria reală. Naevius nu a fost
preocupat de critica informaţiilor(ca să nu mai vorbim de surse), ci
doar de a încerca să aşeze pe hârtie o prezentare atractivă şi
vibrantă a trecutului.)
13.03.2008

Quintus Ennius (aproximativ 239 – 169 Î.Hr.)


Născut la Rudiae în Messapia. Se pare că el a fost adus şi
promovat la Roma de Marcus Porcius Cato în jurul anului 204
Î.Hr., după care a reuşit să pătrundă în cercul hellenizat al
scipionilor(ramură a marii ginţi Cornelia). Datorită relaţiilor sale
cu aceştia, a reuşit chiar să primească cetăţenia romanăîn anul 189
î.Hr.. Marele său poem „Annales” în 18 cărţi ia determinat pe mulţi
cercetători să-i acerde titlul de „părimte al literaturii latine”.
Această lucrare în versuri, din care au supravieţuit doar 600 de
rănduri, narează istoria Romei de la venirea lui Aeneas în Italia şi
până la 170 î.Hr.. Poemul şi-a derivat numele de la analele
pontificale şi din ceea ce ne-a rămas rezultă că Ennius a exploatat
mai ales evenimentele de factură militară pentru a pune în lumină
virtuţile stămoşilor. Poemul scris de Ennius nu excelează în
materie de critică istorică, dar el şi-a atins scopul moral-pragmatic.
Pentru multe generaţii de romani, lucrarea lui Quintus Ennius a
fost o lucrare de căpătâi, luminată de faptele eroice ale
antecesorilor.
Prima încercare de a scrie istorie în proză s leagă de un
personaj al aristocraţiei romane: Quintus Fabius Pictor.
Spre finalul secolului al III –lea î.Hr., Q. Flavius Pictor a scris
o istorie a Romei de la începutul cetăţii şi până la începutul celui
de-al doilea război punic. La acel moment limba latină nu oferea
multe modele literare în proză, aşa că Q. Flavius Pictor a ales să-şi
elaboreze istoria în limba greacă. Oricum se pare că personajul era
familiarizat cu mediile sociale şi culturale hellene. Dacă în 217
î.Hr., după dezastrul de la Canae, a fost trimis să consulte Oracolul
de la Delphi. În această perioadă nefericită a istoriei Republicii
Romane( războiul hanibalic), Q. Flavius Pictor s-a retras din viaţa
publică şi începe să scrie istorie. Scopul acestei îndeletniciri este
evident şi a contribuit, într-o oarecare măsură, l alegerea limbii. El
a dorit să prezinte publicului hellen virtuţile şi valorile romane prin
intermediul faptelor săvârşite de acnecesori.
Din opera sa „Annales”, nu au ajuns până la noi prea multe
fragmente. Folosind referinţele altor autori, reuşim totuşi să
realizăm un se de trăsături generale ale lui Pictor. Spre exemplu,
Polybios la criticat pentru viziunea sa proromană şi pentru
aversiunea sa faţă de Hanibal. Din textele conservate de alţi autori
rezultă că lucrarea lui Q. Flavius Pictor a fost imprimată de un
puternic simţ patriotic, care l-a pus, de multe ori, în situaţia de a
deforma realitatea.
În ochii publicului hellen, Roma trebuia să apară ca o parte a
lumii civilizate, fapt ce a dus la tendinţa spre cosmetizări şi
deformări. Apartenenţa sa la una dintre cele maiimportante familii
aristocrate romane ia afectat iarăş judecata istorică. Teatrul istoriei
a devenit câmp de luptă pentru diversele clanuri competitoare din
viaţa publică romană. În comparaţie cu alte clanuri, gins Flavia a
fost mereu zugrăvită pozitiv, dar alte familii neagreate de Pictor au
fost denigrate constant(spre exemplu gins Claudia). De asemenea,
corpul senatorial în ansamblu apare drept coloana vertebrală a
statului în timp ce adunările populare sunt caracterizate de prostie
şi atitudini stupide.
Într-o anumită măsură, greşelile lui Q. Flavius Pictor îşi găsesc
circumstanţe atenuante în sursele care i-au stat la dispoziţie.
Scriind spre sfârşitul veacului al III –lea î.Hr., el ar fi fost în
măsură să interogheze oamenii care au participat la primul sau al
doilea conflict romano-cartaginez. De asemenea ar fi putut afla
povestea războaielor semite de la fii sau nepoţii celor care au luat
parte la aceste conflicte.
Pentru perioada mai veche însă, Flavius a utilizat „Analis
Maximi”, tradiţii orale greu de controlat şi arhive de familie cu
exagerările specifice. După toate probabilităţile, el a cunoscut şi
ceva din realizările istoriografice hellene, folosindu-se de scrierile
lui Heronymus din Cardia şi Thonimus din Carmina. Acolo unde
nu a fost posibil, nu lipsesc, de asemenea, observaţiile personale.
Astfel, ambasada trimisă la Delphi (217) este descrisă după
experienţa personală acumulată în timpul călătoriei. Pentru încă o
generaţie istoricii romani timpurii au continuat să scrie din limba
greacă. Nu ştim dacă utilizarea acestei limbi s-a datorat dorinţei de
a promova operele unui public mai larg şi mai cultivat sau dacă
limba latină nu era în măsură să ofere utilajul necesar unor
compoziţii în proză. Din lucrările autorilor de la începutul secolului
al II –lea î.Hr. nu ne-a parvenit mare lucru. Consemnările mai târzii
ne permit să le cunoaştem măcar numele, astfel Lucius Circus
Alimentus (praetor în anul 210) a scris „Anales” în limba greacă,
lucrare apreciată atât de Polybius cât şi de Dionisios din
Halycarnassos. De asemenea Aulun Postumius Albinus (consul în
151) a redactat o istorie a Romei, folosind tot limba greacă.
Marcus Porcius Cato (234 – 149 î.Hr.) a fost primul autor
roman care a scris istorie romană în proză în limba latină. Cato s-a
născut la Tusculum într-o familie de origini plebeiene şi a făcut o
carieră publică remarcabilă. Ajuns consul în 195 î.Hr. şi cenzor în
194 î.Hr.. după ce şi-a făcut datoria în slujba statului, la bătrâneţe,
Cato s-a dedicat scrisului istoric. Din munca sa a rezultat opera
„Origines” care descrie istoria Romei în şapte cărşi de la începuturi
şi până pe la 150 î.Hr.. din păcate lucrarea nu a supravieţuit decât
parţial în fragmente citate de alşi autori atraşi de latina arhaică a lui
Cato. Din aceste texte comentate rezultă un aspect interesant care-l
situează pe o poziţie aparte pe Cato în galeria istoricilor romani.
După ce în Cartea I a scris despre originile Romei, el a dedicat
următoarele două cărţi altor grupuri etnice din Italia, acordând o
atenţie deosebită unificării peninsulei în jurul republicii.
Mentelitatea sa politică denotă un simţ al datoriei ieşit din
comun. Vechile moravuri au fost principalele repere în activitatea
lui Porcius Cato. El a combinat luxul şi extravaganţa aristocraţiei
romane, afirmând la rând de principiu frugalitatea, munca şi
disciplina.
Activitatea politică şi militară, în viziunea lui Cato trebuia să
slujească necondiţionat binelui public, fără a urmării gloria
personală. În opera sa anonimatul învăluie sfera afacerilor publice.
El nu pomeneşte numele magistraţilor ci scrie simplu titulatura
acestora, dictatul, consulul sau tribunul, dar niciodată numele.
Crezând că munca pământului este singura ocupaţie onorabilă
pentru unn roman, Cato a redacta o altă lucrare de anvergură „De
agricultura”, aceasta constituie o frescă unică a practicilor agricole
din Italia secolului II î.Hr. şi conţine date preţioase despre
organizarea marilor proprietăţi, folosirea mâinii de lucru servile
sau introducerea în cultivarea unor specii cerute la export.
Om politic influent în prima jumătate a secolului II î.Hr., Cato
a crezut în funcţiile pragmatice ale istoriei. Lecturând paginile
operei sale, tinerii romani trebuiau să regăsească standerdele
morale sănătoase ale strămoşilor necesare pentru a combate
corupţia şi luxul care se răspândesc cu repeziciune. În bună-
măsură, contactele cu orientul şi influenţele hellenice erau cauzele
ce au accelerat degradarea vechilor moravuri la Roma. Probabil din
acest motiv Cato nu ia agreat pe cei din cercul scipionilor, expuşi
puternic influenţelor hellenice. Sursele sale de inspiraţie au fost
variate, cu siguranţă a cunoscut scrierile antecesorilor săi Quintus
şi Flavius Pictor. A cercetat pietre tombale şi alte inscripţii pentru a
realiza documentaţia despre istoria comunităţilor italice. Deşi a
criticat profund influenţele hellene în mediile romane, Cato a
învăţat limba greacă şi se presupune că a apelat la operele unor
istorici greci. Stilistic, descrierea geografică a diverselor zone din
peninsulă şi prezentarea tradiţiilor acestora, pare să fie influenţată
de Timaios din Tairminn. Materialul despre construcţia Cartaginei
a fost şi el compus după surse de origine greacă printre care putem
să presupunem şi „Istoriile” lui Polybius.

20.03.2008
Tradiţia analistică romană

Din producţiile istorice realizate în secolul care a trecut după


moartea lui Cato nu au rămas decât fragmente. Aceste opere, în
bună parte pierdute, reprezintă tradiţia analistică a Romei. Având
drept schelet analele pontificale, istoricii din a doua jumătate a
secolului II î.Hr. şi prima parte a veacului I î.Hr. au descris
evenimentele an după an într-o organizare lipsită de mari valenţe
istorice. Abordarea anuală a evenimentelor a produs o naraţiune
detaliată, dar aceşti istorici nu au reuşit să observe fenomene
politice, sociale sau economice manifestate pe termen lung. Istoria
ca fenomen nu este prezentă în fenomenul analitic roman, s-au
mulţumit cu o prezentare lipsită de simţ critic, strict evenimenţială.
În schimb, imaginaţia a reprezentat un factor important în
elaborarea lucrărilor de factură analitică. „Anales Maximi” conţine
doar note scurte despre evenimentele trecute, iar scrierea tablelor
pontificale pare să debuteze odată cu regimul republican. Acest vid
de informaţie a fost umplut cu ceea ce se păstra în tradiţia orală în
arhivele de familie sau pur şi simplu cu lucruri fabricate din prea
mult elan patriotic – cosmetizare a istoriei în sens proroman –
Gellius ( Gneius) a avut destulă imaginaţie pentru a scrie 15 cărţi
depre istoria Romei înainte de 398 î.Hr..
Agitaţiile şi conflictele din timpul fraţilor grahi au impregnat
analisticii romane alte aspecte negative. Simpatiile pentru o tabără
sau alta şi-au găsit ecoul în evenimentele petrecute cu sute de ani în
urmă în funcţie de trăirile contemporane ale autorului.

Lucius Calpurnius Piso (consul în 133 î.Hr.)

A fost un adversar al partidei grahilor. Din lucrarea sa


„Anales”, nu au supravieţuit decât puţine fragmente conservate la
Aurus Gellius (secolul II d.Hr.) datorită spiritului încântător de
exprimare. Din cât a rămas şi din menţiunile lui Titus Livius şi
Salustius, putem deduce că Piso a povestit istoria Romei de la
începuturi şi până la evenimentele timpului său.
Un contemporan al lui Lucius Calpurnius Piso, Gaius Fannios
(consul în 122 î.Hr.), a manifestat tendinţe opuse favorabil
mişcărilor fraţilor grahi. Dre la Salustius care îl preţuia pentru
cântărirea adevărului, aflăm că a încercat să expună impresiile
despre poporul roman în ansamblu. În pofida literaturii istorice a
cunoscut şi anumite progrese, dacă cei mai mulţi istorici din acest
curent au încercat să scrie istoriii ale Romei pe epoci lungi, Lucius
Antipater la finele secolului II î.Hr., a făcut un pas important spre
monografia istorică. În şapte cărţi, Antipater a redactat o istorie a
celui de-al doilea război punic, apreciate de Cicero, cel puţin din
punct de vedere stilistic. Datele care ni s-au conservat, ne
determină să credem că pe lângă valenţele stilistice, opera lui Pater
avea şi importante calităţi istorice. El l-a plasat pe Hanibal în
centrul naraţiuni şi a plasat surse favorabile în centrul acestuia,
situaţii neobişnuite pentru un istoric roman. Documentaţia vastă ia
permis să refacă cu acurateţe traseul lui Hanibal peste Alpi şi să
calculeze durata marşului armatei cartagineze. Deşi opera sa nu a
supravieţuit în mod direct, cărţile XXI şi XXII ale lui Titus Livius
exploateaz copios materialul găsit la Lucius Antipater.
Tradiţia monografică a continuat la Roma şi după prima
jumătate a secolului I î.Hr.. Gaius Sempronius Asellio (tribun
militar în 134 î.Hr. sub Scipio Emilianus) a scris o istorie
contemporană în XIV cărţi cuprinzând evenimente până la nivelul
anului 91 î.Hr.. Paragrafele conservate ne arată că a fost influenţat
de Polybius şi Cato, Asellio a înzestrat opera istorică cu funcţii
pragmatice. Aceasta trebuia să fie utilă pe viitor, să prevină
degenerarea statului şi să ofere modele de comportament cititorilor.
În timpul luptelor civile, analiştii romani au resimţit starea de
turbulenţe, de agitaţie scriind părtinitor în favoarea taberelor care-şi
disputau puterea.
Valerius Antias a scris o istorie a Romei în 75 de cărţi de la
originile cetăţii şi până la nivelul anului 78 î.Hr.. Şi în acest caz,
din păcate, doar cîteva fragmente au supravieţuit datorită citării
unor autori târzii. Din câte ne dăm seama, imaginaţia a produs o
lucrare vastă, abundentă în elemente fabuloase, astfel în Cartea a
XV-a, Valerius vorbeşte despre perioada regală. Gloria familiei
sale l-a preocupat în mod deosebit, tendinţă care l-a determinat să
inventeze destule victorii şi consulate pline de realizări atribuite
predecesorilor din ginta Valeriae. Pentru aceste scăderi, Titus
Livius l-a clasificat drept „credul şi lipsit de precizie”.
Evenimentele contemporane i-au oferit din nou ocazia să scrie înn
manieră părtinitoare. El l-a dispreţuit pe Caius Marius şi în
consecinţă ia creat o imagine superbă lui Cornelius Sulla,
considerat o reâncarnare a lui Servius Tulius.
Un alt analist care a trăit în vremea lui Sulla este Quintus
Claudia Quadrigatus. El a scris istoria Romei de la anul 390 î.Hr.
şi până în vremea sa, organizând materia în XXIII de cărţi.
La fel ca în cazul altor lucrări analistice romane, opera lui
Quintus a supravieţuit doar fragmentar. O parte din amintirea
operei sale o datorăm lui Aurus Gelius care a citat diverse
paragrafe interesante din perspectivă stilistică. Din aceste resturi,
ca şi din pasajele ce le-a inspirat lui Ttus Livius mai târziu,
deducem că a avut o perspevtivă proromană accentuată. Tot prin
contemporanii lui Sulla, Cicero menţionează un alt istoric, anume
pe Lucius Cornelius Sisenna, care, spune Cicero „i-ar fi depăşit pe
toţi istoricii până în vremurile contemporane” (Cicero, „De
Legios”, I, 7). Din alte surse ştim că a optat pentru scrisul
monografic, elaborând o istorie a războiului social de la 91 î.Hr. la
78 î.Hr.. Ceea ce a supravieţuit din această lucrare ne arată că
autorul a avut înclinaţii spre retorică, dramatizând naraţiunea cu
discursuri, vise premonitorii şi semne care prevesteau viitorul.
Cu eforturile istorico – literare ale lui Cornelius Sisenna se
încheie perioada analistică din istoriografia romană. Rezultatele
acestei epoci, dacă ar fi să le raportăm la producţiile istoriografice
hellene, nu apar într-o lumină foarte bună. Mai mereu analiştii au
avut o viziune proromană, au fabricat sau falsificat evenimente şi
au creat tradiţii favorabile unor familii. Cu toate aceste scăderi,
literatura istorică analitică a pregătit totuşi terenul pentru
producţiile superioare din perioada următoare.

II. Istoriografia romană la sfârşitul Republicii

Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.Hr.)

Marcus Tullius Cicero nu poate fi considerat un istoric în


sensul deplin al cuvântului. Lucrările sale, putem spune, că sunt
fundamentale pentru a înţelege frământările de la finalul
Republicii, în plan politic şi social, dar nu a tratat conştient un
anumit fenomen în sens critic istoric. De la el au rămas diverse
consideraţii interesante despre cum trebuie scrisă istoria („filosofia
istoriei”) şi ce raporturi există între istorie şi alte domenii.
Cicero a depăşit net istoria de poezie datorită faptului că ea
este dedicată restituirii adevărului. Pe aceste coordonate el a
condamnat producţiile exagerate/eronate ale analisticii romane
(„Cine nu ştie că prima lege a istoriei este ca un autor să nu spună
altceva decât adevărul. Cine nu ştie că nu trebuie să existe nicio
urmă de parţialitate în scrierile sale. Fundamentul este familial
tuturor. Suprastructura depinde însă de talentul povestirii şi de
dicţie.” Cicero, „Despre orator”).
În acest punct, concepţia sa despre adevărul istoric devine,
oarecum, contradictorie. Baza evenimentelor trebuia să rămână cea
reală. Dar ca avocat, Cicero credea că efectele retoricii pot
îmbunătăţii efevtele discursului istoric. În fond, opera istorică era
destinată publicului, iar detaliile puteau fi uşor adăugate sau
schimbate. Cicero a înţeles că adapterea stilistică era necesară
atunci când istoria se intersecta cu oaratoria: „Istoria implică un stil
narativ ornamentat atunci când avem descrierea unei bătălii sau a
unui ţinut” Cicero.

27.03.20
08

Atâta vreme cât singura metodă de a antrena spiritul literar era


retorica, pentru Cicero această artă devenea fundamentală. Retorica
putea să asigure istoricului efecte convingătoare asupra publicului,
iar istoria putea atinge latura pragmatică fiind benefică vieţii
publice: „Istoricul este martorul vremurilor, lumina adevărului,
existenţa memoriei, misterul vieţii, ambasadorul trecutului. Cărei
voci îi poate fi încredinţată imortalitatea sa, decât celei a
oratorului?” Cicero.
Cicero a perceput relaţia între oratorie şi istorie ca reciproc
avantajoasă. Avocatul sau politicianul, aveau întotdeauna nevoie
de argumente istorice. Acesta (avocatul/politicianul), „trebuia să
fie la curent cu evenimentele trecutului, în particular cu cele ale
statului nostru, dar şi cu a altor naţiuni şi regi faimoşi”. Distincţia
între delectare şi utilitate, este de asemenea relevată de Cicero.
Operele analiştilor, compuse de multe ori pentru a încânta orgoliul
poporului roman, erau puţin folositoare în viziunea lui Cicero. În
schimb, el considera foarte utilă scurta lucrare de istorie a
prietenului său Aticus, care doar într-o singură carte a cuprins cu
rigoare cronologică 700 de ani, fără a omite ceva important –
lucrarea nu s-a păstrat.
Discutând despre legi, Cicero afirma că istoriografia romană a
fost stimulată de se agreacă, dar a rezultat mai mult o literatură
plăcută pentru percepţia romanilor; „literatura noastră naţională
este deficitară, în materie de istorie”, afirma Cicero.
Din unghiul organizării materialului istoric, Cicero a preferat
monografiile unor perioade scurte, faţă de istoriile interminabile
ale unor istorici analişti. Genul monografic, în opinia sa, avea un
impact moral mai mare, prin focalizarea e anumite fenomene.
Indirect se poate afirma că el însuşi a cochetat cu genul
monografic, pentru că unele din eseurile sale au tendinţe spre
monografie. Astfel, eseul „Brutus” poate fi considerat o istorie a
artei oaratorice romane, iar lucrarea „Republica” adună elemente
esenţiale ale Constituţiei romane.

Gaius Iulius Caezar (100 – 44 î.Hr.)

În ciuda originii sale aristocratice (gins Iulia), Caezar s-a


plasat încă de la începutul carierei sale publice în populares.
Cariera sa a evoşuat destul de încet, el a atins praetura în 62 î.Hr.,
iar anul următor a servit ca proconsul în Hyspania (61 î.Hr.).
Plin de datorii s-a angajat încursa pentru consulat în alianţă cu
Pompeius şi Crasus şi a reuşit să atingă magistratura supremă în 59
î.Hr.. A urmat apoi un proconsulat de 10 ani când a cucerit Galia,
iar în 49 î.Hr., când i s-a refuzat candidatura la consulat „in
apsensiar”, a declanşat războiul civil. Luptele au continuat în
bazinul Mediteranei până când ultimele rezistenţe au fost înfrânte
în Hyspania – 45 î.Hr. bătălia de la Munda.
În 44 î.Hr., după ce fusese „dictator perpetuum”, a fost
asasinat în sala Senatului. Nu toate titlurile atribuite lui Caezar au
paternitate certă. Îi aparţin cu siguranţă primele şapte cărţi din
comentarea războiului galic, în timp ce a opta pare să fie a
locţiitorului său, Hirtius. Cele trei cărţi ale comentariilor despre
războiul civil,par să fie neterminate şi publicate la nivelul anului 46
î.Hr.. Alte opere atribuite lui Caezar nu aua autor sigur
(pseudocezar): „Războiul alexandrin”, „Războiul african” şi
„Războiul hyspanic”. Dintre acestea, „Războiul alexandrin” se
presupune că ar fi fost scris tot de Hirtius.
Caezar a scris într-o latină foarte clară, apreciată de Cicero şi
Brutus. Utilizarea persoanei a III –a, indică încercarea de a sugera
o imparţialitate netă şi obietivitatea generalului obişnuit cu evoluţia
situaţiilor din bătălie. Dacă cei mai mulţi istorici antici au fost
preocupaţi de politică, moralitate şi modele comportamentale,
Caezar este întotdeauna focalizat pe centrul acţiunii. Totuşi, scopul
comentariilor asupra războiului din Galia este fără îndoială unul
politic. În fiecre carte descrie o campanie anuală şi putem
presupune că aceste cărţi erau expediate la Roma pentru a duce la
cunoştinţă Senatului şi poporului realizările sale din Galia.
Imparţialitatea şi justificarea acţiunilor sale di Galia rămân subiecte
care stârnesc încă multă curiozitate. Poate că Caezar nu a mistificat
fapte mari, dar vedem că mai numeroase acţiunile defensive,
forţele inamice sunt mai numeroase, eşecurile revin subordonaţilor
săi, în timp ce soldaţii sunt recompensaţi şi îl iubesc pe general. Se
poate repera în aceste clişee o subtilă artă a deformării realităţii cu
iz propagandistic.
Războiul civil este evident o lucrare mai partizană decât
comentariile galice. Foarte vilean ca dovadă de imparţialitate,
Caezar a inclus în lurare chiar şi discursurile opozanţilor săi. Era
important în acele momente agitate ca Caezar să fie perceput ca un
moderat plin de clemenţă şi nu ca un răzbunător de tipul lui
Cornelius Sulla. „Practic, Caezar a încercat să îi aducă pe cât mai
mulţi alături de cauza sa şi să îi facă să se gândească nu la victorie,
ci mai departe, la beneficiile victoriei”.
Din punct de vedere literar, stilul alert şi determinismul
militar, ne lasă să credem că Caezar a avut drept model lucrarea
„Anabasis” a lui Xenofon. Ca şi la acest autor hellen, exstenţa
digresiunii despre obiceiurile anumitor popoare, aspect care
transformă comentariul lui Caezar într-un rapotr al lucrurilor
petrecute sau observate. Caezar a avut meritul de a inaugura un nou
stil în istoriografia latină. Dincolo de noutatea faptului se remarcă
şi viziunea largă pe care a atribuit-o acţiunilor sale din Galia. El nu
scrie despre subjugarea Galiei, ci despre beneficiile aduse de
dominaţia romană asupra galilor. Dintr-o anumită optică, percepia
sa nu este una tocmai eronată. Galia era ameninţată de triburile
germanice, iar romanizarea, urbanizarea şi acordarea cetăţeniei au
contribuit la lărgirea elitelor capabile să participe la gestionarea
imperiului.

Gaius Sallustius Crispus (86 – 35 î.Hr.)

Printre puţinele opere care au supravieţuit di istoriografia


latină republicană se numără şi cele redactate de Gaius Sallustius
Crispus, general retras din viaţa publică după moartea lui Caezar.
Aceste lucrări, „Conspiraţia lui Catillina” şi „Războiul cu Eurgota”
examinează mutaţiile politice, economice şi sociale care s-au
petrecut la Roma între 113 – 63 î.Hr..
„Istorii”, o altă operă a lui Sallustius (redactată între 78 – 63
î.Hr.) nu a supravieţuit decât fragmentar.
Gaius Sallustius Crispus s-a născut la Aminternum într-o
familie de origine sabină, romanizată, dar fără prezenţe remarcabile
în viaţa publică. Din această cauză, Sallustius a fost nevoit să-şi
clădească o carieră fără recomandarea strămoşilor, conform
principiului enunţat de Gaius Marius: „nobilitatea începe cu
meritele”. De la 30 de ani a reuşit să atingă funcţia de cvestor, apoi
în 52 î.Hr. a fost ales tribun al plebei. În evenimentele care au
urmat, el s-a situat în tabăra lui Caezar, primind de la acesta
comanda unei legiuni în Ilyricum (49 î.Hr.).
În 47 î.Hr. a obţinut un mandat de praetor şi a fost alături de
Caezar la victoria de la Utica (în nordul Africii). Când Caezar a
înfiinţat provincia Africa Nova, Sallustius a fost recompensat cu
funcşţia de guvernator de rang proconsular. Mandatul provincial a
fost, ca de obicei, un prilej oportun pentru a strânge avere, iar
Sallustius s-a întors foarte bogat din Africa.
A scăpat cu faţa curată din procesele intentate de corupţie şi
evaziune, probabil datorită relaţiilor speciale cu Caezar. După
asasinarea acestuia în 44 î.Hr., Sallustius, fostul guvernator al
Africii s-a retras pe proprietăţile sale – grădinile lui Sallustius – şi
sa apucat să scrie istorie.

03.04.2008

Activitatea de istoric a fost văzută de Sallustius ca o prelungire


a vieţii publice. Acţiunile militare şi realizările publice erau utile
atâta timp cât generaţiile viitoare aveau să le cunoască şi puteau
învăţa din ele. Mai mult, pentru Sallustius istora nu putea fi
desprinsă de sfera publică, deoarece istoricul depindea de propria
sa experienţă militară şi politică şi mai puţin de arhive.
În proologul de la conjuraţia lui Catalina, istoricul nostru face
următoarele precizări: „ este glorios să-ţi serveşti patria prin fapte,
dar dacă o serveşti cu cuvinte nici acest lucru nu este de dispreţuit.
Un om poate deveni faimos atât în timp de pace cât şi în vreme de
război. Nu numai cei care au săvârşit fapte, dar şi cei care au
înregistrat faptele altora de obicei sunt demni de cinste”. Afirmaţia
extrasă din contextul integral al operei salustiene, poate deveni
înşelătoare. Sallustius a fost critic şi analitic, dorind de fapt să
descrie traumele Republicii romane din secolul I î.Hr. şi nu marile
realizări din perioada respectivă. Experienţa sa în competiţia
politică, l-a determinat să observe deficienţele societăţii, armatei şi
sistemului politic roman care pregăteau practic prăbuşirea statului
republican.
Dificultăţile presupuse din opera istorică, rezultă din acelaş
proolog al conjuraţiei lui Catalina. Sallustius afirma: „ privesc
scrierea istorică ca pe una din cele mai grele misiuni. În primul
rând pentru că stilul şi dicţia trebuie să fie adecvate faptelor
relatate, în al doilea rând, deoarece criticile aduse faptelor unora
pot fi receptate drept semne de imparţialitate sau invidie”.
Atenţia sa a fost captată de evenimente sau fenomene, astfel
ajungând la producerea unor opere monografice. Din această
opţiune a rezultat o primă lucrare „Conspiraţia lui Catilina”.
Această lucrare prezintă acţiunile organizate de Lucius Sergius
Catilina în 63 î.Hr., considerată de Sallustius foarte periculoasă
pentru statul roman. Autorul a ajuns la această concluzie plasând
lovitura de stat în contextul mai larg al crizelor sociale şi
economice din Roma secolului I î.Hr..
Catilina eşuând de două ori în alegerile pentru consulat, a
încercat să ajungă în vârful ierarhiei atrăgând într-o conspiraţie
tineri nobili nemulţumiţi şi fermieri care îşi pierduseră
pământul/proprietăţile sub guvernarea lui Sulla. Într-o imagine de
ansamblu, Sallustius a văzut în această „rebeliune” condiţiile
mizere din viaţa rurală a Italiei, în epoca postsulană.
După ce a redactat „Conspiraţia lui Catilina” între anii 42 – 41
î.Hr., Sallustius şi-a îndreptat atenţia spre un alt subiect care putea
reliefa corupţia, avariţia şi celelalte probleme ale societăţii romane.
Lucarea „Războiul cu Iugurta” tratează o interesantă legătură între
expansiunea romană trasmarină şi corupţia existentă în capitală.
Între anii 112 – 105 î.Hr. romanii au luptat în Africa împotriva
regeui numit Iugurta, un specialist atât în războiul de gherilă, dar
mai ales în arta corupţiei: „la Roma totul e de vânzare”. Acest
episod este analizat excelent de Sallustius: „ Mi-am propus să
descriu războiul pe care romanii l-au purtat împotriva regelui
numizilor. În primul rând deoarece a fost lung, sângeros şi
schimbător. În al doilea rând pentru că rezistenţa s-a datorat
insolenţei nobililor. A fost începutul unei lupte care a săvârşit totul,
uman şi divin şi a trezit atâta încrâncenare încât discordia civilă a
sfârşit în război şi devastarea Italiei”.
Pentru desfăşurarea operaţiunilor, Sallustius a folosit o istorie
analistică mai timpurie, completată cu materiale din autobiografiile
lui Emilius Scaurus, Rutilius Rufus şi Carnelius Sulla. Deşi
operaţiunile miliatare sunt bine conturate, opera dezvăluie multe
probleme legate de cronologia războiului şi geografia zonelor de
luptă. În schimb, situaţia de pe front ia permis să revină din nou la
un subiect îndrăgit, cel al corupţiei din afacerile domestice. Luptele
între grupări/fracţiuni au cauzat prelungirea războiului african, iar
Iugurta a găsit totul de vânzare la Roma.
Sintetic, în mintea lui Sallustius a existat o conexiune clară
între imperialism, expansiune şi degenerarea societăţii romane. În
opoziţie cu vechea oligarhie coruptă, autorul nostru îl zugrăveşte
foarte frumos pe Gaius Marius. Motivele acestei atitudini sunt uşor
de înţeles; Marius, un homonovus, fără antecedente consulare,
putea să-şi probeze calităţile doar cu rănile de corpul său. Acest
militar de carieră, Marius a pus capăt războiului iugurtin şi apoi a
oprit invazia cimbrilor şi teutonilor în nordul Italiei. Dincolo de
război şi corupţie, Sallustius a inserat în lucrare şi câteva digresiuni
culturale interesante. Din surse cartagineze, traduse în latină, şi
lucrarea grecului Poseidonios, el a extras date despre istoria şi
etnografia locurilor africane unde s-a desfăşurat războiul. A evocat
memoria războiului hanibalic şi interesant aprecia că după
distrugerea Cartaginei în 146 î.Hr., elita romană a degenerat tocmai
pentru că nu a mai avut un adveresar puternic.
Anii finali, Sallustius ia dedicat unei istorii analistice, „Istorii”
care începea de la moartea lui Sulla în 78 î.Hr.. Lucrarea
neâncheiată, se opreşte la nivelul anului 67 î.Hr.. Ea dorea să
atragă atenţia asupra colapsării constituţiei lui Sulla, care încercase
să refacă fundamentele dominaţiei senatoriale. Din acest motiv,
prima carte oferă o perspectivă detaliată asupra afacerilor legate
Lucius Cornelius Sulla, probabil, dorind să arate triumvirilor că
frământările puteau duce din nou la o baie de sânge. Motivul
obsesiv al autorului revine şi în „Istorii”. Luptele între fracţiuni şi
setea de putere au cauzat toate nenorocirile statului roman.
Subiectele alese de Sallustius şi metoda sa istorică sunt clar
inspirate de Tukydides. Aşa cum istoricul hellen a ales să scrie
istorie contemporană, Sallustius ia urmat tendinţa. Dacă Tkydides a
arătat că războiul, imperialismul şi lipsa de măsură au adus
declinul Athenei, tot aşa Gaius Sallustius Crispus că aceleaşi cauze
stau la originea decăderii societăţii romane.
Cu toate eforturile, discipolul roman nu a reuşit să-şi egaleze
magistrul; Sallustius nu are profunzimea lui Tukydides în analiza
cauzelor, deşi aduce de multe ori argumente de orin social, politic,
economic sau militar. Alte influenţe se resimt din direcţia lui
Marcus Porcus Cato, acesta aprecia că luxul şi ambiţia au
îndepărtat pe romani de vechile virtuţi şi tradiţii. Sallustius ia
împărtăşit viziunea şi a receptat neplăcut luxul nobilimii romane,
iar pierderea virtuţilor avea să ducă în final la distrugerea statului.
El nu a acceptat că aristocraţii romani sprijiniţi pe memoria
antecesorilor erau mai buni decât alţi cetăţeni. Ostilitatea sa faţă de
nobilimea ereditară l-a făcut să creadă că virtutea este ceva ce omul
poartă cu sine, nu moşteneşte.
Stilistic, Sallustius l-a preferat tot pe Cato şi nu a agreat stilul
bogat, oratoric propus de Cicero. Drept urmare în secolul II d.Hr.
un autor, Apuleius chiar aşeza în antiteză opulenţa stilistică a lui
Cicero cu porcimonia lui Sallustius.
Arta portretizării a înregistrat progrese remarcabile odată cu
munca de istoric a lui Sallustius. Caracterizările făcute de acesta lui
Iugurta, Marius sau Catilina nu se detaşează de prin subtilitate ci
prin forţa de expresie. Deseori, trăsăturile personajelor rezultă din
disensiuni sau scrisori într-o manieră apropiată de cea a lui
Tukydides. Câteva caraterizări rămân memorabile. Spre exemplu
iat-o pe cea făcută lui Gneius Pompeius: „Pompeius era moderat în
toate, cu excepţia setei sale de putere”, „Istorii”, 2/18.
Sallustius nu a crezut într-o schemă a predestinării, aşa cum
distingem la Polybius. El a văzut forţele istoriei acţionând în
calitate de martor, a văzut oameni care au determinat crucial
anumite evenimente. Deşi stilul său sobru şi abrupt nu l-a făcut
agreabil pentru mulţi literaţi latini, totuşi unii i-au evidenţiat
calităţile. Poetul Marţial îl considera „un maiestru al istoriei”,
Quintilian îl numea un „Tukydides al romanilor”, iar Tacitus îl
aprecia drept „cel mai remarcabil narator al istoriei romane”.

17.04.2008

Titus Livius

A fost o figură aparte în seria istoricilor latini, cei mai mulţi


dintre aceştia au participat la viaţa publică şi militară, dar despre
Livius nu ştim să fi deţinut vreo magistratură sau vreun
comandament. În termeni moderni el a fost un istoric de cabinet –
un şoarece de bibleotecă.
Livius s-a născut la Padova în 59 î.Hr. şi a trăit până în anul 17
d.Hr.. Zona Galiei Cisalpine; capătă cetăţenia romană după anul 49
î.Hr., dar era puternic romanizată în secolul I î.Hr.. Această
regiune, în afară de Livius ia dat şi pe Vergilius şi Catullus.
Elementele principale di Cisalpină erau mai conservatoare, se
păstra mai aproape de spiritul roman tradiţional şi în general s-au
ţinut la distanţă de războaiele civile care au măcinat republica.
Pornind din acest mediu, se poate afirma că Titus Livius reprezintă
viziunea moderată conservatoare şi standardele morale ale clasei
apolitice din Italia.
Despre viaţa lui Titus Livius unoaştem foarte puţine deoarece
el nu a avut o carieră publică. Se pare că instrucţia intelectuală şi
educaţia le-a făcut la Padova, deoarece Roma se afla în marasmul
războaielor civile. Până în momentul sosirii sale în capitală se pare
că studiase pagini consistente de istorie, filosofie şi oratorie.
În 29 î.Hr. ştim că el era prezent deja la Roma în momentul în
care Octavianus îşi celebra triumful. Din efortul intelectual al lui
Titus Livius a rezultat una din cele mai importante lucrări ale
producţiei istoriografiei romane: „De la fondarea Romei”.
În 142 de cărţi ( aproximativ 8000 de pagini), Livius a descris
istoria Romei de la sosirea lui Helenias în Laţium şi până la anul 9
î.Hr.. Din nefericire, au supravieţuit integral doar 35 de cărţi,
celelate fiind conservate în rezumate, redactate mai târziu de autori
necunoscuţi.
Scopul operei liviene rezultă din prefaţa pe care autorul a
aşeazat-o înaintea Cărţii I: „ Nu ştiu dacă voi putea să scriu o operă
de mare însemnătate, arătând întâmplările şi faptele poporului
roman de la începuturi, pentru că îmi dau seama că pentru
cercetarea celor dintâi lucruri ale istoriei romane, s-au ocupat încă
din vechime mulţi scriitori. Dar iată că apar mereu noi istorici care
cred ei că vor arăta cu mai multă precizie faptele sau sunt convinşi
că vor fi capabili să întreacă prin arta scrisului pe înaintaşii lor mai
nericepuţi
Răspalta pentru strădania mea va fi aceea că mă voi îndepărta
de priveliştea relelor care se desfăşoară sub ochii noştrii în acest
veac şi mă voi adânci cu tot sufletul în străvechile vremuri căutând
să uit de povara grijilor care îl ţin pe scriitor în încordare fără totuşi
al abate de la adevăr.
Părerea mea este că fiecare om trebuie să afle ce obiceiuri au
avut romanii, cum s-a întemeiat şi a crescut puterea Romei, prin ce
bărbaţi şi ce mijloace în timp de pace sau de război. Apoi fiecare
poate vedea cum s-a destrămat buna rânduială în stat, cum mai
întâi moravurile au degenerat încet, până au căzut cu totul în praful
păcatului şi se va vedea apoi cum ne-am prăvălit tot mai mult în
mocirlă.
În raţiunea cunoaşterii faptelor omeneşti, învăţătura va fi
temeinică şi solidă dacă aflii într-o faptă strălucită o pildă
luminoasă ca să-ţi clădeşti o viaţă nouă pentru propăşirea ta, dar
mai ales a patriei tale”.

(Îmi cer scuze pentru eventualele anacronisme, dezordini


verbale şi alte exprimări defectuoase, dar ţin să sublinez că
rândurile ce urmează a fi prezentate nu-mi aparţin, ci sunt
preluate din notiţele unei colege, simpatice de altfel, dar a cărei
logică în abreviere nu o pot decodifica, aşa că spor la descifrat şi
sper la cât mai puţină bătaie de cap. Am să însemnez cu mare
plăcere unde am terminat „citarea” din notiţele colegei simpatice,
deşi îmi vine foarte greu a crede că nu are să se observe.)

Se degajă din aceste rânduri o viziune pesimistă asupra


timpurilor contemporane caracterizate prin războaie civile şi
degenerări morale. A scris cu un sentiment de nostalgie după
vechile timpuri care au adus gloria Romei şi a dorit să ofere
modele de îndreptare pe linia istoriei didactice cu valenţe morale.
Titus Livius a ales pentru cea mai mare parte din lucrare vechea
structură analistică, preferând să prezinte avenimentele an după an
conform succesiunii consulare. Imposibil pentru epoca regală, dar a
putut fi implementată odată cu trecerea la regimul republican. Din
punct de vedere al timpului abordat – dezechilibru între numărul de
cărţi pentru o perioadă şi durata acesteia. Explicaţia rezidă din
calitatea şi cantitatea surselor. Au devenit mai multe şi mai sigure
odată cu secolul III î.Hr. şi abundente pentru evenimentele derulate
în finalul republicii.
Compoziţia şi organizarea tematică – puse în lumină de o
cercetare fundamentală inteprinsă de istoricul britanic T.C.. Acesta
a arătat că Titus Livius şi-a bazat structura pe pentade şi a
demonstrat că prefeţele marchează importanţa traanziţiei tematice.
Spre exemplu prefaţa la Cartea II anunţă tema libertăţii, iar Cartea
V este focalizată asupra noţiunii de „pitos”. În ultimele cărţi,
expansiunea romană şi tratamentul aplicat supuşilor, l-a
determinat pe Titus Livius să aibă în minte temele „luxurea”,
„tenacio” s-au prezentat trei etape fundamentale:
a) citea sursele existente pentru un segment istoric larg; fixa
structura şi tema care putea fi sugerată prin naraţiune;
b) citirea surselor pentru o perioadă mai scurtă: un război sau
un an, alegerea izvorului care i se părea mai demn de încredere;
c) aduna materialul în paragrafe şi îşi redacta propria sa
versiune.
Axa narativă constă în evocarea de ordin militar şi politic –
virtutea romană. Nu lipsesc informaţii preţioase despre tensiunile
sociale şi economice de la Roma. În acest sens trebuie să
recunoaştem că lupta dintre plebe şi patriciat nu poate fi
reconstituită fără textul lui Titus Livius.
Dacă pentru Sallustius decăderea era 146 î.Hr. datorită
distrugerii Cartaginei, pentru Titus Livius declinul a început la
scurt timp după anul 200 î.Hr. deşi cauza influenţei externe (din
orient) s-a impus lipsa disciplinei; luxul şi corupţia şi practicile noi.
Noile cerinţe au modificat conduita magistraţilor care vor trata pe
aliaţi cu o brutalitate nemaiîntâlnită. Un exemplu de decădere este
ilustrat de moartea lui Hanibal în 188 î.Hr., care în ultimele clipe ar
fi rostit: „ lăsaţi-mă să-i eliberez pe romani de teama pe care au
simţit-o vreme îndelungată dacă ei cred că nu mai au răbdare ca un
bătrân să moară. Victoria pe care Flamininus o va obţine asupra
unui fugar fără apărare nu va fi nici grandioasă, nici memorabilă.
Azi se va afla cât de mult s-a schimbat morala poporului. Părintele
l-a avertizat pe epiros când acesta avea arsuri, când se punea la cale
otrăvirea. Acum ei trimit un bărbat de rang consular să-l convingă
pe prisios să-şi asasineze oastele”.
Prin asumarea sa, Titus Livius a fost axat din punct de vedere
ideologic pe programul lui Octavianus Augustus. Acesta şi-a
propus după bătălia de la ...A? din 310 î.Hr....refacerea osaturii
politice a statului cu elemente principale italice şi revenirea la
vechile moravuri austere romane. Asupra acestui principiu istoric
şi pricipele ia împărtăşit idei comune iar praetoria lor a durat peste
40 de ani. Titus Livius a crezut în programul afirmat de Augustus
şi prima direcţie, renaştere, puritate, clemenţă, tradiţiile autentice şi
scăderea luxului. Romanii vinovaţi pentru decădere puteau opri
declinul sub conducerea inegalabilă a lui Octavianus. Nu
transformăm pe Titus Livius într-un istoric de curte. În lucrare
atitudinea sa faţă de Augustus este moderată şi menţiunile acestuia
sunt sporadice.
(aici se termină )
15.05.20
08

Tukydides şi Polybius propuseseră anterior ca metodă de lucru


autopsia , adică cercetarea locurilor unde s-au petrecut
evenimentele. În ciuda acestei metode primare, chiar Polybius şi
alţi istorici din epoca hellenistică au scris utilizând masiv şi operele
unor autori anteriori.
Titus Livius, ca istoric de cabinet a aplicat, în cel mai înalt
grad această manieră de lucru – inspiraţia din lucrările
antecesorilor. În momentul când a scris, nici nu era posibilă o altă
metodă pentru a acoperi cei şapte sute de ani de istorie pe care
dorea să îi abordeze.
Pentru primele cinci cărţi, deplânge lipsa informaţiilor
corespunzătoare, datorită existenţei unui număr mic de izvoare
scrise. Analele Pontificale, sau arhivele de familie ar fi fost
distruse, potrivit lui Livius, când galii au cucerit Roma în 390
î.Hr. . În aceste condiţii, el nu a făcut decât să pună pe hârtie ceea
ce la Roma era un consens general. Spre exemplu, cu siguranţă el
nu a găsit date concrete despre Romulus şi Remus, dar dacă opinia
comună îi aşeza la temelia Romei, istoricul a considerat necesar să
noteze legenda, indiferent dacă i se părea credibilă sau nu. Uneori,
când o versiune aflată/citită i s-a părut neverosimilă, Titus Livius
şi-a exprimat dubiile: de exemplu, legenda despre căderea Verei
este ilustrativă, când regale cetăţii etrusce aduce jertfe zeităţilor,
preoţii au proorocit că Victoria va fi de partea celui care va aduce
măruntaiele animalului înjunghiat. Ostaşii romani care săpau un
tunel sub incinta cetăţii, auzind proorocirea s-au repezit şi au dus
măruntaiele dictatorului (comandantului armatei romane), însă,
comentează Titus Livius: “în întâmplări şi fapte atât de vechi eu
mă mulţumesc să redau numai pe cele care par adevărate. Nu
merită efortul nici să confirmi, dar nici să respingi asemenea
legende care sunt mai bune de pus pe scena teatrului”(Cartea V,
paragraful XXI).
Perioada următoare, posterioară anului 390 î.Hr., este mai bine
pusă în lumină de sursele lui Titus Livius. Din acest moment
analistica romană din care Titus Livius s-a inspirat, a avut la
dispoziţie Analele Pontificale, liste de magistraţi sau de triumfuri şi
alte documente publice.
Cărţile 20 – 45 (Războiul hanibalic şi cucerirea Orientului),
sunt de departe inspirate de “Istoriile” lui Polybius. Mai mult, s-a
constatat că Titus Livius uneori îl urmează cuvânt cu cuvânt, mai
ales în ceea ce priveşte detaliile militare. În alte situaţii însă,
istoricul nostru a dezvoltat versiunea polibiană, în sens proroman
sau a îmbogăţit-o cu detalii din alte izvoare. De multe ori a fost
acuzat şi nu pe nedrept, că a acceptat exagerările patriotice ale
literaturii analistice şi în special cele ale lui Fabius Pictor. În acest
caz putem evidenţia un scurt scenariu, unde spiritul critic a lui
Titus Livius a fost substituit de elanul patriotic: raportând numărul
trupelor aduse în Italia de Hanibal, istoricul aminteşte că anumite
versiuni vorbesc de 100.000 de infanterişti şi 20.000 de cavaleri, în
timp ce alte surse vorbesc de 20.000 de pedestraşi şi 6.000 de
călăreţi. În schimb, Titus Livius nu menţionează datele regăsite de
Polybius la Capua (Cinia), pe o inscripţie lăsată chiar de generalul
cartaginez: 12.000 de infanterişti africani, 8.000 hispanici şi 6.000
de călăreţi.
Stilul lui Titus Livius indică o apropiere de metodele retorice,
dar nu ştim dacă şi-a citit vreodată părţi din creaţie în public. El
s-a dovedit un adevărat maestru al discursurilor inserate în
operă pentru a dramatiza un moment, pentru a caracteriza un
personaj sau pentru a exprima un punct de vedere propriu
autorului. Chiar dacă unele dintre aceste discursuri au fost
extrase din arhive de familie, ori din alte surse publice, Livius
le-a rescris în stilul său personal. Cele mai multe, probabil au
fost imaginate de autorul nostru, oricum arta sa nu a trecut
neobservată. Marcus Fabius Quintilianus şi Suetonius au
apreciat mai târziu discursurile lirice, iar unele au fost extrase
pentru a fi studiate în şcoli.
Titus Livius a fost, de asemenea, un maestru al artei dramatice.
Câteva piese memorabile merită amintite aici: episodul cuceriri
cetăţii Alba Longa de către regale Tulus Hostilius este plin de
dramatism. Istoricul descrie cu talent strigătele soldaţilor
romani şi bocetele femeilor albane care îşi vedeau oraşul
cucerit. Putem aminti, de asemenea, lupta dramatică dintre
Manelos Tortvatus şi un combatant gal narată amănunţit şi
foarte dramatic. Întâlnirea dintre Scipio Africanus şi Hanibal
înaintea crucialei bătălii de la Zanna (202).

Istoriografia romană de la Titus Livius la Tacitus

Dispariţia Republicii şi instaurarea Principatului au limitat


considerabil libertăţile democratice, atâta cât a fost democraţie
în Roma, restrângea şi libertatea de creaţie şi exprimare.
Oratoria politică a înregistrat un recul după explozia din ultimul
secol al Republicii, în condiţiile principatului, istoricul nu mai
avea libertatea şi nici curajul de a scrie liber sau în contradicţie
cu ideologia noului regim.
Sub aceste auspicii, istoricii care au trăit şi au scris în primul
secol al imperiului, nu au probat, din păcate, decât puţine
calităţi ale istoriei.
Pompeius Trogus,contemporan al lui Augustus, este autorul
unor “Istorii filipice” redactate în 44 de cărţi. La origine, el
provine din Galia, dintr-o familie care a căpătat cetăţenia
romană din partea lui Gneius Pompeius Magnus. Tatăl său, din
câte ştim, a fost secretarul particular al lui Cezar, având acces la
multe documente şi scrieri istorice. În condiţiile în care existau
numeroase istorii universale provenite din mediul hellenistic,
Trogus Pompeius a încercat să scrie o istorie universală în
limba latină – prima tentativă de acest gen. Din această operă
nu mai dispunem azi decât de o compilaţie în rezumat, realizată
de către un anume Iustinus – sfârşitul secolului al II –lea d.Hr..
Iustinus a epitomat/rezumat marea operă a lui Pompeius
Trogus utilizând un principiu foarte practic: el a selectat doar
pasajele care conţineau elemente anecdotice, amuzante şi
plăcute unui public mai puţin cultivat. Putem judeca însă, cu
aproximaţie valoarea şi principiile metodologice ale operei lui
Trogus, deoarece s-au păstrat tablele de materii ale celor 44 de
cărţi ( “Proologurile lui Trogus” ).
Una dintre cele mai importante caracteristici ale “Istoriilor
filipice” este dată de filobarbatismul lui Pompeius Trogus, ceea
ce face ca opera lui să nu fie foarte laudativă la adresa
romanilor. Astfel se explică de ce în centrul expunerii sale,
istoricul nostru a aşezat cuceririle lui Alexandru cel Mare şi nu
expansiunea romană cum a făcut Polybius. Aceaşi tendinţă
către filobarbarism explică de ce Trogus nu a fost preţuit de
contemporani, în aceaşi măsură ca şi Titus Livius, el fiind mai
dens receptat abia la sfârşitul antichităţii.
Dacă analizăm cu atenţie tablele de materii, putem deduce că
autorul nostrum a fost conştient de rolul unei opere istorice. El
subliniind pe bună-dreptate şi contribuţia barbarilor la evoluţia
unor procese istorice.

Velleius Paterculus (20 î.Hr. aproximativ 30 d.Hr.)

Născut în Campania la Capua, Velleius Paterculus a fost


legatus a lui Tiberius în războaiele purtate de viitorul împărat în
Pannonia şi Germania. Pe cursus honorum el a reuşit să urce până
la magistratura de praetor. Dedicându-se scrisului istoric,
Paterculus a redactat “Istorie romană” în două cărţi, rezumând
istoria romană prefaţată de orientală şi cea hellenă.
Cartea I conţine evenimentele de la începuturi până la anul 146
î.Hr. când a fost distrusă Cartagina;
Cartea a II –a, mult mai voluminoasă, narează evenimentele
petrecute în intervalul 146î.Hr. – 30 d.Hr..
Descrierea evenimentelor mai vechi s-a pierdut, dar ne-a rămas
de la Paterculus o descriere detaliată şi importantă a războaielor
civile de la finalul Republicii. Merită reţinut faptul că la
Velleius regăsim singura schiţă a principatului lui Augustus
provenită de la un contemporan. Lipsa de obiectivitate este însă
evidentă în ceea ce priveşte domnia lui Tiberius, când
naraţiunea capătă tendinţe adulatorii. Sigur că atitudinea nu este
normală, dar poate fi explicată: există vechi legături între
familia lui Velleius Paterculus şi Tiberius Claudius Nero, tatăl
împăratului Tiberius.
Per ansamblu, “Historia romane” a lui Velleius Paterculus nu
prezintă nici pe departe caracteristicile unei opere istorice
remarcabile. Pe de altă parte, nu putem să punem la îndoială
talentul său literal remarcabil. În acest sens, rămâne memorabil
portretul pe care i l-a creat guvernatorul lui: “Varus a intrat
sărac în bogata Sirie pentru a părăsii bogat săraca Sirie”.
29.05.2008
Quintus Curtius Rufus

A scris şi a trăit în vremea împăratului Claus. Opera sa “Istoria


lui Alexandru cel Mare macedonianul” a fost elaborată în zece
cărţi, dar din nefericire primele două s-au pierdut. Istoria lui
reprezintă prima istorie romană ce tratează un subiect din afara
ţării sale. Rufus reprezintă, între alţi istorici ai lui Alexandru,
tradiţia romanescă, deci puţin credibilă. Lucrarea sa este o
expunere plină de fantezie a istoriei lui Alexandru întemeiată pe
izvoare greceşti şi în primul rand pe Clitahos din Alexandria.
Pentru Quintus Curtius Rufus este important nu faptul universal
al domniei lui Alexandru, ci elemental minor al bătăliilor şi
expediţiilor marelui rege Macedonian.
Analizând global opera lui Rufus putem enunţa părerea unui
scriitor francez, Pishon: “ la Curtius Rufus găsim un amestec
format din Cei trei muşchetari şi Simbad marinarul”, o
combinaţie romanescă greacă cu retorica romană.

Publius Cornelius Tacitus

Este caracterizat de mulţi cunoscători ai istoriografiei romane


rept cel mai mare istoric pe care l-a produs Roma. Calităţile
scrisului său a fost recunoscute imediat. Astfel, prietenul său
Pliniu cel Tânăr îi scria cu entuziasm: “Istoriile tale vor fi
nemuritoare”.
S-a născut în anul 55 d.Hr. într-o familie proeminentă din Galia
de sud, regiune ce a suferit un puternic process de romanizare.
Tatăl său a fost procurator financiar de rang equestru, dar nu a
reuşit să urce la o carieră senatorială. Încă din adolescenţă
tânărul Tacitus a primit o educaţie solidă, studiind în principal
retorica. El a apărut pentru prima dată în viaţa publică pledând
în curţile de justiţie, apoi viaţa sa a fost schimbată total datorită
unei combinaţii matrimoniale. Tacitus s-a căsătorit cu fiica lui
Iulius Agricola, astfel Tacitus a reuţit să lege anumite conexiuni
cu personae importante de la curtea imperială.
Sub Vespasianus (69 – 79 d.Hr.), el a obţinut prima sa funcţie
publică, apoi sub fiul acestuia, Titus (79 – 89 d.Hr.) a fost
questor şi a pătruns în senat. Împăratul Domitianus ia permis să
ocupe funcţia de praetor, iar în anul 97 d.Hr. a atins
magistratura consulară. În 112 d.Hr., sub împăratul Traian,
Tacitus a servit ca guvrnator de rang proconsular în provincia
Asia. Se pare că istoricul nostrum a murit cinci ani mai târziu
(117 d.Hr.).
În anul 98 d.Hr. Tacitus a publicat o scurta biografie a socrului
său Iulius Agricola, care fusese ani buni guvernator al
provinciei Britania. Lucrarea este îndeplinirea unei îndatoriri
morale faţă de omul care îl lansase în cariera publică. În acelaşi
timp, ea deschidea şi critica represiunilor petrecute în timpul
flavienilor. Lucrarea conţine atât componente de istorie dar şi
de geografie şi etnografie ( în provincial Britania şi-a petrecut
foarte mult timp), dar şi discursuri. Agricola, ca lucrare, conţine
câteva teme mari dezvoltate apoi de Tacitus în operele viitoare:
pierderea libertăţii politice, coruperea valorilor sub un regim
autocratic (asta reprezenta Principatul), existenţa oamenilor
capabili chiar şi sub guvernarea unor regimuri indezirabile. Aici
se conturează timid viitorul profil moral, psihologic al
istoricului. La scurt timp Tacitus a produs eseul “Despre
originea şi ţara germanilor” – “Germania”, singura
monografie pur etnografică ce a supravieţuit din antichitate.
Prima parte din această lucrare descrie geografia şi obiceiurile
teritoriilor Germaniei, caracteriza rasa germană drept una pură,
neamestecată cu alte etnii. Cea de-a doua parte este dedicată
descrierii individuale a fiecărui trib germanic. Din câte ştim,
Tacitus nu a pus vreodată piciorul în Germania, ci se pare că a
încropit din ce a găsit la Cezar, Plinius cel Bătrân sau ce a aflat
de la comercianţi şi soldaţi.
“Germania” a fost o lucrare produsă cu scopul de a arăta
romanilor ce pericol masiv reprezintă aceste triburi de la răsărit
de Rin. În acelaşi timp este o încercare subtilă de a evidenţia
degenerarea societăţii romane. Realitatea prin comparaţie cu
tradiţiile simple şi sănătoase ale populaţiilor germanice. La
germani, căsătoria era luată în scris, tinerii dovedeau valoare în
luptă şi nu în arta seducţiei, iar puterea regilor nu era nici
absolută nici arbitrară.
05.06.2008
O altă lucrare a lui Tacitus, “Istorii” acoperă evenimentele
petrecute din 69 până în 96 – epoca flavienilor. Din 12 cărţi,
din păcate doar 4 au mai supravieţuit integral. În prefaţă el
explică de a decis să scrie istoria dinastiei Flavia: “după lupta
de la Actium (31 î.Hr.), toate puterile au fost concentrate în
mâinile unui singur om, iar marile intelecte au dispărut.
Adevărul folositor al istoriei a dispărut şi el din mai multe
motive. În primul rand din pricina ignoranţei oamenilor faţă de
afacerile publice, care le erau total străine, apoi din cauza de a
flata gratuity sau din cauză că oamenii îşi urau stăpânii. Aşa
că între adversiunea unora şi servilitatea altora, nimeni nu a
mai acordat atenţie posterităţii. Dar cei ce profesează căutarea
adevărului, trebuie să vorbească despre tot, fără ură şi
părtinire.”
“Istoriile” reprezintă o adevărată evoluţie publică, deschisă a
evenimentelor. Găsim aici reacţiile collective ale armatei, ale
mulţimii, cuvântări ţinute de generali sau lideri rebeli către
provinciali. Războiul civil din anii 68/69 a fost correct perceput
de Tacitus ca o luptă pentru putere şi ca cel mai mare rău care
s-a abătut vreodată asupra poporului roman. Acest conflict a
dinamitat disciplina militară, a permis provinciilor să se revolte
şi cel mai important lucru, a arătat legiunilor că oricând îţi pot
impune punctual de vedere în viaţa politică. Armata devenise:
“arcane imperii” – “baza imperiului”(Tacitus, “Istorii”), iar
orice transfer constituţional de putere, putea fi anulat prin
refuzul trupelor.
La 10 ani după scrierea “Istoriilor”, Tacitus aprodus o altă
lucrare “Annales”/ “Anale”. De data aceasta, Tacitus a făcut
pasul de la istoria publică la cea privată, iar scrisul său “a
progresat de la excelent la genial”. “Istorile” ocupă epoca
scursă între domnia lui Tiberius (14 - 37) şi sfârşitul
principatului lui Nero (68). Din păcate pentru noi, din toată
opera au supravieţuit doar cărţile 1 – 6 şi 11 – 16. Probabil
istoricul s-a întors spre perioada anterioară flavenilor, deoarece
a regăsit aici originile despotismului teribil instalat de
Domitianus. Scopul strădaniilor sale ne este mărturisit chiar de
către autor: “suscesele şi regresele poporului roman au fost
înregistrate de istorici faimoşi, dar întelectele răsărite nu au
dorit să descrie domnia lui Augustus căci regimul ia speriat.
Istoria lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero a fost falsificată
prin teroare câtă vreme au fost la putere, iar după moartea lor
a fost scrisă cu iritarea produsă de ura recentă. De aceea,
intenţia mea este de a relata câteva lucruri despre Augustus,
apoi domnia lui Tiberius şi toate câte au urmat fără
resentimente şi părtinire”.(Tacitus, “Annales”, Cartea I,
paragraful 1)
De data aceasta ( în cazul lucrării intitulate Annales), nu mai
asistăm la o istorie publică, ci acţiunea este focalizată pe actele
petrecute la curtea imperială. Evenimentele din provincii apar
doar sporadic şi doar atunci când au legătură cu mişcările şi
intrigile de la curte. În ciuda acestei restrângeri de materii,
“Annales” reprezintă mai mult decât o istorie narativă. Tacitus
a dovedit adevărate calităţi de analist în jurul câtorva teme
importante: creşterea puterii personale, declinul moralitîţii la
Roma sau lupta pentru putere. Aceste fenomene au fost marcate
de înmulţirea delatorilor, manipularea libertăţii, trădareaşi o
stare generalizată de paranoia.
Publius Cornelius Tacitus s-a retras în lucrările istorice din
cauza dezamăgirilor provocate de ultimii ani din domnia lui
Domitianus, marcaţi de acte de represiune şi pline de cruzime.
La fel ca Polybius, el credea că istoria trebuie scrisă de
politicieni experimentaţi, care erau capabili să analizeze faptele
şi să investigheze documente. Scopul scrierilor sale a fost
dublu: utilitar şi comemorativ.
“Istoriile” sale puteau fi utile generaţiilor viitoare, căci ele
puteau intimida pe cei ce atentau la libertate prin judecata
posterităţii. În acelaşi timp, memoria istoriei recompense
virrtutea şi pe cei ce au acţionat rezonabil.
Tacitus a continuat tadiţia romană a istoriei moralizatoare, dar
ia conferit o mai mare profunzime. La Titus Livius, virtutea
absolută însemna sacrificial entru apărarea patriei, la Tacitus acest
tip de “virtus” apare sporadic/rar, dar tema centrală a moralei sale
este pierderea virtuţii odată cu dispariţia libertăţii politice. Pentru el
curajul era necesar mai mult în arena politică decât pe câmpul de
luptă. Printer eroii săi se numără senatori precum Trasea şi/sau
Helvidius care au plătit cu viaţa pentru credinţa lor, sau cei care au
pătimit de pe urma persecuţiilor lui Domitianus. Vechile virtuţi şi
în special exprimarea liberă în sfera politică, sunt lucruri pe care
Tacitus le deplânge odată cu stingerea lor după instaurarea
Principatului.
Schimbarea regimului afectase covârşitor valorile morale ale
romanilor. Amiciţia, atât de importantă în politica Republicii,
devenise în vremea sa o noţiune coruptă şi lipsită de încredere.
Tacitus a relevant imoralitatea anumitor personaje, mai ales când
aceasta s-a repercutat în sfera publică. Spre exemplu, orgiile lui
Tiberius la Cabri, bisexualitatea lui Nero sau promiscuitatea
notorie a Mesalinei.
Tacitus arată foarte clar că virtuţile tradiţionale, clar că
virtuţile tradiţionale, chiar deveniseră periculoase la Roma.
Împăraţii se temeau de tradiţii şi au preferat să se înconjoare de
personaje cu o moralitate îndoielnică, lipsa de moralitate s-a
răspândit de la vârf către mulţimea romană şi către elementele
militare. Să reţinem aici, doar cazul împăratului Galva care s-a
prăbuşit pentru că nu ia trecut prin cap să mituiască gărzile
praetoriene.
Tacitus a fost, în bună măsură, nostalgic după vechile
orânduieli republicane, unde poiiltica era o chestiune publică/o
dezbatere publică. Odată cu Principatul, politica a devenit o
problemă a unui grup restrâns, a fost supusă intrigilor de curte şi
deciziilor arbitrare. Dacă vechea constituţie a Republicii se baza pe
legi, acum autorul recunoaşte că toată puterea principelui deriva
din calitatea sa de comandant a armatei romane.
Tacitus se plasează între acei istorici care a combinat fericit
talentul literar, coerenţa intelectuală şi cercetarea meticuloasă.
Investigaţia sa l-a purtat spre o paletă largă de surse. El a discutat
cu supravieţuitorii rărboiului civil şi ia cerut amănunte lui Plinius
cel Tânăr despre erupţia Vezuviului. De asemenea a citit lucrări de
istorie, biografii, autobiografii, scrisori, discursuri şi acte ale
Senatului.
De maximă importanţă ar fi putut fi memoriile principilor
Augustus, Tiberius şi Claudius, sau a unor personaje apropiate de
tronul imperial, percum generalul Corbulo sau Agripina, mama lui
Nero. Dincolo de sfera evenimentelor politice, Tacitus a fost mai
puţin informat şi mai puţin scrupulous în verificarea datelor.
Uneori, informaţiile sale geografice sunt eronate, iar tacticile
militare sunt confuze. De asemenea, consideraţiile sale greşite
despre evrei şi echivalenţa între aceştia şi creştini sunt greu de
înţeles în mintea unui om care a guvernat în Asia.
Impactul psihologic asupra lectorilor l-a preocupat pe Tacitus
în mod deosebit, astfel se justifică recompunerea unor discursuri de
effect precum cel atribuit lui Tiberius la momentul preluării puterii.
Desigur , se degajă uneori dinaceste efecte psihologice o oarecare
încercare de manipulare a cititorului, prin crearea unei atmosfere
menite a impresiona. Spre exemplu, el scrie că ultimii ani a lui
Tiberius au fost marcaţi de condamnări massive. În fapt este vorba
doar de căteva execuţii şi 7 sinucideri în 3 ani. Poate fi vorba de o
teroare continuă? Cu siguranţă nu. Dar represiunea ordinului
senatorial a început sub Tiberius, iat Tacitus a speculat anumite
sensibilităţi ale cititorului. Mai mereu istoricul a fost tentat să lege
acţiuni publice cu gândurile şi sentimentele private ale unor
personae. Rămâne astfel memorabilă analiza pe care o face
personalităţii lui Tiberius: “Acesta a fost un military excelent, dar
frustat de faptul că mama sa Livia şi Augustus l-au folosit în
jocurile de putere, cei doi l-au silit să divorţeze de soţie şi să se
căsătorească cu Iulia, fiica îîmpăratului şi care ducea o viaţă
scandaloasă. Aceste manevre spurcate, l-au determinat să plece
într-un exil voluntary pe insula Rodos”.
Ascensiunea sa la tron la 55 de ani, nu a putut şterge amintirile
şi dezamăgirile anterioare. În termeni moderni, putem discerne în
Tiberius o creaţie a familiei şi a circumstanţelor.
Tacitus a fost deasemenea preocupat de psihologia colectivă,
iată ce afirma el: “cănd este panică, toţi dau ordine dar nimeni nu le
ascultă”. În ciuda simpatiei sale pentru Senatul şi poporul Romei
Republicane, el nu a avut nici un fel de simpatie pentru actele
collective ale mulţimii, căci posibilitatea izbucnirii dezordinii îl
înfiora.
Faţă de istoricii anteriori, Tacitus demonstrează progrese
remarcabile şi în privinţa scrisului. Antrenamentul rhetoric a lui
Tacitus este sesizabil pe deplin în discursurile care jalonează
operele sale. Unele discursuri sunt compuse în funcţie de
necesităţile momentului, altele exprimă punctual de vedere al
autorului asupra unor chestiuni politice importante. În această din
urmă situaţie, este interesant discursul rostit de Galba în favoarea
monarhiei adoptive. Tranziţia nu a reuţit sub Galba, dar s-a dovedit
fericită pentru transmiterea puterii de la Nerva la Traianus în
vremea lui Tacitus. Comparaţiile vin, de asemenea să completeze
anumite situaţii şi să le ofere dimensiune. Intrigile dnastice de la
Roma sunt comparate cu cele din Parţia, Germanicus este asemuit
cu Alexandru cel Mare, iar Arminius şi Germanicus au murit
amândoi datorită trădării. Există şi o interesantă comparaţie între
Tiberius şi Nero, amândoi au fost controlaţi de către mame
obsedate de putere şi manipulaţi de prefecţii paetorieni.
Stylistic, Latina lui Tacitus poate fi considerată revoşuţionară.
Stilul asimetric, cum a fost numit, este corespunzător schimbării
subiectului. El este mai alert în cazul unei acţiuni şi devine domol
în cotextul unei portretizări statice. Atunci când dorea să sugereze
grandoarea unei situaţii, Tacitus se orienta spre un stil mai poetic.
Expresivitatea sa este memorabilă în anumite situaţii, astfea este
scurt, dar excepţional carecterizat în felul următor: “ar fi fost
capabil să conducă dacă nu ar fi guvernat vreodată”(Tacitus,
“Istorii”1/49).

ISTORIOGRAFIA ROMANĂ TÂRZIE

Bibliografie: J. W. Thompson, A History of Historical Writing I-II,


New York 1963; H. Barnes, A History of Historical Writing, New
York 1962; V. Cristian, Istoriografie generală, Bucureşti 1976; M.
Grant, The Ancient Historians, London 1970; S. Usher, The
Historians of Greece and Rome, London 1970; R. Mellor, The
Roman Historians, Londra 1999

Dintre istoricii care au trăit şi activat în aceste secole, ne vom


opri doar asupra figurilor mai importante, atât din punct de vedere
metodologic cât şi din unghiul valorii ca izvoare istorice.

L. Annaeus Florus

Originar din nordul Africii, el a trăit la începutul secolului 2


p.Chr. A scris un scurt compendiu pentru istoria Romei, Epitome
de istorie romană (Epitome bellorum omnium annorum DCC), al
cărui fir narativ atinge anul 29 a.Chr.
Pentru realizarea acestei opere, Annaeus Florus a conspectat
informaţiile găsite în lucrările lui Caesar, Sallustius sau Livius.
Materialul a fost prelucrat mai ales prin prisma finisării retorice,
chiar dacă această tehnică a sacrificat adesea adevărul istoric.
Personaj instruit, Florus cunoştea teoriile filosofice de sorginte
hellenă şi uneori le-a făcut loc în opera sa. De exemplu, el găsea o
anumită similitudine între epocile vieţii statal-politice şi cea a
omului.
Florus a fost recunoscut ca un fin stilist iar în opera întâlnim
multe expresii inspirate1. Acest lucru a făcut ca lucrarea sa să
deţină un loc de prin plan între rezumatele istoriei romane.

C. Suetonius Tranquillus (70-130)

Puţine lucruri sunt cunoscute despre viaţa lui C. Suetonius


Tranquillus. Probabil, el s-a născut în jurul anului 70 în Africa de
Nord iar tatăl său pare să fi atins rangul ecvestru în structurile
Imperiului Roman. Fiul nu a avut însă înclinaţii spre activitatea
militară sau admnistrativă iar ca avocat s-a dovedit lipsit de
calităţile necesare. În aceste condiţii, el s-a dedicat scrisului, şi
această opţiune s-a dovedit una inspirată. O epigrafă îl menţionează
ca secretar ab epistulis al împăratului Hadrianus, ocupându-se de
corespondenţa privată a acestuia.
Munca sa intelectuală a fost prolifică şi a produs opere
numeroase, pe subiecte variate, dar, din păcate mai nimic dintre
acestea nu a supravieţuit. El a elaborat o lucrare despre anul roman,
una despre calendar, alta despre numele mărilor şi alta despre viaţa
prostituatelor celebre. De asemenea, a scris despre jocurile greceşti
şi cele romane, curse de care, teatru, luptele de gladiatori, şi o
lucrare intitulată Vieţile oamenilor iluştri, dedicată unor personaje
cunoscute din domeniul poeziei, filosofiei şi istoriei.
Contemporan şi prieten cu Tacitus şi Plinius cel Tînăr, de al
căror sprijin s-a bucurat, Suetonius a fost, alături de Plutarch, unul
dintre cei mai citiţi istorici din antichitate. Această apreciere se
1
Daci montibus inhaerent!
datorează lucrării Vieţile celor 12 caesari (De vita Caesarum),
biografiile a 12 dintre împăraţii Romei, de la C. Iulius Caesar la
Domitianus.
În compoziţia operei, notabil este faptul că Suetonius a
renunţat la organizarea cronologică a materialului şi a preferat o
structurare tematică. Fiecare viaţă împărătească debutează cu
amănunte despre familia personajului, despre naşterea sa şi se
încheie cu moartea acestuia. Nucleul biografiei este organizat pe
categorii: înfăţişare, stil de viaţă, particularităţi intelectuale,
distracţii, virtuţi şi vicii. Astfel, găsim în medalioanele biografice
ale lui Suetonius aspecte variate din viaţa celor 12 împăraţi:
organizarea jocurilor publice, programe edilitare, descrieri fizice,
perversiuni sexuale sau obiceiuri religioase.
Istoria romană fusese scrisă până la acest moment în linie
cronologică şi se focalizase, în bună măsură, asupra afacerilor de
stat sau asupra celor de natură militară. Suetonius produce o
schimbare în această manieră de abordare. Tema sa o reprezintă
viaţa privată a celor 12 figuri imperiale. Mai mult, scrierea istoriei
fusese până în acest moment o activitate cu implicaţii morale.
Suetonius evită însă acest aspect. El doar prezintă faptele şi îl lasă
pe cititor să judece. Concepţia sa este lesne de înţeles dacă ne
gândim că el provine din mediul ecvestru, fără un interes major în
schimbările politice de la Roma. Căderea Republicii şi pierderea
libertăţii au afectat cel mai mult clasa senatorială romană. Membrii
stratului ecvestru, implicaţi mai puţin în viaţa publică, au jucat un
rol major în structurile administrative ale Imperiului. Din această
cauză, Suetonius nu a fost preocupat de temele majore pe care le
regăsim de exemplu la Tacitus, precum pierderea libertăţii, şi s-a
ferit, de asemenea, de comentarii ideologice. Pentru el erau
importante faptele, pe baza cărora lectorii reuşeau să judece dacă
un împărat a fost bun sau rău.
Suetonius, în calitatea lui de secretar imperial, a avut acces la
surse diverse: arhive, acte ale Senatului, pamflete care circulau în
epocă, lucrări de istorie, monumente, inscripţii sau tradiţii orale.
De asemenea, a consultat o parte consistentă din corespodenţa
purtată de membrii casei imperiale sau alte acte elaborate la palat2.
Această vastă documentare, deşi autorul înclină de multe ori spre
elemente anecdotice, face ca biografiile lui să constituie un izvor
istoric de bună factură. Această realitate trebuie subliniată mai ales
în cazul domniei lui Augustus şi pentru cele ale lui Caligula şi
Claudius, unde textul Analelor lui Tacitus este pierdut în cea mai
mare parte. Redactate în plină epocă imperială, cînd împăratul
concentra în persoana sa întreaga viaţă politică, biografiile lui
Suetonius şi Plutarch "substituie biografia istoriei".
Stilul său nu a fost foarte bogat şi nici nu a fost bine receptat
în epocă sau mai târziu. Au rămas însă de la biograful nostru
câteva expresii celebre: iacta alea est (zarurile au fost aruncate)3 –
trecerea Rubiconului în 49 a.Chr.; veni, vidi, vici (am venit, am
văzut, am învins)4 – cu referire la înfrângerea regelui Pontului.

Flavius Eutropius

Autor de secol IV, el a fost magister memoriae principis în


timpul împăratului Valens (364-378). Eutropius a redactat, pentru
uzul acestui împărat-soldat, care nu avea prea mult răgaz pentru
lecturi întinse, un Breviar de la întemeierea cetăţii (Breviarum ab
Urbe condita). Acesta rezumă istoria Romei de la Romulus la
împăratul Iovianus (363-364), cu o înclinaţie specială asupra
activităţilor militare. Uşurinţa lecturii sporea şi prin simplitatea
limbii latine, pe care Eutropius a utilizat-o pentru augustul său
lector.
Calităţile acestui Breviarium au fost mult preţuite, încă în
Antichitate, când el a fost şi tradus de cîteva ori în limba greacă5.

Historia Augusta

2
E. g. Suetonius, Nero 52: "Am avut în posesie note şi hârtii cu unele versuri cunoscute ale lui [Nero], scrise cu propria
mână şi în asemenea manieră, încât era evident că nu au fost copiate sau dictate, ci lucrate exact ca atunci când cineva
gândeşte şi creează; în multe cazuri, cuvintele erau şterse sau tăiate şi scrise din nou deasupra liniei".
3
Suetonius, Caesar 32.
4
Suetonius, Caesar 37.
5
Cf. Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei. Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Gh. I.
Şerban, Brăila, 1997.
Unul dintre cele mai stranii texte istorice care ni s-au păstrat
din antichitate este o serie de biografii imperiale, de la Hadrianus la
Numerianus (117-284). Textul, conservat într-un codex de secol 9,
a primit numele de Historia Augusta la prima sa ediţie realizată în
secolul 17.
Paternitatea operei este atribuită a şase autori: Aelius
Spartianus, Iulius Capitolinus, Aelius Lampridius, Vulcacius
Gallicanus, Trebellius Pollio şi Flavius Vopiscus. Aparent, aceşti
scriitori au trăit în vremea lui Diocletianus (284-306) şi Constantin
cel Mare (306-337), având în vedere că primii patru autori li se
adresează celor doi împăraţi direct, în variate situaţii.
Biografiile celor 30 de împăraţi sau pretendenţi la tron
urmează modelul lui Suetonius. Ele încep cu naşterea personajului
şi se încheie cu moartea acestuia, onorurile postume şi reputaţia
care i-a rămas în urmă. În secţiunea centrală a biografiei aflăm
scrisori, decrete oficiale, aclamaţii senatoriale sau citate din
vorbele împăratului tratat.
În ultimele două secole, cercetătorii au identificat numeroase
probleme legate de această ciudată lucrare. În primul rând, a fost
detectată o anumită omogenitate stilistică şi atitudini similare faţă
de anumite probleme. Astfel, se degajă un spirit prosenatorial ostil
monarhiei ereditare în toate medalioanele biografice. Mai mult,
filologii şi istoricii au demonstrat că cele mai multe din cele 130 de
documente menţionate în Historia Augusta sunt falsuri, iar multe
nume întâlnite şi surse pomenite sunt fabricate. Există, de
asemenea, anacronisme frapante. De exemplu, împăratul Marcus
Aurelius îl menţionează pe Pertinax într-un discurs, dar el a murit
cu 30 de ani înainte ca acesta să urce pe tronul imperial.
O altă problemă apare din faptul că unii dintre cei 6 autori
pretind că au lecturat vieţile tuturor împăraţilor înregistraţi. Acest
aspect ridică problema dacă nu cumva a existat o serie dedicată
vieţilor împăraţilor, iar cei care au compus Historia Augusta nu au
făcut decât să selecteze materialul, dându-i omogenitate stilistică şi
uniformitate metodologică.
În 1889, savantul german Hermann Dessau a sugerat că întreg
textul a fost scris de un singur autor în 395. A urmat o serie de
polemici virulente, dar un alt istoric de calibru, Ronald Syme, a
conchis, de asemenea, că opera pare să aparţină unui singur autor
care a elaborat-o pe la 395. Oricum, o dată apropiată de finalul
secolului 4 pare să fie sugerată şi de faptul că Historia Augusta
împrumută informaţii din opera lui Ammianus Marcellinus,
publicată pentru prima oară în 392.
Mulţi istorici s-au întrebat cu i-a folosit totuşi falsificarea
autorului şi a datei când lucrarea a fost elaborată. Este posibil ca
data să fi fost coborâtă spre epoca lui Diocletianus şi Constantin
pentru a se plasa mai aproape de evenimente şi a câştiga astfel mai
multă credibilitate. Anonimatul pare să fi fost preferat datorită
viziunii prosenatoriale şi republicane a autorului, care intra în
conflict cu indeologia curţii imperiale la finalul veacului 4.
Valoarea sa istorică este încă pusă sub semnul întrebării.
Vieţile împăraţilor din secolul 2 sunt bine documentate iar
informaţiile nu ridică foarte multe suspiciuni. Odată cu domnia lui
Severus Alexander (222-235) însă, materialul se deteriorează iar
autorul devine mult mai inventiv în inventarea documentelor şi
falsificarea istoriei. Pentru Hadrianus, multe din faptele cuprinse în
Historia Augusta sunt autentificate de prezenţa lor la Cassius Dio,
sau de săpăturile făcute la zidul hadrianic din Britannia şi
excavaţiile din perimetrul vilei de la Tivoli. Alte surse folosite de
autorul nostru anonim pot fi detectate: un set de biografii imperiale
care duce naraţiunea până la Caracalla, opera biografică a lui
Marius Maximus care conţinea biografiile principilor de la Nerva
la Heliogabalus, Herodian (util pentru anii 180-238), athenianul
Dexippos până la nivelul anului 270, Aurelius Victor, Eutropius,
Kaisergeschichte.

Ammianus Marcellinus (330-395)

Ammianus Marcelinus, ultimul mare istoric păgân al Romei,


s-a născut pe la 330 în capitala Syriei, Antiochia, şi a murit în 395.
El provenea dintr-o familie prosperă, vorbitoare de limbă greacă,
ce i-a putut asigura o educaţie solidă. Pe drumul formării
intelectuale, a studiat literatură greacă şi latină şi instrumentele
retoricii.
La scurt timp după anul 350, Ammianus s-a înrolat într-un
regiment de elită, protectores domestici. După 353 putem să
urmărim etapele carierei sale din menţiunile existente în propria
operă. Din paginile acesteia, aflăm că a servit ca militar în nordul
Italiei, Gallia, Germania şi Illyria. În 355, el a fost prima dată sub
comanda lui Iulianus Apostata, viitorul împărat, care deţinea atunci
poziţia de Caesar. În 359, Ammianus se afla la frontiera de răsărit a
Imperiului şi a participat la asediul persan asupra cetăţii Amida. În
363, el a luat parte, alături de împăratul Iulianus Apostata, la
nefericita campanie în Persia, unde conducătorul Imperiului şi-a
pierdut viaţa. Următorii 15 ani Marcellinus i-a petrecut la
Antiochia, dedicându-se scrisului istoric. De asemenea, a călătorit
mult, vizitând aria Mediteranei Orientale, Egiptul, Hellada şi
regiunile adiacente Mării Negre. Ammianus s-a întors la Roma
undeva pe la 380, unde şi-a continuat cercetările istorice şi s-a
familiarizat cu elitele senatoriale romane.
Unica sa operă, Istoria romană, a fost publicată pe la 392. Ea
conţine evenimentele petrecute de la împăratul Nerva până la
nivelul anului 378, la încheierea domniei lui Valens. Ambiţia sa a
fost să preia firul istoriei de acolo de unde îl lăsase Tacitus şi să
continue naraţiunea până în zilele sale. Iniţial a dorit să se oprească
la moartea împăratului Iovianus, în 364, dar apoi naraţiunea a fost
extinsă până la moartea lui Valens în 378, în bătălia de la
Adrianopole. Scopul eforturilor sale rezultă din propriile cuvinte:
"Aceasta este istoria evenimentelor de la domnia împăratului Nerva
până la moartea lui Valens, pe care eu, grec şi fost soldat, am
compus-o cât de bine am putut. Eu pretind că este adevărată, fără a
perverti adevărul prin ascunderea unor lucruri sau prin minciuni.
Restul las să fie scris de autori mai buni cu abilităţi de primă mână.
Dar dacă îşi asumă această sarcină, îi atenţionez să aibă grijă de
ceea ce vor scrie"6.
Organizarea operei se înfăţişează astfel: c.1-13 (96-353): sunt
pierdute; c.14 (353-354): viaţa şi moartea lui Caesar Gallus; critica
senatorilor romani şi a poporului roman; c.15 (355): rebeliunea lui
Silvanus şi alegerea lui Iulianus în funcţia de Caesar; c.16-18 (356-
358): campaniile lui Iulianus în Gallia şi Germania; expediţia
împăratului Constantius la Dunăre; regele Shapur invadează
Mesopotamia; c.19 (359): asediul oraşului Amida; c.20 (360):
Iulianus aclamat Augustus; campania lui Constantius în est; c.21-
22 (361-362): moartea lui Constantius; pregătirile pentru războiul
cu Persia; c.23-24 (363): avansul lui Iulianus în Mesopotamia; c.25
(363-364): moartea lui Iulianus; scurta domnie a lui Iovianus; c.26-
27 (365-369): Valentinian şi Valens împăraţi; c.28-29 (370-373):
procese de trădare la Roma şi în est; corupţia societăţii romane;
invadarea Pannoniei; c.30 (373-375): afacerile din Armenia şi
Persia; moartea lui Valentinian; c.31 (376-378): invazia goţilor;
moartea lui Valens la Adrianopole.
Deşi era la origine un grec năcut în Syria, Ammianus a fost
mândru de calitatea sa de cetăţean roman şi a rămas mereu devotat
statului roman. Pragmatismul său l-a determinat să sesizeze repede
diferenţa între idealul imperial şi comportamentul real al unor
împăraţi. Astfel, el l-a apreciat foarte mult pe Iulianus, dar a
indicat, pe de altă parte, obiectiv, cruzimea şi tirania practicată de
Valens. Nici în cazul lui Iulianus Apostata, Marcellinus nu a ezitat
să-i pună în lumină atât calităţile cât şi defectele. Acesta a fost un
bun conducător militar, a încercat să reducă taxele şi să reformeze
administraţia şi a refuzat orice coabitare cu altă femeie după
moartea soţiei sale. În acelaşi timp, împăratul avea o înclinaţie
accentuată spre sacrificiile sângeroase, credea foarte mult în
superstiţii şi prevestiri, era impulsiv şi căuta să fie popular în ochii
tuturor şi a fost prea intolerant faţă de creştini.
Ammianus a căutat, de asemenea, idealul şi în cazul Senatului
roman. Din păcate, şi aici a întâlnit multiple dezamăgiri. Corupţia
6
Ammianus Marcellinus 31.16.
făcea ravagii, iar declinul intelectual al clasei senatoriale era
evident. Senatorii studiau mai degrabă muzica decât filosofia şi
erau interesaţi mai mult de teatru decât de literatură. "Bibliotecile",
afirmă istoricul, "erau ca mormintele, permanent închise"7.
Imaginea decadenţei nobilimii romane l-a înfiorat pe Marcellinus –
el descrie aristocraţi romani galopând pe străzile Romei însoţiţi de
armate de sclavi şi eunuci.
Aceeaşi imagine dezolantă i s-a desfăşurat în faţa privirii în
ceea ce priveşte populaţia de rând a capitalei. Mulţimea era leneşă,
cu apetit pentru băutură, jocuri, teatru şi în special curse de care8.
Ammianus a crezut profund în legitimitatea Principatului, şi de
aceea credea că un împărat trebuie să fie drept, demn, tolerant şi
moderat în reacţii. Acesta trebuia, de asemenea, să respecte vechile
instituţii, precum Senatul, şi să acţioneze în virtutea legilor. Deşi
multe din figurile imperiale din vremea sa nu s-au încadrat în acest
ideal, autorul nostru a servit, ca un soldat credincios, sub steagurile
lor, având credinţa că, de fapt, acţiunile sale sunt expresia
devotamentului faţă de statul roman.
Deşi păgân, atitudinea sa faţă de creştini a fost una moderată.
El nu i-a criticat pe aceştia pentru credinţa lor, ci doar a privit
negativ anumite acte de comportament. Din acest unghi,
Ammianus a apreciat toleranţa afişată de împăratul Valentinian faţă
de cei care împărtăşeau doctrina creştină9. De altfel, religia joacă
un rol foarte restrâns în Istoria Romană a lui Marcellinus. El nu
pomeneşte nimic despre disputele doctrinare între creştinii
ortodocşi şi arieni, aşa cum nu înregistrează nici consiliile Bisericii
petrecute în vremea sa. Pe de altă parte, istoricul era familiarizat cu
morala creştină care propovăduia sărăcia şi austeritatea şi a ironizat
ambiţiile evidente ale unor episcopi şi competiţia pentru putere din
structurile Bisericii timpurii. În Alexandria, de exemplu,
Athanasios a fost alungat de către sionod, un alt episcop, Georgios,
a fost atacat şi ucis în stradă, iar la Roma, în 366, creştinii s-au
încăierat în stradă susţinând doi candidaţi la scaunul papal.
7
Ammianus Marcellinus 14.6.
8
Ammianus Marcellinus 28.4.
9
Ammianus Macellinus 30.9.
Barbarii joacă un rol important în naraţiunea lui Marcellinus,
fie că e vorba de germani de la frontiera rhenană şi danubiană, sau
de perşii care ameninţau graniţa de răsărit. El a condamnat politica
subsidiilor acordate triburilor germanice şi prezenţa accentuată a
elementelor germanice în armatele Romei. Pentru istoricul nostru,
aceste neamuri erau ameninţări grave la adresa lumii civilizate din
aria Mediteranei.
Roma trebuia să rămână, în viziunea lui Marcellinus, cetatea
eternă, dar acest vis nu l-a împiedicat să recunoască semnele
declinului. Degradarea nu era considerată opera destinului, ci doar
consecinţa slăbiciunilor umane. În buna tradiţie a istoriografiei
romane, declinul se accentua prin degradarea morală a împăraţilor,
a clasei senatoriale şi a maselor urbane. În acest cadru pesimistic,
salvarea depindea de capacităţile militare ale împăraţilor şi
abilitatea acestora în reformarea statului şi a societăţii.
Ammianus, ca istoric, îi datorează multe din achiziţiile sale lui
P. Cornelius Tacitus. Proclamarea obiectivităţii, alternanţa între
afacerile externe şi intrigile politice de la Roma şi evaluarea morală
a împăraţilor sunt clişee inspirate de metodele marelui său
predecesor. Amândoi istoricii nu au scris pentru faimă, avere sau
avantaje politice, ci au făcut-o din propriile lor vocaţii, cu
sentimentul că era o datorie patriotică să laşi generaţiilor următoare
o istorie a unui segment din evoluţia statului roman.
Faţă de Tacitus, realităţile antichităţii târzii au introdus în
naraţiunea lui Marcellinus caractere şi teme noi: episcopi creştini,
eunuci de palat, dualitatea religioasă şi germani servind în armata
romană. Faptul că împăraţii şi-au desfăşurat în secolele 3-4
activitatea mai mult pe frontiere a impus ca firul Istoriei Romane
să se depărteze de capitală şi să fie mai apropiat de evenimentele
din provincii şi de la marginea Imperiului. Astfel, găsim în opera
lui Marcellinus digresiuni generoase despre regiuni şi popoare din
Asia, Europa periferică sau Africa.
Deşi a respins organizarea biografică propusă de Suetonius,
totuşi el a învăţat de la acesta arta descrierii personajelor sale
principale, cu virtuţile şi viciile care le-au afectat existenţa. Spre
exemplu, iată caracterizarea realizată împăratului Valens: "A fost
un prieten credincios şi de încredere şi a reprimat intrigile cu
severitate. El a menţinut o disciplină strictă în armată şi serviciile
civile şi s-a îngrijit ca nimeni să nu capete avantaje de pe urma
înrudirii cu persoana sa. Era extrem de încet în numirea şi
revocarea funcţionarilor. În relaţiile sale cu provinciile, el a arătat
bună-credinţă, protejându-le de rele ca şi cum ar fi fost propria sa
casă. S-a preocupat în special de uşurarea tributului şi nu a permis
creşterea taxelor. ... El a fost însă avid după avere şi nu putea să
accepte criticile, ceea ce i-a afectat foarte mult gândirea. Avea o
fire crudă şi puţină pricepere în afacerile de pace sau cele de
război. Era doritor să obţină avantaje pentru sine din suferinţele
altora şi comportamentul său era intolerant când apăreau ofense la
adresa persoanei imperiale. Atunci, răzbunarea nu putea fi
satisfăcută decât cu sânge"10.
Din păcate, nu dispunem de un tablou suficient de clar al
surselor utilizate de autor pentru istoria sa. Asupra expediţiei lui
Iulianus Apostata în Persia el a citit lucrările istoricilor greci
Eunapios, Oribasios şi Magnus. Dar cel mai important izvor pentru
această perioadă îl reprezintă observaţiile personale şi martorii
oculari pe care i-a interogat. În următorii ani după dezastrul din
Persia, aşa cum am arătat, Ammianus nu a mai fost prezent în
afacerile militare şi în anturajul curţii imperiale. Istoria anilor 364-
378 pare să fi fost redactată pe baza scrierilor altor autori, preţuiţi
de Marcellinus: Eupraxis din Mauretania (prefectus 374), Hypatios
din Antiochia (prefectus 379), Praetextatus (prefectus 368),
Aurelius Victor (prefectus 389) şi eunucul armean Eutherios.
Deşi cu origini greceşti, Ammianus Marcellinus a ales să scrie
în limba latină. Din punct de vedere literar, alegerea lui
Marcellinus este justificată prin faptul că a ales să îl continue pe
Tacitus. Din unghi politic, opţiunea sa este explicabilă prin
mândria pe care o simţea ca cetăţean roman şi participant la viaţa
Imperiului.

10
Ammianus Marcellinus 31.14.
Stilul său este elaborat şi elevat, ceea ce demonstrează o bună
cunoaştere a limbii latine şi o solidă cultura bazată pe lectura
operelor din literatura romană. Deşi l-a admirat pe Tacitus, stilul
său este în bună măsură influenţat de Cicero, cu maniera sa de a
scrie bogată şi îngrijită. De altfel, marele orator apare menţionat de
foarte multe ori în opera lui Marcellinus. Dacă uneori ni se
desfăşoară în faţa ochilor scene de bătălie macabre sau caracterizări
groteşti ale unor personaje, aceste peisaje apar deoarece timpurile
trăite de autor erau marcate de cruzime şi persecuţii. Unele astfel
de scene, trăite chiar de istoric, sunt descrise cu o vitalitate şi un
realism zguduitor pentru lector. De exemplu, căderea oraşului
Amida, în faţa armatelor persane, însoţită de masacrarea populaţiei,
impresionează şi dă o idee clară despre asprimea vremurilor trăite
de Ammianus11.
Cele mai pitoreşti scene din Istoria Romană sunt digresiunile
introduse pe parcursul naraţiunii. Acestea acoperă capitole variate,
tratând subiecte de etnografie, geografie şi zoologie. Digresiunile
demonstrează întregul talent retoric al autorului şi au o funcţie
dramatică în firul narativ al operei.

11
Ammianus Marcellinus 19.8.