DUNAREA si MAREA NEAGRA

DUNĂREA

Dunărea constituie cel mai mare şi mai important fluviu al Europei Centrale şi Sud-
Estice şi, în acelaşi timp cel mai mare afluent al Marii Negre.
Lung de 2860 km, fluviul drenează o suprafaţă bazinală de 805.300 km 2, ceea ce
reprezintă 8 % din suprafaţa Europei, bazinul său hidrografic desfăşurându-se între 42
şi 500 latitudine nordică şi între 8 şi 300 longitudine estică. Din timpuri străvechi apele şi
valea Dunării au oferit o cale uşoară de circulaţie. Aşa se explică de ce pe malurile
acestuia şi-au desfăşurat existenţa numeroase popoare şi civilizaţii.
Dunărea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră, de sub vârful Kandel (1241m) prin 2
mici afluenţi: Breg şi Brigah, care confluează la Donauesingen şi se varsă în Marea
Neagră prin braţele Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.
De-a lungul cursului său, fluviul străbate ţinuturi muntoase, de podiş şi de câmpie.
Catenele muntoase reprezintă limitele convenţionale care separă cursul fluviului în trei
sectoare principale: superior (sectorul alpin), mijlociu (sectorul panonic) şi inferior
(sectorul carpato-pontic).
Sectorul superior sau alpin se desfăşoară pe 1060 km lungime, între izvoare şi
Poarta Devin. Acest sector marchează limita între regiunile orogenetice ale sistemului
alpin şi cel hercinic, peste care, în zona de izvoare, sunt clădite nivelele jurasice şi
triasice. Intre aceste sisteme de munţi se găseşte depresiunea bavareză (de vârstă
neogenă), în care Dunărea curge printre dealuri înalte.
În sectorul superior Dunărea primeşte o serie de afluenţi aplini: Günz, Mindel, Riss,
Iller, Lech, Isar, Würm, Inn ş.a. Cel mai mare dintre afluenţi este Innul, care, la vărsare,
are un debit (810 m3/s) mai mare decât al Dunării (660 m3/s). Innul izvorăşte de sub
vârful Pin Longin (Elveţia), de la 2840 m. altitudine, fiind unul din afluenţii Dunării cu
scurgerea cea mai bogată.
După confluenţa cu Innul, Dunărea primeşte caracterul de fluviu, cu un debit mediu de
1441 m3/s. în avale de Ulm, Dunărea este navigabilă, adâncimea de etiaj pe talveg
depăşind 1,2 m.
Sectorul mijlociu sau panonic se desfăşoară între Poarta Devin şi Baziaş, pe o
lungime de 725 km. La Bratislava pătrunde în depresiunea Raab sau Kisalföld (Câmpia
Mică), o zonă de divagare. Din cauza pantelor mici ale acestei largi câmpii aluviale,
fluviul se despleteşte în trei braţe: Dunarea Mică sau Dunărea Vahului la nord, iar la sud
de cursul principal se află braţul Mosonyi Dunaag. Braţul sudic se uneşte cu Dunărea la
Gyor. în braţul sudic (Mosonyi Dunaag) se varsă râurile Leitha şi Raab, care coboară
din Alpii Orientali.
Între braţele Dunării sunt cuprinse insulele Marele Schutt (la nord) şi Micul Schutt (la
sud).
Pentru protejarea terenurilor agricole de inundaţii, în cuprinsul depresiunii Raab fluviul
este îndiguit.
În avale de Budapesta, Dunărea pătrunde în Câmpia Panonică propriu-zisă.
În sectorul panonic fluviul primeşte cei mai importanţi afluenţi: Drava, Tisa, şi Sava. Din
Carpaţii Păduroşi primeşte o serie de afluenţi (Bela Tisa, Tereşva, Tereblia, Rika,
Borshava, Bodrog), însă cei mai numeroşi şi mai mari coboară din Carpaţii Orientali şi
Occidentali (Vişeu, Iza, Tur, Someş, Crişuri, Mureş, Bega).
1
 Tot în sectorul mijlociu, Dunărea mai primeşte apele Timişului, Caraşului, Nerei şi
Moravei.
Sectorul inferior (pontic, valah sau românesc) se desfăşoară între Baziaş şi vărsare,
pe 1075 km. Panta albiei este redusă, în medie între 0,04 şi 0,07 ‰, mai mare fiind în
defileu (între Baziaş şi Gura Vaii), între 0,2 şi 0,4‰.
Marea varietate a regiunilor naturale străbătute de Dunăre pe teritoriul românesc, a
determinat împărţirea cursului inferior în mai multe sectoare, cu caracteristici morfo-
hidrografice specifice:
- sectorul defileelor carpatice (Baziaş-Gura Văii);
- sectorul pontic (Gura Văii - Călăraşi);
- sectorul pontic oriental cu bălţi; - sectorul predobrogean; - sectorul Deltei Dunării.
Sectorul defileelor carpatice se desfăşoară pe 135 km lungime, între Baziaş şi Gura
Văii. Săpat în zona muntoasă a Carpaţilor Porţilor de Fier (V. Mihăilescu, 1963), defileul
formează limita de sud a Munţilor Banatului. Formaţiunile geologice care predomină
sunt şisturile cristaline ale domeniilor getic şi autohton, alături de care mai apar roci
eruptive şi sedimentare permo-mezozoice şi neozoice.
În lungul defileului, de la vest către est se succed sectoare morfologice şi
morfostructurale distincte: Valea Nerei - Valea Rilii, sector de vale îngustă; Depresiunea
Moldova - Veche, situată pe amplasamentul unui bazin miocen; sectorul Pescari -
Aliberg, cu aspect de culoar îngust de vale, pe o lungime de 6 km, în timp ce
Depresiunea Luibcava reprezintă un sector mai larg de vale; între Berzeasca şi Graben,
pe circa 18 km, valea este relativ simetrică, cu versanţi abrupţi. între Graben şi
Plaviseviţa, pe aproximativ 25 km, valea este săpată în formaţiuni metamorfice, eruptive
şi sedimentare şi este puţin mai largă. Cazanele Mari (3,8 km) şi Cazanele Mici (3,6
km), sculptate în calacare jurasice, se desfăşoară între Plavişeviţa şi Ogradena şi sunt
separate prin bazinetul tectonic de la Dubova. La ieşirea din Cazanele Mici valea
fluviului se lărgeşte şi se intră în depresiunea Ogradeana - Orşova.
La Vârciorova, în avale de vărsarea râului Bahna, fosta albie a Dunării este traversată
de stânci calcaroase tithonice, formaţiuni şistoase şi granitice, care alcătuiesc cataracta
Pregradei. De aici încep Porţile de Fier (8 km lungime), unde albia se îngustează de la
1100 m la 600 m.
Deoarece sectorul Porţile de Fier era greu de străbătut de nave, între anii 1890 - 1898
a fost amenajat un canal pe ţărmul sârbesc (2 m. adâncime şi 75 m. lăţime) pe traseul
unui vechi canal construit de romani în Timpul lui Traian. Navele erau trase, în lungul
canalului, de locomotive.
Prin darea în exploatare a sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier (1971), cu cele
două sisteme de ecluze, navigaţia pe Dunăre pe acest tronson s-a îmbunătăţit radical.
Sectorul sud-pontic se desfăşoară între Drobeta Turnu şi Călăraşi, pe 566 km
lungime. în acest sector cursul fluviului se adaptează, în bună parte, la contactul
Podişului Prebaleanic cu Câmpia Română. Valea este asimetrică: malul drept este
abrupt iar cel stâng este jos, constituit dintr-o luncă largă şi o succesiune de terase
fluviale. Lunca se lărgeşte treptat spre aval (4 - 13 km). în luncă erau cantonate lacuri
mari, adesea organizate în adevărate sisteme lacustre, legate între ele prin canale şi
gârle; aceste lacuri reprezentau, după Grigore Antipa ,,supapa de siguranţă a fluviului”.
Dintre lacurile mai mari, care au fost asanate, menţionăm: Fântâna Banului, Rastu,
Cârna, Nedeia, Suhaia, Mahăru, Complexul Băneasa - Pietrile - Greaca, Boianu,
Călăraşi ş.a; dintre cele existente şi astăzi amintim: Gârla Mare, Maglavit, Golenţi,
Ciuperceni, Bistreţu.

2
 Panta albiei în sectorul sud-pontic este redusă (0,045 - 0 - 0,6 ‰), fiind favorabilă
formării ostroavelor (Ostrovu Mare, Păpădia, Dragavelu, Băloiu, Belene, Ostrovul
Pasărilor).
Sectorul pontic oriental, numit şi sectorul bălţilor este cuprins între localităţile
Călăraşi şi Brăila
(195 km). Sectorul cuprinde între braţele principale ale fluviului Balta Ialomiţei (Borcei) şi
Balta Brăilei. Lunca este foarte bine dezvoltată, atingând pe alocuri 20 km lăţime.
Aceste două mari bălţi sunt, de fapt, ultimele rămăşiţe ale lacului Cuaternar din estul
Câmpiei Române. Ambele bălţi se găsesc în diferite stadii de colmatare.
Balta Ialomiţei începe la 8 km amonte de Călăraşi, unde fluviul se despleteşte în doua
braţe: Braţul Borcea ( în stânga), lung de 110 km şi Dunărea Veche (în dreapta) de 125
km lungime. Cele două braţe (ambele navigabile) se unesc la Vadul Oii. Prin braţul
Borcea, Dunărea transportă 56 % din debitele fluviului. La marginea Podisului Dobrogei,
la sud de Cernavodă, se înşiră o serie de limane ale Dunării: Gârliţa, Oltina, Mârleanu,
Vederoasa, Baciului, Domneasca, Cochirleni, lacuri cu adâncimi reduse (91 - 2 m) şi cu
regim variabil.
Balta Brăilei (Insula Mare a Brăilei) este încadrată de braţele Turceasca Măcin (98 km
lungime) şi Dunărea propriu-zisă (Vâlciu, Mămuşoaia, Cremenea, Calia, Arapu), de 70
km. Braţele Cremenea, Calia şi Arapu transportă 70 % din debitul mediu al fluviului, fiind
folosite şi în navigaţie.
În Balta Brăilei s-au realizat importante lucrări hidroameliorative (defrişări, desţeleniri,
desecări).
Sectorul nord-dobrogean se desfăşoară între Brăila şi Ceatalul Izmail, pe 80 km.
lungime. Fluviul curge pe o singură albie, a cărei lăţime variază între 0,4 şi 1,7 km şi are
adâncimi mari (între 20 şi 34 m). în acest sector Dunărea face câteva coturi,
determinate de structura rezistentă a rocilor de bază dobrogene. Cel mai cunoscut este
Cotul Pisicii, care joacă un rol important în formarea zăpoarelor.
Pe malul stâng Dunărea primeşte, în acest sector, doi afluenţi importanţi: Siretul (222
m3/s) şi Prutul (85 m3/s). între Dunăre şi Prut se întindea până în 1964, lacul Brateş,
unul dintre cele mai mari lacuri dunărene. Lacul a fost ameliorat şi redat în bună parte,
agriculturii; o suprafaţă de 2400 ha a fost amenajată pentru piscicultură.
În avale, spre deltă, în lunca fluviului se înşiră o serie de limane: Kahul, Orloveţ -
Dervest, Kugurlui - Iaplug, Katalpug, Kitai, aflate pe malul stâng.

Tabelul 13 - Repartiţia procentuală a debitelor de apă pe braţele principale ale Dunării

Anul/Perioada Chilia Sulina Sf.
% % Gheorghe
%
1856 63,0 70 30,0
1893 72,8 7,2 20,0
1905 67,0 9,0 24,0
1910 72,0 9,3 18,7
1921 68,0 12,0 20,0
1929 66,5 13,3 20,2
1943 66,8 15,6 17,6
1952 62,7 16,6 20,7
1956 62,6 15,2 22,2
1960 62,5 16,9 20,6

3
 1021-1980 60,0 28,8 21,2

Sectorul Deltei este cuprins între Ceatalul Izmail şi ţărmul Mării Negre. La
Ceatalul Izmail, Dunărea se ramifică în două braţe: Chilia (111/km lungime) la nord şi
Tulcea (19 km lungime) la sud. Braţul Tulcea, în aval de localitatea cu acelaşi nume, se
desparte în alte două braţe: Sf. Gheorghe (116 km) şi Sulina (63 km). Pe braţul Sulina,
care curge prin mijlocul deltei, se efectuează navigaţia maritimă.
Între aceste braţe ale fluviului se desfăşoară Delta Dunării care, fără sistemul lagunar
Razin, se extinde în ţara noastră pe 2540 km2.
Cele trei braţe ale fluviului transportă volume inegale de apă. Din debitul mediu anual
de 6473 m3/s la Ceatalul Izmail, braţului Chilia îi revin 60 %, Sfântului Gheorghe 21,2 %
şi Sulinei 18,8 %. Volumul de apă transportat de braţele principale se modifică destul de
sensibil. Astfel, din tabelul 13 rezultă că între anii 1856-1980, pe braţul Chilia, ponderea
debitelor a variat între 60 şi 72,8 %, constatându-se o scădere după 1943.
În secolul nostru au crescut debitele lichide transportate pe braţul Sulina de circa patru
ori, datorită mai cu seamă dragajului permanent al canalului navigabil pe care trebuie să
se asigure adâncimea necesară pentru navigaţia maritimă.
Regimul hidric. Ca urmare a aportului afluenţilor, debitul Dunării creşte din amonte
spre avale. Astfel, la Passau, în cursul superior, debitul mediu este de 1470 m 3/s iar la
Viena de 1920 m3/s; la Budapesta, în cursul mijlociu, este de 2350 m 3/s iar în cursul
inferior, după ce primeşte apele a trei mari afluenţi (Tisa, Drava şi Sava), care aduc un
debit mediu de 2944 m3/s, Dunărea intră în ţara noastră (Baziaş) cu un debit mediu de
5300 m3/s, realizând o cretere de circa 3,6 ori. La intrarea în deltă (Ceatalul Izmail)
debitul mediu al fluviului ajunge la 6480 m3/s datorită aportului afluenţilor din sudul şi
estul României şi al celor din Podişul Prebalcanic.
Regimul hidric al Dunării se caracterizează prin variaţii importante de nivel şi debit atât
în cursul anului cât şi pe suprafaţa bazinului său hidrografic.
Primăvara (III - V) abundenţa scurgerii pe Dunăre şi afluenţi este în strânsă legătură cu
rezervele de zăpadă şi cu condiţiile termice de topire a acestora. Ploile ce se suprapun
topirii zăpezilor contribuie la creşterea valorilor scurgerii; se produc ,,apele mari de
primăvară“.
Pe râurile din Moldova, Câmpia Romnă şi Podişul Prebalcanic scurgerea de primăvară
variază între 45-50 %. în zona de izvoare a Dunării, Savei şi Dravei procentajul scurgerii
de primăvară scade la 25 - 30 %. în Carpaţi şi Alpi scurgerea de primăvară scade cu
altitudinea după cum urmează: în Munţii Carpaţi scurgerea scade de la 40 - 45 % în
zonele joase la 32 - 35 % la altitudini mari iar în Munţii Alpi scade la 12 - 15 %.
În sectorul superior al fluviului, datorită alimentării nivo-pluviale, apele mari de
primăvară se produc în lunile martie-aprilie iar în cursul inferior, ca urmare a alimentării
pluvio-nivale, acestea se produc în luna mai.
Vara (VI - VIII) în regiunile secetoase, cu caractere stepice, valorile scurgerii sunt
reduse (între 10 şi 15 %). Pe râurile din Carpaţii Orientali scurgerea din ploile de vară
atinge 32-36 % iar în Alpi, la altitudini mai mari de 2000 m scurgerea de vară creşte cu
înălţimea, de la 40 la 73 % din volumul anual. De la confluenţa cu Innul până la
Bratislava, datorită aportului unor afluenţi ce se alimentează din gheţari, debite mari se
înregistrează pe Dunăre în luna iunie.
Toamna (IX - XI) în vestul, sud-vestul şi nordul bazinului scurgerea este mai ridicată
(peste 20 %), datorită influenţelor oceanice şi zonalităţii verticale.
În partea estică a bazinului scurgerea este scăzută (8 - 12 %), instalându-se în această
perioadă ,,apele mici de toamnă“.
4
 Iarna (XII - II) pe râurile din vestul bazinului Dunării (râurile autohtone din Podişul
Bavariei şi afluenţii din stânga ai fluviului din cursul superior), datorită influenţei maselor
de aer oceanice, scurgerea este bogată (30 - 40 % din totalul anual). Topirile dese de
zăpadă din timpul iernii duc la formarea apelor mari şi viiturilor de iarnă. Ca urmare a
acestei influenţe oceanice, o scurgere bogată se constată iarna (peste 30 %) pe râurile
autohtone din estul Câmpiei Tisei. Aceleaşi valori ale scurgerii de iarnă (30%) se
remarcă şi pe râurile din Oltenia.
În regiunile de munte (la peste 1000 m altitudine), cu pătură de zăpadă stabilă, precum
şi în Moldova şi, parţial, în bazinul Tisei superioare unde iarna sunt influenţate
anticiclonale, scurgerea scade sub 15 % din scurgerea anuală. O scurgere redusă se
constată iarna şi pe râurile din estul Câmpiei Române (15 %). Tipurile de regim
hidrologic. Pentru bazinul hidrografic al Dunării au fost identificate 19 tipuri de regim,
cuprinse în două grupe de bază (I. Ujvari, 1972): grupa râurilor regiunilor joase (cu
bazine de recepţie sub 750 m altitudine) şi grupa râurilor montane.
La râurile din regiunile joase se reflectă particularităţile zonalităţii continentale în sens
latitudinal şi longitudinal. Astfel, la vest de lanţul Munţilor Carpaţi sunt dominante
efectele climei Europei centrale, la est de acest lanţ muntos se manifestă particularităţile
climei est-europene iar în sudul bazinului cele ale climei submediteraneene.
Clima central-europeană determină tipurile de regim: danubian superior, tipic pentru
Dunăre până la confluenţa cu Innul (cu scurgere bogată iarna, care se prelungeşte
primăvara; scurgerea cea mai scăzută se înregistrează vara); boemian, pericarpatic
transilvănean (cu ape mari primăvara, viituri la începutul verii şi ape mici toamna şi
iarna); panonic vestic (cu unele asemănări cu tipul boemian, dar cu viituri mai intense
vara din cauza convecţiei puternice din acest anotimp); subcarpatic occidental,
panonic estic (cu scurgere scăzută vara şi toamna, ape mari de primăvară);
pericarpatic vestic (scurgerea medie de iarnă egalează ponderea scurgerii de
primăvară; sunt intense viiturile de scurtă durată de la începutul verii); panonic
premediteraneean (cu viituri din ploi de toamnă şi scăderea scurgerii de vară şi de
primăvară); tipul Olteniei (asemănător celui pericarpatic vestic); pontic (cu
caracteristici de tranziţie spre tipul de regim continental al Podişului Moldovei);
pericarpatic estic (scurgerea de iarnă scade şi creşte cea de primăvară; creşte şi
intensitatea viiturilor de vară); dobrogean (primăvara şi vara viituri ocazionale intense).
Pentru râurile din regiunile de munte au fost separate următoarele tipuri de regim: alpin
propriu-zis
(cu ape mici iarna şi toamna şi ape mari primăvara şi vara, provenite din topirea gheţii şi
zăpezii şi din ploile de vară; este tipic pentru afluenţii din dreapta Dunării superioare şi
ai Dravei superioare); alpin - oriental, carpatic oriental (ambele cu ape mici iarna,
până în luna martie, ape mari de primăvară - vară şi viituri intense în perioada mai -
iunie datorită convecţiei puternice); dinaric submediteraneean (cu ape mari în lunile
martie-aprilie şi viituri din ploi vara); carpatic apusean şi balcanic (ape mari rezultate
din topirea zăpezii în martie - mai şi viituri vara); carpatic - meridional (ape mari de
primăvară - vară, ape mici toamna şi iarna); carpatic transilvănean cu ape mari
primăvara şi viituri vara; acest tip este răspândit pe versanţii estici ai Carpaţilor
Orientali).
De-a lungul cursului Dunării, tipurile de regim se schimbă de la izvoare spre vărsare, în
funcţie de aportul afluenţilor care drenează regiuni hidrologice diferite. Se diferenţiază,
astfel, sectoarele cu:
- tip danubian superior, de la izvoare până la confluenţa cu Innul (scurgerea maximă
se produce în luna martie);

5
- tip alpin, între confluenţa cu Innul şi Viena (scurgerea maximă se produce în luna
iunie);
- tip mixt alpin - carpatic vestic, între Viena şi confluenţa Dunării cu Tisa;
-tip carpato-dinaric, după confluenţa cu Tisa şi Sava (maxima se
produce în aprilie); - tip carpatic - meridional, de la confluenţa cu Oltul până
la vărsare (maxima în luna mai).
Scurgerea maximă şi viiturile. Debitele maxime ating valori crescute mai ales în
perioada apelor mari de primăvară. Frecvenţa viiturilor în lungul cursului Dunării este
mai mare primăvara - vara, iar pentru tipurile de regim sudic toamna-iarna-primăvara.
Prin urmare, pe sectorul românesc al Dunării apariţia viiturilor este un fenomen frecvent
primăvara, vara şi iarna.
La Orşova, la 13. IV. 1940 s-a înregistrat un debit maxim de 15.100 m 3/s, la Olteniţa în
mai, 1942 de 15.900 m3/s, la Ceatalul Izmail la 5. VI. 1970 de 15.500 m3/s.
Scurgerea minimă în sectorul românesc al Dunării se produc toamna, iar în unele
cazuri în perioada de iarnă.
Valorile înregistrate sunt foarte scăzute: 1250 m3/s la Orşova (12. I. 1954), 1450 m3/s la
Ceatalul Izmail (X, 1921).
Debitul de aluviuni al fluviului creşte din amonte spre avale, în funcţie de debitul lichid:
1224 kg/s la
Orşova, 1720 kg/s la Olteniţa, 1870 kg/s la Brăila, 2140 kg/s la Ceatalul Izmail.
Aluviunile transportate de Dunăre sunt variate ca dimensiuni iar puterea de transport a
fluviului este condiţionată de viteza apei şi de debitul lichid. După datele publicate de W.
Lászlóffy şi W. Kresser, în sectorul alpin al Dunării, aluviunile târâte, cu dimensiuni
maxime de aproximativ 100 - 150 mm, reprezintă 15 - 20 %, restul reprezentând
aluviunile în suspensie. în aval de Budapesta, aluviunile târâte cu dimensiuni mai mari
de 0,35 mm sunt treptat înlocuite de formaţiunile nisipoase fine, de natură mai mult
argiloasă. La Orşova, aluviunile târâte la fundul fluviului nu depăşesc 5 - 10 % iar pe
tronsonul Giurgiuvărsare 1,5 % (Stănescu V. şi colab., 1964).
Temperatura apelor şi fenomenele de îngheţ. Temperatura apelor Dunării este
influenţată de regimul temperaturii aerului şi într-o măsură mai mică, de factorii locali
(relief, surse de alimentare ş.a.). Temperatura medie a apelor este, în general, mai
scăzută în sectorul alpin al fluviului, unde primeşte o serie de afluenţi montani, cu ape
reci; în avale de confluenţa cu Sava, temperatura apelor Dunării creşte cu 0,6 până la 2 0
C. Valorile temperaturii medii cresc din amonte spre avale: 8,5 0 C la Ulm, 10,20 C la
Regensberg, 9,20 C la Linz ( la scăderea temperaturii medii a fluviului contribuie apele
reci ale afluenţilor), 10,90 C la Budapesta, 17,20 C la vărsare.
Iarna, de-a lungul fluviului şi pe afluenţi se produce îngheţul. Fenomenele de îngheţ
sunt însă variate atât ca formă cât şi ca durată. Formaţiunile de gheaţă pot să apară din
prima decadă a lunii decembrie şi până la începutul lunii martie; podul de gheaţă însă,
nu se formează peste tot. în iernile blânde sloiurile sau podul de gheaţă pot să
lipsească. Podul de gheaţă se formează, mai frecvent, în sectoarele unde albia minoră
este mai îngustă şi durează, în medie, 45-50 de zile. în sectoarele înguste se formează
şi zăpoare. Îngheţul se produce mai rapid în partea inferioară a sectorului românesc
datorită continetalismului mai accentuat al climei (ierni aspre şi prezenţa Crivăţului).
Dezgheţul se produce primăvara, din aval spre amonte, într-un interval de 4 - 8 zile.
Particularităţile chimice ale apelor. Apele Dunării sunt puţin mineralizate, dar
dezvoltarea industriei şi agriculturii în cuprinsul bazinului său şi-au lăsat amprenta
asupra calităţii apei.

6
 Mineralizarea apelor fluviului în sectorul românesc variază între 280 şi 500 mg/l şi
aparţine tipului bicarbonatat - calcic; pH apelor este în jur de 7,5 - 8,1, valori ce indică o
uşoară alcalinitate.
Un grad mai crescut al mineralizării se înregistrează pe secţiunile unde sunt aşezate
marile oraşe (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad), datorită deversării în fluviu a
apelor reziduale industriale, agricole, menajere etc. însă, datorită debitelor şi vitezelor
relativ mari, Dunărea dispune de o capacitate de autoepurare a apelor ridicată, aşa
încât înspre sectorul inferior calitatea apei se îmbunătăţeşte.

MAREA NEAGRĂ

Situată în sud-estul ţării, Marea Neagră, prin litoralul ei, formează pe o distanţă de 245
km, frontiera României. Acest bazin acvatic a jucat în toate timpurile un rol economic
deosebit în istoria poporului român.
Numele acestei mări a suferit, de-a lungul istoriei, câteva metamorfoze. Geţii şi sciţii o
vedeau ca pe o stihie neînţeleasă, motiv pentru care îi spuneau Ahşaena (mohorâtă,
neagră).
Grecii au preluat de la băştinaşi denumirea de Ahşaena, i-au înţeles sensul sumbru şi
au transformat numele în Axeinos (neospitalier, neprietenos). Statornicindu-se pe ţărmul
Mării neprietenoase (Pontos Axeinos), grecii întemeiază o serie de oraşe, care
constituiau adevărate focare de civilizaţie. în aceste condiţii, numele de Pontos Axeinos
nu-şi mai avea sensul, fiind schimbat în Pontos Euxinos (Mare ospitalieră), denumire
care a dăinuit 12 secole. Marile migraţii de la sfârşitul antichităţii distrug centrele
civilizate, numele de Pontos Euxinos se pierde şi se revine la vechea denumire care se
impune definitiv - Marea Neagră.
Cuprins între paralelele de 40055’ şi 46032’ latitudine nordică şi între meridianele de
27027’ şi 41042’ longitudine estică, acest bazin intercontinental este alungit pe direcţia
est-vest. Lungimea maximă a mării, pe paralela de 42 029’ N, între ţărmul golfului Burgas
(vest) şi gura râului Ingur (est) este de 1148 km (620 mile) iar lăţimea maximă pe
meridiamul de 31012’ E atinge 606 km. Gâtuirea bazinului în partea centrală (pe
meridianul capului Sarâci) este de 263 km.
La o lungime totală a ţărmului Mării Negre de 4074 km, corespunde o suprafaţă de
462.535 km2. Volumul total de apă este de 537.000 km 3, adâncimea maximă de 2245 m
iar adâncimea medie de 1282 m.
Marea Neagră face parte din categoria mărilor intercontinentale, comunicând cu Marea
Mediterană prin strâmtoarea Bosfor iar cu Marea Azor prin strâmtoarea Kerci.
Strâmtoarea Bosfor este un şanţ tectonic, cu maluri sinuoase însoţite de numeroase
golfuri şi capuri. Lungimea strâmtorii este de 30 km, fundul prezintă numeroase
denivelări încât adâncimea variază între 27,5 şi 120 m; lăţimea strâmtorii oscilează între
750 şi 3600 m. în sudul Bosforului se deschide golful Cornul de Aur, orientat NV-SE, pe
malurile căruia este aşezat oraşul Istambul.
Strâmtoarea Kerci, orientată N-S, are o lungime de 41 km iar adâncimea variază între
10 m (la capătul nordic) şi 18 m (la capătul sudic).
Marea Neagră reprezintă un rest al Lacului Pontic desprins din Marea Sarmatică. în
cuaternar, mişcările eustatice şi epirogenetice şi respectiv transgresiunile şi regresiunile
succesive, au dus la stabilirea de legături alternative cu Marea Caspică sau cu Marea
Mediterană. Odată cu holocenul, probabil în urma transgresiunii flandriene, se produce

7
deschiderea definitivă a Bosforului, apele se sărăturează iar comunicarea cu Marea
Caspică se întrerupe definitiv.
Suprafaţa de pe care apele continentale se drenează în marea Neagră este de
2.400.734 km2. Aceste ape imprimă acestui bazin acvatic un regim hidrologic,
hidrochimic şi hidrobiologic specific, aparte de particularităţile Oceanului Mondial.

Ţărmurile şi relieful submarin

Ţărmurile Mării Negre nu sunt prea crestate, particularitate evidenţiată şi de valoarea

coeficientului de sinuozitate (1,79).
Înaintarea uscatului în mare se face sub formă de capuri, între care se deschid golfuri
largi (fig. 54).
Peninsula cea mai mare este Crimeea, care se leagă de continent printr-un istm îngust
(Perekop). Dintre capurile mai pronunţate care înaintează în mare amintim: Tarhancut,
Kerson, Sarâci, Meganom, Ceauda (în peninsula Crimeea), Piţunda, Codor (litoralul
caucazian), Eros, Cianu, Bafra, Sinope, Kerempe (litoralul Anatoliei), Koru, Emine,
Caliacra, Tuzla, Midia (litoralul vestic).
Golfurile mai importante sunt: Jibrieni, Karakimit, Kalamit, Teodosia, Sinope, Samsun,
Burgas, Varna.
Insulele sunt şi ele puţine la număr: Şerpilor, Sacalin, Kefken.
ţărmul românesc al Marii Negre prezintă, din punct de vedere geologic şi morfologic,
aspecte diferite. La nord de capul Midia ţărmul este jos, dominante fiind formele
acumulative, deltaice; la sud de acest punct ţărmul este înalt, cu faleze a căror altitudine
variază între 2 şi 40 m. Râurile care debuşează în mare, la vărsare au fost barate cu
cordoane litorale şi transformate în cuvete lacustre.
Lungimea sectorului acumulativ al ţărmului românesc este de 143 km (65 % din
lungimea totală a liniei de ţărm). Cordoanele litorale, construite din aluviuni dunărene şi
litorale au forme alungite şi se ridică deasupra nivelului mării cu 1 - 2 m. Acestea sunt
supuse periodic acţiunii de abraziune a valurilor şi eroziunii curenţilor. Din cauza acestui
proces de modelare, ţărmul acumulativ înregistrează variaţii pe sectoare.
Sectorul de ţărm care înaintează permanent în mare este zona frontală a Deltei Chiliei,
care pătrunde în mare cu 80 - 90 cm/an. La sud de Sulina, în zona gârlei împuţită,
datorită abraziunii ţărmul a regresat în ultima jumătate de secol cu circa 2000 m (în
medie cu 43 m/an).
La sud de Capul Midia, pe 85 km distanţă, se desfăşoară ţărmul înalt, cu faleză,
întrerupt de o serie de golfuri larg deschise spre mare. Aici se află limanele maritime
Taşaul, Techirghiol, Agigea, Tatlageac, Comorova, Mangalia.
În cadrul relieful bazinului Mării Negre sunt prezente cele trei zone distincte: platforma
continentală (şelful), povârnişul continental (taluzul) şi zona abisală.
Platforma continentală ocupă aproximativ 35 % din suprafaţa cuvetei marine şi se
desfăşoară până la adâncimi de 180 - 200 m. Este foarte îngustă în nord, est şi sud şi
are o largă dezvoltare la nord-vest de linia care uneşte capul Tarhankut (Crimeea) cu
capul Kaliakra (Bulgaria). Hărţile maritime semnalează existenţa unor neregularităţi la
suprafaţa şelfului (stânci submerse, albii de râu submerse etc.).
În dreptul ţărmului românesc, platforma continentală are o suprafaţă de 30.000 km 2 şi
se îngustează de la nord spre sud. în dreptul Deltei Dunării lăţimea selfului este de circa
200 km, în timp ce în sud, în dreptul localităţii Vama Veche este de numai 80 - 90 km.
Panta platformei continentale este în sectorul nordic de 1,4 ‰ iar în cel sudic de 2,2 ‰.
Pe suprafaţa acesteia se schiţează depresiuni alungite, dispuse perpendicular sau

8
paralel cu linia ţărmului. Aceste depresiuni sunt interpretate ca fiind continuarea
submersă a unor văi (Casimcea, Mangalia) care s-au format într-o perioadă când nivelul
mării era mai coborât (Gh. Năstase, 1935).
Taluzul (povârnişul continental) se desfăşoară între izobatele de 180 - 200 m (în partea
superioară) şi 1000 - 1500 m (în partea inferioară). Panta acestuia variază între 20 ‰
(în nord-est) şi 150 ‰ (în sudest). Taluzul reprezintă 15% din suprafaţa totală a mării; el
este afectat de alunecări, dislocaţii tectonice şi canioane submarine.
Partea centrală a Mării Negre, cu adâncimi mai mari de 1500 m, se prezintă asemeni
unui şes. în partea estică a bazinului au fost localizate câteva înălţimi mamelonare pe
care S. A. Kovalevski le interpretează ca fiind conuri relicte a unor vulcani de suprafaţă,
care după scufundarea Pontidei nu s-au mai manifestat.
Bilanţul hidric depinde de aportul fluvial (346 km 3), asigurat în proporţie de 78% de
râurile din nordvest, din care Dunărea are o contribuţie importantă, după care urmează
aportul râurilor de pe ţărmul caucazian (12%), de pe ţărmul Anatoliei (7%), de pe ţărmul
Crimii şi cel de sud vest (3%).
Precipitaţiile (119 km3) şi evaporaţia (332 km3), componente ale bilanţului hidric reflectă
condiţiile climatului temperat - continental, fiind destul de inegale cantitativ.
Circulaţia apelor prin strâmtori determină un schimb de ape, pe de o parte între Marea
Neagră şi Marea Mediterană, iar pe de altă parte între Marea Neagră şi Marea Azov.
Acest achimb este estimat la 299 km 3 la aport şi 372 km3 la pierderi (E.V. Soliankin
1963).
Valorile medii anuale ale componentelor bilanţului de apă al Mării Negre diferă de la un
autor la altul (tabel 14).
Aceste diferenţe care apar de la un autor la altul se datorează, probabil, faptului că în
calculele indirecte ale valorilor elementelor bilanţului au fost folosite metode diferite.

Tabelul 14 - Valorile medii anuale ale elementelor bilanţului de apă al Mării Negre
Aport de apă Autori Pierderi de Autori
km3 surse apă km3 surse
A.K. E.V. A.K. E.V.
Leonov Soliankin Leonov Soliankin
Debite fluviale 309 346 Evaporaţie 365 332
Precipitaţii 230 119
Scurgere din 193 176 Scurgere în 392 340
Marea Marmara Marea
Marmara
Scurgere din 95 53 Scurgere în 70 32
Marea Azov Marea Azov
Total aport 827 694 Total pierderi 827 704

Caracteristicile fizico-chimice ale apei Mării Negre

Temperatura medie anuală ale apelor marine în sectorul românesc al Mării Negre
variază în jurul valorii de 12 - 140 C, depăşind cu aproximativ 10 C pe cea a aerului.
Valorile medii lunare cele mai ridicate se înregistrează în iulie - august (în august: 23,1 0
C la Sulina; 22,40 C la Constanţa) iar cele mai scăzute în februarie (1,9 0 C la Sulina;
2,90 C la Constanţa).

9
 În iernile deosebit de aspre (1928/1929, 1953/1954 ş.a) în golful Odessa şi în zona
ţărmului românesc, se formează straturi de gheaţă marginală cu o grosime de circa 20 -
30 cm. Spre centrul bazinului marin apele sunt iarna mai calde, în medie de 6 - 9 0 C. în
iernile blânde temperatura apei nu scade sub 0 0 nici în zona ţărmului românesc iar
fenomenele de îngheţ lipsesc. Absenţa totală a fenomenelor de îngheţ se observă în 30
- 40 de cazuri în decursul a 100 de ani.
Vara temperaturile medii ale apei în zona litorală sunt cu 2 - 3 0 C mai mari decât în
partea centrală a mării. Aceste diferenţe se datorează influenţei uscatului care se
încălzeşte mai puternic şi cedează căldură apei din imediata apropiere.
În evoluţia temperaturii apei în zona de ţărm apar şi unele perturbaţii datorate, mai ales,
circulaţiei atmosferice. Astfel, vânturile din sectorul vestic şi din cel sudic deplasează
apele superficiale spre larg şi spre nord, locul acestora fiind luat de ape mai reci de
adâncime. Fenomenul este mai evident în sezonul cald, când la ţărm temperatura apei
scade cu 5 până la 100 C sau chiar mai mult.
Repartiţia temperaturii pe verticală în apele Mării Negre prezintă un aspect particular,
impus de stratificaţia maselor de apă şi de caracterul de izolare al depresiunii marine.
Iarna temperaturile cresc cu adâncimea. Primăvara, îndeosebi în luna aprilie, apar
stratificaţii termice de tip particular, cu caracter tranzitoriu (dichotermie inversă),
caracterizate prin prezenţa unui strat intermediar rece situat la adâncimea de 5 - 10 m.
Vara temperatura scade cu adâncimea, creându-se stratificaţia termică directă. La
adâncimi mai mari de 75 m. temperaturile rămân constante tot timpul anului.
Fenomenele de îngheţ se manifestă numai în zonele litorale din nord şi vest, unde
adâncimile sunt mici şi salinitatea redusă.
Gheaţa începe să apară, de regulă, în a doua jumătate a lunii decembrie la gurile
fluviilor din nordvest şi în ianuarie - februarie pe coastele vestice. Fenomenele de îngheţ
dispar la sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie.
Pojghiţa de gheaţă care se formează este instabilă. După aprecierile lui A. Banu, podul
de gheaţă la litoralul românesc apare la un interval de 5 - 6 zile după ce temperatura
aerului s-a menţinut sub 00 C.
Crusta de gheaţă format la litoralul românesc se poate extinde în larg sub forma unei
mici banchize până la o distanţă de 1000 m în zona Sulina şi numai 100 m la Mangalia.
Grosimea crustei este de 20 - 30 cm.
Durata medie a îngheţului este de 20 de zile în sectorul Sulina - Midia şi de 10 zile în
sectorul Midia - Mangalia. în iernile aspre îngheţul poate dura 60 - 70 zile. Probabilitatea
ca marea să îngheţe este, în medie, o dată la 3 ani în faţa Deltei Dunării, o dată la 4 ani
în zona Constanţa şi o dată la 12 ani în zona Mangalia ( M. Semenescu, 1960)
În ultimele 8 decenii cele mai puternice îngheţuri s-au produs la începutul anilor 1929,
1954, 1963 etc. De pildă, în februarie 1954 crusta de gheaţă compactă se întindea în
larg până la 2 - 4 km, dincolo de care, pe 12 - 17 km erau sloiuri de gheaţă în derivă.
Salinitatea. Variaţiile şi distribuţia salinităţii apelor Mării Negre prezintă o serie de
particularităţi determinate de condiţiile climatice şi de bilanţul apei.
Salinitatea medie a întregii mase de apă este de 22‰ (V. Trufaş, 1969). Faţă de
această valoare, care se găseşte la adâncimea de 600 m, salinitatea creşte foarte puţin
spre fund unde ajunge la 22,4‰ şi scade evident spre suprafaţă, atingând valori de 17 -
18‰.
În Marea Neagră se diferenţiază două tipuri de mase de apă: la fund sunt ape
levantine provenite din Marea Mediterană (salinitate 22‰), peste care plutesc ape mai
puţin sărate (15 - 19‰).

10
 În nord-vestul bazinului marin, datorită aportului mai mare al apelor continentale,
salinitatea este mai redusă: sub 18‰ în golful Odessei şi sub 15‰ în zona de vărsare a
Dunării. în sudul Mării Negre datorită precipitaţiilor reduse, evaporaţiei mai ridicate şi
afluxului mai scăzut de ape continentale, masele de apă au o salinitate mai ridicată, în
jur de 18 - 19‰.
În zona litoralului românesc apele Dunării influenţează salinitatea mării până la o
distanţă de 50 - 100 km de la ţărm spre larg, iar spre sud influenţele fluviului depăşesc
latitudinea Mangaliei.
Salinitatea variază în cursul anului, cele mai ridicate valori în zona litoralului românesc
înregistrânduse toamna şi iarna (17 - 18‰) când debitele Dunării sunt reduse. Valorile
cele mai mici (12‰) se înregistrează în lunile aprilie şi mai, în timpul apelor mari ale
fluviului. Aceste variaţii se fac însă simţite numai în stratul superior (2 - 5 m) . La
adâncimi mai mari variaţiile sunt mai reduse, salinitatea medie se menţine aproape tot
timpul mai mare de 17‰.
Schimbul între apele de adâncime şi cele de suprafaţă este redus deoarece primele
(cele de adâncime) au o densitate mai mare. în aceste condiţii (lipsa curenţilor verticali),
la adâncimea de 170 - 200 m oxigenul dispare şi odată cu acesta dispar şi vieţuitoarele.
Locul oxigenului este preluat de hidrogenul sulfurat, a cărui valoare creşte cantitativ
spre fund. Aceste mase de apă sunt accesibile numai bacteriilor anaerobe.
Transparenţa şi culoarea apei.
Transparenţa şi culoarea Mării Negre în zona litoralului românesc variază în limite largi,
în funcţie de cantitatea de lumină şi de substanţele dizolvate.
În larg transparenţa apelor este relativ mare, 20 - 30 m. în zona litoralului românesc,
datorită cantităţii mari de aluviuni în suspensie transportată de fluviu şi datorită
abraziunii rocilor friabile în sectorul falezelor, transparenţa se reduce simţitor. Masele de
apă ale fluviului pătrund în mare până la 10 - 15 km, provocând o transparenţă redusă,
în jur de 1,5 - 10 m. Aceste ape transportate şi împrăştiate în evantai departe spre sud,
determină la latitudinea Mangaliei o reducere a transparenţei, care la ţărm este de 6 m
iar spre larg creşte la 16 m.
Culoarea apei este dată de absorbţia selectivă a luminii, de predominarea unei anumite
substanţe în suspensie sau în soluţie, de fito- şi zooplancton. Culoarea apei acestui
bazin marin variază de la albastră - verzuie la cea verzuie - albăstruie, gălbuie - verzuie,
galben închis şi chiar brună - gălbuie.
În zona de vărsare a Dunării, culoarea apei de mare este puternic influenţată de
aluviunile în suspensie transportate de fluviu. în faţa Deltei Dunării culoarea apei este
brună - gălbuie, spre sud este galben - verzuie iar spre larg albastră - verzuie.
S-a constatat că în zona de vărsare a Dunării există legătură între direcţia
vânturilor şi culoarea apei. în timpul vânturilor care bat dinspre uscat, masele de apă ale
Dunării de culoare galbenă pătrund spre larg iar când vânturile bat dinspre mare apele
albăstrui - verzui se localizează în apropierea ţărmului. Regimul nivelurilor Mării
Negre
Nivelul apelor Mării Negre prezintă o serie de oscilaţii care se produc la intervale de
timp mai mari sau mai mici. Aceste oscilaţii sunt determinate de factorii naturali şi
anume: hidrologici, meteorologici şi cosmici, ale căror efecte se suprapun în timp şi
spaţiu.
Factorul hidrologic de bază care determină oscilaţii ale nivelului Mării Negre îl
reprezintă aportul fluvial. Atât variaţiile sezoniere de nivel cât şi cele anuale urmăresc
îndeaproape regimul debitelor râurilor tributare. Dintre toţi afluenţii Mării Negre, Dunărea

11
are ponderea principală deoarece ea deţine 50% din aportul fluvial total şi 65% din
aportul fluviilor din nord-vest.
Dintre factorii meteorologici, cea mai mare influenţă asupra nivelurilor mării o are
vântul. Vântul, acţionând pe o anumită direcţie, pune în mişcare un strat superficial de
apă, creează curenţi şi provoacă, implicit, scăderea sau creşterea nivelului. Acest lucru
se observă, cu deosebire, în zona ţărmului.
În lungul litoralului românesc, vânturile de N, NE şi E produc creşteri de nivel, pe când
cele de V şi NV determină scăderi ale nivelului.
Modificările nivelului mării provocate de vânturi se transmit şi pe braţele fluviului,
distanţa de propagare a acestora fiind în legătură cu valoarea denivelărilor şi cu debitele
Dunării. După afirmaţiile lui V. Stănescu (1963) o supraînălţare apreciabilă a nivelului
mării s-a produs la Sulina în intervalul 5 - 9 decembrie 1945, datorată vântului de NE a
cărei viteză a crescut de la 7 la 22 m/s. Nivelul Dunării fiind scăzut, supraînălţările s-au
transmis pe braţele fluviului până spre vârful Deltei. O denivelare însemnată s-a produs
şi în intervalul 25 - 28 august 1958, în timpul unor vânturi de NV şi VNV cu viteze de 7 -
13 m/s. Scăderea nivelului apei transmisă pe braţul Sulina a fost de 36 cm la Sulina, 22
cm la Crişan, 19 cm la Gorgova; pe braţul Chilia scăderea a fost de 35 cm la Vâlcov şi
22 cm la Chilia Nouă (V. Stănescu, 1963). Presiunea atmosferică este un alt factor cu
repercursiuni asupra nivelului Mării Negre prin faptul că determină oscilaţii de tipul
seişelor. La ţărmul românesc seişele au, în mod frecvent, perioada de 20 - 60’ şi
amplitudini de 2 - 6 cm, putând ajunge uneori până la 30 - 50 cm.
Precipitaţiile care cad direct la suprafaţa mării fiind reduse, nu generează oscilaţii de
nivel evidente. Oscilaţiile de nivel datorate factorilor cosmici sunt exprimate prin maree.
în Marea Neagră mareele au un caracter semidiurn, cu o perioadă de 12h 25’ şi
amplitudini mici (5,5 cm la Odessa, 8 - 12 cm la litoralul românesc).
Pe lângă oscilaţiile de nivel generate de factorii hidrologici, meteorologici şi cosmici, la
litoralul Mării Negre s-au pus în evidenţă şi oscilaţiile seculare. Dacă facem referire la
ultimii 4000 - 5000 de ani, se constată o ridicare generală a nivelului mării, lucru dovedit
de o serie de constatări de ordin arheologic, stratigrafic, hidromorfologic ş.a. Aşa de
pildă, prezenţa stratului de turbă din deltă la adâncimi de 1 - 5m presupune că după un
timp de echilibru relativ a urmat o fază de aluvionare a vegetaţiei acvatice prin ridicarea
nivelului de bază; urmele de civilizaţie materială (morminte, ziduri etc.) ce se află cu 1 -
2 m sub nivelul mării la Istria, Mangalia etc., trebuie să fi fost construite cu cel puţin 2 m.
deasupra acestui nivel. Sunt fapte care indică fie mişcări epirogenetice negative, fie
mişcări eustatice pozitive, deci schimbarea raportului dintre nivelul mării şi linia ţărmului
la un moment dat (A. Banu, 1961).
Pentru litoralul românesc viteza medie de creştere a nivelului mării este apreciată
de A. Banu ca fiind de 0,2 cm/an; de A. Spătaru de 0,3 cm/an; de C. Bondar de 0,4
cm/an; de Gh. Mirică de 0,5 cm/an.
Valurile
Formarea şi dezvoltarea valurilor sunt rezultatul presiunii inegale de la suprafaţa apei,
fapt ce determină, iniţial, mici neregularităţi care nu sunt altceva decât embrionii valurilor
în devenire. în afară de presiune, asupra valurilor mai influenţează şi caracteristicile
morfometrice ale Mării Negre.
Majoritatea furtunilor au loc pe Marea Neagră în sezonul rece, la vânturi de nord-est,
frecvenţa maximă a acestora fiind atinsă în luna ianuarie. Furtunile care creează agitaţii
puternice ale mării sunt rare în timpul verii.

12
 În timpul furtunilor, înălţimile valurilor ating 6 - 8 m, cu perioada de 10 - 12 sec, şi
lungimi de 60 m. în dreptul Deltei Dunării înălţimea valurilor este mai redusă datorită
adâncimii mai mici a mării.
În funcţie de frecvenţa valurilor şi de gradul de agitaţie, Marea Neagră se împarte în
două părţi; cea de nord-vest, mai agitată cu deosebire iarna şi partea de sud-est cu
valuri ale căror elemente sunt mai reduse, mai ales în sezonul cald.
Factorul care determină mărimea agitaţiei mării este vântul, existând o concordanţă
între intensificarea vântului şi starea mării. Agitaţia mării este mai ridicată în cazul
vânturilor din larg decât a celor dinspre uscat. La Constanţa, vânturile din nord
generează o agitaţie mai mare decât cele din sud în timp ce în faţa Deltei Dunării
situaţia este opusă din cauza înaintării în mare a digurilor canalului Sulina (V. Trufaş,
1969).

Curenţii
Datorită vânturilor puternice de nord-est şi a jeturilor fluviale, în Marea Neagră se
formează un sistem de curenţi marini, care înconjoară bazinul mării în sens invers
acelor de ceasornic.
Curentul circular principal urmăreşte zonele de ţărm (fig. 55). Din dreptul Bosforului,
curentul se mulează pe coastele Anatoliei cu o viteză de 5 - 30 cm/s; pe coastele
caucaziene viteza depăşeşte 30 cm/s. în dreptul strâmtorii Kerci curentul îşi reduce
viteza până la 5 cm/s, pentru ca în dreptul capului Sarâci să depăşească din nou 30
cm/s. Pe coastele Crimei şi pe toată lungimea ţărmului vestic viteza medie a curentului
variază între 5 şi 20 cm/s.
Datorită îngustării bazinului Mării Negre între Anatolia şi peninsula Crimeea, se
formează două circuite secundare (fig. 55), care au viteze ce cresc de la centru (0,1 -
0,2 cm/s) spre periferie (20 cm/s), unde se împletesc cu apele curentului exterior
(curentul circular principal).
În dreptul litoralului românesc al Mării Negre sunt frecvenţi curenţii care derivă din
circulaţia perilitorală generală şi care ajung în dreptul Deltei Dunării venind dinspre
Crimeea. Curentul principal al Crimeii se uneşte în faţa Deltei cu Curentul Odessei
care vine dinspre golful Odessa. Prin unirea lor, în zona litoralului românesc se
formează Curentul de nord al Dobrogei lat de 15-25 km. şi cu o viteză medie la
suprafaţă de 0,9 - 1,8 km/h. Pe măsura înaintării curentului spre sud, salinitatea şi
densitatea apei cresc. Frecvenţa curentului în timpul unui an este de 38,5%.
În timpul vânturilor sudice, Curentul de nord al Dobrogei se destramă, locul lui fiind
preluat de Curentul sudic,care transportă spre nord ape mai sărate. Frecvenţa acestui
curent este de 23,5% într-un an.
Curenţii de fund sau de adâncime pot avea aceeaşi direcţie cu cei de suprafaţă sau pot
fi de compensare, cu sens opus de deplasare. Ei au salinitatea ridicată (21 - 22‰),
temperaturi de 11-160 C vara şi 8 - 150 C iarna.
Curenţii fluviatili din faţa Deltei Dunării, la debite medii ale fluviului şi în timpul
perioadelor calme, pătrund în mare până la 2-6 km distanţă.
Adâncimea curenţilor eolieni este variabilă. Cei de suprafaţa antrenează masele de apă
pe o grosime de 15-40 m iar cei de fund acţionează până la 100 - 150 m. adâncime.
Resursele naturale marine
În depozitele marine sunt menţionate acumulări de minerale grele, cu deosebire în
sectorul ţărmului nordic (în nisipurile litorale de pe plaja emersă şi panta submarină).
Pentru largul platformei continentale sunt semnalate aglomerări de concreţiuni

13
feromanganoase şi fosforitice. Importanţa cea mai mare sub raport geologic o
reprezintă depozitele de hidrocarburi, exploatate în sectorul şelfului românesc.
Dintre resursele biologice sunt de menţionat câmpurile de alge ale planctonului (alge
roşii, brune), numeroase nevertebrate etc.
Resursele potenţiale care sunt puse în valoare sub aspect economic sunt transportul
maritim, turismul şi balneologia.

14