Revoluția Română din 1848

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și

expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un
factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848
care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat
național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în
celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul
libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a
transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările
sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul
național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina,
Basarabia), în timp ce Moldova și Țara Românească erau constrânse să accepte
protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

În Moldova

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind

denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie
1848 și printr-un program în august 1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de
puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor
revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea
domnitorului Mihail Sturza, în data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și
notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a
principelui Sturza, care era presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind
pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul
însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme
moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu
Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor
mișcării. Printre aceștia se aflau Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Răducanu
Rosetti, Mitică Rosetti, Grigore Romalo, Manolache Costache Epureanu,
Alexandru Moruzi, Zaharia Moldovanu, Alexandru Miclescu, Nicolae Catargiu,
Vasile Canta și Dimitrie Filipescu. Aceștia urmau să fie trimiși în exil în Turcia, însă
unii dintre aceștia au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea
(una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care
"mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i
elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în
Transilvania, de unde au trecut în Bucovina.

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași
ai tineretului revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza,
Costache Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Alecu Russo. Acestora li s-a adăugat și
Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848
este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu
sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova”. Acest program se deosebea
radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului organic și a
protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică și civilă,
instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință
arzătoare: unirea Moldovei cu Țara Românească, unirea fiind considerată drept
„cheia bolței fără care s-ar prăbuși edificiul național.”

În Țara Românească

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova,
deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au
încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe
intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și
armatei.

7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache

Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.
9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației
revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei
mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în
Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și
căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplaseze din
Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat
după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan
Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare
adunare populară la Islaz.
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și
Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan
Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache
Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează,

la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi,
rușii au protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste
condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează
întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.
13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și
prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la
București.
Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi,
în zorii zilei, când străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile
revoluției, reacțiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu
primește delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelului Ion Vlădoianu,
cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră,
împresoară sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor
guvernului. Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu
Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan Maiorescu adună în grabă dorobanții,
mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor, partizanii
contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.
14 iunie 1848, Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul
revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa
Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost
cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru,
în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al
revoluției să poarte simbolul neprihănirii.
15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste
alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se
alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.
În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii
priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau
cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țarist în
Balcani, găsesc în revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților.
Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii

guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului.
De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care
va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul
guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion
Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe
Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.
19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat
de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se
află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea
armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.
19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar
turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație
la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de
relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea
guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte
pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând
membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate
pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră
cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența
domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea
legalității guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii
reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă
în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.
13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a
dus la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de
Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil revoluționarilor
români.
30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată
la 10 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei
și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat
trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a
acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.

În Transilvania

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O

parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut
în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți.
Burghezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine
organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest
context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și
ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a
proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă
părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul
Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria,
argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți
numai 3 români și 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare
care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea
să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de unitate
națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni
civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând
seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor
diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni
și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor
din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest
tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe
fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au
convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau.
Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind
cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munții Apuseni o
armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc
două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și
Mărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei
nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii
maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a
încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și
membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale
românilor transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să
negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu în numele revoluționarilor unguri și
încercând să îl convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare
împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele
revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania
(Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea

lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a
participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii
revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca
autoritățile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au
solicitat eliberarea unui pașaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune
că la interesul mare manifestat de românii munteni pentru Adunarea de la Blaj,
autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari
munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii
moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza,
Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu,
Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente
Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu,
Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan
Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.